OBIECTIVELE POLITICII ECONOMICE SI ALE POLITICII MONETARE. MIXUL DE POLITICI ECONOMICE.

Cuprins

1. OBIECTIVELE POLITICII ECONOMICE

1.1 Poligoane - obiectiv

1.2 Stabilitatea preturilor

1.3 Ocuparea fortei de munca

1.4 Cresterea economica

1.5 Echilibrul extern

1.6 Controlul deficitului bugetar

2. MIXUL DE POLITICI ECONOMICE

2.1 Divergentele intre obiectivele politicii economice.

2.2 Principiul lui Tinbergen

3. OBIECTIVELE POLITICII MONETARE

1. OBIECTIVELE POLITICII ECONOMICE

1.1 Poligoane - obiectiv

Experienta ultimelor decenii, atat a tarilor occidentale dezvoltate, cat si a celor care au optat pentru democratie si economie de piata, a individualizat urmatoarele cinci obiective generale ale politicii economice:

(i) stabilitatea preturilor (controlul inflatiei);

(ii) ocuparea fortei de munca (controlul somajului);

(iii) cresterea economica;

(iv) echilibrul extern (stabilitatea balantei de plati);

(v) controlul deficitului bugetar (suportabilitatea datoriei publice).

Atingerea simultana a acestor obiective nu este o regula, intrucat chiar in conjuncturile cele mai favorabile si in tarile cele mai stabile ele sunt (cel putin partial) greu compatibile. Atingerea unor performante superioare la un obiectiv se face frecvent prin acceptarea unor performante mai slabe in cazul altor obiective. De exemplu, temperarea cresterilor de pret se face frecvent prin diminuarea cresterii economice, mai ales pe termen scurt (pe termen mediu si lung diversele curente de gandire economica avansand ipoteze si puncte de vedere contradictorii).

Politicile economice in tarile democratice sunt elaborate si puse in aplicare sub presiunea ciclului electoral (de regula, maximum 4 ani). La orizontul ciclului electoral, cele cinci obiective mentionate se acomodeaza prin concesii reciproce, de maniera inflatie - crestere economica, deja mentionate. Autoritatile urmaresc ca in urma acestor acomodari si concesii reciproce, aria de 'bine social' sau de 'perceptie pozitiva a politicului' sa fie maxima. Reprezentata grafic, aria obiectivelor politicii economice, cu miscarile compensatorii (comprimari intr-o parte si relaxari in alta parte) apare sub forma unor poligoane - obiectiv, cu un numar de laturi egal cu numarul obiectivelor avute in vedere:

(i) triunghi (trei obiective, de exemplu inflatia, cresterea economica, echilibrul extern);

(ii) patrulater (patru obiective, la cele de sus adaugand, de exemplu, ocuparea fortei de munca;

(iii) pentagon (se adauga deficitul bugetar) etc.

Maximizarea ariei poligonului - obiectiv poate fi considerata sinteza scopului urmarit de politicile economice. De remarcat insa ca, pe de o parte, aria maxima poate rezulta din combinatii diferite ale performantelor (la obiectivele avute in vedere) iar, pe de alta parte, factorul politic poate considera un obiectiv ca fiind de importanta maxima, amplificand valoarea indeplinirii sale (de exemplu, combaterea somajului poate fi considerata ca fiind de importanta primordiala).

In acest ultim sens, poligoanele - obiectiv pot fi:

(i) relativ proportionate, echilibrate, cu laturi si inaltimi de marimi apropiate (cu alte cuvinte, autoritatile urmaresc imbunatatirea performantelor in mod corelat si echilibrat la obiectivele politicii economice);

(ii) disproportionate, respectiv cu laturi si inaltimi ale diferitelor obiective de politici economice sensibil diferite (cu alte cuvinte, autoritatile urmaresc atingerea unui obiectiv sau altul, indiferent de costurile care se rasfrang asupra celorlalte obiective).

