Creeaza.com - informatii profesionale despre


Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice
Acasa » afaceri » economie
Politica monetara in contextul general al politicilor economice

Politica monetara in contextul general al politicilor economice




POLITICA MONETARA IN CONTEXTUL GENERAL AL POLITICILOR ECONOMICE

Cuprins

1. INTERVENTIA STATULUI IN ECONOMIE SI POLITICA ECONOMICA

1.1 Economii planificate centralizat versus economii de piata

1.2 Economiile planificate centralizat

1.3 Economiile de piata

2. PRINCIPALELE GRUPE DE POLITICI ECONOMICE IN STATELE DEMOCRATICE



CU ECONOMIE DE PIATA

2.1 Politici in domeniul monetar

2.2 Politici in domeniul fiscal - bugetar

2.3 Politici in domeniul veniturilor

2.4 Politici economice specifice

1. INTERVENTIA STATULUI IN ECONOMIE SI POLITICA ECONOMICA

Experienta istorica a demonstrat necesitatea interventiei statului in economie in scopul prevenirii si atenuarii dezechilibrelor economice, al apropierii extremelor in ciclurile de dezvoltare si al asigurarii unei dezvoltari stabile si de durata.

Politica economica reprezinta forma sub care se realizeaza aceasta interventie si ea se compune din:

(i) definirea obiectivelor urmarite intr-o anumita perioada;

(ii) instrumentele si mecanismele utilizate de stat pentru a interveni;

(iii) cadrul institutional in care se actioneaza.

Intrucat in lumea contemporana asistam la o diversitate de obiective, precum si de instrumente, mecanisme si institutii implicate, in mod frecvent se utilizeaza pluralul de politici economice.

1.1 Economii planificate centralizat versus economii de piata

Orice sistem economic trebuie sa asigure utilizarea eficienta a resurselor atat pe termen scurt cat si pe termen lung si distributia echitabila a venitului national.

Teoriile economice bazate pe principiul "mainii invizibile", principiu lansat de Adam Smith sustin faptul potrivit caruia functionarea competitiva a pietelor poate asigura o alocare eficienta a resurselor. Acelasi lucru poate fi realizat, in teorie (Lange - Lerner, 1938), si printr-o economie planificata centralizat. La un nivel abstract, pietele si planul sunt cai alternative de organizare si alocare eficienta a resurselor.

Premisele unei functionari neeficiente ale economiei de plan se inscriu pe o plaja larga, incepand cu cele politice (inexistenta democratiei si a libertatii individuale), cele de distributie a venitului national (in cazul extrem, un sistem planificat centralizat poate fi indreptat catre sustinerea unor dictatori) si terminand cu cele referitoare la eficienta economica. Ramanand la un nivel teoretic, principala problema a planificarii centralizate este ineficienta acesteia, datorata complexitatii sarcinilor ce trebuie realizate la nivel central si a imposibilitatii de a avea totalitatea informatiilor necesare acestui proces. Aceasta din urma problema pledeaza in favoarea economiei de piata.

La randul lor, economiile de piata nu sunt perfecte. De exemplu, inlocuirea unei intreprinderi industriale de stat printr-un monopol privat este cu greu acceptata drept o masura inteleapta, data fiind cerinta reglementarii corespunzatoare a unei asemenea entitati. De asemenea, la un nivel mai general, functionarea eficienta a economiilor descentralizate depinde nu numai de competitie, dar si de buna functionare a institutiilor si a sistemului bancar. In plus, problemele ecologice detin in economiile de piata un rol mult mai important decat in cele planificate.

Un alt fapt avut in vedere la analizarea celor doua sisteme economice, ce a situat economia de piata in avantaj fata de aceea planificata, l-a reprezentat importanta pietelor descentralizate, bazate pe proprietatea privata, in dezvoltarea inovatiilor tehnologice si a progresului tehnic (ca urmare a flexibilitatii crescute cu care acestea se pot adapta la schimbari ale mediului economic si la incertitudini). Pe termen lung economia de piata a dovedit ca dispune de mecanisme interne care asigura modificarea structurii productiei in paralel cu progresul tehnologic si modificarile ce apar in preferintele consumatorilor. In acelasi timp, economia planificata s-a dovedit a fi un sistem economic in care atentia primordiala este acordata indeplinirii planului si nu satisfacerii cerintelor consumatorilor.

