Agatha Christie - Mana ascunsa

Agatha Christie

Mana ascunsa

Capitolul 1

I

Cand, in cele din urma, mi-au scos ghipsul si doctorii m-au intors pe toate partile dupa pofta inimii, iar asisten­tele m-au reinvatat rabdatoare sa-mi folosesc membrele si cand ajunsesem deja sa ma satur sa fiu tratat practic ca un copilas, Marcus Kent mi-a spus ca va trebui sa locuiesc o vreme la tara.

Aer curat, viata linistita si absolut nimic de facut - asta iti prescriu. Sora ta va avea grija de tine. Mananca, dormi si ia cat mai mult exemplul regatului vegetal.

Nu l-am intrebat daca voi mai putea vreodata sa zbor. Sunt intrebari pe care nu le pui fiindca ti-e teama de raspunsul pe care ai putea sa-l primesti. La fel cum, in timpul celor cinci luni, nu am intrebat niciodata daca urma sa fiu con­damnat sa zac intins pe spate cate zile mai aveam de trait. M-am temut ca asistenta sa nu-mi raspunda cu o ipocrizie incurajatoare:

Haide, haide, ce intrebare mai e si asta?! Noi nu ne lasam pacientii sa vorbeasca astfel!

Asa ca nu am intrebat - si totul a fost in regula. Nu eram un invalid neputincios. Am putut sa-mi misc picioarele, sa ma sprijin pe ele si, in cele din urma, sa fac cativa pasi - si daca, intr-adevar, m-am simtit ca un bebelus cu genunchi nesiguri si talpi de vata ei bine, asta era singura mea slabiciune si neputinta, si avea sa treaca.

Marcus Kent, care este un doctor adevarat, mi-a raspuns la intrebarea nerostita:

- O sa-ti revii complet, mi-a spus el. Nu am fost siguri pana martea trecuta cand ti s-a facut acea analiza completa, dar acum iti pot spune asta in deplina cunostinta de cauza. Dar va fi o chestiune de durata. Va trece mult timp si, pot sa adaug, va fi epuizant. Cand vine vorba de insanatosirea muschilor si a nervilor, creierul trebuie sa vina in ajutorul trupului. Orice dovada de nerabdare, de agitatie, va duce la o recidiva. Si, orice vei face, nu iti impune sa iti revii rapid. Orice incercare de acest gen te va trimite inapoi in spital. Trebuie sa iei viata usor si fara graba. Tempoul va fi legato. Nu numai trupul tau trebuie sa-si revina, dar si nervii ti-au fost slabiti de perioada atat de indelungata in care ai fost nevoit sa iei sedative.

De aceea iti recomand sa mergi la tara, sa-ti gasesti o casa, sa te implici in politica locala, in scandalurile locale, in barfa provinciala. Baga-ti nasul cu interes si curiozitate in treburile vecinilor tai. Daca imi dai voie sa-ti dau o su­gestie - du-te intr-un loc unde nu ai prieteni prin preajma.

Am dat aprobator din cap.

M-am gandit si eu la asta.

Nu-mi trecea prin minte ceva mai putin atragator decat ca vreun membru al gastii de prieteni sa vina pe neasteptate in vizita, plin de compatimire si preocupat de propriile proble­me: "Dar Jerry, arati minunat nu-i asa? Absolut. Dra­gule, trebuie sa-ti spun. Ce crezi ca a mai facut Buster de data asta?"

Nu, astea nu-s de mine! Cainii sunt destepti. Se tarasc intr-un colt linistit, isi ling ranile si nu ies in lume pana cand nu sunt iarasi zdraveni.

Asa ca, dupa ce am studiat avalansa de propuneri elo­gioase venite din partea agentilor imobiliari privind proprie­tatile de pe tot cuprinsul Insulelor Britanice, eu si Joanna am ales Little Furze din Lymstock, o zona unde nu cunosteam pe nimeni.

Iar cand Joanna a vazut Little Furze, s-a decis de indata ca era exact casa pe care ne-o doream.

Se afla la circa jumatate de mila de Lymstock, pe drumul care ducea spre mlastini. Era o casa micuta, alba si dichisita, cu o veranda victoriana vopsita intr-un verde-pal. Avea o priveliste placuta spre un teren in panta, acoperit cu iarba-neagra, iar dedesubt, in stanga, se vedea turla bisericii din Lymstock.

Casa apartinuse unei familii de domnisoare batrane, dom­nisoarele Barton, dintre care numai una mai traia, cea mai tanara, Emily.

Domnisoara Emily Barton era o batranica incantatoare, care se potrivea incredibil de bine cu casa in care locuia. Pe un ton bland de scuza, ea ii explica Joannei ca nu plecase niciodata de acasa, ca nici nu i-ar fi trecut prin minte sa o faca, "dar, vezi dumneata, draga mea, in ziua de azi lucrurile sunt atat de diferite - impozitele, desigur; apoi mai sunt si actiunile si depozitele, atat de sigure - asa mi-am imaginat intotdeauna si chiar directorul bancii personal mi-a reco­mandat unele dintre ele dar acum nu mai par sa aiba vreo valoare - straine, evident! Si intr-adevar, asta face lucrurile atat de dificile. Nimanui nu-i face placere (sunt sigura ca ma vei intelege, draga mea, si nu te vei supara, caci pari atat de amabila) ideea de a-si inchiria casa unor straini dar trebuie sa fac ceva si, intr-adevar, dupa ce te-am vazut, voi fi chiar bucuroasa sa ma gandesc ca te afli aici - casa are nevoie, intelegi, de sange tanar. Si trebuie sa-ti marturisesc ca ma cutremur la gandul ca ar putea veni barbati aici!"

In acel moment, Joanna fusese nevoita sa-i spuna de mine. Domnisoara Emily se repliase foarte bine:

Oh, Doamne, inteleg. Ce trist! Un accident aviatic? Sunt atat de curajosi acesti tineri! Totusi, fratele dumitale va fi practic invalid.

Gandul paru sa o imblanzeasca pe micuta doamna. Pro­babil ca nu ma voi implica in acele activitati masculine grosolane de care se temea Emily Barton. Intreba timida daca fumez.

Ca un turc, replica Joanna. Dar si eu fac la fel, sublinie ea.

Desigur, desigur. Ce proasta sunt! Vezi dumneata, mi-e teama ca eu nu m-am schimbat odata cu vremurile. Surorile mele erau mai mari ca mine, iar draga mea mama a trait pana la 97 de ani - imagineaza-ti! - si era foarte stricta. Da, da, toata lumea fumeaza acum. Singura problema este ca nu sunt scrumiere in casa.

Joanna o asigura ca o sa aducem o multime de scrumiere si adauga cu un zambet:

Nu o sa stingem mucurile pe mobila dumneavoastra draguta, asta va promit. Nimic nu ma intristeaza mai mult decat sa-i vad pe oameni facand asta.

Asa ca se ajunse la intelegerea ca noi sa inchiriem Little Furze pe o perioada de jumatate de an, cu o optiune de pre­lungire pentru alte trei luni, si Emily Barton ii explica Joannei ca ea avea sa se simta foarte bine, caci urma sa se mute in locuinta unei foste fete in casa, "credincioasa mea Florence", care se maritase "dupa ce a stat la noi timp de cincisprezece ani. O fata atat de draguta, iar sotul ei se ocupa de constructii. Au o casa draguta pe Strada Mare si doua camere frumoase la ultimul etaj unde ma voi simti foarte bine, iar Florence este incantata sa ma primeasca".

Asa ca totul parea cat se poate de multumitor si contrac­tul fu semnat, iar la momentul oportun eu si Joanna am sosit si ne-am instalat. Servitoarea domnisoarei Emily Barton, Partridge, fusese de acord sa ramana si urma sa fim ajutati si de o "fata" care venea in fiecare dimineata si parea destul de prostuta, dar era amabila.

Partridge, o femeie slaba si acra, de varsta mijlocie, gatea admirabil si, desi dezaproba cinele luate tarziu (domnisoara Emily era obisnuita sa cineze usor, mancand un ou fiert), se obisnui cu obiceiurile noastre si merse pana la a recunoaste ca aveam nevoie sa-mi recapat fortele.

Dupa ce ne-am instalat si am petrecut la Little Furze o saptamana, domnisoara Emily Barton venise solemna si isi lasase cartea de vizita. Exemplul ei fusese urmat de doamna Symmington, sotia avocatului, de domnisoara Griffith, sora doctorului, de doamna Dane Calthrop, nevasta vicarului, si de domnul Pye de la Prior's End.

Joanna a fost foarte impresionata.

Nu stiam, zise ea cu o voce uluita, ca oamenii chiar fac vizite lasandu-si cartile de vizita.

Asta este din cauza ca tu, copila mea, nu stii nimic despre viata la tara, i-am raspuns eu.

Prostii! Am petrecut o multime de weekenduri cu diversi oameni.

Asta nu este deloc acelasi lucru, i-am replicat.

Am cu cinci ani mai mult decat Joanna. Imi amintesc din copilarie casa mare, alba si neingrijita pe care o aveam pe campurile care margineau raul. Imi amintesc cum ma taram pe sub tufisurile de zmeura, neobservat de gradinar, si mirosul prafului alb din curte, si pisica roscata care o traversa, si sunetul copitelor calului lovind ceva in grajd.

Dar cand eu aveam sapte ani si Joanna doi, ne-am dus la Londra sa locuim la o matusa si de atunci incolo vacantele de Craciun si de Pasti ni le-am petrecut acolo cu pantomime, si teatre, si excursii la Kensington Gardens cu barca si, mai tarziu, pe patinoare. In august, ne duceam la un hotel, undeva pe malul marii.

Reflectand la toate astea, i-am spus ganditor Joannei, cuprins de un sentiment puternic de vinovatie cand mi-am dat seama ce invalid egoist si egocentric devenisem:

Mi-e teama ca toate astea o sa-ti para destul de infrico­satoare. O sa-ti lipseasca atat de mult restul!

Pentru ca Joanna este foarte draguta si foarte vesela, ii plac dansul si petrecerile, aventurile romantice si goana cu masinile de mare viteza.

Joanna izbucni in ras si imi spuse ca nu o deranjeaza absolut deloc.

De fapt, ma bucur ca scap de toate. Chiar ma saturasem de toata lumea si, desi sunt sigura ca nu o sa gasesc intelegere la tine, sa stii ca am fost foarte ranita din cauza lui Paul. O sa treaca multa vreme pana o sa-mi revin.

Eram sceptic in aceasta privinta. Povestile de dragoste ale Joannei urmau intotdeauna acelasi curs. Se indragostea nebuneste de vreun tanar fara pic de coloana vertebrala pe care il considera un geniu neinteles. Asculta lamentatiile lui fara sfarsit si se straduia din rasputeri sa faca sa fie apreciat. Apoi, cand el se dovedea nerecunoscator, ea se simtea pro­fund ranita si spunea ca inima ii era franta - pana cand aparea urmatorul tanar sumbru, lucru care se intampla, de obicei, trei saptamani mai tarziu!

Asa ca nu am luat foarte in serios povestea cu inima ranita a Joannei. Insa mi-am dat seama ca viata la tara repre­zenta un joc nou pentru frumoasa mea sora.

- In orice caz, arat bine, nu-i asa? ma intreba ea.

Am studiat-o critic si nu am putut sa fiu de acord.

Joanna era imbracata sport (de la Mirotin). Asta insemna ca purta o fusta extravaganta in carouri. Era foarte stramta, iar in partea de sus purta o jachetica cu maneci scurte in stil tiro­lez. Avea ciorapi de matase si pantofi ireprosabili, nou-nouti.

Nu, i-am replicat, esti total gresit imbracata. Ar fi tre­buit sa porti o fusta foarte veche de tweed, de preferat de un verde murdar sau de un cafeniu sters. Potrivit ar fi fost un pulover dragut de casmir si, poate, pe deasupra un cardigan; ar fi trebuit sa porti o palarie de fetru, ciorapi grosi si pantofi vechi. Atunci si numai atunci te-ai fi potrivit cu decorul de pe Strada Mare din Lymstock si nu ai iesi in evidenta cum se intampla acum. Am adaugat: Fata ta este, de asemenea, total in neregula.

Ce nu e bine? M-am machiat cu fondul de ten Country Tan numarul 2.

Exact, am spus. Daca ai fi din Lymstock, ti-ai da doar cu putina pudra pe nas ca sa nu mai straluceasca si poate un soupgon de ruj - nu foarte bine aplicat - si in mod sigur ai avea toate firele din sprancene, nu numai un sfert din ele.

Joanna chicoti si paru amuzata.

Crezi ca o sa li se para ca sunt ingrozitoare?

Nu. Doar ciudata.

Joanna isi relua studiul cartilor de vizita lasate de cei care trecusera pe la noi. Numai nevasta vicarului fusese atat de norocoasa incat sa o gaseasca pe Joanna acasa.

Parca sunt Familiile Fericite nu-i asa? murmura Joanna. Doamna Justitie este nevasta avocatului, domnisoara Doza este fiica doctorului etc. Adauga cu entuziasm: Cred ca este un loc dragut, Jerry! Atat de dulce si de amuzant, si de moda veche! Pur si simplu nu-ti vine sa crezi ca s-ar putea intampla ceva neplacut aici, nu-i asa?

Si, cu toate ca stiam ca ceea ce spusese era un nonsens, eram de acord cu ea. Intr-un loc precum Lymstock, nu se putea intampla nimic neplacut. Este ciudat sa te gandesti ca, doar o saptamana mai tarziu, am primit prima scrisoare.

II

Cred ca nu am inceput prea bine. Nu am descris deloc Lymstock-ul si, fara intelegerea a ceea ce reprezinta acesta, si povestea mea este imposibil de inteles.

Pentru inceput trebuie spus ca Lymstock-ul isi are rada­cinile in trecut. Candva, in vremea cuceririi normande, Lym­stock era un loc important, in principal din punct de vedere ecleziastic. In localitate se afla o manastire, unde s-au perindat un lung sir de stareti ambitiosi si puternici. Lorzi si baroni din imprejurimi s-au pus bine cu Cerurile lasand manastirii o parte din mosiile lor. Manastirea Lymstock a devenit bogata si importanta, si a reprezentat o forta in zona timp de multe secole. In orice caz, la momentul oportun, Henric al VIII-lea a facut-o sa impartaseasca soarta lacaselor de acest fel din perioada respectiva. De atunci oraselul se aflase sub influenta unui castel. Acesta isi pastrase importanta. Avea drepturi, privilegii si avutii.

Apoi, in 1700 si ceva, valul progresului a maturat Lymstock-ul aruncandu-l in uitare. Castelul a cazut in ruina. Nici caile ferate, nici drumurile principale nu s-au apropiat de Lymstock si acesta s-a transformat intr-un targusor nein­semnat de provincie, cazut in uitare, inconjurat de ferme si de campuri lipsite de viata, dincolo de care se intindea un tinut mlastinos.

O data pe saptamana se tinea un targ, zi in care puteai intalni vite pe alei si pe drumuri. De doua ori pe an se orga­nizau curse de cai, la care participau doar cai fara nici un palmares. Localitatea avea o strada principala incantatoare, cu siruri de case respectabile, prin ale caror ferestre de la parter se vedeau checuri, fructe sau legume. Tot acolo se gasea un magazin lung de tesaturi, altul, mare si important, cu produse de fierarie, un oficiu postal pretentios, un sir interminabil de pravalii, doua macelarii concurente si un International Stores. Mai era cabinetul unui doctor, o firma de avocati, domnii Galbraith, Galbraith si Symmington, o biserica frumoasa si neasteptat de mare, datand din anul 1420, pastrand unele elemente saxone, o scoala noua si hi­doasa, si doua carciumi.

Acesta era Lymstock si, indemnati de Emily Barton, toti cei care erau "cineva" trecusera pe la noi, iar la momentul potrivit Joanna, dupa ce isi cumpara o pereche de manusi si o bereta de catifea, incepu sa le intoarca vizitele.

Pentru noi, totul era nou si amuzant. Nu aveam sa ramanem aici intreaga viata. Era, de fapt, un interludiu. M-am pregatit sa ascult recomandarile doctorului si sa ma interesez de viata vecinilor.

Mie si Joannei ni se parea grozav de distractiv.

Probabil ca am tinut minte instructiunile lui Marcus Kent de a ma implica in scandalurile locale. In mod sigur nu am banuit nici o clipa cum aveau sa-mi fie aduse la cunostinta aceste scandaluri.

Partea ciudata in ceea ce priveste scrisoarea a fost ca, atunci cand am primit-o, ni s-a parut extrem de amuzanta.

Tin minte ca a sosit la micul dejun. Am rasucit-o in maini, asa cum face omul cand timpul trece incet si trebuie sa se bucure la maximum de orice fleac. Am vazut ca era o scri­soare locala, cu adresa batuta la masina.

Am deschis-o inaintea celor doua cu timbre de Londra, intrucat una era o factura si cealalta - de la un var destul de plicticos.

Inauntru, pe o foaie de hartie erau cuvinte si litere decu­pate dintr-un ziar si apoi lipite. Timp de doua, trei minute m-am holbat la scrisoare fara sa inteleg nimic. Apoi am sim­tit ca ma sufoc.

Joanna, care se uita incruntata la niste facturi, ridica privirea.

Hei, ce s-a intamplat? ma intreba ea. Pari de-a dreptul uluit.

In scrisoarea care continea termeni ce demonstrau mito­cania autorului, acesta isi exprima opinia extrem de abjecta ca eu si Joanna nu eram frate si sora.

E o anonima extrem de abjecta, am spus.

Inca eram socat. Cumva, nu te asteptai la asa ceva in linistitul Lymstock.

Joanna arata de indata un viu interes.

Nu? Si ce spune?

Remarcasem ca in romane scrisorile anonime dezgus­tatoare, pline de mizerii, nu sunt aratate, pe cat posibil, feme­ilor. Scriitorul lasa sa se inteleaga ca femeile trebuie ferite cu orice pret de socul care le-ar putea zdruncina sistemul lor nervos delicat.

Imi pare rau ca trebuie sa spun, dar nici o clipa nu mi-a trecut prin minte sa nu-i arat scrisoarea Joannei, ci i-am inmanat-o imediat. Ea imi confirma increderea in caracterul ei puternic, nemanifestand nici un fel de emotie, ci numai amuzament.

Ce mizerie ingrozitoare! Mereu am auzit de scrisori ano­nime, dar niciodata nu am vazut vreuna. Intotdeauna sunt asa?

N-as putea sa-ti spun, i-am raspuns. Si eu sunt la prima experienta.

Joanna incepu sa chicoteasca.

Probabil ai avut dreptate cu machiajul, Jerry. Presupun ca au crezut ca trebuie sa fiu o femeie cazuta prada pacatului!

Asta, impreuna cu faptul ca tata era un barbat inalt, cu maxilarul proeminent, si mama - o fiinta delicata, blonda cu ochi albastri, iar eu seman cu el si tu cu ea.

Joanna aproba dand din cap ganditoare.

Da, nu semanam deloc. Nimeni nu ar zice ca suntem frate si sora.

Cineva in mod sigur nu a facut-o, am replicat eu cu convingere.

Joanna fu de parere ca intamplarea era inspaimantator de amuzanta.

Flutura ganditoare scrisoarea tinand-o de un colt si ma intreba ce aveam sa facem cu ea.

Cred ca ar fi indicat sa o aruncam in foc, cu o excla­matie de dezgust profund.

Am transpus cuvintele in practica si Joanna aplauda.

Ai actionat minunat, adauga ea. Ar fi trebuit sa fii pe scena. Ce noroc ca inca avem semineuri, nu-i asa?

Cosul de hartii ar fi fost mult mai putin dramatic, am fost de acord. Desigur, as fi putut sa ii dau foc cu un chibrit si sa ne uitam incet cum arde - sau sa ne uitam cum arde incet.

Lucrurile nu ard niciodata atunci cand vrei tu, zise Joanna. Se sting. Probabil ca ar fi trebuit sa aprinzi chibrit dupa chibrit.

Se ridica si se duse la fereastra. Apoi, stand acolo, intoarse brusc capul.

Ma intreb cine a scris-o.

Probabil nu vom afla niciodata, am raspuns.

Nu probabil ca nu. Ramase tacuta o clipa, apoi con­tinua: Nu stiu cum am ajuns sa ma gandesc ca este amuzant. Stii, am avut impresia ca oamenii de aici ne plac.

Asa este, am replicat. Aici e vorba doar de vreun om pe jumatate nebun.

Cred ca da. Uf, dezgustator!

Dupa ce Joanna iesi afara la soare, in timp ce-mi fumam tigara obisnuita dupa micul dejun, m-am gandit ca probabil avea dreptate. Era dezgustator. Cuiva nu-i convenea deloc venirea noastra aici - cineva care gasea nesuferita frumuse­tea tanara, stralucitoare si sofisticata, cineva care voia sa raneasca. Sa reactionezi printr-un hohot de ras era cea mai buna metoda - dar undeva, in adancul sufletului, nu era amuzant

Doctorul Griffith sosi in cursul diminetii. Aranjasem cu el sa-mi faca un consult general. Imi placea Owen Griffith. Era brunet, greoi, cu un mod stangaci de a se misca si cu maini blande, abile. Vorbea repezit si era un om destul de timid.

Constata ca starea mea de sanatate inregistrase un pro­gres incurajator. Apoi adauga:

Te simti bine, nu-i asa? Mi se pare mie sau esti putin suparat in dimineata asta?

Nu chiar, am raspuns. Azi-dimineata am primit o scri­soare anonima deosebit de injurioasa, care mi-a lasat un gust cam amar.