1.2 Stabilitatea preturilor

Intr-o economie de piata functionala preturile sunt libere, ele reflectand in mod curent nu numai structura concurentiala a costurilor, dar si evolutia nemijlocita a raportului cerere - oferta. Modificarea permanenta a ofertei pentru a raspunde in mod corespunzator cererii se face prin semnalele transmise de sistemul de preturi. In consecinta, preturile relative ale diferitelor produse se misca in permanenta in ambele directii (cresteri si scaderi), echilibrul cererii cu oferta fiind inteles in dinamica sa. Mai mult, se accepta ca in societatea contemporana actiunea vectorilor care influenteaza preturile poate avea ca rezultanta o crestere a nivelului general al preturilor cu 2 - 4 procente pe an.

Potrivit Bancii Centrale Europene, stabilitatea reala a preturilor este inteleasa ca acea situatie in care, prin functionarea libera a mecanismelor de piata, nivelul general al preturilor nu creste cu mai mult de 2 procente pe an. Nivelul preturilor este reflectat de trei principali indicatori: indicele preturilor cu ridicata, indicele preturilor de consum si deflatorul produsului intern brut.

In contrapunere, fenomenul inflationist este, in esenta, definit drept modificarea, in sensul cresterii, a tuturor preturilor, pe un trend permanent, rezultand majorarea sistematica a indicilor de pret mentionati mai inainte, cu peste 3 la suta pe an. In functie de marimea ei, literatura de specialitate distinge si defineste diferite categorii de inflatie: inflatie taratoare, inflatie galopanta, hiperinflatie etc.

Trebuie facuta distinctia intre cresterea preturilor once-for-all si cresterea permanenta (persistenta) a preturilor. Daca prima dintre cresterilor mentionate apare ca urmare a unui soc (ajustarea once-time a pretului mondial al petrolului), cea din urma este de regula rezultatul unei probleme cronice a economiei (cum ar fi persistenta unor deficite bugetare mari). Inflatia din tarile Americii Latine se considera a avea drept cauze persistenta deficitelor bugetare ridicate care au fost monetizate de banca centrala prin tiparire de bani. Indatorarea excesiva a guvernelor din tarile Americii Latine, care a jucat un rol decisiv in acest proces, atat prin cresterea deficitelor bugetare cat si prin dificultatea finantarii deficitelor pe alte cai decat cea a monetizarii.

Din punctul de vedere al politicilor economice, este acceptata ideea ca o rata a inflatiei de pana la 10 la suta pe an nu ridica probleme deosebite; pana la 40 - 50 la suta pe an poate fi controlata; la peste 100 la suta pe an prezinta riscuri majore sa se transforme in hiperinflatie si sa perturbe functionarea mecanismelor economiei de piata. Scenariul tipic al hiperinflatiei este accelerarea cresterilor de pret pe o curba exponentiala, concomitent cu comprimarea factorului timp (se ajunge la cresteri lunare ale indicilor de preturi de peste 30 - 40 la suta, pentru ca in scurt timp asemenea majorari sa se efectueze saptamanal, iar apoi zilnic- Philip Cagan: rata lunara a inflatiei depaseste 50 la suta, care anualizat inseamna o rata de 13.000 % - recent: Bolivia (11.750 in 1985), Peru (7.482 in 1990), Argentina (3.080 in 1989 si 2.314 in 1990), Brazilia (2.938 in 1990), Nicaragua (23.710 in 1989).

In cazul economiilor in tranzitie de la planificarea centralizata la mecanismele de piata se mai distinge inflatia corectiva, respectiv majorarile bruste si substantiale de preturi care rezulta din procesele de liberalizare si inlaturare a constrangerilor administrative, sau de eliminare a subventiilor. Inflatia corectiva este un fenomen necesar si inevitabil al tranzitiei, marimea ei depinzand de magnitudinea constrangerilor administrative si a subventiilor acordate anumitor sectoare sau intreprinderi. Politicile economice in tarile in tranzitie urmaresc, pe de o parte acceptarea si derularea inflatiei corective, ce se poate realiza fie intr-o perioada scurta (terapia de soc), fie in mai multe etape (terapia graduala), iar pe de alta parte evitarea transformarii inflatiei corective intr-o inflatie de fond si de durata.

Desi exista diferentieri intre diferitele curente de gandire economica, sociala si politica privind natura si efectele inflatiei, se poate vorbi de un consens privind necesitatea controlarii inflatiei si evitarii procesului de accelerare a cresterii preturilor. In general, se accepta faptul ca rata mai inalta a inflatiei este unul din semnele cele mai nefavorabile ale situatiei economice, iar inflatia scapata de sub control redistribuie arbitrar si inechitabil veniturile membrilor societatii, aloca distorsionat resursele din economie, erodeaza mecanismele economice si conduce la tensiuni sociale.