In timp ce economia de piata este orientata catre consumator, economia planificata este orientata catre producator.

Pentru a concluziona, economia planificata s-a dovedit a superioara fi economiei de piata in ceea ce priveste asigurarea locurilor de munca. In cazul alocarii eficiente a resurselor pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung, economia de piata s-a dovedit a fi superioara economiei planificate. In termeni relativi, distributia venitului nationala pare a fi aproximativ aceeasi (potrivit statisticilor) in ambele tipuri de sisteme economice. Oricum, ca urmare a faptului ca in sistemele economice bazate pe economia de piata cresterea economica este mult mai rapida, venitul national de distribuit este semnificativ mai mare in termeni absoluti in economiile de piata decat in economiile planificate centralizat.

1.2 Economiile planificate centralizat

In sistemele economico - sociale dictatoriale, etatiste, cu economii bazate pe planificare centralizata, statul intervine direct, prin mijloace administrative, in influentarea proceselor economice. Variabilele esentiale - preturi, salarii, productie, acumulare, rentabilitate etc. - sunt stabilite de catre planul central, in baza unor balante materiale primare de echilibru si raman fixe perioade indelungate. Pietele sunt practic desfiintate (sau marginalizate), banii sunt un simplu numitor comun al unor variabile planificate iar cererea de consum este dedusa (respectiv impusa) de corelatiile macroeconomice stabilite de puterea dictatoriala. Mecanismele economice si sociale functioneaza conform prezumtiei ca planul central stabileste cel mai bine, prin comanda, corelatiile de echilibru intre aspiratiile societatii si posibilitatile de consum. Fiecare producator individual este informat de autoritatea centrala ce sa produca si cum va fi distribuita productia obtinuta (livrarea productiei catre un alt producator, catre un magazin etc.).In timp ce intr-o economie de piata pretul ofera informatia necesara luarii deciziilor de productie, in economia planificata acest rol este jucat de cifrele de plan stabilite de autoritatea centrala. Din acest motiv, sistemul economic bazat pe plan poarta denumirea de economie planificata centralizat sau economi de comanda.

Ca urmare, economia planificata a manifestat o capacitate extrem de redusa de adaptare a structurii cantitative si calitative a productiei la cerintele (preferintele) consumatorilor.

In ceea ce priveste distributia venitului national, economia planificata trateaza aceasta activitate complet independent de productie. Astfel, decizia referitoare la distribuirea venitului national este disociata de decizia referitoare la productie.

Istoria a demonstrat ca aceste mecanisme pot functiona relativ satisfacator cel mult in perioade exceptionale, 'de comanda' (razboi, criza etc.); pe termen lung, insa, 'comenzile' centrale se departeaza tot mai mult de realitatile societatii, desconsidera aspiratiile populatiei si degenereaza in birocratie, risipa, ineficienta, dezinteres general fata de progres, inovatie, initiativa si dezvoltare durabila. In ultima instanta, rigiditatile planificatorilor centrali si ruperea de realitate duce la acumularea de tensiuni majore in sistemele economice si sociale si la aparitia unor crize dificil de controlat.



1.3 Economiile de piata

Sistemele economico - sociale democratice functioneaza pe principiile libertatilor si drepturilor omului, ale liberei initiative si concurentei. Sistemul politic se bazeaza pe pluripartidism, iar sistemul economic pe mecanismele de piata. Variabilele fundamentale - preturi, salarii, economisire, consum, productie - se stabilesc pe baza raportului cerere - oferta. Cererea de consum, reflectand aspiratiile societatii, se exprima nemijlocit pe piete, influentand starea de echilibru a acestora, intr-o dinamica cu numeroase mecanisme de autoreglaj.

Intr-o economie de piata producatorii individuali decid ce produse vor fabrica, precum si cantitatea, calitatea si pretul acestora. Din dorinta de maximizare a profiturilor, producatorii vor adapta continuu structura de productie, calitatea si pretul produselor. Simultan cu decizia referitoare la ce si cum se produce este luata si decizia referitoare la distributia initiala a venitului obtinut. Acesta reprezinta unul din punctele forte ale economiei de piata, ca urmare a faptului ca producatorul este incurajat sa produca cat mai mult si cat mai bine, sistemul economic asigurandu-i posibilitatea de a se bucura de rezultatele muncii sale.