Doctorul isi lasa trusa sa cada pe podea. Pe chipul lui slab si intunecat se citea o emotie vie.

Vrei sa spui ca si dumneata ai primit una?

Brusc, mi s-a trezit interesul.

Sa inteleg ca circula pe aici?

Da. De ceva vreme.

Oh, inteleg, am spus. Am avut impresia ca prezenta noastra - noi fiind straini - nu este dorita aici.

Nu, nu, nu are nimic de-a face cu asta. E doar Se intrerupse, apoi intreba: Ce scria? Cel putin Brusc se inrosi, stanjenit. Poate ca nu ar trebui sa intreb?

- Iti spun cu placere, am replicat. Spunea doar ca tarfa eleganta pe care am adus-o cu mine nu este sora mea - nici vorba! Si pot sa spun ca asta e varianta prescurtata.

Chipul lui intunecat se impurpura de furie.

Cat de ingrozitor! Sora dumitale nu a fost afectata, sper?

Joanna arata, poate, ca ingerasul din varful bradului de Craciun, am afirmat eu, dar este o persoana eminamente mo­derna si destul de dura. Totul i s-a parut foarte amuzant. Ase­menea lucruri nu i s-au mai intamplat pana acum.

Sper, intr-adevar, ca nu i s-au mai intamplat, replica Griffith.

Si, oricum, am zis eu cu hotarare, presupun ca asta este cea mai buna modalitate de a reactiona. Ca fata de ceva de-a dreptul ridicol.

Da, fu de acord Owen Griffith. Numai

Exact, i-am taiat eu vorba. "Numai" este cuvantul!

Problema este ca astfel de lucruri, odata pornite, continua.

- Imi imaginez.

Este ceva patologic, evident.

Am dat afirmativ din cap.

Ai idee cine se afla in spatele acestei afaceri? l-am intrebat.

Nu, dar as fi vrut sa stiu. Vezi dumneata, mania trimi­terii de scrisori anonime poate avea doua cauze. Fie este ceva particular - are ca tinta o anumita persoana sau grup de per­soane. Prin urmare, este motivata, autorul este cineva care poarta in mod clar pica (sau cel putin asa considera) si alege aceasta modalitate revoltatoare si necinstita ca sa se razbune. Este josnica si dezgustatoare, dar nu inseamna ca autorul este nebun si acesta este destul de usor de depistat - un servitor concediat, o femeie bolnava etc. Dar daca este ceva general, si nu particular, atunci lucrurile devin mai serioase. Scrisorile sunt trimise fara discriminare si au ca scop rezolvarea unor frustrari din mintea celui care le scrie. Dupa cum am spus, este in mod clar patologic. Si nebunia creste. Desigur, in cele din urma, persoana in chestiune este depistata - deseori este vorba de cineva la care nu te-ai fi gandit. Anul trecut, un caz grav de acest gen a avut loc in cealalta parte a comitatului - s-a dovedit a fi vorba de sefa raionului de palarii dintr-un mare magazin de imbracaminte. O femeie linistita, rafinata - lucra acolo de ani de zile. Imi aduc aminte ca asa ceva s-a petrecut si pe vremea cand lucram in nord, dar atunci a fost vorba de o ranchiuna pur personala. Totusi, dupa cum am zis, am mai vazut asa ceva si, sincer, ma inspaimanta!

A inceput de multa vreme? am intrebat.

Nu cred. E greu de spus, desigur, fiindca oamenii care primesc aceste scrisori nu vorbesc despre asta. Le arunca pur si simplu in foc. Facu o pauza. Si eu am primit una. La fel si Symmington, avocatul. De asemenea, unul sau doi dintre pacientii mei mai saraci mi-au vorbit despre asta.

Si este vorba cam despre aceleasi lucruri?

A, da. O inclinatie clara spre tema sexuala. Asta este intotdeauna o caracteristica. Ranji. Symmington a fost acuzat de relatii ilicite cu secretara lui - biata domnisoara Ginch, care are cel putin patruzeci de ani, poarta pince-nez si are dintii ca de iepure. Symmington a dus imediat scrisoarea la politie. In scrisorile pe care le-am primit, eram acuzat de incalcarea deontologiei profesionale cu pacientele mele, punandu-se accent pe detalii. Toate sunt absurde si cam copilaresti, dar ingrozitor de pline de venin. Se schimba la fata, devenind grav. Dar, cu toate astea, mi-e teama. Lucrurile de genul acesta pot fi periculoase.

Presupun ca ai dreptate.

- Vezi dumneata, mai devreme sau mai tarziu una dintre aceste scrisori - cu aceasta rautate, asa copilareasca si absurda cum e - isi va atinge tinta. Si atunci, Dumnezeu stie ce se poate intampla! Mi-e teama si de efectul pe care il poate avea asupra unei minti incete, suspicioase si needucate. Daca oamenii vad ceva scris, cred ca este adevarat. De aici se pot naste tot soiul de complicatii.

Era o scrisoare cam agramata, am spus eu ganditor, scrisa de cineva practic lipsit de educatie.

Serios? zise Owen inainte sa plece. Gandindu-ma ulterior la asta, acel "Serios?" mi s-a parut destul de nelinistitor.

Capitolul 2

I

Nu am de gand sa pretind ca primirea scrisorii anonime nu ne-a lasat un gust amar - pentru ca asa s-a intamplat. In acelasi timp, curand mi-a iesit din minte. La momentul res­pectiv nu am luat-o in serios. Tin minte ca mi-am spus ca astfel de lucruri se intampla probabil destul de des in satele izolate. Vreo femeie isterica, cuprinsa de dorinta de a-si dramatiza viata, se afla la originea ei. Oricum, daca toate scrisorile erau copilaresti si prostesti ca aceea pe care o primiseram noi, nu puteau face prea mult rau.

Urmatorul incident, daca pot sa spun astfel, a aparut dupa circa o saptamana, cand Partridge ne-a informat, cu buzele stranse, ca Beatrice, fata care o ajuta in flecare zi, nu va veni in acea zi.

Banuiesc, domnule, spuse Partridge, ca fata este ranita.

Nu eram foarte sigur ce voia sa spuna Partridge, dar am banuit (gresit) ca era vorba de vreo durere de stomac, iar Partridge era prea delicata ca sa spuna direct despre ce era vorba. I-am replicat ca imi parea rau si ca speram ca fata se va insanatosi in curand.

Fata este perfect sanatoasa, domnule, raspunse Partridge. Sentimentele ei sunt ranite.

Oh, am facut eu, nesigur.

Din cauza unei scrisori pe care a primit-o, continua Partridge. In care se faceau, dupa cate am inteles, anumite insinuari. Privirea sumbra din ochii lui Partridge, impreuna cu evidenta subliniere a cuvantului "insinuari", m-a ingrijorat, facandu-ma sa ma gandesc ca acele insinuari ma priveau. Intrucat Beatrice fusese pentru mine o prezenta atat de insig­nifianta, incat cred ca nici nu as fi recunoscut-o daca o intalneam prin targ, m-am simtit, pe buna dreptate, iritat. Unui invalid care de-abia se deplaseaza in carje cu greu i se poate atribui rolul de seducator al fetelor din sat.

Ce prostie! am spus enervat.

Cuvintele exacte pe care le-am spus, domnule, mamei fetei, au fost urmatoarele: "In aceasta casa - i-am zis eu - nu au avut si nici nu vor avea loc aventuri, atata vreme cat eu sunt responsabila. In ceea ce-o priveste pe Beatrice, fetele din ziua de azi sunt altfel, iar despre aventurile care se petrec in alta parte, eu nu pot sa stiu". Dar adevarul este, domnule, ca prietenul lui Beatrice de la garaj, cu care ea se vede, a primit si el o scrisoare neplacuta si reactia lui nu e deloc rezonabila.

- In viata mea n-am auzit ceva mai absurd, am raspuns eu furios.

Parerea mea, domnule, continua Partridge, este ca mai bine ne-am descotorosi de fata. Ce vreau sa zic e ca ea nu ar fi atat de afectata daca nu ar exista ceva despre care ea nu vrea sa se afle. Nu iese fum fara foc, asta zic eu.

Nu aveam idee cat de mult urma sa ma satur tot auzind expresia asta.

II

In acea dimineata, dornic de putina aventura, urma sa ma duc in sat. (Eu si Joanna il denumeam intotdeauna "sat", desi tehnic nu era termenul adecvat, iar cei din Lymstock ar fi fost enervati sa ne auda.)

Soarele stralucea, aerul era rece si proaspat, in el simtindu-se dulceata primaverii. Mi-am luat carjele si am pornit la drum, refuzand-o ferm pe Joanna care se oferise sa ma insoteasca.

Nu, am spus, nu o sa accept pe langa mine un inger pazitor care sa ma insoteasca si sa ma incurajeze. Tine minte ca omul calatoreste mai repede cand este singur. Am multe afaceri de rezolvat. O sa ma duc la Galbraith, Galbraith and Symmington si o sa semnez pentru transferul acela de actiuni, o sa trec pe la brutar si o sa ma plang de painea cu stafide, apoi o sa returnez cartea pe care am imprumutat-o. Trebuie sa ajung si pe la banca. Lasa-ma sa plec, femeie, si asa dimineata e prea scurta.

Am stabilit ca Joanna sa ma ia cu masina si sa ma aduca inapoi la timp pentru masa de pranz.

Asta o sa-ti dea ocazia sa-ti petreci ziua cu toata lumea din Lymstock.

Nu ma indoiesc, am raspuns, ca pana atunci am sa ma intalnesc cu toti cei care sunt "cineva" pe aici.

Pentru ca dimineata pe Strada Mare reprezenta un fel de rendez-vous pentru cumparatori, momentul cand se facea schimb de noutati.

Dar, pana la urma, nu am ajuns in targ neinsotit. De-abia strabatusem vreo doua sute de metri, cand am auzit in spa­tele meu clopotelul unei biciclete, apoi scrasnet de frane si Megan Hunter aproape ca se prabusi de pe bicicleta la picioarele mele.

Buna, zise ea cu rasuflarea taiata, ridicandu-se si scuturandu-se de praf.

Imi placea Megan si intotdeauna simteam pentru ea o ciudata parere de rau.

Era fiica vitrega a lui Symmington, avocatul, fiica doam­nei Symmington din prima casatorie. Nimeni nu vorbea prea mult despre domnul (sau capitanul) Hunter si presupun ca toata lumea credea ca nu o sa-si mai faca vreodata aparitia. Se zicea ca se purtase foarte urat cu doamna Symmington. Ea divortase dupa un an sau doi de la casatorie. Fiind o femeie care avea mijloace sa se intretina singura, se stabilise cu fiica ei in Lymstock "ca sa uite" si, in cele din urma, se casatorise cu singurul burlac disponibil din zona, Richard Symmington. Din cea de-a doua casatorie rezultasera doi baieti, carora parintii le erau devotati si banuiesc ca, intr-un fel, Megan se simtea a cincea roata la caruta in familia ei. Nu semana deloc cu mama ei, o femeie scunda si anemica, destul de draguta, care vorbea cu o voce slaba si melancolica despre greutatile cu servitorii si despre sanatatea ei.

Megan era o fata inalta si stangace si, desi implinise douazeci de ani, parea o eleva de saisprezece. Avea o coama de par castaniu, rebel, ochi de un verde-caprui, o fata ingusta si osoasa, si, surprinzator, un zambet incantator intr-un colt al gurii. Hainele ii erau ponosite si neatractive si de obicei purta ciorapi de bumbac gauriti.

In acea dimineata, dupa parerea mea, arata mai degraba ca un cal decat ca o fiinta omeneasca. De fapt, ar fi fost un cal foarte dragut daca ar fi beneficiat de o oarecare ingrijire.

Vorbi ca de obicei repezit, cu rasuflarea aproape taiata:

Am fost la ferma - stii, la Lasher - sa vad daca au cumva oua de rata. Au o multime de purcelusi teribil de dra­guti. Dragalasi! Iti plac porcii? Mie imi place chiar si mirosul.

Porcii bine ingrijiti nu ar trebui sa miroasa, am spus.

Serios? Toti de aici din zona miros. Mergi in oras? Am vazut ca esti singur si m-am gandit sa ma opresc sa merg cu dumneata, numai ca m-am oprit cam brusc.

Ti-ai rupt ciorapii.

Megan se uita cu o oarecare tristete la piciorul drept.

Asa e. Dar oricum aveau deja doua gauri, asa ca nu conteaza prea mult, nu-i asa?

Nu-ti cosi niciodata ciorapii, Megan?

Uneori. Cand ma mai prinde mama. Dar ea nu acorda prea mare atentie la ce fac - asa ca am noroc intr-un fel, nu-i asa?

Mi se pare mie sau nu-ti dai seama ca ai crescut, i-am spus.

Vrei sa spui ca ar trebui sa fiu mai mult ca sora dumitale? Gatita toata?

Nu prea mi-a placut descrierea pe care i-a facut-o Joannei.

Arata curata, aranjata si placuta ochiului, i-am replicat.

Este teribil de draguta, fu de acord Megan. Nu sea­mana cu dumneata, nu-i asa? De ce?

Fratii si surorile nu seamana intotdeauna.

Nu. Desigur. Nici eu nu seman cu Brian si cu Colin. Si nici ei nu seamana intre ei. Facu o pauza, apoi spuse: Sunt foarte ciudate, nu-i asa?

Ce anume?

Familiile, replica ea concis.

Cred ca da, am spus eu ganditor.

Ma intrebam ce-i trecea prin minte. Am mers in tacere un minut sau doua, apoi Megan ma intreba cu o voce oa­recum timida:

Dumneata zbori, nu-i asa?

Da.

Asa te-ai ranit?

Da, m-am prabusit cu avionul.

Nimeni de pe aici nu zboara, spuse Megan.

Nu. Presupun ca nu. Ti-ar placea sa zbori, Megan?

Eu? Megan paru surprinsa. Dumnezeule, nu! Mi s-ar face rau. Mi se face rau chiar si in tren. Facu o pauza, apoi ma intreba cu acea sinceritate de care numai copiii sunt in stare: O sa te faci bine si o sa poti zbura din nou sau o sa ramai mereu oarecum neputincios?

Doctorul mi-a spus ca o sa ma fac bine.

Da, dar este genul de om care spune minciuni?

Nu cred, i-am raspuns. De fapt, sunt destul de sigur. Am incredere in el.

Atunci este in regula. Dar o multime de oameni spun minciuni.

Am incuviintat in tacere aceasta remarca de necontestat.

Megan rosti cu detasare si impartialitate:

Ma bucur. Mi-era teama ca pari tafnos fiindca esti invalid pe viata - dar, daca asa iti este firea, asta-i altceva.

Nu sunt tafnos, i-am spus cu raceala.

Atunci iritabil.

Sunt iritat pentru ca astept cu nerabdare sa ma fac iarasi bine - si lucrurile astea nu pot fi grabite.

Atunci de ce te agiti?

Am inceput sa rad.

Fata draga, nu astepti niciodata cu nerabdare sa se intample ceva?

Megan se gandi la intrebare, apoi raspunse:

Nu. De ce as face-o? Nu am de ce sa fiu nerabdatoare. Niciodata nu se intampla nimic.

Am fost izbit de tristetea din acele cuvinte. Am intrebat-o cu blandete:

Dar tu cu ce te ocupi pe aici?

Ce ar fi de facut?

Nu ai nici un hobby? Nu joci nimic? Nu ai prieteni?

Nu ma pricep la jocuri. Si nici nu-mi plac prea mult. Pe aici nu sunt foarte multe fete, iar cele care sunt nu-mi plac. Ma considera ingrozitoare.

Prostii! De ce ar crede asta?

Megan clatina din cap.

N-ai mers deloc la scoala? am continuat.

Ba da, m-am intors anul trecut.

Ti-a placut la scoala?

- Nu a fost rau. Desi te invata tot felul de lucruri intr-un mod teribil de prostesc.

Ce vrei sa spui?

Pai sunt doar informatii disparate. Taie dintr-un lucru si transforma ceva in altceva. Era o scoala ieftina si profesorii nu erau foarte buni. Niciodata nu erau in stare sa raspunda cum trebuie la intrebari.

Putini profesori pot sa faca asta, i-am spus.

De ce? Ar trebui sa stie.

Am fost de acord.

Sigur ca sunt cam prostuta, continua Megan. Si multe lucruri mi se par o aiureala. Istoria, bunaoara. E diferita de la carte la carte!

Asta este si elementul interesant, i-am spus.

Si gramatica, continua Megan. Si compunerile pros­testi. Si toate aiurelile pe care le-a scris Shelley, trancanelile despre ciocarlii si Wordsworth care o lua razna pentru niste narcise. Si Shakespeare.

Ce nu-ti place la Shakespeare? am intrebat-o plin de interes.

Se chinuieste atat de mult sa spuna ceva intr-un fel atat de dificil, incat nici nu pricepi ce vrea sa spuna. Totusi, cate ceva din Shakespeare mi-a placut.

Sunt sigur ca ar fi fericit sa auda una ca asta, i-am zis.

Megan nu ma banui de sarcasm. Continua, cu chipul luminandu-i-se:

De exemplu, imi plac Goneril si Regan^[4].

De ce tocmai ele?

Oh, nu stiu. Iti ofera oarecum satisfactie. De ce crezi ca erau astfel?

Cum?

Cum erau. Adica, ceva trebuie sa le fi facut asa, nu?

Pentru prima data, mi-am pus aceasta intrebare. Intot­deauna acceptasem faptul ca cele doua fiice mai mari ale regelui Lear erau nesuferite si cu asta basta. Dar intrebarea lui Megan privind cauza acestui fapt mi-a starnit interesul.

O sa ma gandesc la asta, am asigurat-o.

A, nu prea are importanta. Doar ma intrebam. Oricum, e doar literatura, nu?

Cam asa ceva. Nu a existat nici o materie care sa-ti placa?

Doar matematica.

Matematica? am repetat, oarecum surprins.

Chipul lui Megan se lumina.

Am iubit matematica. Dar nu era predata prea bine. Mi-ar placea sa fiu invatata matematica asa cum trebuie. E dumnezeiasca. Cred ca exista ceva dumnezeiesc in numere, nu-i asa?

Niciodata nu am simtit asta, i-am raspuns cu since­ritate.

Ajunseseram la inceputul Strazii Mari, iar Megan spuse cu asprime:

Iat-o pe domnisoara Griffith. Ce femeie ingrozitoare!

Nu iti place?

O urasc. Intotdeauna ma bate la cap sa particip si eu la indrumarile ei stupide. Urasc indrumarile! De ce sa te impo­potonezi, sa te strangi in grupuri si sa te lauzi ca poti sa faci ceva pe care, de fapt, nu ai invatat sa-l faci cum trebuie? Cred ca totul e o porcarie.

In mare, inclinam sa-i dau dreptate lui Megan. Dar domnisoara Griffith se repezi la noi inainte sa-mi exprim aceasta parere.

Sora doctorului, care avea numele total nepotrivit de Aimeè, poseda toata siguranta de sine care ii lipsea fratelui ei. Era o femeie frumoasa intr-un fel masculin, cu chipul batut de vreme si cu o voce profunda, puternica.

Salutare la amandoi, latra la noi. E o dimineata minu­nata, nu-i asa? Megan, esti chiar persoana pe care doream s-o intalnesc. Am nevoie de ceva ajutor cu scrierea adreselor pe niste plicuri pentru Asociatia Conservatorilor.

Megan murmura ceva evaziv, isi sprijini bicicleta la marginea trotuarului si se avanta preocupata in International Stores.

Ce copil! exclama domnisoara Griffith, privind in urma ei. E lenesa pana in maduva oaselor. Nu face altceva decat sa piarda vremea. Biata doamna Symmington, trebuie sa fie o grea incercare pentru ea. Stiu ca mama ei a incercat nu o data sa o faca sa se apuce de ceva - dactilografie sau gatit, sau cresterea iepurilor de Angora. Trebuie sa-si gaseasca un interes in viata.

Mi-am zis ca probabil acest lucru era adevarat, dar ca, sa fi fost in locul lui Megan, as fi refuzat cu hotarare orice sugestie de-a lui Aimeè Griffith din simplul motiv ca perso­nalitatea ei agresiva m-ar fi enervat peste masura.

Nu accept lenevia, continua domnisoara Griffith. Si mai ales la cei tineri. Macar daca ar fi draguta sau atraga­toare, sau ceva de genul asta. Uneori cred ca fata nu e tocmai intreaga la minte. E o mare dezamagire pentru mama ei. Stiti, tatal - isi cobori ea usor vocea - a fost in mod clar de soi prost. Mi-e teama ca Megan il mosteneste. E dureros pentru mama ei. Ei, ce sa zic, lumea e facuta din tot felul de oameni.

Din fericire, i-am replicat eu.

Aimeè Griffith scoase un raset "voios".

Da, nu ar fi bine daca toti am fi croiti dupa acelasi calapod. Dar nu-mi place sa vad ca un om nu capata tot ce poate de la viata. Imi traiesc viata cu placere si as vrea ca toti ceilalti sa faca acelasi lucru. Oamenii imi spun ca trebuie sa ma plictisesc ingrozitor traind toata viata la tara. Eu le zic ca nici un pic. Intotdeauna sunt ocupata, intotdeauna, fericita! Mereu se intampla ceva la tara. Imi folosesc timpul la maxi­mum, cu indrumarile, cu Institutul si cu tot felul de comitete - ca sa nu mai spun ca am grija si de Owen.

