Principiile sistemului monetar international

Sistemul monetar international organizat in 1944 nu a format obiectul unui document distinct. Prevederile lui se gasesc in statutul F.M.I., adoptat de Conferinta de la Bretton Woods la 22 iulie 1944 si intrat in vigoare la 27 decembrie 1945, astfel incat numai tarile care au aderat la acest organism s-au angajat implicat sa le respecte.

Adoptarea acestui nou sistem a presupus in­cluderea, la baza mecanismelor de functionare, a unor principii, dintre care, cele mai importante urmareau: vo­catia universala; alegerea etalonului monetar; mentinerea stabilitatii paritatilor si cursurilor de schimb ale monedelor nationale; asigurarea convertibilitatii internationale a monedelor; crearea rezervelor monetare oficiale si asigu­rarea lichiditatii internationale; echilibrarea balantelor de plati.

Vocatia universala, este conceputa ca deschiderea deplina catre toate statele lumii, acestea putand deveni membre ale FMI daca se angajeaza sa adopte si sa respecte principiile sistemului monetar international si statutul FMI. De altfel, acesta este primul sistem monetar care a inregistrat un succes in ceea ce priveste cooperarea monetara internationala, el reusind sa coordoneze nu doar politicile monetare ci chiar pe cele economice, ca alternativa a revigorarii schim­burilor comerciale .

Etalonul monetar. In cadrul Conferintei, o importanta deosebita a fost acordata alegerii si definirii etalonului monetar, respectiv a monedei de rezerva. Do­larului i-a revenit astfel, alaturi de aur, rolul de etalon si, intr-un cadru mai larg, cel de moneda de rezerva a sis­temului. Rolul aurului in cadrul sistemului se va diminua insa, culminand cu pierderea totala a pozitiei de etalon, odata cu sistarea convertibilitatii internationale a dolarului in aur, in 1973 si trecerea la etalonul puterii de cum­parare.

Odata ce dolarul a fost acceptat ca etalon al sis­temului s-a trecut la definirea sa cu exactitate si la preci­zarea mecanismelor de mentinere a puterii sale de cum­parare pe termen lung. Trebuie spus ca definirea aurului ca etalon avea in vedere mecanismele monetare aflate in functiune la data respectiva. Avand la baza rezervele de aur in valoare de 24 miliarde de dolari aflate in cadrul Sistemului Federal de Rezerve al SUA, dolarul a fost de­finit prin valoarea paritara de 0,888671 grame aur. Astfel, intre dolar, care devenise etalonul sistemului si aur s-a stabilit un raport valoric de 35$ uncia, acesta fiind si pretul fix si oficial al aurului.

In cadrul etalonului constituit (Gold Exchange Stan­dard), aurul avea drept corespondent in economia SUA totalitatea bunurilor si serviciilor produse. Particularitatea sistemului consta in faptul ca, pe de o parte, bancile cen­trale puteau constitui rezerve, atat in aur cat si in dolari, iar pe de alta parte a aparut imposibilitatea persoanelor fizice de a solicita, la Banca Centrala, conversia in aur a banilor pe care ii detineau. Posesorul nerezident al do­larului (adica o banca centrala) avea posibilitatea sa aleaga intre cele doua forme materiale ale etalonului. Dolarul era acoperit" de aur care avea rolul de a spori credibilitatea monedei americane, functionand ca o ga­rantie a acesteia. Aurul intra in circuit numai atunci cand economia americana nu reusea sa realizeze concordanta necesara intre continutul valoric al dolarilor aflati in cir­cuitul international si valoarea bunurilor si serviciilor pe care le producea SUA. Cum singura moneda convertibila in aur in mod direct era dolarul american, posesorul de dolari avea dreptul de a solicita Sistemului Federal de Rezerve al SUA preschimbarea dolarilor in aur.

Stabilitatea cursurilor de schimb In accepti­unea participantilor la Conferinta de la Bretton-Woods, singura cale catre o cooperare monetara sustinuta si o dezvoltare a relatiilor comerciale internationale in perioa­da postbelica era realizarea unei stabilitati a cursurilor de schimb. De aceea s-a luat in considerare optiunea cur­surilor fixe ca singura alternativa pentru realizarea dezi­deratului mentionat. Astfel, cursul de schimb al monedelor era fix. Fiecare tara membra a FMI era obligata sa isi de­fineasca valoarea paritara a monedei in aur sau in dolari, aceasta reprezentand definitia legala a monedei respec­tive, valoare care nu mai putea fi modificata ulterior decat cu acordul FMI.

Fata de paritatea oficiala, cursurile de piata ale monedelor nationale puteau oscila in functie de cererea si oferta de pe piata numai intre limite foarte restranse, de ±1%, tarile emitente avand obligatia de a urmari indea­proape aceasta evolutie. Daca aceasta limita era incal­cata tarile membre aveau obligatia de a interveni pe piata valutara pentru restabilirea echilibrului. Rezulta ca, ex­ceptand perioadele de anomalie, un om de afaceri care incheia un contract comercial international stia ca era im­probabil sa realizeze o pierdere mai mare de 1% din pre­tul de contract, datorita fluctuatiilor de schimb. Pentru ca marjele de profit sunt mult mai ridicate, aceasta pierdere care s-ar putea produce este nesemnificativa.