Deciziile individuale referitoare la ce, cum si cat sa se produca sunt luate de producatorii individuali pe baza preturilor. Prin intermediul preturilor, cumparatorii primesc informatii referitoare la cat de multi bani trebuie sa sacrifice pentru a obtine un produs, in timp ce producatorii pot cunoaste ce venituri pot obtine prin vanzarea produselor fabricate. Avand in vedere ca atat preturile input-urilor (materii prime, capital, munca), cat si cele ale produselor finale sunt cunoscute, fiecare producator individual va lua propria decizie referitoare la ce, cum si cat va produce. Astfel, economia de piata se bazeaza pe un sistem descentralizat de luare a deciziilor.

Interventia statului in economie se face, in consecinta, prin instrumente indirecte, care sa afecteze cat mai putin drepturile cetatenesti si libera initiativa. Pana la marea criza economica din 1929 - 1933 atat necesitatea, cat si maniera de interventie a statului in viata economica au facut obiectul unor dispute de fond, cunoscand cicluri istorice si diferentieri notabile (de exemplu, teoria si practica comertului liber in Anglia si teoria protectionista in Germania).

Despre o fundamentare teoretica si o abordare practica concreta a interventiei statului in viata economica, acceptata pe scara larga in majoritatea tarilor democratice si cu economie de piata, se poate vorbi numai dupa al doilea razboi mondial. Punctul comun de plecare l-a constituit 'Teoria generala a ocuparii fortei de munca, a dobanzii si a banilor' a lui J.M. Keynes.

2. PRINCIPALELE GRUPE DE POLITICI ECONOMICE IN STATELE DEMOCRATICE CU ECONOMIE DE PIATA

In prezent, interventia statului in economia de piata (politica economica) poate fi grupata in patru mari domenii: monetar, fiscal, venituri, politici specifice.

2.1 Politici in domeniul monetar

Statul detine monopolul emisiunii primare a banilor. Interventia statului in acest domeniu, denumita politica (politici) monetara(e), urmareste influentarea indirecta a cererii agregate si, prin urmare, controlul inflatiei, echilibrul extern sau evolutia ciclului economic. Cererea fiecarui partener social, libertatile cetatenesti si libera initiativa pastreaza flexibilitatea de miscare fiind influentate numai indirect, prin cererea agregata (determinata de manevrarea agregatelor monetare).

Politica monetara este un concept nou, ce a inceput sa se cristalizeze odata ce banii "clasici", cu acoperire integrala sau partiala in metale pretioase, au inceput sa se transforme in bani fiduciari. Primul caz de interventie de politica monetara este atribuit Sistemului Federal de Rezerve (Fed), care utiliza in 1929 acest instrument in intentia de a atenua efectele crizei si a grabi iesirea din recesiune. In realitate, politica monetara restrictiva urmata de Fed in acea perioada, s-a dovedit a adanci criza (Milton Friedman, "Istoria monetara a SUA").

Teoriile economice aparute in prima jumatate a secolului XX, consacra rolul politicii monetare in influentarea variabilelor economiei, chiar daca interpretarile diferitelor teorii rezerva pozitii diferite acesteia. Astfel, in doctrina Keynesista, cristalizata in anul 1930 in lucrarea "Teoria utilizarii fortei de munca, dobanzii si a banilor", politica monetara are rolul de a stimula cresterea economica prin influentarea cererii agregate. Expansiunea monetara este privita drept un stimulent al activitatii economice, iar inflatia este considerata un factor neesential in evolutia economiei (teoriile keynesiste, pornind, de altfel, de la ipoteza ca preturile sunt fixe).

In deceniul 4, ia nastere celebra curba a lui Philips, conform careia exista un compromis (trade - off) intre inflatie si ocuparea fortei de munca. Conform acesteia, o inflatie mai mare permite o ocupare superioara a fortei de munca (o reducere a somajului). In realitate, premisele de la care pleaca aceste corelatii sunt suficient de inguste (corelatiile sunt pe termen scurt si sunt aplicabile economiilor inchise), teoria si practica economica evidentiind limitele acestor concepte.