In acel moment, domnisoara Griffith vazu o cunostinta de cealalta parte a strazii si, scotand un strigat de recunoas­tere, traversa in graba, lasandu-ma sa-mi continui drumul spre banca.

Domnisoara Griffith mi se paruse intotdeauna oarecum coplesitoare, desi ii admiram energia si vitalitatea, si era pla­cut sa vad cat de multumita era de soarta ei - un contrast fericit cu murmurele de nemultumire inabusita ale atat de multor femei.

Dupa ce mi-am rezolvat multumitor treburile la banca, m-am indreptat spre biroul domnilor Galbraith, Galbraith and Symmington. Nu stiu daca mai exista vreun domn Galbraith.

Nu l-am vazut niciodata pe vreunul din ei. Am fost condus in biroul lui Richard Symmington, care avea izul placut de vechi al firmelor de avocatura cu o istorie indelungata.

Un numar mare de cutii pentru documente, etichetate "Lady Hope", "Sir Everard Carr", "William Yatesby, Esq.", "Decedat" etc., oferea o atmosfera adecvata, amintind de familii de tara respectabile si de afaceri serioase cu traditie.

Studiindu-l pe domnul Symmington cum statea aplecat peste documentele pe care i le adusesem, mi-a trecut prin minte ca, daca doamna Symmington avusese un prim mariaj dezastruos, de al doilea nu se putea plange defel. Richard Symmington era chintesenta respectabilitatii calme, genul de om care nu i-ar crea sotiei nici un moment de ingrijorare. Avea gatul lung cu marul lui Adam proeminent, o fata cu un ten usor cadaveric si un nas lung si subtire. Era, fara indoiala, un om bland, un sot si un tata bun, dar nu un barbat care sa-ti faca inima sa bata nebuneste.

Imediat, domnul Symmington incepu sa vorbeasca. Ros­tea cuvintele clar si rar, exprimandu-se cu mult bun-simt si cu o perspicacitate plina de viclenie. Am pus la punct pro­blemele actuale si m-am ridicat sa plec, remarcand in acelasi timp:

Am venit pana in oras cu fiica dumneavoastra vitrega.

Pentru o clipa, domnul Symmington paru sa nu-si dea seama despre cine era vorba, apoi zambi.

Ah, da, desigur, Megan. Ea aaa s-a intors de la scoala de ceva vreme. Ne gandim sa-i gasim ceva de facut - da, de facut. Dar, evident, este inca foarte tanara. Si cam ina­poiata pentru varsta ei, asa se spune. Da, asa mi s-a spus.

Am iesit. In anticamera se afla un barbat foarte batran, care statea pe un taburet si scria incet si cu grija, un baietel cu infatisare obraznica si o femeie intre doua varste, cu par facut permanent si pince-nez, care batea la masina zgomotos si cu viteza.

Daca aceasta era domnisoara Ginch, eram de acord cu Owen Griffith ca era extrem de putin probabil ca intre ea si seful ei sa existe manifestari de tandrete.

M-am dus apoi la brutarie si mi-am exprimat parerea despre painea cu stafide. Observatiile mele au fost intampinate cu exclamatiile si neincrederea adecvate intr-o astfel de situatie, dandu-mi-se in schimb o alta paine cu stafide - "de-abia scoasa de la cuptor".

Am iesit din magazin si m-am uitat in susul si in josul strazii, sperand sa o vad pe Joanna sosind cu masina. Plim­barea ma cam obosise si-mi era destul de greu sa merg in carje cu painea cu stafide.

Dar nici urma de Joanna.

Brusc, am facut ochii mari de surpriza si neincredere.

Pe trotuar, spre mine, venea plutind o zeita. Intr-adevar, nu exista un alt cuvant care s-o descrie.

Trasaturile perfecte, parul auriu cu bucle, trupul inalt, cu forme superbe! Si se misca precum o zeita, fara efort, aproape plutind. O fata minunata, incredibila, care iti taia rasuflarea!

Dupa cat de tulburat eram, ceva trebuia sa se intample. Si s-a si intamplat - painea mi-a alunecat din mana. M-am repe­zit sa o prind si am scapat carja, care a cazut zdranganind pe pavaj, iar eu m-am dezechilibrat cat pe ce sa cad.

Bratul puternic al zeitei a fost cel care m-a prins si m-a sustinut. Am inceput sa ma balbai:

Mu Multumesc foarte mult, imi pa pare extrem de rau.

Ea ridica painea si mi-o dadu impreuna cu carja. Apoi imi zambi cu bunatate si imi spuse vesela:

Cu placere. Nu-i nici o problema, stati linistit.

Si magia disparu cu totul, spulberata de vocea anosta, seaca.

Era o fata draguta, cu infatisare sanatoasa si bine facuta, dar atat.

M-am gandit ce s-ar fi intamplat daca zeii i-ar fi dat Elenei din Troia acel glas anost. Ce ciudat ca o fata iti poate tulbura cele mai ascunse profunzimi ale sufletului atata vreme cat nu deschide gura si ca, in momentul in care vor­beste, stralucirea ii poate disparea ca si cum nu ar fi existat. Totusi, am trait si fenomenul invers. Mi s-a intamplat sa vad cate o femeie scunda, trista, cu fata de maimutica, careia nimeni nu i-ar fi aruncat o a doua privire. Dar dupa ce deschidea gura, te cuprindea brusc incantarea, iar farmecul Cleopatrei renastea inca o data.

Joanna oprise la marginea trotuarului langa mine, fara ca eu sa ma si intreb daca patisem ceva.

Nimic, am raspuns, revenindu-mi din ganduri. Reflec­tam la Elena din Troia si la altele.

Ce loc ciudat ti-ai gasit sa faci asta, zise Joanna. Aratai tare ciudat, stand acolo cu gura cascata si tinand painea la piept.

Am avut un soc, i-am replicat. Am fost transportat in Troia si inapoi. Stii cine era? am adaugat, indicand silueta care se indeparta cu gratie.

Uitandu-se cu atentie dupa fata, Joanna imi spuse ca era guvernanta copiilor familiei Symmington.

Din cauza ei esti asa ravasit? ma intreba. Arata bine, cu toate ca e un pic cam nesarata.

Stiu, i-am replicat. E doar o fata draguta. Si mie mi se paruse ca e Afrodita.

Joanna deschise usa masinii si eu m-am urcat.

E ciudat, nu-i asa? Unii oameni arata foarte bine, dar nu au deloc sex-appeal. Ca fata asta. Ce pacat!

Am replicat ca, daca era guvernanta, lucrul asta nu avea nici o importanta.

Capitolul 3

I

In dupa-amiaza aceea, ne-am dus la ceai la domnul Pye.

Domnul Pye era un omulet rotofei, efeminat, devotat scaunelor lui petit point, pastoritelor din portelan de Dresda si colectiei lui de bric à brac. Locuia la Prior's Lodge, pe tere­nul unde se gaseau ruinele vechii manastiri.

Prior's Lodge era cu siguranta o casa superba si, sub atenta ingrijire a domnului Pye, isi dezvaluise adevarata splendoare. Fiecare obiect de mobilier era lustruit si asezat in locul cel mai potrivit. Draperiile si pernele decorative erau in culori si tonuri minunate, facute din cele mai scumpe matasuri.

Cu greu putea fi considerata casa unui barbat si mi-a trecut prin minte ca a trai acolo era ca si cum ai locui intr-un muzeu. Principala distractie a domnului Pye era sa-si pre­zinte locuinta. Nici macar persoanele total indiferente fata de mediul ambiant nu aveau scapare. Iar daca erai atat de nesimtitor incat sa consideri drept suficiente pentru trai un radio, un bar, o baie si un pat, inconjurate de peretii necesari, domnul Pye nu renunta la incercarea de a te indrepta spre lucruri mai rafinate.

Mainile lui mici si dolofane tremurau de emotie cand isi descria comorile si vocea i se subtia in timp ce descria circum­stantele in care adusese de la Verona capataiul de pat italian.

Cum si eu, si Joanna eram innebuniti dupa antichitati si mobila stil, l-am ascultat cu interes.

Este o placere, o mare placere sa ne bucuram de o ase­menea achizitie in mica noastra comunitate. Stiti, oamenii acestia cumsecade de pe aici sunt dureros de rustici - ca sa nu spun provinciali! N-au habar de nimic. Sunt vandali - absolut vandali! Iar in casele lor - iti vine sa plangi, draga doamna, va asigur ca v-ar veni sa plangeti. Poate chiar vi s-a intamplat?

Joanna ii spuse ca nu a ajuns atat de departe.

Dar intelegeti ce vreau sa spun? Amesteca lucrurile atat de ingrozitor! Am vazut cu ochi mei cea mai incantatoare piesa de Sheraton - delicata, perfecta, o piesa de colectie, fara indoiala - alaturi de o masa victoriana oarecare sau chiar de o biblioteca rotativa din stejar afumat - da, chiar asa, stejar afumat! Se cutremura si murmura pe un ton plangaret: De ce sunt oamenii atat de orbi? Sunteti de acord - sunt sigur ca sunteti de acord - ca frumusetea este singurul lucru pentru care merita sa traiesti.

Hipnotizat de pasiunea lui, Joanna raspunse ca "da, da, asa este".

Atunci de ce, intreba domnul Pye, se inconjoara oame­nii de uratenie?

Joanna fu de acord ca este foarte ciudat.

Ciudat? Este criminal! Asa o numesc eu - criminal! Si ce scuze gasesc! Spun ca un anumit lucru este confortabil. Sau ca este pitoresc. Pitoresc! Ce cuvant oribil! Casa pe care o aveti, continua domnul Pye, locuinta doamnei Emily Barton, este, intr-adevar, incanta-toare si are cateva piese destul de dragute. Si are si gust - desi acum nu mai sunt asa de sigur ca altadata. Mi-e teama ca uneori este vorba doar de sentimentalism. Ei ii place sa pastreze lucrurile asa cum sunt dar nu pentru le bon motif, nu pentru armonie, ci fiindca asa le avea mama ei.

Isi indrepta atentia asupra mea si glasul i se schimba - de la tonalitatea artistului vrajit la cea a barfitorului innascut.

Nu cunosteati deloc familia? Nu, evident - da, prin agentii imobiliari. Dar, dragii mei, ar fi trebuit sa cunoasteti acea familie! Cand am venit eu aici, batrana mama inca traia. O persoana incredibila - chiar incredibila! Un monstru, daca intelegeti ce vreau sa spun. Un monstru adevarat. Monstrul victorian tipic, care isi devoreaza progeniturile. Da, la asta s-a ajuns. Era monumentala - trebuie sa fi cantarit peste o suta de kilograme si toate cele cinci fete se invarteau in jurul ei. "Fetele"! Asa le spunea intotdeauna. Fetele! Si pe atunci cea mai mare avea mai mult de saizeci de ani. "Fetele alea proaste!" obisnuia sa le spuna uneori. Sclave negre, asta erau, care tot aduceau si carau, si o aprobau. La ora zece trebuiau sa se duca la culcare; cat despre vizite facute de prieteni acasa la ele - nici nu se punea problema. Le dispretuia, stiti, pentru ca nu se maritasera si asta cu toate ca le organiza viata in asa fel incat le era practic imposibil sa intalneasca vreun barbat. Cred ca Emily - sau poate Agnes - a trait un fel de poveste de dragoste cu un diacon. Dar familia lui nu era destul de buna si Mama a pus capat curand acestei legaturi.

Pare ceva desprins dintr-un roman, spuse Joanna.

Oh, draga mea, asa si a fost. Apoi batrana aceea ingro­zitoare a murit, dar, desigur, atunci era mult prea tarziu. Ele au continuat sa traiasca acolo si sa vorbeasca pe un ton scazut despre ceea ce ar fi dorit biata Mama. Chiar si schimbarea tapetului din dormitorul ei li s-a parut aproape un sacrilegiu. Totusi, se simteau bine la parohie, in felul lor linistit Insa nici una nu se bucura de o sanatate prea buna si s-au stins una dupa alta. Edith a murit de gripa, Minnie a trecut printr-o operatie si nu si-a mai revenit, iar biata Mabel a suferit o comotie cerebrala - Emily a ingrijit-o cu un devotament deo­sebit. Intr-adevar, biata femeie nu a facut altceva in ultimii zece ani decat sa o ingrijeasca pe bolnava. O persoana incantatoare, nu credeti? Ca un portelan de Dresda. Ce pacat ca are probleme financiare - insa, evident, toate investitiile s-au depreciat.

Ne simtim destul de prost sa stam in casa ei, afirma Joanna.

Nu, nu, tanara doamna. Nu trebuie sa va simtiti astfel. Draga ei Florence ii este devotata si mi-a spus chiar ea cat de fericita este sa aiba asemenea chiriasi draguti. Aici dom­nul Pye se inclina usor. Mi-a spus ca se considera foarte norocoasa.

Casa are o atmosfera foarte linistitoare, am inter­venit eu.

Domnul Pye imi arunca o privire rapida.

Serios? Asa simtiti? Hm, asta este foarte interesant. Chiar ma intrebam, stiti. Da, ma intrebam.

Ce vreti sa spuneti, domnule Pye? il intreba Joanna.

Domnul Pye isi intinse in laturi bratele lui dolofane.

Nimic, nimic. Omul se mai intreaba, asta-i tot. Eu cred in atmosfera, sa stiti. Gandurile si sentimentele oamenilor - ele se impregneaza in pereti si in mobilier.

Timp de o clipa sau doua am ramas tacut. Ma uitam injur si ma intrebam cum as descrie atmosfera de la Prior's Lodge. Am avut impresia ca lucrul curios in legatura cu ea era ca nu avea nici o atmosfera! Asta era cu adevarat remarcabil.

Am reflectat asupra acestui aspect atat de mult, incat nu am mai retinut nimic din conversatia pe care o purta Joanna cu gazda noastra. Totusi, mi-am revenit cand am auzit-o pe sora mea rostind amabilitatile dinainte de plecare. M-am trezit din visare si am adaugat si eu cele necesare.

Am iesit cu totii in hol. In timp ce ne apropiam de usa de la intrare, o scrisoare a patruns prin fanta si a cazut pe covor.

Posta de dupa-amiaza, murmura domnul Pye, ridicand-o. Asadar, dragii mei, o sa mai veniti in vizita, nu-i asa? E o placere sa intalnesc oameni cu minti mai luminate, daca ma intelegeti. Oameni care sa aprecieze Arta. Stiti, daca le pomenesti bietilor localnici despre balet se gandesc la piru­etele pe varfuri, fustele de tul si batranii domni cu binocluri din filmul Naughty Nineties. Vorbesc serios. Sunt cu cincizeci de ani in urma - asa consider eu. Anglia e o tara minunata. Are enclave. Lymstock este una dintre ele. Este interesant din punctul de vedere al unui colectionar - cand ma aflu aici intotdeauna ma simt de parca m-am pus de bunavoie sub un clopot de sticla. Universul linistit in care nu se intampla niciodata nimic.

Dupa ce dadu mana cu noi de doua ori, domnul Pye ma ajuta cu o grija exagerata sa ma urc in masina. Joanna se aseza la volan si ocoli cu atentie rondul de iarba atent ingri­jita, apoi se indrepta spre aleea dreapta. Ridica o mana ca sa-i faca un semn de ramas-bun gazdei noastre care statea pe treptele casei. M-am aplecat in fata ca sa fac si eu acelasi lucru.

Dar gestul nostru trecu neobservat. Domnul Pye deschi­sese scrisoarea.

Statea privind tinta la foaia de hartie din mana.

Joanna il descrisese odata drept un heruvim grasut si rozaliu. Inca era grasut, dar nu mai semana cu un heruvim. Se facuse rosu ca focul la fata si trasaturile i se contorsionasera de furie si surpriza.

Si, in acea clipa, mi-am dat seama ca plicul avusese un aspect familiar. Nu realizasem acest lucru la momentul res­pectiv - intr-adevar fusese unul dintre acele lucruri pe care le observi in mod inconstient fara sa stii ca le-ai remarcat.

Dumnezeule! exclama Joanna. Ce l-a muscat pe bietul omulet?

- Imi inchipui, am replicat, ca este vorba iarasi de Mana Ascunsa.

Joanna se intoarse uluita spre mine si masina derapa.

Fii atenta, fetito! am avertizat-o.

Joanna isi indrepta iarasi atentia la drum, incruntandu-se.

Vrei sa spui - o scrisoare ca aceea pe care ai primit-o si tu?

Asa banuiesc.

Ce se intampla in satul asta? intreba Joanna. Pare cel mai inofensiv loc pe care ti-l poti imagina in Anglia

Unde, ca sa-l citez pe domnul Pye, nu se intampla niciodata nimic, am intervenit. Nu si-a ales momentul potrivit ca sa spuna asta. Ceva s-a intamplat.

Dar cine scrie lucrurile astea, Jerry?

Am ridicat din umeri.

Draga mea, de unde sa stiu? Vreun localnic cu o doaga lipsa, banuiesc.

Dar de ce? Pare un lucru atat de prostesc!

Trebuie sa-i citesti pe Freud, pe Jung si pe altii ca ei ca sa descoperi asta. Sau sa-l intrebi pe doctorul Owen.

Joanna scutura din cap.

Doctorul Owen nu ma place.

Nici nu te-a vazut bine.

Se pare ca a vazut suficient ca sa traverseze pe celalalt trotuar cand ma vede apropiindu-ma pe Strada Mare.

O reactie foarte neobisnuita, i-am spus intelegator. Si una cu care tu nu esti obisnuita.

Joanna se incrunta din nou.

Nu, serios, Jerry, de ce scriu oamenii scrisori anonime?

Asa cum am spus, le lipseste o doaga. Probabil ca le satisface o anumita nevoie. Daca ai fost tratat cu raceala sau ignorat, sau esti frustrat, iar viata iti este neinteresanta si pustie, cred ca dobandesti un sentiment de putere cand ii neca­jesti, de la adapostul anonimatului, pe cei fericiti si care se simt bine.

Joanna se cutremura.

Nu e placut.

Nu, nu e. Imi inchipui ca in aceste locuri exista ten­dinta ca oamenii sa se casatoreasca in cadrul aceleiasi fami­lii - astfel ies o multime de ciudati.

Presupun ca este cineva lipsit de educatie si cam agra­mat, nu? Daca ar avea o educatie mai buna

Joanna nu-si duse gandul pana la capat, iar eu nu am spus nimic. Nu am putut niciodata sa accept ideea facila ca edu­catia este panaceul oricarui rau.

In timp ce strabateam orasul cu masina, inainte sa ajun­gem la drumul de pe deal, m-am uitat curios la cele cateva persoane aflate pe Strada Mare. Oare in spatele unuia dintre chipurile placide ale acelor taranci vanjoase se ascundea o ura imensa? Planuiau poate chiar in acel moment sa-si mai reverse pizma asupra cuiva?

Dar inca nu luam lucrurile in serios.

II

Doua zile mai tarziu, ne-am dus la o partida de bridge la familia Symmington.

Era sambata dupa-amiaza - familia Symmington organi­za intotdeauna partidele de bridge sambata, deoarece biroul era inchis atunci. Participam noi, cei doi Symmington, dom­nisoara Griffith, domnul Pye, domnisoara Barton si un colo­nel Appleton, pe care inca nu-l intalniseram pana atunci si care locuia la Combeacre, un sat aflat la vreo sapte mile departare. Era intruparea perfecta a lui Blimp^[5], avea in jur de saizeci de ani, ii placea sa joace "curajos" (ceea ce, de obicei, avea ca urmare faptul ca ceilalti jucatori adunau sume imense, peste limita stabilita) si Joanna il intriga in asemenea masura, incat pur si simplu nu-si dezlipi privirea de la ea toata seara.

Trebuia sa recunosc ca sora mea era probabil cea mai atragatoare fiinta care fusese vazuta in Lymstock de foarte multa vreme.

Cand am sosit acolo, Elsie Holland, guvernanta copiilor, cauta intr-un birou foile speciale folosite pentru tinerea sco­rului la bridge. Pasi usor tinandu-le in mana, in acelasi mod nepamantean pe care il observasem prima data, insa vraja nu mai functiona si a doua oara. Era exasperant ca se intampla asa - era o adevarata pierdere pentru chipul si silueta per­fecte. Dar acum am observat extrem de clar dintii albi, foarte mari, ca niste pietre mortuare, si felul cum isi arata gingiile cand radea. Si, din pacate, era una dintre acele fete care vorbeau mult si fara rost.

Astea sunt, doamna Symmington? Ce prostie din par­tea mea sa nu-mi amintesc niciodata unde le-am pus ultima data. Mi-e teama ca e si vina mea. Le aveam in mana, dar Brian m-a strigat ca i s-a blocat locomotiva, iar eu am dat fuga si, prinsa cu alte treburi, probabil ca le-am bagat cine stie pe unde. Imi dau seama ca astea nu sunt cele care trebuie - sunt putin ingalbenite pe margini. Sa-i spun lui Agnes sa serveasca ceaiul la cinci? O sa ma duc cu copiii la Long Barrow, asa ca nu va fi galagie.

O tanara draguta, buna si desteapta. I-am surprins privirea Joannei - radea. Am privit-o cu raceala. Joanna stie mereu ce gandesc, lua-o-ar naiba!