In consecinta, stabilitatea preturilor este mentionata intre obiectivele centrale ale politicii economice, care nu lipseste, de regula, din nici un program economic. Stabilirea unei rate de referinta a inflatiei care sa defineasca 'stabilitatea preturilor', sau 'controlul inflatiei' difera insa de la o tara la alta si in functie de perioada istorica. 

1.3 Ocuparea fortei de munca

Ocuparea fortei de munca intr-o proportie cat mai inalta, respectiv o rata a somajului cat mai mica, reprezinta un alt obiectiv central al politicii economice, urmarit pentru ca reflecta atat cresterea economica, cat mai ales pacea sociala. Trebuie remarcat ca fenomenele nu se suprapun. In cazul unor rigiditati structurale in economie, cresterea poate coexista cu o rata inalta a somajului. In acelasi timp, un grad mai inalt de ocupare a fortei de munca, in conditiile mentinerii unor structuri ineficiente in economie, pericliteaza calitatea cresterii economice si in ultima instanta nivelul de trai.

Din punct de vedere al definirii obiectivului, este mult mai semnificativa utilizarea ca indicator a ratei somajului in locul nivelului de ocupare deoarece, in conditiile in care populatia activa sporeste, rata somajului poate creste in acelasi timp cu nivelul fortei de munca ocupate.

Efectele negative ale somajului asupra indivizilor afectati de acest fenomen sunt evidente. Pentru ansamblul economiei, somajul reprezinta, pe de alta parte, risipa de resurse productive si imposibilitatea atingerii cresterii economice potentiale maxime.

In definirea somajului apar numeroase dificultati, deoarece orice persoana care nu munceste poate fi considerata somer (aparand astfel ambiguitati legate de clasificarea celor cu angajari partiale, sezoniere, a femeilor casnice, de stabilirea varstelor limita etc.). In plus, ca si in cazul inflatiei, este foarte complicata estimarea unei rate de referinta a somajului, datorita dificultatii de a defini nivelul 'ocuparii depline' a fortei de munca. In orice caz, 'ocuparea deplina' nu inseamna o rata zero a somajului, ci o rata a somajului la care cererea de forta de munca este egala cu oferta de forta de munca.

Rata naturala a somajului este rata somajului consistenta cu ocuparea deplina a fortei de munca.

Dupa natura cauzelor de ordin macroeconomic care il determina, somajul poate fi:

(i) somaj frictional - determinat de functionarea normala a pietei muncii, de perioadele in care indivizii isi schimba locul de munca. In cazul in care o persoana se dedica, cu titlu temporar, altor activitati (cresterea copilului, calatorii, pregatire academica) va fi necesar un timp de cautare a unui loc de munca.

(ii) somaj structural - cauzat de nepotrivirea intre cerintele slujbelor disponibile si pregatirea sau disponibilitatea fortei de munca locale. Aceasta apare ca urmare a restrangerii sau disparitiei unor ocupatii, determinate in special de automatizarea si informatizarea proceselor productive si a activitatilor economico - sociale, de modificarea continua a structurii nevoilor sociale;

(iii) somaj ciclic - provocat de perioadele de recesiune, ca urmare a alternantei fazelor ciclurilor economice.

In conditiile unui relativ echilibru economic, ocuparea deplina a fortei de munca ar presupune situarea ratei somajului la nivelul apropiat de somajul frictional. De aceea, ca obiectiv orientativ, de referinta, in fundamentarea masurilor de politica monetara si fiscala (semnificand un nivel scazut al somajului) poate fi considerata acea situatie a pietei fortei de munca in care numarul de locuri de munca vacante disponibile este aproximativ egal cu cel persoanelor aflate in cautarea unui loc de munca.

1.4 Cresterea economica

Cresterea economica a fost intotdeauna considerata un obiectiv important al politicii economice. Evident, ea nu este privita drept o finalitate ca atare, ci pentru posibilitatile pe care le ofera: imbunatatirea nivelului de trai in prezent si perspectivele cresterii acestuia in viitor. De asemenea socurile produse de modificarile structurale din economie - cum sunt, spre exemplu, cele provocate de tehnologizare - pot fi mai usor absorbite intr-o economie aflata in crestere.