In acest context, trebuie facuta distinctia dintre fixi­tatea valorii paritare si cea a cursurilor de schimb. Astfel, daca valoarea paritara era fixa prin definitie, cursurile de schimb, fiind determinate pe piata, puteau varia intre li­mite fixe (± 1%). Mentinerea cursurilor intre limitele date se realiza prin interventii repetate pe piata pentru vanza­rea-cumpararea de moneda. Daca efectele asteptate nu se produceau, se putea recurge la modificarea valorii paritare, prin devalorizari sau revalorizari oficiale ale monedelor nationale. Modificarea valorii paritare era admi­sa numai in conditiile in care:

modificarea se realiza ca rezultat al unui "dezechilibru fundamental", care, in acceptiunea oficiala insemna un net dezavantaj pentru o tara in relatiile sale internationale, dezavantaje rezultate din diferentele de productivitate a muncii rasfrante asupra preturilor;

modificarea nu depasea pragul de 10% fata de paritatea initiala. Daca modificarea depasea aceasta va­loare, era obligatorie consultarea autoritatilor fondului.

Devalorizarea oficiala era folosita in situatia in care moneda nationala pierdea o parte din marimea sa, iar metodele de redresare obisnuite (cresterea dobanzilor, limitarea creditelor etc.) nu dadeau rezultate, situatie in care unitatea monetara era definita printr-o cantitate mai mica de aur, in timp ce, in situatia inversa, revalorizarea oficiala era utilizata in momentul in care puterea de cum­parare crestea peste limitele normale, unitatea monetara nationala fiind definita printr-o cantitate mai mare de aur.

Convertibilitatea monetara in cadrul SMI de la Bretton-Woods poate fi privita in doua acceptiuni: prima se refera la convertibilitatea dolarului american, ca moneda-pivot a sistemului si a doua are in vedere con­vertibilitatea celorlalte monede nationale.

Ca moneda-cheie, dolarul american era singura moneda convertibila in aur a sistemului, bancile centrale ale statelor care recunoscusera acest sistem avand dreptul de a solicita Trezoreriei americane schimbarea aurului pe dolari si viceversa. Totodata, guvernul SUA s-a angajat sa mentina stabilitatea dolarului fata de aur la pretul oficial, care, asa cum am mentionat anterior, fusese stabilit la 35$ uncia.

Celelalte monede beneficiau insa doar de o con­vertibilitate limitata la relatiile dintre autoritatile monetare. Astfel, se considera, pe de o parte, ca trecerea la con­vertibilitate insemna eliminarea restrictiilor si discriminari­lor in domeniul monetar, iar pe de alta parte, aparea obli­gatia bancilor centrale de a cumpara propria moneda de­tinuta de o banca centrala straina la solicitarea acesteia, cu conditia ca suma respectiva sa provina din tranzactii curente sau sa fie necesara pentru plati curente, toate celelalte operatiuni comerciale sau financiare des­fasurandu-se pe piata fara interventia directa a bancilor centrale.

Crearea de rezerve monetare oficiale si nivelul lichiditatilor internationale Sistemul Monetar Interna­tional de la Bretton-Woods nu era bazat pe o moneda in­ternationala unica, cu toate ca acest lucru a fost prevazut in ambele proiecte de realizare ale sale. Mai mult, sis­temul utiliza toate monedele statelor membre in ideea ca aceste monede puteau indeplini functii monetare si pe plan international, deci puteau fi utilizate pentru consti­tuirea de rezerve de lichiditati. Rezervele monetare ofici­ale pe care statele membre ale FMI erau obligate sa le constituie erau utilizate unor scopuri precum convertirea sumelor solicitate si interventiile pe piata valutara pentru mentinerea stabilitatii cursurilor de schimb. Aceste re­zerve erau formate, alaturi de aur si titluri emise pe pietele financiare nationale, si din valuta (adica dolari), intrata in tara ca urmare a operatiunilor comerciale si fi­nanciare. Ca urmare, emisiunea de moneda a tarilor care detineau dolari in propriile rezerve se facea atat pe baza aurului din rezerva oficiala cat si pe baza unei parti din detinerile de aur ale trezoreriei SUA, situatie in care aparea dubla emisiune monetara: in primul rand emisiune de dolari si apoi, pe baza dolarilor, emisiune de moneda nationala a diferitelor tari. Nivelul lichiditatilor internatio­nale trebuia corelat cu cresterea comertului national si international astfel incat sa nu se produca disfunctionali­tati in cadrul acestor mecanisme.

Echilibrul balantei de plati Un SMI trebuie sa aiba mijloace pentru a regla dezechilibrele balantei de plati internationale. Daca in economia nationala dezechilibrele intre regiuni pot fi reglate mai mult sau mai putin automat prin miscarea capitalului sau prin politici monetare si fiscale, in relatiile economice internationale dezechilibrele balantei de plati pot fi resorbite prin finan­tarea deficitului, prin schimbarea politicii nationale inspre comert si investitii, prin controlul schimburilor si prin utilizarea tehnicilor devalorizarii sau revalorizarii. Ajustari efective pot fi realizate prin cooperare internationala, dar aceasta necesita modificarea politicilor nationale pentru atingerea solutiilor internationale, lucru de obicei dificil de realizat din punct de vedere politic.

Tarile membre ale Sistemului de la Bretton-Woods aveau obligatia de a supraveghea indeaproape si de a mentine echilibrul balantelor lor de plati. Procedurile de ajustare in cadrul sistemului erau bazate pe un sistem de schimb fix suplimentat prin finantare, controlul schim­burilor, adoptarea politicilor nationale. Ca solutie extrema pentru mentinerea acestui echilibru, respectiv pentru ajustarea deficitelor sau excedentelor supradimensionate, se putea recurge, cu consultarea FMI, la procedurile de devalorizare sau revalorizare a monedelor lor nationale.