Ne-am asezat sa jucam bridge si curand am putut sa-mi dau seama cum se descurca la bridge cei din Lymstock. Doamna Symmington era o jucatoare exceptionala si foarte pasionata de acest joc. Asemenea multor femei fara educatie, nu era proasta si avea o siretenie innascuta. Sotul ei era un jucator bun, putin prea precaut. Domnul Pye putea fi carac­terizat drept stralucitor. Avea un fler extraordinar pentru legaturi mentale. Intrucat partida se organizase in onoarea noastra, eu si Joanna jucam la aceeasi masa cu doamna Symmington si cu domnul Pye. Ramasese de datoria dom­nului Symmington sa aplaneze conflictele si sa-i reconcilieze cu mare tact pe ceilalti trei jucatori. Dupa cum am spus, colonelul Appleton dorea sa joace "curajos". Micuta dom­nisoara Barton era, fara urma de indoiala, cea mai proasta jucatoare pe care mi-a fost dat s-o intalnesc si se distra de minune. Reusea sa joace la culoare, dar avea cele mai fante­ziste idei privind valoarea mainii, nu tinea niciodata scorul, incepea in mod repetat cu o carte gresita, era incapabila sa-si numere atuurile si, de cele mai multe ori, uita care sunt. Jocul lui Aimeè Griffith poate fi definit chiar prin cuvintele ei: "Imi place un joc bun de bridge, fara fite - si nu respect nici una dintre conventiile alea prostesti. Spun ce gandesc. Si fara alte analize! in definitiv, nu-i decat un joc!" Prin urmare, gazda noastra nu avea o sarcina tocmai usoara.

Totusi, jocul se desfasura destul de armonios, cu momen­te ocazionale de uitare din partea colonelului Appleton cand acesta ramanea cu privirea pironita asupra Joannei.

Ceaiul fu asezat in sufragerie, pe o masa mare si rotunda, in timp ce terminam, doi baieti infierbantati si agitati intrara in fuga si doamna Symmington, radiind de mandrie - ca si tatal lor, de altfel - ni-i prezenta.

Apoi, la sfarsitul mesei, o umbra imi intuneca farfuria si, cand am intors capul, am vazut-o pe Megan in cadrul usilor glisante.

Oh, facu mama ei. Iat-o pe Megan.

In vocea ei se simtea o nota de usoara mirare, de parca uitase de existenta lui Megan.

Fata intra si dadu mana cu toti, stanjenita si lipsita de gratie.

Mi-e teama ca am uitat de ceaiul tau, draga mea, spuse doamna Symmington. Domnisoara Holland si baietii l-au servit cat au fost plecati, asa ca nu este nici in camera copiilor. Am uitat ca tu nu ai fost cu ei.

Megan dadu din cap.

Nu-i nimic. O sa ma duc la bucatarie.

Se strecura afara din camera. Era imbracata neingrijit, ca de obicei, si ambii ciorapi ii erau rupti in calcaie.

Doamna Symmington spuse cu un usor raset de scuza:

Biata mea Megan! Stiti, este la varsta critica. Fetele sunt intotdeauna timide si stangace imediat dupa terminarea scolii si inainte sa se maturizeze complet.

Am vazut capul blond al Joannei zvacnind inapoi intr-un gest razboinic pe care il cunosteam.

Dar Megan are douazeci de ani, nu-i asa? intreba ea.

Oh, da, da. Asa este. Dar evident ca este foarte tanara pentru varsta ei. E inca o copila. Consider ca este atat de dra­gut cand fetele nu se maturizeaza prea rapid! Rase din nou.

Cred ca toate mamele isi doresc ca, intr-un fel, copiii lor sa ramana copii.

Nu-mi dau seama de ce, zise Joanna. La urma urmelor, ar fi cam penibil pentru cineva daca ar avea un copil cu mintea de sase ani si trupul de om matur.

Ah, nu trebuie sa luati lucrurile atat de literal, dom­nisoara Burton, replica doamna Symmington.

In acel moment imi trecu prin minte ca nu imi pasa prea mult de doamna Symmington. Acel chip de o dragalasenie anemica, imputinata, trecuta ascundea, mi-am zis, un carac­ter egoist si posesiv. Doamna Symmington continua, si pentru asta imi placu chiar si mai putin:

Biata mea Megan! Mi-e teama ca este un copil destul de dificil. Am incercat sa-i gasesc ceva de facut - cred ca sunt cateva lucruri pe care le poti invata prin corespondenta. Desen si croitorie sau ar putea sa incerce sa invete sa stenodactilografieze si sa bata la masina.

Din ochii Joannei nu disparuse sclipirea de furie. In timp ce ne asezam din nou la masa de bridge, zise:

Banuiesc ca va merge la petreceri si la astfel de lucruri. Aveti de gand sa organizati un bal pentru ea?

Un bal? Doamna Symmington paru in acelasi timp sur­prinsa si amuzata. O, nu, noi aici nu facem astfel de lucruri.

- Inteleg. Doar partide de tenis si altele asemenea.

Pe terenul nostru de tenis nu s-a mai jucat de ani intregi. Nici eu, nici Richard nu jucam. Poate mai tarziu, cand o sa creasca baietii A, Megan o sa gaseasca destule lucruri de facut. Stiti, acum este foarte multumita sa piarda vremea. Hai sa vedem, am dat? Nu am atuuri.

In timp ce mergeam spre casa, Joanna apasa cu putere pe pedala de acceleratie facand masina sa tasneasca inainte si zise:

- Imi pare teribil de rau pentru biata fata.

Megan?

Da. Mama ei nu o place.

Oh, haide, Joanna, nu-i chiar atat de rau.

Ba da, este. O multime de mame nu-si plac propriii copii. Imi inchipui ca Megan este genul de fiinta pe care ti-e jena s-o ai in casa. Ea nu se potriveste tiparului - tiparului Symmington. Este un grup complet fara ea - si acesta este un sentiment nefericit pentru o fiinta sensibila, iar ea este sensibila.

Da, cred ca este, am fost de acord.

Am ramas tacut o clipa.

Brusc, Joanna rase rautacioasa.

Ce ghinion pentru tine cu guvernanta!

Nu inteleg la ce te referi, i-am raspuns cu demnitate.

Prostii! Pe fata ti se citea revolta masculina de fiecare data cand te uitai la ea. Ce pierdere!

Nu stiu despre ce vorbesti.

- In acelasi timp, sunt incantata. Este primul semn ca iti revii la viata. La spital eram chiar ingrijorata din cauza ta. Nici macar o data nu te-ai uitat la asistenta aceea teribil de draguta pe care ai avut-o. Era o vulpita atragatoare - un ade­varat dar de la Dumnezeu pentru un barbat bolnav.

Gasesc discutia asta, Joanna, absolut respingatoare.

Sora mea continua fara sa acorde nici cea mai mica atentie remarcilor mele:

Asa ca am fost foarte usurata sa vad ca inca mai ai ochi pentru o fusta draguta. Chiar arata bine. Ce ciudat ca sex-appeal-ul a fost lasat complet la o parte. Este straniu, Jerry. Oare ce anume au unele femei si altele nu? Ce anume o face pe o femeie, chiar daca spune numai: "Ce vreme urata!" atat de atragatoare, incat orice barbat din apropiere doreste sa se apropie de ea si sa discute despre starea vremii? Presupun ca, din cand in cand, providenta mai face cate o greseala cand trimite un "pachet". Un chip si un trup de Afrodita, insotite de un spirit pe masura. Dar ceva se intampla si spiritul de Afrodita se duce la vreo fiinta micuta si stearsa, iar toate celelalte femei innebunesc de ciuda si spun: "Nu-mi dau seama ce vad barbatii la ea! Nici macar nu arata bine!"

Ai terminat, Joanna

Dar esti de acord, nu-i asa?

Recunosc ca am fost dezamagit, am ranjit eu.

Si nu vad cine altcineva de pe aici ar fi potrivit pentru tine. Va trebui sa te indragostesti de Aimeè Griffith.

Doamne fereste! am exclamat eu.

Stii, arata destul de bine.

E prea amazoana pentru gustul meu.

- Intr-adevar, pare sa se bucure de viata pe care o duce, zise Joanna. Este de-a dreptul dezgustator de robusta, nu-i asa? Nu m-ar mira ca in fiecare dimineata sa faca o baie cu apa rece.

Dar tu ce ai sa te faci? am intrebat-o.

Eu?

Da. Daca te cunosc bine, vei avea nevoie de o oarecare distractie pe aici.

Acum cine se poarta josnic? In plus, il uiti pe Paul.

Joanna ofta nu foarte convingator.

Nu il voi uita la fel de repede ca tine. Peste vreo zece zile vei spune: "Paul? Care Paul? N-am cunoscut niciodata vreun Paul!"

Ma consideri complet superficiala, zise Joanna.

Cand este vorba de oameni ca Paul, ma bucur foarte tare ca esti asa.

Nu l-ai placut niciodata. Dar era, intr-adevar, un geniu.

Posibil, desi ma indoiesc. Oricum, din cate am auzit, geniile sunt persoane detestabile. Insa e sigur ca pe aici nu o sa gasesti nici un geniu.

Joanna se gandi o clipa, tinandu-si capul inclinat intr-o parte.

Mi-e teama ca nu, spuse ea cu regret.

Va trebui sa te multumesti cu Owen Griffith, i-am zis. Este singurul barbat fara obligatii de pe-aici. Daca nu-l iei in calcul si pe colonelul Appleton. S-a uitat la tine ca un caine hamesit aproape toata dupa-amiaza.

Joanna izbucni in ras.

Asa a facut, nu? A fost destul de stanjenitor.

Nu te mai preface! Tu nu te simti niciodata stanjenita.

Joanna conduse in tacere dincolo de poarta pana la garaj, apoi spuse:

S-ar putea sa ai o oarecare dreptate in ceea ce ai spus.

La ce te referi?

Joanna replica:

Nu inteleg de ce un barbat ar traversa inadins strada ca sa ma evite. Este nepoliticos, mai intai de toate.

- Inteleg, am spus. Ai de gand sa-l vanezi cu sange rece pe bietul om.

Ei bine, nu-mi place sa fiu evitata.

Am iesit din masina incet si cu mare grija, tinandu-ma in carje. Apoi i-am dat un sfat surorii mele:

Lasa-ma sa-ti spun ceva, fata draga. Owen Griffith nu este unul dintre artistii tai miorlaiti si obedienti. Daca nu esti atenta, o sa starnesti o adevarata furtuna. Omul asta poate fi periculos.

A, asa crezi? intreba Joanna, aratandu-se incantata de perspectiva.

Lasa-l in pace pe bietul om! i-am cerut cu hotarare.

Cum indrazneste sa traverseze pe celalalt trotuar cand ma vede apropiindu-ma?

Voi, femeile, sunteti toate la fel. Va canalizati interesul in aceeasi directie. Daca nu ma insel, sora Aimeè o sa te ia in vizor.

Deja nu ma place, replica Joanna meditativ, dar cu o oarecare satisfactie.

Am venit aici, i-am spus hotarat, ca sa gasim liniste si pace, si asta vreau sa gasim.

Dar pacea si linistea erau ultimele lucruri de care aveam sa ne bucuram.

Capitolul 4

I

Cam la o saptamana dupa aceea, Partridge ma anunta ca doamna Baker vrea sa-mi vorbeasca, daca eram atat de amabil.

Numele de "doamna Baker" nu-mi spunea nimic.

Cine este doamna Baker? am intrebat, uimit. Nu poate sa discute cu domnisoara Joanna?

Dar se parea ca eu eram persoana cu care aceasta dorea sa aiba o discutie. Se dovedi in continuare ca doamna Baker era mama lui Beatrice.

Uitasem de Beatrice. De vreo doua saptamani, imi dadu­sem seama de prezenta unei femei intre doua varste, cu suvite de par cenusiu, pe care o vedeam de obicei in genunchi in baie, pe scari sau pe holuri si care se retragea ca un crab cand apaream. Aceasta era, banuiesc, noua femeie cu ziua care ne ajuta. Povestea cu Beatrice mi se stersese complet din minte.

Nu am avut vreo scuza sa refuz sa o vad pe mama lui Beatrice, mai ales dupa ce am aflat ca Joanna era plecata, dar trebuie sa recunosc ca ideea ma nelinistea putin. Speram din toata inima ca nu aveam sa fiu acuzat ca-mi batusem joc de sentimentele lui Beatrice. Am blestemat in sinea mea activi­tatile perfide ale autorilor de scrisori anonime si, in acelasi timp, cu glas tare, am cerut ca mama lui Beatrice sa fie poftita inauntru. Doamna Baker era o femeie masiva, cu chipul batut de vreme si cu o cadenta rapida a cuvintelor. Am fost usurat sa vad ca nu arata nici un semn de furie sau de intentii acuzatoare.

Sper, domnule, incepu ea de indata ce usa se inchise in spatele lui Partridge, ca imi veti scuza indrazneala de a veni sa va vad. Dar am considerat, domnule, ca sunteti persoana cea mai potrivita la care sa apelez si v-as fi recunoscatoare daca ati putea sa-mi spuneti ce ar trebui sa fac in aceste imprejurari, deoarece, in opinia mea, domnule, ceva tre­buie facut si eu n-am fost niciodata genul de persoana care sa lase lucrurile in voia lor si ceea ce vreau sa spun este ca nu are rost sa oftam si sa ne plangem, ci "sa ne ridicam si sa actionam", dupa cum spunea vicarul la slujba de acum doua saptamani.

Ma simteam usor deconcertat, de parca imi scapase ceva esential din toata discutia.

Sigur, am replicat. Nu vreti sa sa luati loc, doamna Baker? Sunt sigur ca va voi ajuta cu placere In orice fel voi putea

Am facut o pauza, asteptand.

Multumesc, domnule. Doamna Baker se aseza pe mar­ginea unui scaun. Sunteti foarte amabil si ma bucur ca am venit la dumneavoastra. I-am zis lui Beatrice care statea in pat si plangea, si urla, i-am spus ca domnul Burton va sti ce e de facut, i-am zis ca el e gentleman de la Londra. Si ceva trebuie facut, ca tinerii din ziua de azi sunt asa de caposi si nu asculta de logica, si nu asculta nici o vorba care ii spui si oricum, daca ar fi dupa mine, i-am zis lui Beatrice, eu i-as zice vreo doua, ca cum e cu fata de la moara?

Ma simteam mai uluit ca oricand.

- Imi pare rau, i-am raspuns. Dar nu prea inteleg. Ce s-a intamplat?

E vorba de scrisori, domnule. Scrisori pline de rautate - si indecente, cu toate cuvintele folosite si cu toate cele. Chiar mai rau decat am vazut vreodata in Biblie.

Ignorand aspectul acesta interesant, am intrebat disperat:

Fiica dumneavoastra a mai primit scrisori?

Nu ea, domnule. Ea a primit doar una. Aceea din cauza careia a plecat de aici.

Nu a existat nici un motiv am inceput, dar doamna Baker m-a intrerupt respectuoasa, dar decisa:

Nu este nevoie sa-mi spuneti, domnule, ca tot ce era scris erau niste minciuni sfruntate. Doamna Partridge si-a dat cuvantul pentru asta - si, oricum, as fi stiut asa ceva. Nu sunteti genul ala de gentleman, domnule, pe care il cunosc prea bine si mai sunteti si invalid pe deasupra. Erau numai minciuni gogonate, dar i-am zis totusi lui Beatrice ca e mai bine sa nu mai vina, fiindca stiti cum se zice, domnule. Nu iese fum fara foc, asa spune lumea. O fata trebuie sa fie foarte prevazatoare. Si, in plus, si fata s-a simtit rusinata dupa cele scrise acolo, asa ca i-am zis: "Foarte bine" cand Beatrice mi-a spus ca nu mai vine aici, desi sunt sigura ca la amandoua ne-a parut rau pentru neplacerea de a fi asa

Nereusind sa gaseasca un mod potrivit de a-si termina ideea, doamna Baker inspira adanc si incepu din nou:

Si asta, speram eu, avea sa fie sfarsitul oricaror vorbe rautacioase. Dar acum George, de la garaj, baiatul care iese cu Beatrice, a primit si el una. Si zicea lucruri ingrozi­toare despre Beatrice, cum se vede ea cu Tom a' lu' Fred Ledbetter - si va dau cuvantul meu, domnule, ca fata a fost doar politicoasa cu el si doar si-a pierdut vremea, ca sa zic asa.

Deja mi se invartea capul din cauza noii complicatii cu Tom, fiul domnului Ledbetter.

Stati sa vad daca am inteles bine, am spus. Tanarul lui Beatrice a primit o scrisoare anonima in care ea era acuzata ca are o relatie cu un alt barbat?

Exact, domnule, si nu era spus prea frumos - erau fo­losite cuvinte ingrozitoare si tanarul George a innebunit de furie, asa a facut, si a venit si i-a zis lui Beatrice ca el nu suporta asa ceva din partea ei si ca nu o sa o lase sa-si faca de cap pe la spatele lui cu alti baieti - si ea a zis ca-i o minciuna, si el a zis ca nu iese fum fara foc, asa a zis, si a plecat valvartej, ca e un tanar foarte aprig, si Beatrice a fost foarte afectata, biata de ea, si eu am spus ca imi iau palaria si vin direct la dumneavoastra, domnule.

Doamna Baker facu o pauza si ma privi expectativ, ca un caine care asteapta o rasplata pentru un giumbusluc foarte reusit.

Dar de ce ati venit la mine? am intrebat.

Am inteles, domnule, ca si dumneavoastra ati primit o scrisoare plina de mizerii si m-am gandit, domnule, ca, fiind de la Londra, o sa stiti ce sa faceti cu ele.

Daca as fi in locul dumneavoastra, i-am spus, eu m-as duce la politie. Asemenea lucruri trebuie sa inceteze.

Doamna Baker paru extrem de socata.

A, nu, domnule. N-as putea sa ma duc la politie.

De ce?

N-am avut niciodata de-a face cu politia, domnule. Nici unul dintre noi n-a avut.

Probabil ca nu. Dar politistii sunt singurii care se pot ocupa de asa ceva. Este datoria lor.

Sa ma duc la Bert Rundle?

Bert Rundle era politistul, stiam asta.

La postul de politie trebuie sa fie vreun sergent sau vreun inspector.

Eu sa ma duc la postul de politie?

In vocea doamnei Baker se citeau reprosul si neincre­derea. Am inceput sa ma enervez.

Acesta este singurul sfat pe care vi-l pot da.

Doamna Baker ramase tacuta, in mod evident necon­vinsa. Apoi zise ganditoare si serioasa:

Scrisorile astea trebuie sa fie oprite, domnule, trebuie neaparat sa inceteze. Mai devreme sau mai tarziu, se va intampla ceva rau.

Mie mi se pare ca raul deja a fost facut, am replicat.

Ma refer la violenta, domnule. Tinerii acestia sunt foar­te violenti in sentimente - si la fel sunt si cei mai in varsta.

Circula multe astfel de scrisori? am intrebat-o.

Doamna Baker aproba cu o inclinare a capului.

E din ce in ce mai rau, domnule. Domnul si doamna Beadle de la Blue Boar - care au fost intotdeauna foarte fericiti - acum primesc scrisorile astea si el incepe sa se gandeasca la tot felul de lucruri lucruri care nu sunt adeva­rate, domnule.

M-am aplecat inainte.

Doamna Baker, aveti vreo idee - o idee cat de mica - cine ar putea scrie scrisorile astea ingrozitoare?

Spre marea mea surprindere, ea confirma din cap.

Avem si noi o idee, domnule. Da, toti avem o idee destul de clara.

Cine este?

Imi inchipuisem ca doamna Baker o sa ezite sa spuna numele, dar ea replica prompt:

Doamna Cleat - asa credem cu totii, domnule. Doam­na Cleat, in mod sigur.

Auzisem atat de multe nume in dimineata aceea, incat am fost destul de nedumerit.

Cine este doamna Cleat?

Doamna Cleat, am descoperit, era nevasta unui gradinar ceva mai batran. Locuia intr-o casuta langa drumul ce ducea spre moara. Intrebarile mele ulterioare primira numai ras­punsuri nesatisfacatoare. Intrebata despre motivul pentru care doamna Cleat ar fi scris acele scrisori, doamna Baker raspunse vag doar ca "trebe sa fie ea".

In cele din urma am lasat-o sa plece, repetand inca o data sfatul de a se adresa politiei, sfat care - mi-am dat seama - nu avea sa fie urmat de doamna Baker. Am ramas cu im­presia ca o dezamagisem.

M-am gandit la ceea ce imi spusese. Asa vagi cum erau probele, mi-am zis, daca intregul sat era de acord ca doamna Cleat era vinovata, atunci probabil era adevarat.

M-am hotarat sa ma duc sa ma consult cu Griffith despre intreaga afacere. Probabil ca o cunostea pe aceasta femeie. Daca el considera ca este bine, eu sau el puteam sugera politiei ca ea se afla in spatele acestei povesti din ce in ce mai enervante.

Mi-am propus sa ajung la el cam in jurul orei la care mi-am imaginat ca isi va fi terminat consultatiile. Dupa ple­carea ultimului pacient, am intrat in cabinet.

Buna, tu erai, Burton.

I-am relatat in mare discutia cu doamna Baker si i-am transmis convingerea acesteia ca doamna Cleat era respon­sabila. Spre dezamagirea mea, Griffith clatina din cap.

Nu e asa de simplu cum pare, spuse el.

Nu crezi ca doamna Cleat se afla in spatele acestei povesti?

S-ar putea. Dar as zice ca este foarte improbabil.

Atunci de ce toti cred ca este vorba despre ea?

El zambi.

Oh, spuse el, tu nu intelegi. Doamna Cleat este vraji­toarea locala.

Doamne, Dumnezeule! am exclamat.