Luind in considerare dezideratul ridicarii nivelului de trai, se impune masurarea cresterii economice nu numai in termeni nominali, dar si in termeni reali. Cea mai obisnuita cuantificare a cresterii economice este aceea a cresterii produsului intern brut real. Apropierea de esenta conceptului impune insa cautarea unor indicatori mai fideli. Astfel, intrucat nu poate fi considerata satisfacatoare o crestere a PIB doar in aceeasi proportie cu sporirea populatiei, PIB pe locuitor reprezinta, probabil, o masura mai buna. Nici aceasta nu este insa suficient de semnificativa, intrucat cresterea bunastarii poate fi masurata si prin extinderea timpului liber (scurtarea saptamanii de lucru). Ca urmare, in numeroase tari, productivitatea muncii pe om/ora este considerata o cuantificare mai buna a cresterii economice.

Mai ales in ultima perioada de timp, cresterea economica a inceput sa fie contestata in calitate de obiectiv de baza al politicii economice, datorita accentului tot mai puternic pus pe probleme legate de protectia mediului si de protectia sociala impotriva saraciei. In final insa, abordarea cu succes a unor astfel de probleme nu poate fi facuta decat in conditiile unei cresteri a venitului national si a avutiei nationale ca surse de redistribuire pentru atingerea scopurilor propuse.

1.5 Echilibrul extern

Echilibrul extern este urmarit prin situatia balantei de plati externe si a rezervelor de mijloace de plata internationale.

Dintr-un anumit punct de vedere, un deficit al balantei de plati nu este, in mod necesar, un fenomen ce trebuie evitat. El semnifica faptul ca tara poate obtine din strainatate bunurile si serviciile pe care le doreste. O parte a acestor importuri este platita de exporturile tarii si de investitiile facute de strainatate. Diferenta ramasa este finantata prin datoria externa (imprumuturi externe) sau scaderea rezervelor.

Problema care se ridica este ca sporirea acestei datorii nu se poate face oricat de mult: la un moment dat, capacitatea oricarei tari de a sustine deficite din ce in ce mai mari se epuizeaza, rezervele internationale scad sub pragul critic, iar acesta este un fenomen ce trebuie evitat. Din acest motiv, administrarea prudenta a unei balante de plati echilibrate si sustenabile reprezinta un obiectiv major al politicii economice.

1.6 Controlul deficitului bugetar

Politica keynesista de stimulare a cererii interne prin cheltuieli guvernamentale (sau prin reducerea impozitarii) a determinat acumularea in timp a unor importante deficite bugetare si formarea unei datorii publice substantiale in majoritatea statelor dezvoltate. Finantarea acesteia si, mai ales, povara dobanzilor a devenit o problema majora, cu impact puternic asupra echilibrului economic general (presiune inflationista, rigiditati in stimularea cresterii economice etc.)

In consecinta, controlul deficitului bugetar este frecvent inclus intre obiectivele principale ale politicii economice.

1.6.1 Deficitul bugetar si inflatia

Un guvern care s-a imprumutat in trecut si s-a indatorat deja excesiv de mult va avea dificultati in a se imprumuta in continuare, fie pe piata interna fie pe cea externa, ca urmare a incertitudinilor referitoare la plata serviciului datoriei contractate. In aceste conditii, cel mai probabil, guvernul din tara respectiva va apela la emiterea de bani fara acoperire. Desi guvernele sunt constiente de urmarile lor inflationiste, aceste politici pot continua a fi promovate datorita dificultatii luarii unor masuri de rezolvare a cauzelor care genereaza deficitele (cresteri de taxe sau reduceri de cheltuieli) masuri dificil de implementat si contestate de sindicate si de partidele politice.

1.6.2 Finantarea deficitului bugetar in regim de curs fix

Sa presupunem ca cererea de bani este constanta, si ca guvernul poate imprumuta bani numai din exterior sau de la banca centrala. In cazul in care guvernul se imprumuta de la banca centrala va avea loc cresterea cantitatii de bani in circulatie. In ipoteza mentinerii constante a cererii de bani, surplusul de masa monetara se va indrepta catre cumpararea de valuta de la banca centrala. Aceasta va cauza scaderea rezervelor bancii centrale si va conduce la absorbtia surplusului de masa monetara. Astfel, finantarea de la banca centrala se va transforma practic in finantare prin pierderea rezervelor internationale.