Inflatia "necesara" promovata de teoria keynesista de stimulare a cererii se dovedeste, la inceputul anilor '70, capabila de autoalimentare si de atingere a unor niveluri tot mai inalte. Prabusirea sistemului cursurilor de schimb fixe de la Bretton Woods si socurile petroliere de la sfarsitul anilor '70 sunt inceputul accelerarii inflatiei in majoritatea tarilor dezvoltate, iar politicile de stimulare a investitiilor si consumului sunt puse sub semnul intrebarii.

Astfel, la inceputul anilor '80, doua dintre cele mai puternice economii ale lumii, Marea Britanie si SUA trec la promovarea teoriilor monetariste. Avand ca radacini conceptia monetarista a lui Milton Friedman si a Scolii de la Chicago, conform careia inflatia este rezultatul direct si nemijlocit al expansiunii monetare, politicile anilor '80 devin tot mai restrictive, stabilitatea preturilor fiind privita drept o premisa esentiala a cresterii economice stabile si de durata. Stimularea cererii prin expansiune monetara este abolita, iar bancile centrale devin tot mai mult orientate catre asigurarea stabilitatii preturilor.

Instrumentele de politica monetara utilizate de majoritatea bancilor centrale (instrumente indirecte) sunt, dupa o clasificare a Bancii Centrale Europene, urmatoarele:

Facilitati de refinantare si de depozit (standing - facilities)

Prin acest instrument bancile comerciale au acces la resursele de finantare ale bancii centrale (refinantare), respectiv au posibilitatea de a plasa la banca centrala resursele banesti disponibile (depozit). Ratele dobanzilor la aceste facilitati creaza, de regula, coridorul dobanzilor pietei monetare (rata dobanzii la creditele de refinantare fiind limita superioara a dobanzilor practicate in sistem, iar rata dobanzii la depozitele plasate fiind limita inferioara). Aceste operatiuni sunt initiate/demarate de catre banca comerciala (spre deosebirile de operatiunile open - market, unde banca centrala este initiatorul operatiunii).



Operatiuni de piata (open - market)

Acest tip de operatiuni reprezinta instrumentul predilect de politica monetara in economiile dezvoltate. In cadrul acestora, sunt incluse:

operatiuni de refinantare;

operatiuni de vanzare / cumparare de active eligibile (titluri de stat, certificate de depozit emise de banca centrala) insotite de contracte de rascumparare (repo), cand proprietarul initial al titlurilor de stat revine, dupa derularea tranzactiei, in posesia acestora.

operatiuni de vanzare / cumparare definitiva - (outright transactions), in care dreptul de proprietate asupra titlurilor de stat tranzactionate se schimba in urma efectuarii operatiunii;

swap-uri valutare;

atragerea de depozite la banca centrala; sunt similare facilitatii de depozit, deosebirea esentiala fiind faptul ca initiatorul operatiunii este banca centrala;

emiterea de certificare de depozit de catre banca centrala; functioneaza pe acelasi principiu ca o vanzare de titluri de stat;

Rezervele minime obligatorii

Mecanismul rezervelor minime obligatorii permite managementul pietei monetare, avand ca obiective principale (i) crearea sau mentinerea unui deficit de lichiditate pe piata (care situeaza banca centrala pe o pozitie dominanta in raport cu sistemul bancar si face posibila influentarea eficienta prin intermediul dobanzilor a pietei monetare) si (ii) evitarea fluctuatiilor mari ale dobanzilor pietei monetare. In acelasi timp, se realizeaza controlul expansiunii creditului, cu influenta imediata asupra dimensiunii agregatelor monetare.

In categoria instrumentelor directe de politica monetara sunt incluse:

Controlul direct al volumului creditului (plafoanele de credit);

Controlul direct al ratelor dobanzilor (plafoanele de dobanzi).