Da, suna destul de ciudat in zilele noastre, dar totusi despre asta este vorba. Stii, persista sentimentul ca exista anumiti oameni, anumite familii, de exemplu, pe care nu este bine sa le superi. Doamna Cleat provine dintr-o familie de "femei cunoscatoare". Si mi-e teama ca ea s-a straduit sa intretina aceasta legenda. Este o femeie ciudata, cu un simt al umorului sec si sardonic. I-a fost destul de simplu ca atunci cand un copil se taia la deget sau se lovea rau, sau se imbol­navea de pojar sa dea din cap si sa spuna: "Da, mi-a furat merele saptamana trecuta" sau: "Mi-a tras pisica de coada". Curand, mamele au inceput sa-si fereasca de ea copiii, iar alte femei sa-i aduca miere sau vreo prajitura ca sa se puna bine cu doamna Cleat, astfel incat ea sa nu le "deoache". Este o superstitie prosteasca, dar se intampla. Asa ca, evident, acum ei cred ca ea se afla in spatele acestor lucruri.

Dar nu este?

Oh, nu. Nu este genul. Nu nu este atat de simplu.

Ai vreo idee?

L-am privit curios. El clatina din cap, dar avea o privire absenta.

Nu, spuse el. Chiar nu stiu. Dar nu-mi place asta, Burton - o sa se termine rau.

II

Cand am ajuns acasa, am gasit-o pe Megan asezata pe treptele verandei, cu barbia sprijinita pe genunchi.

Ea ma intampina cu obisnuita lipsa de ceremonie.

Buna, zise ea. Crezi ca as putea ramane la masa?

Sigur, i-am raspuns.

Daca sunt cotlete sau ceva greu de pregatit, sau nu ajunge pentru toata lumea, sa-mi spui, striga Megan in timp ce eu ma duceam sa o anunt pe Partridge ca vom fi trei la masa.

Am avut impresia ca doamna Partridge a strambat din nas. A reusit foarte bine sa-mi transmita fara sa spuna un cuvant ca nu avea o impresie prea grozava despre domnisoara Megan.

M-am intors pe veranda.

Este in regula? ma intreba Megan nelinistita.

E in regula, am spus. Avem tocana irlandeza.

A, bine, asta-i cam ca mancarea pentru caini, nu-i asa? Adica, mai mult cartofi si mirodenii.

Cam asa, am fost de acord.

Mi-am scos porttigaretul si i-am oferit o tigara lui Megan. Ea se imbujora.

Ce dragut din partea dumitale!

Nu vrei una?

Nu, nu cred, dar a fost foarte dragut din partea dumi­tale sa-mi oferi una - asa, ca si cum as fi si eu un om in car­ne si oase.

Dar nu esti un om in carne si oase? am intrebat-o amuzat.

Megan clatina din cap, apoi, schimband subiectul, intinse un picior lung si prafuit ca sa-l cercetez.

Mi-am carpit ciorapii, ma anunta cu mandrie.

Nu sunt o autoritate in domeniu, dar mi-a trecut prin minte ca pata ciudata si adunata, cusuta cu fir de lana care contrasta izbitor cu restul, nu reprezenta tocmai un succes.

Este mult mai putin confortabila decat gaura, spuse Megan.

Asa si pare, am fost de acord.

Sora dumitale se pricepe la carpit?

Am incercat sa ma gandesc daca am vazut-o vreodata pe Joanna facand asa ceva.

Nu stiu, a trebuit sa marturisesc.

Atunci ce face cand are o gaura in ciorapi?

Banuiesc, i-am raspuns fara entuziasm, ca ii arunca si isi cumpara alta pereche.

Foarte inteligent, zise Megan. Dar eu nu pot sa fac asta. Acum capat o alocatie - de patruzeci de lire pe an. Nu poti face prea multe cu banii astia.

Am fost de acord.

Daca as purta ciorapi negri, mi-as putea vopsi picioa­rele, spuse Megan cu tristete. Asa faceam la scoala. Dom­nisoara Batworthy^[6], institutoarea care ne supraveghea activi­tatea de lucru manual, cum ii spune si numele, era oarba ca un liliac. Lucrul asta era teribil de util.

Trebuie sa fi fost, am replicat.

Am ramas tacuti in timp ce eu imi fumam pipa - era o tacere chiar placuta.

Megan o intrerupse, spunand brusc si cu violenta:

Presupun ca dumneata ma consideri ingrozitoare, la fel ca toti ceilalti?

Am fost atat de surprins, ca mi-a cazut pipa din gura. Era din spuma de mare, cu o culoare frumoasa, si s-a spart. I-am spus furios lui Megan:

Uite ce ai facut!

Aceasta copila extrem de ciudata, in loc sa fie suparata, zambi cu toata gura.

Chiar imi placi, afirma ea.

Era o remarca plina de caldura. Este genul de remarca pe care iti inchipui - poate eronat - ca ti-ar spune-o cainele daca ar putea sa vorbeasca. Mi-a trecut prin minte ca Megan, cu toate ca semana cu un cal, avea firea unui caine. In mod sigur nu era intru totul o fiinta omeneasca.

Ce ai spus chiar inainte de catastrofa? am intrebat-o, adunand cu grija fragmentele pipei mele iubite.

Am spus ca probabil ma consideri ingrozitoare, ras­punse Megan, dar pe cu totul alt ton decat mai devreme.

De ce as face asta?

Megan replica grav:

Pentru ca asa sunt.

Nu fi prostuta! i-am spus cu asprime.

Megan clatina din cap.

Asta este. Nu sunt proasta. Oamenii asa ma cred. Ei nu stiu ca, in sinea mea, eu ii cunosc exact asa cum sunt si ca ii urasc in permanenta.

- Ii urasti?

Da, recunoscu Megan.

Ochii ei - acei ochi melancolici, de om matur - ma privira drept, fara sa clipeasca. Era o privire lunga, plina de tristete.

Si dumneata i-ai uri daca ai fi in locul meu, spuse ea. Daca nu ai fi dorit.

Nu crezi ca esti cam morbida? am intrebat-o.

Da, recunoscu Megan. Asta este ceea ce spun mereu oamenii cand spui adevarul. Si este adevarat. Nu sunt dorita si imi dau seama destul de bine care este motivul. Mami nu ma place absolut deloc. Cred ca ii aduc aminte de tata, care s-a purtat cu cruzime cu ea si a fost destul de ingrozitor, din cate am auzit. Numai ca mamele nu pot sa spuna ca nu-si plac propriii copii si sa-i paraseasca. Sau sa-i manance. Pisicile isi mananca puii care nu le plac - lucru foarte intelept, dupa parerea mea. Fara risipa sau mizerie. Dar oamenii trebuie sa-si pastreze copiii si sa aiba grija de ei. Nu a fost atat de rau cat timp am fost trimisa la scoala - dar, vezi, ceea ce si-ar dori mami cu adevarat este sa fie singura cu tatal meu vitreg si cu baietii.

I-am raspuns incet:

Tot mai cred ca esti morbida, Megan, dar daca o parte din ceea ce spui este adevarat, de ce nu pleci sa-ti traiesti viata cum iti place?

Ea imi arunca un zambet matur.

Adica sa-mi aleg o meserie. Sa-mi castig existenta?

Da.

Si ce sa fac?

Te-ai putea pregati pentru ceva. Dactilografie, conta­bilitate.

Nu cred ca pot face asta. Nu ma pricep sa fac lucruri. Si in plus

Da?

Isi intorsese fata in alta parte, iar acum se uita din nou la mine. Se inrosise si ochii ii inotau in lacrimi. Cand vorbi, vocea isi recapatase tonalitatea copilareasca:

De ce sa plec? De ce sa ma faca sa plec? Ei nu ma vor, dar eu voi ramane. O sa raman si o sa-i fac pe toti sa le para rau. Porci respingatori! ii urasc pe toti cei de aici din Lymstock. Toti ma considera proasta si urata. O sa le arat eu lor. O sa.

Era o furie copilareasca, ciudat de patetica.

Am auzit pasi pe pietris, dupa coltul casei.

Ridica-te! i-am spus cu furie. Intra in casa prin salon. Du-te la etaj la baie. La capatul holului. Spala-te pe fata. Repede!

Megan sari stanjenita in picioare si o zbughi pe usa gli­santa, in timp ce Joanna aparu de dupa coltul casei.

Doamne, mor de cald! exclama ea. Se aseza langa mine si isi facu vant cu esarfa tiroleza pe care o avusese pe cap. Totusi, cred ca afurisitii astia de pantofi incep sa se dea pe brazda. Am mers mile intregi. Am aflat macar un lucru - nu ar trebui sa ma incalt pantofi cu gaurele. Tepii de grozama intra prin ei. Stii, Jerry, cred ca ar trebui sa ne luam un caine.

Si eu sunt de aceeasi parere, am raspuns. Apropo, Megan o sa vina la masa.

Da? Foarte bine.

- Iti place de ea? am intrebat-o.

Cred ca este un copil schimbat de spiridusi, imi zise Joanna. Unul lasat in pragul usii, in timp ce zanele l-au luat cu ele pe cel care trebuie. E foarte interesant sa intalnesti un asemenea copil. Of, trebuie sa ma duc sus sa ma spal.

- Inca nu poti, am avertizat-o. Megan se spala.

Oh, si ea a mers pe jos, nu-i asa?

Joanna scoase o oglinjoara si isi studie indelung si cu atentie chipul.

Nu prea imi place nuanta asta de ruj, anunta ea imediat.

Megan aparu pe usa de sticla. Isi revenise, era oarecum mai curata si nu arata nici un semn al furtunii prin care de-abia trecuse. O privi cu indoiala pe Joanna.

Buna, ii spuse Joanna, inca preocupata de propriul chip. Ma bucur ca ai venit la masa. Doamne Sfinte, am pis­trui pe nas. Trebuie sa fac ceva in legatura cu asta. Pistruii sunt atat de tipic scotieni!

Partridge iesi si ne spuse cu raceala ca pranzul era servit.

Haide, facu Joanna, ridicandu-se. Sunt moarta de foame.

Isi petrecu bratul dupa cel al lui Megan si intrara impre­una in casa.

Capitolul 5

I

Imi dau seama ca in povestea mea s-a strecurat o omi­siune. Pana acum nu am mentionat-o deloc sau doar in treacat pe doamna Calthrop, sau, mai bine zis, pe sotia reverendului Caleb Dane Calthrop.

Si totusi, atat vicarul, cat si sotia lui erau personalitati distincte. Dane Calthrop era probabil barbatul cel mai detasat de viata de zi cu zi pe care imi fusese dat sa-l intalnesc vreodata. Viata lui o reprezentau cartile si studiul, precum si cunoasterea profunda a istoriei Bisericii timpurii. Pe de alta parte, doamna Dane Calthrop era de-a dreptul infricosatoare. Poate ca inadins am amanat s-o pomenesc deoarece am fost de la inceput putin intimidat de ea. Era o femeie cu un carac­ter si cunostinte aproape fabuloase. Nu era absolut deloc nevasta tiranica tipica de vicar - dar afirmatia asta, acum ca am facut-o, ma face sa ma intreb: "Ce stiu eu despre neves­tele de vicar?"

Singura pe care o tin minte bine era o fiinta tacuta si stearsa, total devotata unui sot mare si vanjos, cu un stil magnetic de a-si rosti predicile. Ea se pricepea atat de putin sa sustina o conversatie, incat era un adevarat mister sa stii cum sa discuti cu ea.

Altminteri, parerile mele se bazau pe ideile preconcepute despre nevestele de vicar - caricaturi de femei care isi bagau nasul peste tot si emiteau platitudini. Probabil ca nici nu exista asa ceva. Doamna Dane Calthrop nu-si baga niciodata nasul in treburile altora, dar avea o capacitate iesita din comun de a sti diverse lucruri. Curand am descoperit ca aproape toata lumea din sat se temea oarecum de ea. Nu dadea sfaturi si nici nu intervenea vreodata, si, cu toate astea, ea reprezenta pentru orice constiinta incarcata personificarea lui Dumnezeu.

Nu am mai vazut vreodata o femeie care sa acorde mai putina atentie mediului inconjurator. In zilele fierbinti de vara obisnuia sa mearga imbracata intr-un costum de tweed, in vreme ce, pe timp de ploaie sau prin zloata, am vazut-o strabatand absenta targul purtand o rochie de bumbac cu imprimeu cu maci. Avea un chip prelung, subtire si distins, ca un caine de vanatoare, si o sinceritate dezarmanta cand vorbea.

M-a oprit pe Strada Mare a doua zi dupa ce Megan fusese la noi la masa. Am simtit surpriza obisnuita, deoarece pasul doamnei Dane Calthrop era mai mult de mars decat de plim­bare, cu privirea atintita in departare, lasandu-ti impresia ca lucrul care o interesa cu adevarat se afla la cel putin o mila si jumatate distanta.

A! facu ea. Domnule Burton!

Rosti cuvintele pe un ton aproape triumfator, ca o per­soana care ar fi gasit solutia unei probleme complicate.

Am recunoscut ca eu eram domnul Burton si doamna Dane Calthrop a incetat sa scruteze orizontul si a incercat in schimb sa se concentreze asupra mea.

Ia sa vedem, zise ea, de ce voiam sa va vad?

Nu o puteam ajuta in aceasta privinta. Ramase incruntandu-se, profund nedumerita.

Ceva destul de neplacut, afirma ea.

- Imi pare rau sa aud asta, am replicat, uimit.

Ah! exclama doamna Dane Calthrop. Asta este. Scri­sorile anonime! Ce-i cu povestea asta pe care ati adus-o aici legata de scrisorile anonime?

Nu eu am adus-o, am raspuns. Era deja aici.

Totusi, nimeni nu a primit vreo scrisoare pana sa veniti, afirma doamna Dane Calthrop pe un ton acuzator.

Dar nu este asa, doamna Dane Calthrop. Povestea asta incepuse deja.

Oh, Doamne, replica ea. Nu-mi place asta.

Ramase acolo, cu privirea pierduta-n departare. Apoi continua:

Nu pot sa nu simt ca nu este deloc in regula ce se intampla. Noi, cei de aici, nu suntem asa. Exista, desigur, invidie si rautate, si toate micile pacate detestabile, dar nu am crezut ca exista cineva care ar face asta - nu, chiar n-am cre­zut. Si asta ma tulbura profund, intelegeti, pentru ca eu ar fi trebuit sa stiu.

Ochii ei frumosi se desprinsera de orizont si ii intalnira pe ai mei. In ei se citea ingrijorare si pareau sa exprime uluirea sincera a unui copil.

Cum ati fi putut sa stiti? am intrebat-o.

De obicei stiu. Intotdeauna am considerat ca asta este datoria mea. Caleb predica o doctrina buna si sanatoasa si face impartasania. Asta este menirea preotului, iar daca preotul se insoara, atunci cred ca datoria sotiei lui este sa stie ce simt si ce gandesc oamenii, chiar daca ea nu poate face nimic in aceasta privinta. Si nu am avut nici cea mai mica idee cine se afla in spatele acestui lucru Se intrerupse, apoi adauga absenta: Sunt niste scrisori atat de prostesti!

Ati primit ati primit si dumneavoastra?

Era cam dificil sa o intreb asta, dar doamna Dane Calth­rop, raspunse cu naturalete, facand ochii mari:

Oh, da, doua ba nu, trei. Nu mai tin minte exact ce se spunea. O prostie despre Caleb si directoarea scolii, cred. Foarte absurd, intrucat Caleb nu are chiar nici o inclinatie spre pacatele trupesti. Niciodata n-a avut. E un noroc, avand in vedere ca este om al Bisericii.

Asa e, am raspuns. Da, intr-adevar.

Caleb ar fi trebuit sa fie un sfant, zise doamna Dane Calthrop, daca nu ar fi fost doar un pic prea intelectual.

Nu ma simteam indreptatit sa raspund acestei critici si, ori­cum, doamna Dane Calthrop continua, sarind de la discutia despre sotul ei inapoi la scrisori intr-un mod destul de deconcertant.

Sunt atat de multe lucruri care se pot spune in scrisori, dar nu se spun. Acest lucru este foarte ciudat.

Nu as fi crezut ca scrisorile astea pot fi considerate retinute, am remarcat cu amaraciune.

Dar autorul nu pare sa stie ceva. Nimic din ceea ce este adevarat.

Ce vreti sa spuneti?

Privirea aceea vaga si deosebita o intalni pe a mea.

Pai, evident. Aici se petrec o multime de adultere - si multe altele. Exista destule secrete rusinoase. De ce nu se foloseste autorul de ele? Se opri, apoi intreba dintr-odata: Ce se scria in scrisoarea dumneavoastra?

Se sugera ca sora mea nu este, de fapt, sora mea.

Si este?

Doamna Dane Calthrop puse intrebarea cu o curiozitate prieteneasca, lipsita de jena.

Cu siguranta, Joanna este sora mea.

Doamna Dane Calthrop aproba din cap.

Asta demonstreaza ce am spus mai devreme. Indraz­nesc sa spun ca exista si alte lucruri

Ochii ei limpezi si lipsiti de interes ma privira ganditori si brusc mi-am dat seama de ce locuitorii din Lymstock se temeau de doamna Dane Calthrop.

In viata fiecaruia exista capitole ascunse, care, speram noi, nu vor fi dezvaluite vreodata. Am avut senzatia ca doam­na Dane Calthrop le cunostea pe toate.

Pentru prima data in viata, am fost cu adevarat incantat cand vocea puternica a lui Aimeè Griffith bubui dintr-odata:

Buna, Maud. Ma bucur ca te-am prins. Vreau sa-ti pro­pun sa schimbam data pentru vanzarea produselor facute in casa. 'Neata, domnule Burton. Apoi continua: Trebuie sa trec pe la bacanie sa las o comanda, apoi o sa trec pe la Institut, daca iti convine.

Da, da, este foarte bine, raspunse doamna Dane Calthrop.

Aimeè Griffith intra in International Stores. Doamna Dane Calthrop exclama:

Biata de ea!

Eram uimit. Doar nu o compatimea pe Aimeè?!

Ea insa continua:

Stiti, domnule Burton, intr-un fel mi-e teama

De povestea asta cu scrisorile?

Da, va dati seama ca inseamna ca trebuie sa insem­ne Facu o pauza, pierduta in ganduri, cu ochii mijiti. Apoi rosti incet, ca un om care rezolva o problema: Ura oarba da, ura oarba. Dar chiar si un om orb poate lovi drept in inima dintr-o pura intamplare Si ce se va intampla atunci, domnule Burton?

Aveam sa aflam raspunsul la aceasta intrebare dupa mai putin de o zi.

II

Partridge a fost cea care ne-a adus vestile despre tragedie. Lui Partridge ii plac nenorocirile. Intotdeauna are la nas un spasm nervos de extaz cand trebuie sa dea vesti proaste, indi­ferent de natura lor.

Intra in camera Joannei miscand teribil din nas, cu ochii stralucitori si colturile gurii trase in jos intr-o grimasa de seriozitate sumbra, exagerata.

- In dimineata asta am primit o veste teribila, domni­soara, remarca ea in timp ce ridica jaluzelele.

Joanna, cu obiceiurile ei londoneze, are nevoie de un minut sau doua ca sa se trezeasca de tot dimineata.

Ah aaa facu ea si se rasuci pe partea cealalta, fara sa arate prea mult interes.

Partridge aseza ceasca de ceai langa Joanna si incepu din nou:

Este ingrozitor. Socant! Nici nu mi-a venit sa-mi cred urechilor cand am auzit.

Ce este ingrozitor? intreba Joanna, straduindu-se sa se trezeasca.

Biata doamna Symmington. Partridge facu o pauza plina de dramatism. Moarta.

Moarta?

Joanna se ridica in capul oaselor, pe deplin treaza.

Da, domnisoara, ieri dupa-amiaza si, mai rau decat atat - si-a luat singura viata.

Oh, nu se poate!

Joanna era de-a dreptul socata - doamna Symmington nu parea, intr-un fel, genul de persoana pe care o asociai cu tragediile.

Da, domnisoara, asta este adevarul. A facut-o cu buna stiinta. Daca nu ar fi fost impinsa s-o faca, biata de ea.

- Impinsa? Atunci Joanna avu o sclipire privind ade­varul. Doar nu?

O intreba din priviri si Partridge confirma dand din cap.

Asa este, domnisoara. Una dintre scrisorile alea afu­risite!

Si ce spunea?

Insa spre marele regret al ei, Partridge nu reusise sa afle acest lucru.

Sunt niste lucruri ingrozitoare, zise Joanna. Dar nu inte­leg de ce ar trebui cineva sa se sinucida din cauza asta.

Partridge pufni si apoi sublinie cu inteles:

Nu si daca sunt adevarate, domnisoara.

Oh! facu Joanna.

Dupa ce Partridge parasi incaperea, Joanna isi bau ceaiul, apoi isi arunca pe ea un halat si veni la mine ca sa-mi dea vestile.

M-am gandit la cele spuse de Owen Griffith. Mai devre­me sau mai tarziu, isi vor atinge tinta. Se intamplase cu doamna Symmington. Ea - cea la care, aparent, nu te-ai fi gandit - avusese un secret Era adevarat, am reflectat eu, ca, in pofida vicleniei ei, nu era o femeie foarte rezistenta. Era genul anemic, care se agata de ceilalti si care ceda usor.

Joanna imi dadu un ghiont si ma intreba la ce ma gandeam.

I-am repetat spusele lui Owen.

Evident, replica Joanna iritata, trebuia sa-si exprime el parerea. Omul asta are impresia ca le stie pe toate!

Este destept, am spus.

Este ingamfat, ma contrazise Joanna, apoi accentua: infiorator de ingamfat! Dupa o clipa sau doua, spuse: Ce ingrozitor pentru sotul ei - si pentru fata. Cum crezi ca se simte Megan?