Atat timp cat banca centrala dispune de rezerve, tara respectiva poate evita declansarea inflatiei. Cursul de schimb fix ramane nemodificat, la fel ca si inflatia. Daca deficitul bugetar persista, in cele din urma banca centrala va epuiza rezervele valutare si cererile rezidentilor de a preschimba moneda nationala in valuta nu vor mai putea fi onorate. Banca centrala nu va mai avea alta optiune decat aceea de a permite devalorizarea cursului de schimb sau schimbarea regimului de curs (trecerea la flotarea cursului). Colapsul regimului de curs de schimb fix ca urmare a epuizarii rezervelor valutare poarta denumirea de criza a balantei de plati.

1.6.3 Finantarea deficitului bugetar in regim de curs flotant

In regim de curs flotant, deficitul bugetar conduce la inflatie, existand o legatura directa intre nivelul deficitului si rata inflatiei. Orice nivel al deficitului conduce la o anumita rata a inflatiei. Ca urmare, deficite mai mari conduc la inflatii mai inalte.

Care este mecanismul de finantare a deficitului bugetar in acest caz ? In esenta guvernul plateste pentru cheltuielile efectuate prin apelul la banii bancii centrale. Cantitatea de bunuri si servicii efective achizitionate de guvern intr-o perioada data prin tiparirea de bani reprezinta masura veniturilor colectate de Guvern ca rezultat al politicii sale inflationiste. Inflatia actioneaza astfel ca o taxa, platita automat de catre populatie, prin pierderea de valoare a detinerilor banesti in perioadele in care inflatia creste. Astfel guvernul dispune de mai multe resurse iar publicul de mai putine, o situatie echivalenta cu aceea in care guvernul majoreaza taxele pentru a-si asigura cresterea finantarii.

Venituri din taxa pe inflatia = rata inflatiei x baza monetara reala

Ca efect al cumpararii de catre banca centrala a titlurilor de stat emise de Trezorerie are loc cresterea masei monetare in circulatie. La un nivel dat al preturilor si al ratelor dobanzilor, aparitia unui surplus de bani in circulatie determina populatia si agentii economice sa incerce convertirea unei parti a acestui exces de masa monetara in active externe, cauzand deprecierea cursului de schimb. In lipsa rezervelor, banca centrala nu poate interveni pentru a stopa deprecierea, iar aceasta va conduce la cresterea inflatiei.

In concluzie, exista o stransa legatura intre deficitul bugetar si alegerea regimului de curs de schimb. Tarile cu deficite bugetare cronice vor reusi cu mare dificultate sa mentina un curs de schimb fix si fie vor ajusta frecvent paritatea monedei, fie vor trece la cursuri de schimb flotante.

1.6.4 Finantarea interna "neinflationista" a deficitului bugetar

Guvernul se poate imprumuta si de la banci, companii sau populatie. In acest caz, titlurile de stat emise de guvern nu sunt cumparate de banca centrala, ci de agenti privati, iar guvernul va putea sustine un deficit bugetar fara a pierde rezervele internationale sau a creste masa monetara.

Dar finantarea deficitului bugetar prin imprumuturi ridicate pe piata interna nu conduce practic decat la amanarea inflatiei. Imprumuturile realizate de guvern genereaza resurse in perioada curenta dar acestea vor trebui rambursate in viitor. Dobanzile platite de guvern la datoria interna se adauga la cheltuielile bugetare si, in timp, vor conduce la adancirea deficitului. Aceasta va putea avea ca rezultat inflatii mai mari in viitor, ceea ce nu se intampla in cazul monetizarii deficitului.

Cu alte cuvinte, imprumuturile de azi pot amana inflatia dar prezinta riscul unor inflatii mai inalte in viitor. Este evident ca inflatia nu poate fi amanata la nesfarsit prin imprumuturi pe piata interna. Finantarea in acest mod a deficitului ofera guvernului timpul necesar pentru a implementa masuri de reforma fiscala (reduceri de cheltuieli sau cresteri de taxe) care sa conduca la reducerea deficitului.