In afara acestor categorii de instrumente, mai pot fi enumerate ca elemente de conducere a politicii monetare urmatoarele:

manevrarea dobanzilor directoare ale bancii centrale (taxa scontului, repo rate);

modificarea cursului de schimb al monedei nationale

modificarea nivelului rezervelor internationale

persuasiunea (moral suasion). Avantajul acestui instrument calitativ de influenta este dat de flexibilitatea ridicata si de faptul ca nu necesita o institutionalizare legala. In utilizarea acestui instrument banca centrala isi utilizeaza autoritatea si prestigiul pentru a convinge bancile si celelalte institutii financiare de necesitatea de a-si modifica nivelul dobanzilor practicate, a modului de structurare a acestora sau a marjelor dintre ele, sau in ceea ce priveste politica de creditare a clientilor.

Pe de alta parte, modificarea nivelului dobanzilor bancii centrale poate constitui un semnal, pentru public, al unei schimbari de orientari in politica monetara. Daca, de exemplu, dupa o lunga perioada de stabilitate a nivelului taxei scontului, acesta este majorat, publicul se poate astepta ca in viitor sa urmeze si alte masuri de politica monetara restrictiva. Corespunzator, vor fi anticipate cresteri ale ratelor dobanzilor, ce vor influenta comportamentul bancilor si al publicului in aceasta directie.



In final, posibilitatea bancii centrale de a influenta prin actiuni persuasive sistemul bancar si publicul depinde de credibilitatea care este atasata acestei institutii.

Alegerea combinatiei de instrumente de politica monetara depinde de gradul de dezvoltare a sistemului financiar al fiecarei tari, de pozitia pe care se situeaza banca centrala in cadrul sistemului, de independenta acesteia si de obiectivele urmarite pe termen scurt.

2.2 Politici in domeniul fiscal - bugetar

Statul are dreptul de a stabili impozite si taxe, iar, pe de alta parte, de a efectua cheltuieli guvernamentale, transferuri sau de a subventiona anumite ramuri sau produse. Interventia statului in aceste domenii este extrem de diversificata (numai sistemele de impozitare pot constitui tomuri intregi de reglementari) si poarta denumirea generica de politica fiscala (sau politica fiscal - bugetara).

Spre deosebire de politicile monetare, politicile fiscal - bugetare urmaresc nu numai influentarea cererii globale din economie (intrucat impozitele reduc cererea agregata, mai mult sau mai putin, in functie de marimea lor, iar cheltuielile bugetare o majoreaza), dar si influentarea cererii in anumite sectoare ale economiei. Statul poate, pe aceasta cale, sa intervina direct si specific, nu numai pentru influentarea ciclului economic recesiune - avant, dar si pentru stimularea sau descurajarea anumitor ramuri si sectoare economice (industrie, agricultura, turism, infrastructura etc.)

Experienta istorica a aratat ca politicile monetare sunt, mai degraba, asimetrice (cu eficienta mare in combaterea inflatiei, dar eficienta mica in stimularea cresterii economice), generale (afecteaza intreaga societate), cu impact intarziat si difuz. In schimb, politicile fiscale sunt simetrice (cu efecte apropiate atat in sens deflationist, cat si expansionist), specifice si sectoriale (pot fi localizate pe anumite domenii) si cu impact rapid si puternic focalizat. In plus, interventia statului prin politicile fiscale este transparenta si cuantificabila.

Comparativ cu instrumentarul monetar, instrumentele fiscal - bugetare sunt extrem de diversificate. Ele pot fi grupate pe urmatoarele categorii principale:

(i) impozitarea, cuprinzand impozitele directe, (impozitul pe veniturile persoanelor fizice, impozitul pe profit) si impozitele indirecte (taxa pe valoarea adaugata, accizele s.a.);

(ii) politica vamala (tarifara), care acopera taxele percepute la frontiera etc.;

(iii) cheltuielile guvernamentale pentru administratia de stat, armata, ordinea publica, educatie, sanatate, cultura s.a.;

(iv) investitiile statului, de exemplu in dezvoltarea domeniului public, in anumite ramuri strategice (industria de aparare, energetica, exploatarea bogatiilor naturale), in monopolurile de stat (tutun), in infrastructura (cai ferate, drumuri nationale, autostrazi, telecomunicatii etc.);

(v) subventiile si transferurile pentru sprijinirea anumitor sectoare considerate vitale sau pentru a controla preturile unor produse sensibile (combustibili, energie electrica sau termica, alimente de baza etc.);

(vi) deficitul bugetar si datoria publica prin care statul poate cheltui, la un moment dat, mai mult decat veniturile sale, sporind astfel cererea agregata, dar aruncand o povara financiara asupra generatiilor viitoare.