Nu aveam nici cea mai vaga idee si i-am spus asta. Era un lucru ciudat ca nimeni nu putea ghici ce simtea sau ce gandea Megan.

Joanna dadu aprobator din cap si spuse:

Da, nimeni nu poate fi sigur cand vine vorba de copiii astia schimbati de spiridusi! Un minut sau doua mai tarziu, adauga: Ce parere ai nu te-ar deranja daca ar veni sa stea cu noi o zi sau doua? Trebuie sa fie un adevarat soc pentru o fata de varsta ei.

Am putea trece pe acolo sa facem propunerea asta, am fost de acord.

Copiii sunt bine, fu de parere Joanna. O au pe guver­nanta aceea. Dar presupun ca este genul de fiinta care ar scoate din minti pe cineva ca Megan.

Mi-am zis ca era foarte posibil. Mi-o si imaginam pe Elsie Holland emitand platitudine dupa platitudine si sugerand nenumarate cesti de ceai. O fiinta buna, dar, dupa pare­rea mea, nu era persoana potrivita pentru o fata sensibila.

Si eu ma gandisem sa o aduc pe Megan la noi si m-am bucurat ca si Joannei ii trecuse acest gand prin minte, fara vreo aluzie din partea mea.

Dupa micul dejun, ne-am dus la familia Symmington.

Eram amandoi un pic nelinistiti. Vizita noastra putea parea manifestarea unei curiozitati bolnavicioase. Din feri­cire, ne-am intalnit cu Owen Griffith, care tocmai iesea pe poarta. Parea ingrijorat si preocupat.

Totusi, ma intampina cu oarecare caldura.

Oh, salut, Burton. Ma bucur sa te vad. De ce ma temeam ca se va intampla mai devreme sau mai tarziu s-a intamplat. O chestie nenorocita!

Buna dimineata, doctore Griffith, interveni Joanna pe tonul pe care il foloseste cand vorbeste cu matusile noastre mai surde.

Griffith tresari si se imbujora.

Oh, da, buna dimineata, domnisoara Burton.

Am crezut ca poate nu m-ati vazut, spuse Joanna.

Owen Griffith se inrosi si mai tare. Timiditatea il invalui ca o mantie.

Eu Imi pare rau, eram preocupat, nu v-am observat, domnisoara.

Joanna continua fara sa-l crute:

La urma urmei, sunt destul de mare.

Esti afurisita, i-am soptit Joannei cu asprime. Apoi am continuat: Griffith, eu si sora mea ne intrebam daca ar fi o idee buna s-o invitam pe Megan sa stea la noi o zi sau doua. Ce parere ai? Nu vreau sa dau buzna dar probabil ca atmosfera e cam sumbra pentru biata fata. Ce crezi ca o sa zica Symmington despre propunerea asta?

Griffith se gandi cateva clipe.

Cred ca ar fi un lucru excelent, raspunse el in cele din urma. Este o fata destul de ciudata si ii va face bine sa se desprinda de toate astea. Domnisoara Holland face minuni - e o femeie cu capul pe umeri, dar are destule de facut cu Symmington si cu cei doi copii. Bietul de el este distrus - nu-i vine sa creada.

A fost am ezitat eu o sinucidere?

Griffith dadu aprobator din cap.

A, da. Nici nu se pune problema unui accident. A scris: "Nu pot sa continui" pe o bucatica de hartie. Scrisoarea a sosit probabil ieri, cu posta de dupa-amiaza. Plicul se afla pe jos, langa scaunul ei, iar scrisoarea fusese mototolita si arun­cata in semineu.

Ce anume M-am oprit, ingrozit de mine insumi. Imi cer scuze, am adaugat.

Pe buzele lui Griffith aparu un zambet trist.

Nu-ti face probleme ca intrebi. Scrisoarea va trebui citita pentru ancheta. Din pacate, nu reies prea multe din ea. Chestiile obisnuite, scrise in acelasi stil mizerabil. Acu­zatia concreta era ca baiatul mai mic, Colin, nu este fiul lui Symmington.

Crezi ca este adevarat?! am exclamat, nevenindu-mi sa cred.

Griffith ridica din umeri.

Nu am cum sa-mi fac o parere. Eu sunt aici numai de cinci ani. Din cate am vazut, familia Symmington alcatuia un cuplu fericit, linistit, devotat unul celuilalt si copiilor. Este adevarat ca baiatul nu seamana in mod deosebit cu parintii - bunaoara, are par roscat dar deseori se intampla ca un copil sa semene cu un bunic sau cu o bunica.

Se poate ca lipsa de asemanare sa fi dat nastere unei astfel de acuzatii. O lovitura la intamplare, ticaloasa si gratuita.

Foarte posibil. De fapt, probabil. Persoana aflata in spatele acestor scrisori otravite nu dovedeste ca stie prea multe lucruri adevarate - da dovada doar de rautate si ran­chiuna fara masura.

Dar s-a intamplat ca lovitura sa-si atinga tinta, spuse Joanna, altfel nu s-ar fi sinucis, nu-i asa?

Griffith raspunse cu indoiala:

- Nu sunt foarte sigur. De ceva vreme avea o sanatate precara, era nevrotica, isterica. O tratam pentru neurastenie. Cred ca este posibil ca socul primirii unei astfel de scrisori, pline de cuvinte murdare, sa-i fi declansat un atac de panica si o asemenea stare de deprimare incat sa se fi decis sa-si ia viata. Se poate sa se fi convins singura ca sotul ei s-ar putea sa nu o creada chiar daca nega povestea, iar sentimentul de dezgust si rusine sa fi avut un efect atat de puternic asupra ei, incat sa o fi facut sa nu mai judece limpede.

Sinucidere pe fondul unei minti dezechilibrate, spuse Joanna.

Exact. Consider ca nu voi gresi daca o sa prezint acest punct de vedere la ancheta.

- Inteleg, facu Joanna.

Ceva din vocea ei il facu pe Owen sa spuna:

Nu voi gresi deloc! repeta el cu o voce furioasa. Ada­uga apoi: Nu sunteti de acord, domnisoara Burton?

Oh, ba da, sunt, replica Joanna. Si eu as face exact acelasi lucru sa fiu in locul dumitale.

Owen o privi cu indoiala, apoi se indeparta incet. Eu si Joanna am intrat in casa.

Usa de la intrare era deschisa si ni s-a parut mai usor sa facem asta decat sa sunam, mai ales ca dinauntru se auzea vocea lui Elsie Holland.

Aceasta vorbea cu domnul Symmington care, prabusit pe un scaun, parea complet ametit.

Nu, serios, domnule Symmington, trebuie sa mancati ceva. Nu ati luat micul dejun - nu ceea ce consider eu un mic dejun sanatos aseara nu ati mancat nimic si din cauza socului si cu toate celelalte o sa va imbolnaviti si aveti nevo­ie de toate fortele. Asa v-a zis si doctorul inainte sa plece.

Symmington raspunse cu o voce lipsita de vlaga:

Esti foarte amabila, domnisoara Holland, dar

O ceasca buna de ceai, zise Elsie Holland, varandu-i cu hotarare ceasca in mana.

Eu, personal, i-as fi dat bietului om o portie zdravana de whisky cu sifon. Parea sa aiba nevoie de asa ceva. Totusi, el lua ceaiul si isi ridica privirea spre Elsie Holland.

Nu pot sa-ti multumesc indeajuns pentru ceea ce ai facut si faci, domnisoara Holland. Esti absolut minunata.

Fata se inrosi, parand incantata.

Este dragut din partea dumneavoastra sa spuneti asta, domnule Symmington. Trebuie sa-mi dati voie sa fac tot ce pot. Nu va faceti griji in privinta copiilor - o sa am grija de ei. I-am linistit pe servitori si, daca mai pot sa fac ceva, sa scriu scrisori sau sa dau telefoane, nu ezitati sa-mi spuneti.

Esti foarte amabila, spuse Symmington.

Intorcandu-se, Elsie Holland dadu cu ochii de noi si iesi grabita pe hol.

Nu este ingrozitor? rosti ea cu vocea soptita.

Privind-o, mi-am zis ca era o fata cu adevarat foarte dra­guta. Buna, capabila, cu spirit practic in caz de urgenta. Minu­natii ei ochi albastri erau usor rozalii pe margini, ceea ce arata ca avea o inima suficient de sensibila ca sa verse cateva lacrimi dupa stapana ei.

Putem sa-ti vorbim o clipa? intreba Joanna. Nu vrem sa-l deranjam pe domnul Symmington.

Elsie Holland dadu intelegatoare din cap si ne conduse in sufrageria aflata de cealalta parte a holului.

Este ingrozitor pentru el, spuse ea. Un asemenea soc! Cine s-ar fi gandit ca se poate intampla asa ceva? Dar, evident, acum imi dau seama ca in ultimul timp doamna Symmington se purta ciudat. Era extrem de nervoasa si izbucnea in plans. Am crezut ca era vorba de sanatatea ei, desi doctorul Griffith spunea mereu ca nu are nimic, de fapt. Dar era nervoasa si irascibila, si in unele zile nici nu stiai cum s-o iei.

Motivul pentru care am venit de fapt, replica Joanna, este sa intrebam daca putem sa o luam la noi pe Megan cateva zile - asta, daca doreste sa vina.

Elsie Holland paru destul de surprinsa.

Megan? facu ea cu indoiala in glas. Nu stiu ce sa zic. Este foarte amabil din partea dumneavoastra, dar este o copila atat de ciudata! Nimeni nu stie ce simte sau ce o sa spuna in legatura cu un anumit lucru.

Joanna raspunse oarecum nesigur:

Ne gandeam ca poate asta ar fi de ajutor.

A, bine, in aceasta privinta ar fi un ajutor. Adica, eu trebuie sa am grija de baieti (acum sunt cu bucatareasa) si de bietul domn Symmington - si el are nevoie de toata atentia, si sunt atatea lucruri de facut si de aranjat! Chiar nu am prea avut timp sa ma ocup de Megan. Cred ca este sus, in fosta camera a copiilor de la etaj. Pare sa simta nevoia sa scape de toata lumea. Nu stiu daca

Joanna imi arunca o privire rapida. Am iesit usor din camera si m-am dus sus.

Camera copiilor se afla la capatul coridorului. Am des­chis usa si am intrat. Incaperea de jos dadea spre gradina din spate si obloanele nu erau trase. Dar in aceasta camera care dadea spre drum, obloanele erau coborate.

In semiobscuritatea cenusie am vazut-o pe Megan. Era ghemuita pe un divan de langa peretele indepartat si mi-a facut impresia unui animal ingrozit, care se ascundea. Parea impietrita de frica.

Megan, am rostit.

Am inaintat, adoptand fara sa vreau tonul cuiva care vrea sa se apropie de un animal inspaimantat. Ma mir ca nu i-am intins un morcov sau o bucatica de zahar. Asa simteam nevoia sa fac.

Ea se uita tinta la mine, dar nu se misca si expresia nu i se schimba.

Megan, am spus din nou. Eu si Joanna am venit sa te intrebam daca nu vrei sa vii sa stai cu noi pentru un timp.

Vocea ei rasuna spart in semiobscuritate:

Sa stau cu voi? In casa voastra?

Da.

Vrei sa spui ca o sa ma luati de aici?

Da, draga mea.

Brusc, incepu sa tremure din tot corpul. Era un lucru inspaimantator si induiosator totodata.

Oh, luati-ma de aici! Va rog! Este atat de groaznic sa stau aici si ma simt atat de rea!

M-am apropiat si Megan s-a agatat cu ambele maini de maneca hainei mele.

Sunt o lasa ingrozitoare. Nu am stiut cat de lasa sunt.

E in regula, caraghioaso, i-am spus. Toate astea sunt destul de infricosatoare. Haide!

Putem pleca imediat? Fara sa mai asteptam nici o clipa?

Ei bine, cred ca va trebui sa-ti aduni cateva lucruri.

Ce fel de lucruri? De ce?

Draga mea copila, i-am spus, putem sa-ti oferim un pat, o baie si tot restul, dar sa fiu al naibii daca iti imprumut periuta mea de dinti!

Megan scoase un hohot de ras incet si slab.

- Inteleg. Cred ca nu-mi merge mintea astazi. Nu ma baga in seama. Ma duc sa-mi strang cateva lucruri. Nu nu o sa plecati? O sa ma asteptati?

Voi fi jos, la usa.

Multumesc. Multumesc foarte mult. Imi pare rau ca ma comport atat de prosteste. Dar, vezi, este ingrozitor sa-ti moara mama.

Stiu, am asigurat-o.

Am batut-o prieteneste pe spate, iar ea mi-a aruncat o privire recunoscatoare si a disparut intr-un dormitor. Eu m-am dus la parter.

Am gasit-o pe Megan.

Oh, este un lucru intr-adevar bun! exclama Elsie Holland. O sa ii abata gandurile. Stiti, e o fata cam nevri­coasa. Dificila. Va fi o mare usurare pentru mine sa nu o am pe cap cu toate astea. Este foarte dragut din partea dumnea­voastra, domnisoara Burton. Sper ca nu va fi o povara. Oh, Doamne, suna telefonul. Trebuie sa raspund. Domnul Symmington nu se simte in stare.

Iesi grabita din camera.

Un adevarat inger pazitor! afirma Joanna.

Spui asta pe un ton destul de rautacios, am observat. E o fata buna si, in mod evident, foarte capabila.

Foarte. Si e constienta de asta.

Asta nu e demn de tine, Joanna, am replicat.

Te referi la faptul ca tanara e indreptatita sa se creada importanta?

Exact.

Niciodata nu am suportat oamenii multumiti de ei in­sisi, raspunse Joanna. Trezesc in mine cele mai rele impulsuri. Cum era Megan cand ai gasit-o?

Ghemuita intr-o camera intunecata, semanand cu o gazela ranita.

Biata copila! Si a vrut sa vina?

A fost extrem de bucuroasa.

Tropaielile care se auzira ne dadura de veste ca Megan cobora cu valiza in mana. I-am iesit in intampinare si i-am luat bagajul. In spatele meu, Joanna spuse grabita:

Hai sa mergem! Deja am refuzat de doua ori o ceasca buna de ceai fierbinte.

Am iesit din casa si ne-am dus la masina. M-a deranjat ca Joanna a fost nevoita sa aranjeze singura valiza. Acum ma descurcam doar cu un baston, dar tot nu eram in stare de performante atletice.

Urca-te, i-am spus lui Megan.

Ea se urca prima, iar eu am urmat-o. Joanna porni motorul si am plecat la drum.

Am ajuns la Little Furze si am intrat in salon.

Megan se prabusi pe un scaun si izbucni in lacrimi. Planse din toata inima, ca un copil - urla, cred ca este cuvantul potrivit. Am iesit din camera, ca sa caut un remediu. Joanna ramase langa ea simtindu-se, cred eu, cam neajutorata.

Imediat dupa aceea am auzit-o pe Megan spunand printre suspine:

- Imi pare rau ca fac asta. Pare o prostie.

Nu-i asa, ii spuse Joanna cu blandete. Uite, ia alta batista!

Banuiesc ca ii dadu articolul respectiv. Am intrat iarasi in incapere si i-am intins lui Megan un pahar plin.

Ce e asta

Un cocktail, i-am raspuns.

Da? Serios? Ochii lui Megan se uscara instantaneu. N-am baut niciodata un cocktail.

Toate lucrurile au un inceput, i-am zis.

Megan sorbi usor din bautura, apoi un zambet stralucitor ii aparu pe chip. Isi dadu capul pe spate si inghiti totul dintr-o sorbitura.

E minunat, spuse ea. Imi mai dai unul?

Nu, i-am raspuns.

De ce?

Peste vreo zece minute probabil ca iti vei da seama.

Oh!

Megan isi indrepta atentia spre Joanna.

- Imi pare foarte rau ca m-am facut de ras urland in halul ala. Nu-mi dau seama de ce. Pare o prostie ingrozitoare sa fiu atat de bucuroasa ca ma aflu aici.

E in regula, o asigura Joanna. Ne face placere sa fii cu noi.

Nu poate fi adevarat. E doar bunatate din partea voastra. Dar va sunt recunoscatoare.

Te rog sa nu ne fii, ii zise Joanna. Asta ma va face sa ma simt prost. Spuneam adevarul cand ti-am zis ca ne pare bine sa fii cu noi. Eu si Jerry epuizaseram toate subiectele de conversatie. Nu ne mai trecea prin minte despre ce am mai putea vorbi.

- Insa acum, am intervenit, vom putea purta tot felul de discutii interesante - despre Goneril si Regan, si lucruri de felul asta.

Chipul lui Megan se lumina.

M-am gandit la asta si cred ca stiu raspunsul. Din cauza ca tatal acela batran si ingrozitor al lor insista atat de mult cu linguseala. Cand trebuie mereu sa spui "multumesc" si "cat de bun esti", si tot felul de lucruri de felul asta, asta te inraieste si te face sa simti nevoia sa mai fii si nemernic din cand in cand iar cand ai ocazia, probabil ti se suie la cap si atunci mergi prea departe. Batranul Lear a fost un om ingrozitor, nu-i asa? Adica, chiar a meritat felul cum s-a purtat Cordelia cu el.

- Imi dau seama, am spus, ca o sa avem multe discutii interesante despre Shakespeare.

Cred ca voi doi o sa fiti adevaratii intelectuali, afirma Joanna. Ma tem ca mie Shakespeare mi s-a parut intotdeauna foarte plicticos. Toate scenele alea lungi in care toti sunt beti si care ar trebui considerate amuzante!

Apropo de bautura, am zis intorcandu-ma spre Megan. Cum te simti?

Chiar foarte bine, multumesc.

Nu te simti deloc ametita? Nu vezi doua Joanne sau ceva de genul asta?

Nu. Doar ca simt nevoia sa vorbesc mult.

Splendid, am zis. Evident, esti genul care tine la bau­tura. Asta daca, intr-adevar, asta a fost primul tau cocktail.

Oh, chiar a fost.

Joanna o conduse pe Megan sus ca sa despacheteze.

Partridge intra cu o expresie acra si spuse ca pregatise pentru pranz doar doua budinci si nu stia ce-ar trebui sa faca.

Capitolul 6

I

Ancheta judiciara avu loc trei zile mai tarziu. Totul se petrecu cu toata decenta posibila, dar la tribunal veni o asistenta numeroasa si, dupa cum remarca Joanna, bonetele impodobite cu margele se clatinara in permanenta.

S-a stabilit ca moartea doamnei Symmington survenise intre orele trei si patru dupa-amiaza. Fusese singura acasa - Symmington era la birou, servitoarele aveau zi libera, Elsie Holland si copiii erau la plimbare, iar Megan plecase cu bicicleta.

Scrisoarea trebuie sa fi sosit cu posta de dupa-amiaza. Probabil ca doamna Symmington o scosese din cutie si o citise - apoi, intr-o profunda stare de agitatie, se dusese la magazia de unelte de gradinarit, luase niste cianura pastrata acolo pentru distrugerea cuiburilor de viespi, o dizolvase in apa si o bause, dupa ce in prealabil scrisese acele ultime cuvinte: "Nu pot sa mai continui"

In calitate de medic, Owen Griffith depuse marturie si sublinie opinia pe care ne-o impartasise si noua referitoare la starea mentala a doamnei Symmington si la sanatatea pre­cara. Coronerul a fost subtil si discret. El ii condamna cu asprime pe cei care scrisesera acele lucruri detestabile - scrisorile anonime. Oricine era autorul acelor epistole pline de rautati si de minciuni era moralmente vinovat de crima, afirmase el. Spera ca politia sa-l descopere curand pe faptas si sa ia masuri impotriva lui sau a ei. O asemenea dovada de cruzime si lasitate merita sa suporte rigorile legii si sa fie pedepsita. Sub influenta celor spuse de el, juriul dadu verdictul inevitabil - sinucidere in timpul unui acces tem­porar de nebunie.

Coronerul facuse tot posibilul - la fel si Owen Griffith, dar, ulterior, le-am auzit pe femeile cele mai carcotase din sat, murmurand aceleasi cuvinte nesuferite pe care ajunsesem sa le cunosc atat de bine: "Nu iese fum fara foc, asta e parerea mea!" "Trebuie sa fi fost ceva, in mod sigur. Altfel nu ar fi facut asta"

Pentru o clipa am urat Lymstock-ul si limitele lui ingus­te, precum si pe femeile lui barfitoare.

II

Este dificil sa-ti amintesti lucrurile in ordinea lor cro­nologica exacta. Urmatorul reper important, desigur, a fost vizita comisarului Nash. Insa inainte de asta, cred, am primit telefoane de la diversi membri ai comunitatii, fiecare dintre ele fiind interesante in felul lor si reusind sa arunce o oarecare lumina asupra caracterului si personalitatii celor implicati.

Aimeè Griffith veni in dimineata de dupa ancheta. Ca de obicei, parea sa radieze de sanatate si vigoare, si reusi, tot ca de obicei, sa ma enerveze aproape imediat. Joanna si Megan erau plecate, asa ca eu am facut onorurile.

Buna dimineata, spuse domnisoara Griffith. Am auzit ca Megan Hunter sta aici?

Asa este.

Foarte frumos din partea dumneavoastra. Dar trebuie sa fie o adevarata pacoste. Am trecut pe aici ca sa va spun ca poate veni la noi, daca vreti. Sunt sigura ca pot gasi diverse moduri de a o face utila la treburile casei.

M-am uitat dezaprobator la Aimeè Griffith.

