Istoric si abordari ale eticii

Istoric si abordari ale eticii

Daca facem o incursiune in istoria eticii ca filozofie practica, putem constata ca toti autorii sunt de acord ca obiectul eticii il constituie cautarea unui raspuns la intrebarea "Ce este binele"? Raspunsurile la o asemenea intrebare a provocat insa, numeroase dispute. Abia in secolul XX lucrurile sunt lamurite intr-un fel, iar disputele atenuate, caci G. E. Moore demonstreaza intr-o lucrare de anvergura, Principia Ethica, ca binele nu este capabil de nici o definitie. Intelegem argumentul sau (acela ca riscul de eroare in cautarea unei definitii complete a binelui va fi mai redus) de vreme ce nu conteaza cum il denumim, cu conditia sa il recunoastem atunci cand ne intalnim cu el .

De aici, probabil, demersul celor interesati de etica de a-si indrepta atentia de la proprietatile conceptului de bine spre problema comportamentului fiintei umane, cautand raspunsuri la intrebari de genul: Ce este bine?, Ce este rau?, Ce este corect?, Ce este gresit?. Raspunsurile la asemenea intrebari ofera prilejul de a constata caracterul complex pe care il ofera realitatea relatiilor interumane si inter-cauzalitatea care domina sfera comportamentului uman.

Analiza problemelor pe care le pune etica in general, si etica manageriala in particular, trebuie sa aiba ca punct de plecare principalele repere istorice care au contribuit la constituirea acestei stiinte. Evident, reperele istorice sunt marcate de contributiile filosofilor la constituirea principalelor doctrine morale si prin urmare, a eticii manageriale de astazi.

Dincolo de amestecul de legenda si adevar pe care il ofera morala brahmanica si cea budista, ale Indiei antice, invataturile lui Confucius si Lao-tse din China secolului VI i.e.n., incercam sa luam ca reper in intelegerea izvoarelor scrise ale eticii, gandirea elina care, odata cu aparitia lui Socrate, face trecerea de la preocuparea spre deslusirea tainelor universului, la determinarea legilor fundamentale ale conduitei umane.

Daca Socrate si-a impartasit invataturile propriilor sai discipoli sub forma de dialoguri, Platon este primul care face referire la valorile supreme ale vietii morale intr-o forma scrisa.

Aristotel scrie in Etica Nicomahica ca obiectul eticii este studiul binelui sau al virtutii, aratand ca binele este scopul suprem. Binele suprem despre care vorbeste Aristotel este scopul absolut, spre care tinde totul, dar nu un bine abstract, transcendental pe care il intalnim in scoala platoniciana, ci un bine realizabil in practica, un bine accesibil omului.[2]

Mult mai tarziu, in zorii renascentismului italian, Machiavelli realizeaza in Principele apologia moralei burgheze, prin machiavelism intelegandu-se o combinatie intre tactica politica si norma morala care convine conducatorului, creandu-i acestuia conditii de guvernare de pe pozitia unui monarh absolut, in termeni moderni de conducator autocrat, totalitar.

Machiavelli ofera in lucrarea sa de capatai un tablou fidel epocii in care a trait aratand ca in conducerea statului dicteaza interesele si forta, si nicidecum considerentele morale. Desi criticabile, o serie de sfaturi transmise in scris monarhilor merita atentie: "nici un principe nu va izbuti sa dobandeasca mai multa pretuire decat acela care va savarsi fapte marete si care va da pilde rare despre insusirile lui".[3]

Cu circa un deceniu inainte de a aparea Principele, domnitorul roman Neagoe Basarab oferea prin sfaturile date in Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie un model al echitatii si un set de reguli de comportament in vederea asigurarii unei conduceri eficiente. Pentru etica manageriala, Invataturile lui Neagoe Basarab au o relevanta extraordinara oferind precepte cel putin in urmatoarele directii: conturarea trasaturilor pozitive si negative ale conducatorului, aspecte legate de ierarhiile manageriale, distribuirea surselor de putere, rezolvarea si negocierea conflictelor, etc.

Mai tarziu, Kant stabileste regula de aur a deontologiei: "nu trata o alta persoana asa cum nu ai dori sa fii tratat tu insuti", inspirata din preceptele moralei crestine. Asa cum rezulta din Critica ratiunii practice, etica lui Kant este o etica a datoriilor rationale. Ratiunea trebuie sa domine dorinta[4] iar un act va fi moral, corect daca se actioneaza in virtutea principiilor si normelor morale.

In secolul XVII, Spinoza ofera un indreptar al vietii morale. Aparuta dupa moartea sa, Etica vorbeste despre Dumnezeu, despre natura si originea sufletului, despre originea si natura afectelor, despre sclavia si libertatea omului. Spinoza defineste omenia, binele, raul, modestia, ura, mila, ambitia, mandria, ingamfarea, invidia, umilinta, frica, lacomia, ambitia, toate din dorinta de a cunoaste "esenta" omului: "Nimic nu stim sigur ca este bun sau rau decat ceea ce ne duce cu adevarat la cunoastere sau ceea ce ne poate impiedica sa cunoastem".[5] Aflat in conflict cu autoritatile ecleziastice, Spinoza afirma de nenumarate ori ca dogmele relevate nu au nici o relevanta, singura instanta legitima a adevarului fiind ratiunea.