2.3 Politici in domeniul veniturilor

Statul poate interveni pentru a controla principalele categorii de venituri (salarii, profit, dobanda, renta etc.) fie in mod indirect, prin politica de impozitare, fie intr-o maniera cvasi - directa, prin stabilirea unor plafoane maxime de crestere a veniturilor (fara a se stabili direct nivelul fiecarei categorii de venituri). Interventiile cvasi - directe asupra veniturilor constituie, intr-o mai mica sau mai mare masura, ingradiri ale libertatilor cetatenesti si ale liberei initiative, putand fi utilizate numai in situatii exceptionale (inflatie galopanta, crize sociale) si presupunand realizarea unui pact social explicit sau implicit.

Statul poate utiliza, pe de alta parte, cu mai multa usurinta, controlul veniturilor in unitatile de stat si in domeniul public (guvernamental) influentand, prin comparatie, nivelul general al veniturilor inclusiv din sectorul privat. Totusi, si aici politicile in domeniul veniturilor se situeaza la limita de conciliere intre interventia statului si pastrarea principiilor de baza ale liberei initiative si concurentei. De asemenea, prin distorsionarea mecanismelor de piata, controlul veniturilor contribuie, de regula, la acumularea de tensiuni si mareste dezechilibrele in loc sa le atenueze. Intr-o forma extrema de interventie, controlul veniturilor este insotit de controlul preturilor.

Controlul veniturilor constituie, deci, o interventie de forta a statului democratic, folosita in situatii exceptionale pentru a sparge o miscare inertiala (un cerc vicios) al preturilor si veniturilor. Forma cea mai frecvent utilizata este indexarea subunitara a cresterii salariilor in functie de cresterea preturilor (de exemplu, la o crestere de preturi de 100 unitati, veniturile se pot majora cu maximum 80) cu scopul protectiei sociale (mai ales a paturilor sociale cele mai vulnerabile) si asigurarii pacii sociale dupa luarea unor masuri radicale. Astfel, indexarea salariilor poate fi folosita odata cu majorarile de preturi care apar dupa renuntarea la subventionarea unor produse de prima necesitate (cum este cazul alimentelor de baza).

2.4 Politici economice specifice

Statul asigura organizarea si manifestarea puterii publice institutionalizate pe plan national si in aceasta baza legifereaza cadrul in care se desfasoara principiile si mecanismele de functionare ale economiei de piata. Pe de alta parte, statul stabileste directiile strategice de dezvoltare in calitatea sa de reprezentant al interesului national si de arbitru legal intre interesele agentilor economici privati.

Pornind de la aceste considerente, in functie de tara si perioada istorica, se poate distinge o grupa extrem de eterogena de politici economice specifice, speciale pentru anumite momente ale istoriei si sectoriale (pentru anumite domenii ale economiilor nationale). De exemplu, tarile aflate in tranzitia de la economia planificata centralizat la economia de piata trebuie in mod obligatoriu sa schimbe caracterul proprietatii si in acest context adopta anumite politici de privatizare. Tot in cazul acestor tari, schimbarea radicala a parametrilor, mecanismelor si conditiilor de functionare a intreprinderilor face necesara adoptarea unor politici de restructurare la nivel microeconomic (al intreprinderilor).

O componenta tot mai importanta de interventie a statului in viata economica, mai ales in tarile dezvoltate, o constituie protectia mediului (politica ecologica). In ultimele decenii protectia mediului a capatat valente mondiale si toate tarile, inclusiv cele mai putin dezvoltate, trebuie sa aiba in vedere exigentele ei.

In sfarsit, in aceasta grupare de politici pot fi incluse toate strategiile de dezvoltare sectoriala (politici industriale, politici agricole, politici pentru stimularea exportului, programe de dezvoltare a infrastructurilor de transport, telecomunicatii etc.) precum si imperativele unor perioade istorice (politici de reconstructie postbelica, politici de reforma economica, bancara etc.).







Politica de confidentialitate







creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.