Ce amabil din partea dumneavoastra! Dar ne face pla­cere sa stea cu noi. Se simte bine si e foarte fericita.

Sunt sigura de asta. Tare ii mai place copilei sa piarda vremea! Totusi, presupun ca nu este vina ei, mai ales ca e cam prostuta.

Eu consider ca este o fata chiar inteligenta, i-am replicat.

Aimeè Griffith imi arunca o privire urata.

Este prima data cand aud pe cineva spunand asta des­pre ea, remarca domnisoara Griffith. Pai cum, cand vorbesti cu ea se uita prin tine ca si cum nu ar intelege ce spui!

Probabil ca nu o intereseaza, am zis.

Daca-i asa, este extrem de nepoliticos, facu Aimeè Griffith.

Se poate. Dar asta nu inseamna ca este proasta.

Domnisoara Griffith declara cu asprime:

- In cel mai bun caz, viseaza cu ochii deschisi. Megan are nevoie de o activitate serioasa - de ceva care sa-i ofere un scop in viata. Nu aveti idee ce important este lucrul asta pentru o fata. Eu stiu multe lucruri despre fete. Ati fi surprins de diferenta care se simte dupa ce copila devine membra a asociatiei. Megan e mult prea mare ca sa-si piarda timpul nefacand nimic.

Pana acum i-a fost destul de greu sa-si gaseasca de facut ceva, i-am zis. Doamna Symmington a trait cu impre­sia ca Megan are vreo doisprezece ani.

Domnisoara Griffith pufni dispretuitor.

Stiu. Nu am inteles absolut deloc atitudinea aceea a ei. Sigur ca acum e moarta, biata femeie, asa ca nu pot spune prea multe, dar ea a fost exemplul perfect a ceea ce eu numesc tipul casnic lipsit de inteligenta. Bridge, barfe si copii - si o mai avea si pe fata aceea Holland ca sa aiba grija de ei. Mi-e teama ca nu am avut o parere prea buna despre doamna Symmington, desi, evident, nu am banuit niciodata adevarul.

Adevarul?! am exclamat eu cu asprime.

Domnisoara Griffith se inrosi.

Mi-a parut teribil de rau pentru Dick Symmington - sa iasa totul la iveala, asa cum s-a intamplat, in timpul anchetei! raspunse ea. A fost ingrozitor pentru el!

Dar in mod sigur l-ati auzit spunand ca in scrisoarea aceea nu exista nici un strop de adevar - ca este foarte sigur de asta.

Evident ca a spus asa ceva. Normal. Un barbat trebuie sa-si apere sotia. Dick asa ar proceda. Facu o pauza, apoi explica: Vedeti dumneavoastra, il cunosc pe Dick Symmington de multa vreme.

Am fost oarecum surprins.

Serios? Am inteles de la fratele dumneavoastra ca si-a mutat cabinetul aici doar cu cativa ani in urma.

Oh, da, dar inainte Dick Symmington a locuit ca si noi in nord. Il cunosc de cativa ani.

Femeile trag concluzii la care barbatii nu ajung. Cu toate acestea, tonul dintr-odata imblanzit al lui Aimeè Griffith "m-a bagat - cum ar fi spus batrana noastra doica - la idei".

Am privit-o pe Aimeè cu curiozitate. Ea continua pe acelasi ton cald:

- Il cunosc foarte bine pe Dick Este un om mandru si foarte rezervat. Dar este genul de barbat care poate fi foarte gelos.

Asta ar putea explica de ce doamna Symmington se temea sa-i arate sau sa-i spuna despre scrisoare, am zis eu inadins. Ii era teama ca, fiind un om gelos, el ar putea sa nu o creada chiar daca nega.

Domnisoara Griffith ma privi furioasa si dispretuitoare.

Doamne Sfinte! Credeti ca vreo femeie ar inghiti cia­nura de potasiu din cauza unei acuzatii neadevarate?

Coronerul parea inclinat sa creada ca este posibil. La fel si fratele dumneavoastra

Aimeè ma intrerupse:

- Barbatii sunt toti la fel. Toti se straduiesc sa pastreze aparentele. Dar n-o sa ma convingeti pe mine de asemenea lucruri. Daca o femeie nevinovata primeste vreo scrisoare anonima plina de mizerii, ea rade si o arunca. Asta - se opri brusc si apoi termina fraza - as face eu.

Insa eu sesizasem pauza. Eram aproape sigur ca fusese pe punctul sa spuna: "Asta am facut eu".

M-am decis sa arunc mingea pe terenul adversarului.

Sa inteleg, am spus eu pe un ton amabil, ca si dumnea­voastra ati primit una?

Aimeè Griffith era genul de femeie careia nu-i placea sa minta. Tacu un minut, se inrosi, apoi replica:

Ei bine, da. Dar nu mi-am batut capul cu asta.

A fost neplacuta? am intrebat-o plin de intelegere, ca un coleg de suferinta.

Evident. Lucrurile astea sunt intotdeauna neplacute. Aiurelile unui nebun. Am citit cateva cuvinte din ea, mi-am dat seama despre ce era vorba si am aruncat-o direct in cosul de gunoi.

Nu v-ati gandit sa o duceti la politie?

- In acel moment, nu. Cu cat se vorbea mai putin pe tema asta, cu atat mai repede se uita totul - asa am simtit in acel moment.

Mi-a venit sa-i spun solemn: "Nu iese fum fara foc!", dar m-am abtinut. Ca sa scap de tentatie, am revenit la Megan.

Aveti idee care este situatia financiara a lui Megan? am intrebat-o. Nu este doar o simpla curiozitate din partea mea. Ma intrebam daca ar avea nevoie, de fapt, sa-si castige existenta.

Nu cred ca este strict necesar. Cred ca bunica din par­tea tatalui ei i-a lasat un mic venit. Si, in orice caz, Dick Symmington ii va oferi mereu o casa si cele necesare, chiar daca mama ei nu i-a lasat nimic in mod special. Nu, aici e vorba de principiu.

Ce principiu?

Munca, domnule Burton. Nimic nu se compara cu mun­ca, atat pentru barbati, cat si pentru femei. Un pacat de neiertat este lenea.

Sir Edward Grey, care avea sa fie prim-ministrul nostru, am replicat, a fost dat afara de la Oxford din cauza trandaviei incorigibile. Ducele de Wellington, dupa cate am auzit, era neatent si greu de cap cand venea vorba de carti. Si, v-a trecut vreodata prin minte, domnisoara Griffith, ca probabil nu ati fi putut sa luati trenul rapid pana la Londra daca micutul Georgie Stephenson s-ar fi alaturat miscarii tinerilor din vremea lui, in loc sa-si piarda vremea, plic­tisit, prin bucataria mamei sale pana cand comportamen­tul ciudat al capacului de la ceainic a atras atentia mintii lui lenese?

Aimeè se multumi sa pufneasca dispretuitoare.

Este doar o teorie a mea, am continuat, infierbantandu-ma pe tema asta, ca datoram majoritatea marilor noastre inventii si cele mai multe dintre realizarile de geniu trandavelii - fie voluntara, fie fortata. Mintea omului prefera sa fie hranita cu lingurita cu gandurile celorlalti, dar, lipsita de o asemenea hrana va incepe, fara sa vrea, sa gandeasca singura - si o asemenea gandire, nu uitati, reprezinta gandirea originala care poate avea rezultate de valoare. In plus, am continuat inainte ca Aimeè sa poata pufni din nou, exista si latura artistica.

M-am ridicat si am luat de pe birou o fotografie a tablo­ului meu chinezesc preferat, de care nu ma desparteam niciodata. Aceasta infatisa un batran asezat sub un copac, care se juca "foarfeca" folosind o sfoara, cu degetele de la maini si de la picioare.

Era intr-o expozitie chinezeasca, am spus. M-a fasci­nat. Dati-mi voie sa vi-l prezint. Se numeste "Batranul care se bucura de placerea trandaviei".

Pe Aimeè Griffith nu o impresiona tabloul meu minunat.

A, bine, toti stim cum sunt chinezii! spuse ea.

Nu va place? am intrebat-o.

Sincer, nu. Mi-e teama ca nu sunt foarte interesata de arta. Atitudinea dumnea-voastra, domnule Burton, este tipic masculina. Nu va place ideea ca femeile sa munceasca sau sa intre in competitie cu voi

Am fost socat - dadusem peste o feminista. Aimeè se pornise si se imbujorase la fata.

Vi se pare incredibil ca femeile sa-si doreasca o cariera. Ideea li s-a parut incredibila parintilor mei. Voiam sa studiez ca sa devin medic. Ei nici nu au vrut sa auda de plata taxelor. Dar n-au ezitat nici o clipa sa le plateasca pentru Owen. Totusi, as fi fost un medic mai bun decat fratele meu.

- Imi pare rau sa aud asta, am spus. Cred ca v-a fost greu, desigur. Daca o persoana isi doreste sa faca ceva

Ea continua repede:

Oh, acum mi-a trecut. Am multa vointa. Am o viata plina si activa. Sunt una dintre cele mai fericite persoane din Lymstock. Dar tot militez impotriva prejudecatii invechite si prostesti ca locul femeilor este doar acasa.

- Imi pare rau daca v-am jignit, i-am spus. Nu acesta era scopul meu. Nu o vad deloc pe Megan ocupandu-se doar de treburile casei.

Nu, biata copila. Mi-e teama ca nu-si gaseste nicaieri locul. Aimeè se calmase. Acum vorbea iarasi pe un ton nor­mal. Stiti, tatal ei

Facu o pauza si eu am izbucnit dintr-odata:

Eu nu stiu. Toata lumea spune "tatal ei" si isi coboara glasul si asta-i tot. Dar ce a facut omul ala? Oare mai traieste?

Chiar nu stiu. Mi-e teama ca nici eu nu pot fi mai precisa. Dar in mod sigur era soi rau. A fost la inchisoare, am impresia. Si nici nu era prea normal la cap. De aceea nu m-ar mira daca lui Megan i-ar lipsi "ceva".

Megan, am replicat, este in posesia tuturor facultatilor mintale si, cum am mai spus, eu o consider o fata inteligen­ta. Sora mea este de aceeasi parere.

Mi-e teama ca sora dumneavoastra considera foarte plicticos locul asta, zise Aimeè.

Si, in momentul cand spunea asta, mi-am dat seama de altceva. Aimeè Griffith nu o placea pe sora mea. Acest lucru se simtea in tonul bland, de conversatie, al vocii ei.

Toti ne-am intrebat cum de suportati amandoi sa va ingropati intr-un loc uitat de lume ca acesta.

Era o intrebare si eu i-am raspuns:

La recomandarile doctorului. A trebuit sa vin intr-un loc foarte linistit, unde niciodata nu se intampla nimic. Am facut o pauza si am adaugat: Dar acest lucru nu mai este valabil acum pentru Lymstock.

Nu, asa este, intr-adevar.

Parea ingrijorata si se ridica in picioare sa plece. Dupa care adauga:

Stiti toate astea trebuie sa fie oprite - toate aceste ticalosii! Nu mai putem accepta sa continue.

Politia nu face nimic?

Presupun ca face. Dar consider ca trebuie sa luam chiar noi atitudine.

Noi nu suntem la fel de dotati ca ei.

Prostii! Probabil ca avem mai multa minte si inteli­genta decat politistii! Nu ne trebuie decat putina hotarare!

Brusc isi lua ramas-bun si pleca.

Dupa ce Joanna si Megan sosira acasa de la plimbare, i-am aratat lui Megan tabloul chinezesc. Fata i se lumina si exclama:

E minunat, nu-i asa?!

Asta este si parerea mea.

Isi incruntase fruntea in felul acela caracteristic, pe care il stiam atat de bine.

Dar ar fi dificil, nu-i asa?

Sa trandavesti?

Nu, nu sa trandavesti - ci sa te bucuri de placerea de a nu face nimic. Trebuie sa fii foarte batran

Se opri.

El chiar este foarte batran, am subliniat eu.

Nu ma refer la batranete in felul asta. Nu ca varsta. Vreau sa spun ca

Vrei sa spui ca o persoana ar trebui sa ajunga la un nivel foarte ridicat de spiritualizare ca sa poata face asta - sa ajunga la un grad deosebit de sofisticare? Cred ca o sa-ti pun la punct educatia, Megan, citindu-ti o suta de poeme traduse din chineza.

III

Ceva mai tarziu, in aceeasi zi, m-am intalnit cu Symmington in oras.

Nu aveti nimic impotriva ca Megan sa stea cu noi o vreme? l-am intrebat. Ii tine de urat Joannei - se simte cam singura fara prietenii ei.

Oh Megan? A, da, sunteti foarte amabil.

In acel moment Symmington incepu sa mi se para nesu­ferit - lucru peste care nu am mai reusit sa trec. Era atat de evident ca uitase cu totul de Megan! Nu m-ar fi deranjat daca pur si simplu nu ar fi suferit-o pe fata - se intampla ca un barbat sa fie gelos pe primul copil al sotiei dar el nu o displacea, pur si simplu nu o baga de seama. Simtea fata de ea ceea ce ar simti cineva caruia ii este indiferent daca are sau nu un caine in casa. Il observa daca se impiedica de el si atunci striga la el, dar il si mangaie absent cand se apropie sa fie alintat. Indiferenta totala a lui Symmington fata de fiica lui vitrega ma enerva la culme.

Ce aveti de gand in ce-o priveste? l-am intrebat.

Cu Megan? Parea de-a dreptul uimit. Pai, o sa conti­nue sa locuiasca in casa. Adica, evident, este caminul ei.

Bunica mea, la care am tinut foarte mult, obisnuia sa cante melodii vechi la chitara. Imi amintesc ca una dintre ele se incheia cam asa:

Oh, copila, draga mea, eu nu sunt aici

Nu am locul meu, nici partea mea,

Nici casa, pe mare sau pe uscat,

Ci numai in inima ta.

M-am indreptat spre casa fredonand cantecelul.

IV

Emily Barton sosi chiar inainte sa fie strans ceaiul.

Dorea sa discutam despre gradina, ceea ce am si facut vreme de aproape o jumatate de ora. Apoi ne-am intors spre casa.

Atunci, coborandu-si vocea, domnisoara Barton murmura:

Sper ca biata copila nu a fost foarte afectata de toata aceasta afacere ingrozitoare?

Va referiti la moartea mamei ei?

Da, desigur. Dar ceea ce voiam sa spun, intr-adevar faptul neplacut care a determinat-o.

Eram curios. Doream sa cunosc parerea domnisoarei Barton.

Ce parere aveti de asta? E adevarat?

O, nu, sigur ca nu. Sunt aproape sigura ca doamna Symmington niciodata nu a ca el nu a Micuta Emily Barton era rosie la fata de fastaceala. Vreau sa zic ca nimic nu este adevarat - desi, evident, s-ar putea sa fi reprezentat o judecata.

O judecata? am intrebat, privind-o uimit.

Emily Barton se imbujorase foarte tare, semanand cu pas­torita din portelan de Dresda din incapere.

Nu pot sa nu ma gandesc ca toate aceste scrisori ingro­zitoare, cu toata durerea si mahnirea pe care au provocat-o, au fost trimise cu un anumit scop.

- In mod evident au fost trimise cu un scop, am replicat pe un ton sumbru.

Nu, nu, domnule Burton, ma intelegeti gresit. Nu vor­besc de creatura lipsita de minte care le-a scris - trebuie sa fie o persoana complet nebuna. Adica, Providenta a permis trimiterea lor ca sa trezeasca in noi sentimentul nimicniciei noastre.

Sunt convins, am replicat, ca Atotputernicul putea gasi o modalitate mai putin dezgustatoare ca sa faca asta.

Domnisoara Emily murmura ca "necunoscute sunt caile Domnului".

Nu, am spus. Exista prea des tendinta de a-I atribui lui Dumnezeu relele pe care omul le face din proprie vointa. As putea fi de acord cu dumneavoastra daca ar fi vorba de diavol. Dumnezeu nu are nevoie sa ne pedepseasca, domni­soara Barton. Noi facem treaba asta mult mai bine.

Ceea ce nu inteleg este de ce ar vrea cineva sa faca asa ceva?

Am ridicat din umeri.

O persoana dereglata la minte.

Pare foarte trist.

Mie nu mi se pare asa. Eu consider ca este lucratura dracului. Si nu-mi cer scuze pentru folosirea acestui cuvant. Chiar asta vreau sa spun.

Roseata disparuse din obrajii domnisoarei Barton. Acum era alba ca varul.

Dar de ce, domnule Burton, de ce? Ce placere poate cineva gasi facand asta?

Nu e un lucru pe care eu sau dumneavoastra l-am putea intelege, slava Domnului!

Emily Barton isi cobori glasul.

Se spune ca e doamna Cleat - dar mie nu prea imi vine sa cred asta.

Am clatinat din cap. Domnisoara Barton continua agitata:

Niciodata nu s-a mai intamplat asa ceva - eu nu-mi aduc aminte. Era o comunitate mica si atat de fericita! Oare ce ar fi spus draga mea mama? Trebuie sa fim recunoscatori ca a fost scutita de asa ceva.

M-am gandit ca, dupa tot ce auzisem despre batrana doamna Barton, aceasta ar fi fost destul de puternica sa suporte orice si, probabil, ca i-ar fi facut si placere.

Emily continua:

Sunt profund tulburata.

Dumneavoastra aaa n-ati primit nimic?

Chipul domnisoarei Barton se imbujora din nou.

Oh, nu oh, nu, intr-adevar. Ah! Asta ar fi fost ingrozitor.

Mi-am cerut grabit scuze, dar ea se indeparta parand foarte afectata.

Am intrat in casa. Joanna statea in salon langa semineul in care tocmai aprinsese focul, pentru ca serile erau inca foarte racoroase.

In mana tinea o scrisoare deschisa.

Cand am intrat, intoarse repede capul spre mine.

Jerry! Am gasit asta in cutia postala - a fost livrata per­sonal. Incepe cu "Tarfa vopsita"

Si ce mai scrie?

Joanna imi adresa un ranjet larg.

Aceleasi mizerii.

Arunca scrisoarea in foc. Cu un gest rapid care imi provoca un junghi in spate, am smuls-o din semineu inainte sa se aprinda.

Nu! am spus. S-ar putea sa avem nevoie de ea.

Sa avem nevoie?

Pentru politie.

V

Comisarul Nash veni in dimineata urmatoare. Din clipa in care l-am vazut, mi-a placut foarte mult. Era genul perfect de comisar de tara de la Divizia de Investigatii Criminale.

Inalt, cu un aspect militaros, cu ochi blanzi si ganditori, si o atitudine directa, fara pretentii.

Buna dimineata, domnule Burton, spuse el, banuiesc ca ghiciti motivul vizitei mele.

Da, cred ca da. Povestea asta cu scrisorile.

El dadu aprobator din cap.

- Inteleg ca ati primit una?

Da, curand dupa ce am sosit aici.

Si ce continea mai exact?

M-am gandit o clipa, apoi am repetat constiincios ceea ce scria in scrisoare, cat mai fidel posibil.

Comisarul asculta cu o fata imobila, fara sa arate vreo emotie. Dupa ce am terminat, spuse:

- Inteleg. Nu ati pastrat scrisoarea, domnule Burton?

- Imi pare rau, nu am pastrat-o. Vedeti, am crezut ca este o dovada izolata de rautate impotriva celor nou-sositi in localitate.

Comisarul isi inclina capul in semn de intelegere. Apoi spuse scurt:

Pacat.

Totusi, am continuat, sora mea a primit una ieri. Am impiedicat-o sa o arunce in foc.

Multumesc, domnule Burton, a fost foarte intelept din partea dumneavoastra.

M-am dus la birou si am descuiat sertarul in care o puse­sem. Ma gandisem ca nu este prea potrivit s-o vada Partridge. I-am dat-o lui Nash.

El o citi de la cap la coada, apoi isi ridica privirea si ma intreba:

Asta este identica in ceea ce priveste aspectul cu prima pe care ati primit-o?

Cred ca da - dupa cate imi amintesc.

Este aceeasi diferenta intre plic si text?

Da, i-am raspuns. Plicul a fost scris la masina. Scrisoarea era scrisa cu litere decupate si apoi lipite pe o foaie de hartie.

Nash dadu aprobator din cap si puse scrisoarea in buzu­nar, dupa care spuse:

Ma intrebam, domnule Burton, daca ati vrea sa ma insotiti la postul de politie? Acolo am putea avea o discutie cu mai multe persoane, ceea ce ar scuti o multime de timp si de suprapunere a marturiilor.

Sigur, i-am spus. Vreti sa vin acum?

Daca nu va deranjeaza.

La usa ne astepta o masina de politie. Am plecat cu ea.

Credeti ca veti putea sa dati de capat povestii asteia? l-am intrebat.

Nash aproba din cap plin de incredere.

A, da, o sa-i dam de capat, fara indoiala. E o chestiune de timp si de metoda. Cazurile astea se rezolva incet, dar rezultatul este destul de sigur. Este o chestiune de restrangere a posibilitatilor.

Prin eliminare? am spus eu.

Da. Si prin metodele specifice.

O sa supravegheati casutele postale, o sa examinati masinile de scris, o sa prelevati amprente, lucruri de genul asta?

Nash zambi.

Asa cum spuneti.

La postul de politie am vazut ca Symmington si Griffith se aflau deja acolo. Am fost prezentat unui barbat inalt, cu maxilar patrat, in haine civile - inspectorul Graves.

Inspectorul Graves, imi explica Nash, a venit de la Londra sa ne ajute. Este expert in cazurile de scrisori anonime.