2.1 Divergente intre obiectivele politicii economice

Principala dificultate in realizarea tuturor obiectivelor politicii economice consta in faptul ca masurile necesare pentru atingerea unor obiective intra in conflict cu cele indreptate spre realizarea altor obiective. In plus, fiecare obiectiv, chiar daca este fundamentat prin analize economice precise, calcule matematice minutioase, este de cele mai multe ori subiectul unor aprinse dispute politice. Nu este un secret, practic, faptul ca obiectivele de politica economica sunt stabilite, uneori, sub presiunea ciclurilor electorale.

Atingerea obiectivelor presupune utilizarea unor instrumente specifice, aflate la indemana fiecarui grup de politici, intr-o gama mai restransa (cazul politicii monetare) sau mai larga (cazul politicii fiscal - bugetare). In scopul realizarii simultane a doua sau mai multe obiective, autoritatile pornesc de la o serie de corelatii intre principalii indicatori macroeconomici, stabilite pe baza experientei acumulate in trecut si a teoriilor monetare existente.

Cazul cel mai reprezentativ este cel al corelatiei dintre stabilitatea preturilor si ocuparea fortei de munca. Obiectivul stabilitatii preturilor este de cele mai multe ori in contradictie, pe termen scurt (nu si pe termen lung) cu obiectivul cresterii ocuparii fortei de munca. Cand economia este in expansiune iar somajul este in scadere, rata inflatiei va avea o tendinta de crestere. Daca banca centrala nu va majora rata dobanzilor, economia se va supraincalzi, stimuland inflatia. Daca banca centrala va actiona in directia reducerii cererii agregate prin cresterea ratelor dobanzilor, rata somajului va creste (pe termen scurt).

Obiectivul accelerarii cresterii economice si cel al mentinerii unei rate scazute a somajului sunt compatibile, aflandu-se intr-o relatie de potentare reciproca. Daca somajul se afla la cote inalte este imposibila realizarea unei cresteri maxime, in timp ce un somaj redus creeaza, ca urmare a presiunilor existente pe piata muncii, un climat in care firmele producatoare sunt incurajate sa promoveze progresul tehnic prin investirea in echipamente performante care, economisind munca umana, imbunatatesc productivitatea muncii.

Relatia dintre cresterea economica si stabilitatea preturilor este intens controversata. Unii economisti considera ca o crestere sustinuta pe termen lung nu poate fi obtinuta fara mentinerea stabilitatii preturilor, deoarece inflatia poate frana cresterea prin incurajarea activitatilor speculative in detrimentul investitiilor productive. Alte puncte de vedere sustin ca inflatia reprezinta un stimul pentru crestere facand imprumuturile mai profitabile pentru debitori si reducand riscurile financiare ale investitiilor. Exista si opinii situate intre aceste doua extreme conform carora inflatia, desi nu reprezinta un stimul pentru cresterea economica, este un fenomen ce o insoteste inevitabil pe aceasta. Argumentul ar fi ca o crestere economica consistenta presupune, ca o conditie prealabila, ocuparea deplina a fortei de munca, iar aceasta ar conduce la inflatie.

In ultimii ani din ce in ce in ce mai multa atentie se acorda posibilei contradictii dintre dezideratul stabilitatii preturilor si cel al ocuparii fortei de munca, pe de o parte, si cel al conservarii mediului si al evitarii poluarii, pe de alta parte.

Cu toata complexitatea si dificultatea aspectelor prezentate, unii specialisti considera ca exista posibilitatea ca, fara a urmari rezultate maxime pentru fiecare obiectiv in parte, cresterea economica, ocuparea fortei de munca si stabilitatea preturilor sa poate fi concomitent aduse si mentinute la niveluri rezonabile, prin utilizarea unei combinatii adecvate de masuri de politica economica.

2.2 Principiul lui Tinbergen

Banca centrala nu va putea urmari prin politica monetara un numar mai mare de obiective decat numarul de instrumente independente de care dispune. In esenta, principiul lui Tinbergen stipuleaza ca, intr-o economie cu structura liniara[1], atingerea a N obiective de politica economica fixate de autoritati este conditionata de existenta a N instrumente liniar independente.

In analizele sale, Tinbergen subliniaza faptul ca instrumentele cu care opereaza autoritatile pentru indeplinirea obiectivelor fixate ar trebui sa fie atat cantitative, cat si calitative (variabile care sa surprinda efectul macroeconomic al unor socuri de tipul deschiderii economiei catre exterior sau dereglementarii unor sectoare ale acesteia). Data fiind insa dificultatea cuantificarii acestui tip de instrumente, majoritatea analizelor lui Tinbergen se concentreaza asupra instrumentelor cantitative (politica monetara si politica fiscala).

Pentru ilustrarea principiului lui Tinbergen, sa presupunem cazul elementar al unui cadru de politica economica definit de doua obiective si doua instrumente. Fie T₁ si T₂ obiectivele (tintele), iar I₁ si I₂, instrumentele. In punctul de echilibru al economiei, valorile

obiectivelor sunt T₁* si T₂*. In acest caz simplu, economia este descrisa de relatiile:

in care coeficientii a₁, a₂, b₁ si b₂ masoara efectul cantitativ pe care instrumentele I₁ si I₂ le au asupra obiectivelor T₁ si T₂. Pentru analiza noastra, coeficientii sunt cunoscuti, fiind determinati in cadrul modelului macroeconomic care formalizeaza economia in care operam.

Din punct de vedere matematic, demonstrarea principiului enuntat se reduce la a arata ca fractiile a₁/b₁ si a₂/b₂ sunt diferite. In acest caz, punctul de optim al economiei (T₁*,T₂*) poate fi atins pentru urmatoarele valori ale instrumentelor I₁ si I₂, obtinute prin rezolvarea sistemului de ecuatii (1)[2]:

In cazul in care a₁/b₁ si a₂/b₂ sunt egale, nu este posibila decat atingerea unui singur obiectiv. Daca cele doua instrumente au acelasi efect asupra obiectivelor, practic autoritatile nu au la dispozitie decat un singur instrument independent, deci vor putea fixa T₁=T₁* sau T₂=T₂*, dar nu ambele, simultan.

Sa consideram un exemplu sumar. Fie Q - produsul intern brut (PIB) si P - inflatia cele doua obiective urmarite, iar M - politica monetara si F - politica fiscala instrumentele utilizate. Relatiile dintre obiective si instrumente sunt similare celor descrise de identitatile (1.a.) si (1.b.), iar echilibrul in economie este atins in punctul in care Q=Q*, iar P=0.

Sa presupunem ca, la momentul analizei, PIB se afla la nivelul optim Q=Q*, dar P=2% pe an. Telul nostru este acela de a reduce inflatia la zero fara a afecta nivelul productiei. Acest lucru poate fi realizat numai in masura in care efectele instrumentelor M si F sunt liniar independente.

In primul rand, in cazul considerat problema nu consta atat in determinarea unor niveluri concrete ce trebuie atinse de instrumentele M si F, cat a variatiei acestora fata de valorile initiale. In aceste conditii, relatiile (1.a.) si (1.b.) pot fi reformulate astfel:

Solutia sistemului in punctul de echilibru (DQ*=0, DP=-2) este data de relatiile:

In acest cadru elementar, stabilitatea preturilor poate fi obtinuta fara costuri care sa afecteze cresterea economica, respectiv fara contractii ale PIB. Aparitia unei asemenea situatii este insa limitata in practica din cel putin doua motive:

(i)      exista o conditionalitate puternica intre atingerea rezultatului si stabilirea unor relatii liniar independente intre efectele politicilor monetare si fiscale asupra PIB si preturilor. In cazul in care inflatia este determinata, de exemplu, de un mecanism de tipul curbei Phillips (politica monetara (M) si politica fiscala (F) influenteaza productia (Q), iar aceasta din urma afecteaza inflatia(P)) conditia independentei liniare nu va fi satisfacuta. In consecinta, daca singurul mod in care cele doua instrumente (F si M) actioneaza asupra inflatiei este prin intermediul productiei (Q), atunci urmarirea simultana a ambelor obiective este imposibila.

(ii)            chiar atunci cand instrumentele sunt independente, este posibil ca fractiile a₁/b₁ si a₂/b₂ sa fie foarte apropiate. In acest caz desi, teoretic, este posibila atingerea obiectivelor Q si P, solutia Tinbergen conduce la valori inacceptabile ale instrumentelor M si/sau F[3] (de exemplu, un deficit bugetar enorm).

In concluzie, independenta liniara nu este suficienta in practica pentru atingerea rezultatelor dorite. Instrumentele de politica economica trebuie sa aiba o actiune eficienta asupra obiectivelor si sa fie suficient de independente, astfel incat tintele programate sa poata fi atinse prin variatii plauzibile ale acestora.

3. OBIECTIVELE POLITICII MONETARE

Politica monetara este o componenta esentiala a politicii economice. Prin masurile specifice pe care le promoveaza, autoritatile monetare incearca sa regleze nivelul cererii agregate din economie influentand nivelul lichiditatii, conditiile de acordare si disponibilitatea creditului in economie. Obiectivele politicii monetare trebuie sa fie integrate in cadrul mai larg al politicii economice, de performantele fiecarei grupe de politici depinzand succesul intregului pachet de masuri.

Alese in functie de caracteristicile fiecarei etape de dezvoltare prin care trece o economie, obiectivele de moment, tactice ale politicii monetare se subsumeaza intotdeauna unor obiective permanente, strategice. Aceste obiective permanente se refera la controlul prin politica monetara a cheltuielilor totale facute in economia nationala pentru cumpararea de bunuri si servicii. Intr-o economie de piata functionala, principiul libertatii economice impune, insa, ca banca centrala sa nu poata utiliza politica monetara pentru a controla in mod direct cheltuielile totale.

Banca centrala urmareste, astfel, atingerea unor obiective finale, precise (stabilitatea preturilor, ocuparea fortei de munca, cresterea economica) pe care nu le controleaza in mod direct. Pentru atingerea acestor obiective banca centrala foloseste un set de instrumente (operatiuni open market, modificari ale ratelor dobanzilor, rezerve minime obligatorii) afectand obiectivele urmarite in mod indirect, dupa o anumita perioada de timp.

Bancile centrale utilizeaza, astfel, diferite strategii de politica monetara prin care se urmareste realizarea unei legaturi intre instrumentele de care dispun si atingerea obiectivelor urmarite.

Dupa alegerea obiectivelor finale (care este realizata, de regula, prin statutele proprii), bancile centrale stabilesc obiective intermediare, precum agregatele monetare (M1, M2, sau M3) sau ratele dobanzilor pietei monetare (pe termen scurt sau pe termen lung), care au o influenta directa asupra obiectivelor finale.

Intrucat controlul asupra obiectivelor intermediare este, de asemenea, indirect bancile centrale aleg un alt set de variabile, numite obiective operationale, sau instrumente, precum baza monetara (M0) sau ratele dobanzilor de refinantare (rata repo, rata dobanzii la titlurile de stat tranzactionate pe piata secundara), care se afla sub controlul direct al acesteia.

Criteriile folosite la alegerea obiectivelor intermediare se refera, in principal, la:

posibilitatea de masurare corecta a acestora; obiectivele intermediare vor fi utilizate numai daca semnalele deraparii politicilor bancii centrale de la traiectoria proiectata, date de acestea, sunt anterioare celor date de obiectivul final.

gradul de control al obiectivului intermediar; banca centrala trebuie sa aiba un control eficient asupra obiectivului intermediar care sa permita readucerea acestuia pe traiectoria stabilita, atunci cand se constata abateri de la aceasta;

previzibilitatea impactului asupra obiectivului final; obiectivul intermediar ales de banca centrala trebuie sa aiba un efect previzibil asupra obiectivului final.

Criteriile folosite la alegerea obiectivelor operationale sunt in mare masura asemanatoare cu cele deja mentionate pentru alegerea obiectivelor intermediare, si anume:

posibilitatea de masurare corecta a acestora;

gradul de control al obiectivului operational;

previzibilitatea impactului asupra obiectivului intermediar; obiectivul operational ales de banca centrala trebuie sa aiba un efect previzibil asupra obiectivului intermediar.

In cazul Bancii Nationale a Romaniei, obiectivul final, stabilit prin Legea nr. 101/1998 este stabilitatea preturilor. Strategia de politica monetara a BNR este bazata pe controlul agregatelor monetare. Obiectivul intermediar al bancii centrale este controlul masei monetare (M2), care se realizeaza prin controlul direct al bazei monetare (M0), ca obiectiv operational.