Inspectorul Graves zambi sumbru. Mi-am zis ca trebuie sa fie foarte deprimant sa-ti petreci viata urmarindu-i pe autorii de scrisori anonime, cu toate acestea pe chipul melan­colic al inspectorului Graves se putea citi totusi si un anumit entuziasm.

Cazurile astea sunt toate la fel, zise el cu o voce lugu­bra, ca a unui caine de vanatoare deprimat. Ati fi surprins de ceea ce se spune in aceste scrisori si de limbajul folosit.

Am avut un caz chiar acum doi ani, spuse Nash. Inspectorul Graves ne-a dat o mana de ajutor.

Am vazut cateva scrisori imprastiate pe masa, in fata lui Graves. Era evident ca le examinase.

Problema este, spuse Nash, sa punem mana pe aceste scrisori. Oamenii fie le arunca in foc, fie nu recunosc ca au primit vreuna. Este o atitudine prosteasca pentru ca le e frica sa aiba de-a face cu politia. Oamenii de aici sunt cam inapoiati.

Totusi, avem aici destule scrisori ca sa inaintam cu ancheta, observa Graves.

Nash scoase din buzunar scrisoarea pe care i-o dadusem si i-o intinse lui Graves.

Acesta arunca o privire asupra ei, o puse alaturi de celelalte si remarca aprobator:

Foarte frumos - foarte frumos, intr-adevar.

Nu erau exact cuvintele pe care eu le-as fi ales ca sa descriu epistola in chestiune, dar presupun ca expertii au propriul punct de vedere. Ma bucuram ca acea insiruire de cuvinte pline de venin si de obscenitati reprezenta o placere pentru cineva.

Avem destule, dupa parerea mea, ca sa ne desfasuram investigatia, zise inspectorul Graves, si as vrea sa va rog, domnilor, ca, in cazul in care mai primiti vreuna, sa o aduceti aici de indata. De asemenea, daca auziti pe cineva ca a primit asa ceva - mai ales dumneavoastra, domnule doctor, printre pacienti - incercati sa-i determinati sa vina cu ele la noi. Am aici - cauta cu degete abile printre epistolele de pe masa - una de la domnul Symmington, primita acum doua luni, una de la domnul Griffith, una de la domnisoara Ginch, una scrisa doamnei Mudge, sotia macelarului, una lui Jennifer Clark, barmanita de la Three Crowns, una primita de doamna Symmington, aceasta primita de domnisoara Burton - ah, da, si una de la directorul bancii.

Este o colectie reprezentativa, am remarcat eu.

Si nu exista nici una care sa nu se potriveasca bine cu celelalte cazuri! Asta de aici seamana foarte mult cu aceea scrisa de femeia de la magazinul de palarii. Aceasta este foarte asemanatoare cu seria pe care am avut-o in Northumberland - autoarea era eleva. Pot sa va spun, dom­nilor, ca uneori as vrea sa vad ceva nou, in locul aceleiasi monotonii.

Nu-i nimic nou sub soare, am murmurat.

Chiar asa, domnule. Ati sti asta si mai bine daca ati lucra in bransa noastra.

Nash ofta si spuse:

Chiar asa.

Ati ajuns la o concluzie clara in ceea ce-l priveste pe autor? interveni Symmington.

Graves isi drese vocea si ne oferi o teorie:

Exista anumite similitudini in toate aceste scrisori. Le voi enumera, domnilor, in caz ca va vor sugera anumite idei. Textul scrisorilor este alcatuit din cuvinte compuse din litere separate taiate dintr-o carte. Este o carte veche, tiparita, dupa parerea mea, injurai anului 1830. Acest lucru a fost facut in mod evident pentru a evita riscul recunoasterii scrisului - ceea ce, in zilele noastre, dupa cum stiu majoritatea oamenilor, nu mai reprezinta o problema Asa-zisa deghi­zare a scrisului nu este de folos cand este supusa testelor expertilor. Pe scrisori si pe plicuri nu se gasesc amprente distincte. Adica au fost manevrate de lucratorii de la posta, de destinatar si se mai gasesc si alte amprente, dar nu exista un set comun tuturor scrisorilor, ceea ce demonstreaza ca persoana care se afla in spatele lor a avut grija sa poarte manusi. Plicurile au fost scrise la o masina Windsor 7, uzata, la care literele a si t sunt un pic mai sus. Majoritatea scriso­rilor au fost puse la posta locala sau direct in cutia postala a destinatarului. Este evident, prin urmare, ca au provenienta locala. Au fost scrise de o femeie, dupa parerea mea, de varsta medie sau mai batrana, si probabil - desi nu este sigur - nemaritata.

Am pastrat o tacere respectuoasa timp de un minut sau doua. Apoi eu am spus:

Masina de scris este cea mai buna proba pe care o aveti, nu-i asa? Nu ar trebui sa fie dificil de gasit intr-un loc mic ca acesta.

Inspectorul Graves clatina trist din cap si raspunse:

Aici gresiti, domnule.

Masina de scris, interveni comisarul Nash, a fost, din nefericire, un element usor de gasit. Este vechea masina din biroul domnului Symmington, pe care acesta a facut-o cadou Asociatiei Femeilor, unde, pot sa spun, multa lume are acces. Toate doamnele de aici merg deseori acolo.

Nu puteti sa spuneti ceva clar din aaa nota perso­nala - nu asa se zice?

Din nou Graves dadu din cap.

Da, asta se poate face dar toate aceste plicuri au fost scrise la masina de cineva care a folosit un singur deget.

Adica de cineva care nu este obisnuit cu masina de scris?

Nu, n-as spune asta. Sa zicem, de cineva care stie sa dactilografieze, dar nu vrea ca noi sa ne dam seama de asta.

Oricine a scris aceste scrisori a fost foarte viclean, am zis incet.

Da, domnule, este vorba de o femeie vicleana, replica Graves. E unsa cu toate alifiile.

Nu as fi crezut ca pe vreuna dintre femeile de pe aici o duce mintea la asa ceva, am spus.

Graves tusi.

Mi-e teama ca nu m-am exprimat foarte clar. Aceste scrisori au fost scrise de o femeie educata.

Cum, de o lady?

Cuvantul mi-a scapat fara sa vreau. Nu mai folosisem termenul "lady" de ani buni. Insa acum imi venise fara sa vreau pe buze, amintindu-mi de vremurile cand, pe un ton usor arogant, dar lipsit de malitiozitate, bunica mea obisnuia sa spuna: "Desigur, nu este o lady, draga".

Nash pricepu pe data ce voiam sa spun. Cuvantul lady mai avea inca semnificatie pentru el.

Nu neaparat o lady, spuse el. Insa in mod sigur nu este o taranca. Aici majoritatea femeilor sunt destul de putin instruite, asa ca nu stiu sa scrie corect si nu se pot exprima fluent.

Am ramas tacut de uimire. Comunitatea era atat de mica! Fara sa vreau m-am gandit ca autoarea scrisorilor era doam­na Cleat sau cineva ca ea, cu siguranta o femeie plina de ura, pe jumatate nebuna.

Symmington dadu glas gandurilor care imi treceau prin minte:

Dar acest lucru reduce posibilitatile la circa cinci-zece persoane din tot locul asta! exclama el cu asprime.

Asa este.

Nu-mi vine sa cred!

Apoi, cu un oarecare efort si privind drept inainte, ca si cum doar sunetul propriilor cuvinte i s-ar fi parut dezgus­tator, spuse:

Ati auzit ce am declarat la ancheta. In cazul in care v-ati gandit ca declaratia aceea a fost facuta doar din dorinta de a proteja memoria sotiei mele, vreau sa reiterez acum ca sunt ferm convin ca subiectul scrisorii primite de sotia mea este absolut fals. Stiu ca este fals. Sotia mea era o femeie foarte sensibila si ei bine, s-ar putea spune chiar pudica in anumite privinte. O asemenea scrisoare i-ar fi produs, desi­gur, un soc puternic. In plus, avea o sanatate subreda.

Graves replica imediat:

Probabil ca aveti dreptate, domnule. Nici una dintre aceste scrisori nu demonstreaza in vreun fel o cunoastere reala a situatiei. Sunt doar acuzatii facute la nimereala. Nu a existat vreo incercare de santaj. Si nu pare sa aiba vreo tenta religioasa - asa cum se intampla uneori. Nu este vorba decat de sex si de rautate! Si acest lucru ne va da o indicatie destul de clara in ceea ce-l priveste pe autor.

Symmington se ridica in picioare. Cu toate ca era un barbat lipsit de emotii si de sentimentalism, buzele ii tremurau.

Sper sa o prindeti cat mai curand pe ticaloasa care le-a scris. Ea mi-a omorat sotia, ca si cum i-ar fi pus cutitul la gat. Facu o pauza. Ma intreb cum se simte acum?

Nu mai spuse nimic, lasand intrebarea fara raspuns.

Ce simte, Griffith? am intrebat.

Dupa parerea mea, raspunsul tinea de domeniul lui.

Dumnezeu stie. S-ar putea sa aiba remuscari. Pe de alta parte, s-ar putea sa-i faca placere puterea pe care o detine. E posibil insa ca moartea doamnei Symmington sa-i fi hranit mania.

Sper ca nu, am zis, simtind ca ma trec fiorii. Fiindca, daca este asa, ea va

Am ezitat si Nash termina propozitia in locul meu:

Va incerca din nou? Asta, domnule Burton, ar fi cel mai bun lucru care s-ar putea intampla, din punctul nostru de vedere. Amintiti-va ca urciorul nu merge de multe ori la apa.

Ar fi nebuna daca ar continua! am exclamat.

Va continua, ma asigura Graves. Intotdeauna se intampla asa. Este un viciu, nu se poate abtine.

Am clatinat din cap, cutremurandu-ma. I-am intrebat daca mai au nevoie de mine, fiindca simteam nevoia sa ies la aer curat. Atmosfera parea impregnata de rau.

Asta este tot, domnule Burton, spuse Nash. Tineti ochii deschisi si faceti cat mai multa propaganda - adica indemnati-i pe toti cei care au primit vreo scrisoare sa raporteze acest lucru.

Am dat aprobator din cap.

Credeam ca pana acum toti cei de aici au primit o ase­menea mizerie, am spus.

Oare? facu Graves. Isi inclina usor intr-o parte chipul trist si intreba: Nu stiti in mod sigur pe cineva care nu a primit o asemenea scrisoare?

Ce intrebare surprinzatoare! In general, oamenii nu-mi fac astfel de confidente.

Nu, nu, domnule Burton, nu la asta m-am referit. Ma intrebam numai daca nu cunoasteti pe cineva care, dupa stiinta dumneavoastra, nu a primit o scrisoare anonima.

De fapt, am ezitat eu, intr-un fel chiar cunosc.

Si am reprodus conversatia pe care o avusesem cu Emily Barton.

Graves primi informatia cu o infatisare imobila, apoi spuse:

Ei bine, asta ne-ar putea fi de folos. O sa tin minte chestia asta.

Am iesit in soarele dupa-amiezii impreuna cu Owen Griffith. Odata ajuns in strada, am injurat cu glas tare.

E oare asta un loc potrivit unde sa vina omul sa stea la soare si sa-si vindece ranile? E plin de puroi ca un abces, cu toate ca pare linistit si inofensiv ca gradina raiului.

Chiar si acolo, replica Owen sec, se gasea un sarpe.

Asculta Griffith, crezi ca stiu ceva? Au vreo idee?

Nu stiu. Politia are o tehnica minunata. Par deschisi, dar nu-ti spun mai nimic.

Da. Nash e un tip de treaba.

Si foarte capabil.

Daca cineva e sarit de pe fix pe aici, tu ar trebui sa stii, i-am spus acuzator.

Griffith clatina din cap descurajat. Parea ingrijorat de-a binelea. M-am intrebat daca avea vreo banuiala.

Strabatuseram Strada Mare. M-am oprit in fata agentiei imobiliare.

Cred ca trebuie sa platesc a doua rata pentru chirie - in avans. Ma gandesc foarte serios sa o platesc si sa plec imediat impreuna cu Joanna. Sa renunt la restul perioadei de inchiriere.

Nu pleca! ma ruga Owen.

De ce?

Nu-mi raspunse imediat. Apoi, dupa un minut sau doua, zise incet:

La urma urmei, pot sa spun ca ai dreptate. Lymstock nu este un loc prea sanatos acum. S-ar putea sa ai de suferit tu sau sora ta.

Nimic nu ii face rau Joannei, am replicat. E o tipa dura. Eu sunt cel slab. Cumva, toata povestea asta ma scarbeste.

Si pe mine ma scarbeste, zise Owen.

Am deschis pe jumatate usa agentiei imobiliare.

Dar nu o sa plec, am spus. Sunt mult prea curios si vreau sa aflu cum se va termina.

Am intrat.

O femeie care batea la masina se ridica si imi iesi in intampinare. Avea parul cret si zambea prosteste, dar mi s-a parut mai inteligenta decat tanarul cu ochelari pe care il vazu­sem data trecuta in anticamera.

Dupa o clipa, mi-am dat seama ca avea ceva familiar. Era domnisoara Ginch, fosta secretara a domnului Symmington. Am comentat acest lucru:

Ati lucrat la biroul de avocatura Galbraith and Symmington, nu-i asa?

Da, da, asa este. Dar am considerat ca este mai bine sa plec. Aici am un post destul de bun, desi nu la fel de bine platit. Dar exista lucruri care sunt mai importante decat banii, nu credeti?

Fara indoiala, am replicat.

Scrisorile acelea infioratoare, sopti sasait domnisoara Ginch. Am primit una ingrozitoare. Despre mine si domnul Symmington - ah, era infioratoare si spunea niste lucruri absolut groaznice! Stiam ca este de datoria mea sa o duc la politie si asta am facut, desi nu a fost chiar foarte placut pentru mine, nu-i asa?

Nu, trebuie sa fi fost teribil de neplacut.

Dar politistii mi-au multumit si au spus ca am facut ceea ce trebuia. Dar dupa aceea am simtit ca, daca lumea vorbeste - si evident ca trebuie s-o fi facut, altfel de unde sa-i fi venit ideea asta autorului scrisorilor? atunci trebuie sa evit chiar si aparenta unui lucru nepotrivit, desi nu a existat niciodata nimic intre mine si domnul Symmington.

Ma simteam cam stanjenit.

Nu, nu, desigur ca nu.

Dar oamenii au niste minti atat de bolnave! Da, vai, niste minti atat de bolnave!

Cu toate ca incercam nelinistit sa-i evit privirea, nu am reusit si am facut o descoperire neplacuta.

Domnisoarei Ginch parea sa-i faca placere sa vorbeasca despre anonima.

Era a doua oara pe ziua aceea cand intalneam pe cineva care reactiona cu placere fata de scrisorile anonime. Entuzi­asmul inspectorului Graves era profesional. Placerea domni­soarei Ginch mi se parea sugestiva si dezgustatoare.

O idee mi-a trecut prin mintea uluita.

Oare nu cumva domnisoara Ginch scrisese scrisorile?

Capitolul 7

I

Cand am ajuns acasa, am gasit-o pe doamna Dane Calthrop stand de vorba cu Joanna. Mi s-a parut ca arata cenusie la fata si bolnava.

A fost un soc teribil pentru mine, domnule Burton, spuse ea. Biata de ea, biata de ea!

Da, am aprobat-o. Este ingrozitor sa te gandesti ca cineva este adus in situatia de a-si lua viata.

Ah, va refereati la doamna Symmington?

Dumneavoastra nu?

Desigur ca ne pare rau de ea, dar oricum asta s-ar fi intamplat mai devreme sau mai tarziu, nu credeti?

Asa sa fie? facu Joanna sec.

Doamna Dane Calthrop se intoarse spre ea.

Ah, asa cred, draga. Daca sinuciderea ti se pare solutia potrivita de a scapa de probleme, atunci nu conteaza prea mult care e problema. Confruntata cu un soc foarte neplacut caruia sa trebuiasca sa-i faca fata, ar fi procedat in acelasi fel. Ideea de baza e ca era genul asta de femeie. Nu ca ar fi banuit cineva acest lucru. Intotdeauna mi s-a parut o femeie egoista si cam prostuta, dar cu picioarele pe pamant. Nu genul care sa intre in panica dar incep sa-mi dau seama cat de putin ii cunosc pe ceilalti.

Sunt totusi curios la cine va refereati cand ati spus "bia­ta de ea", am replicat.

Doamna Dane Calthrop ma privi tinta.

La femeia care a scris scrisorile, evident.

Nu cred, am remarcat eu cu raceala, ca o sa mor de grija ei.

Doamna Dane Calthrop se apleca in fata si imi puse o mana pe genunchi.

Dar nu va dati seama - nu simtiti? Folositi-va imagi­natia. Ganditi-va cat de disperata, cat de teribil de nefericita trebuie sa fie o persoana ca sa stea si sa scrie astfel de lucruri. Cat de singur, de rupt de oameni! Numai venin peste tot, un val negru de venin care refuleaza in felul acesta. De aceea ma invinovatesc foarte tare. Cineva din acest oras este zguduit de o nefericire teribila, iar eu nu mi-am dat seama deloc. Ar fi trebuit sa stiu. Nu poti sa te bagi in treburile altora - eu nu o fac niciodata. Dar aceasta nefericire intunecata, ca un brat cangrenat, negru si umflat! Daca il poti taia ca sa lasi veninul sa se scurga, acesta nu va mai face rau. Da, bietul suflet, bietul suflet!

Se ridica sa plece.

Nu puteam fi de acord cu ea. Nu aveam nici un pic de compasiune pentru autorul scrisorilor anonime. Dar am intre­bat-o curios:

Aveti vreo banuiala, doamna Calthrop, cine este aceas­ta femeie?

Ea isi intoarse spre mine ochii frumosi si uimiti.

Pai, as putea ghici, imi zise. Dar s-ar putea sa ma insel, nu-i asa?

Iesi grabita pe usa, apoi isi baga iarasi capul inauntru si intreba:

Spuneti-mi, de ce nu v-ati casatorit pana acum, dom­nule Burton?

Oricine altcineva m-ar fi intrebat mi s-ar fi parut o imper­tinenta, dar cum era vorba de doamna Dane Calthrop am simtit ca ideea ii trecuse brusc prin minte si ea nu dorea decat sa afle raspunsul.

Sa spunem, am replicat eu glumind, ca nu am intalnit niciodata femeia potrivita?

Se poate spune asta, replica ea, dar nu ar fi un raspuns foarte bun, fiindca foarte multi barbati se casatoresc cu femei nepotrivite.

De data asta chiar pleca.

Stii, imi zise Joanna, chiar cred ca nu e in toate min­tile. Dar imi place. Oamenii de aici din sat se tem de ea.

Si eu la fel, un pic.

Fiindca nu stii ce o sa urmeze?

Da. Si banuielile ei sunt de o inteligenta subtila.

Crezi ca persoana care a scris anonimele este foarte nefericita? ma intreba Joanna.

Habar n-am ce crede sau ce simte, nenorocita! Si nici nu-mi pasa. Mie mi-e mila de victimele ei.

Acum mi se pare ciudat ca, in speculatiile noastre despre starea sufleteasca a Mainii Ascunse, ne-a scapat cea mai evidenta. Griffith credea ca e posibil sa se simta triumfatoare. Eu mi-o inchipuisem plina de remuscari - ingrozita de rezul­tatul faptelor sale. Doamna Dane Calthrop credea ca sufera.

Totusi, nici unul nu a luat in consideratie reactia inevi­tabila, evidenta - sau, mai bine zis, eu nu o am luasem in cal­cul. Si anume - teama.

Fiindca, odata cu moartea doamnei Symmington, scri­sorile intrasera dintr-o categorie in alta. Nu stiu ce prevede legea - banuiesc ca domnul Symmington stia, dar era clar ca, avand drept urmare decesul, situatia autorului scrisorilor era mult mai grava. Acum nu se mai punea problema sa fie considerate o simpla gluma, in cazul in care identitatea fapta­sului era descoperita. Politia intrase pe fir si fusese chemat un expert de la Scotland Yard. Era acum vital pentru autorul scrisorilor sa-si pastreze anonimatul.

Si, considerand ca teama era principala reactie, aveau sa urmeze si alte lucruri. Eram orb si fata de aceste posibi­litati - cu toate ca ar fi trebuit sa mi se para evidente.

II

A doua zi dimineata, eu si Joanna am coborat destul de tarziu la micul dejun - adica tarziu dupa standardele din Lymstock. Era 9.30, ora la care, la Londra, Joanna abia deschidea o pleoapa, iar eu probabil dormeam dus. Oricum, cand Partridge intrebase: "Micul dejun la opt si jumatate sau la noua?", nici eu, nici Joanna nu am avut curajul sa sugeram o ora mai tarzie.

Spre enervarea mea, Aimeè Griffith se afla la usa si discuta cu Megan.

Cand ne vazu, ne intampina cu obisnuita exuberanta.

Buna dimineata, lenesilor! Eu m-am trezit demult.

Asta era, evident, o chestiune care o privea personal.

Fara indoiala, un doctor trebuie sa-si ia micul dejun devreme, iar o sora indatoritoare se afla acolo ca sa-i toarne ceaiul sau cafeaua. Dar nu exista nici o scuza sa vii si sa dai buzna peste vecinii mai somnorosi. Noua si jumatate nu este o ora potrivita pentru o vizita matinala.

Megan se strecura in casa si apoi se duse in sufragerie unde, banuiam, isi lua micul dejun cand fusese intrerupta.

Am spus ca nu vreau sa intru, continua Aimeè Griffith - desi eu, unul, nu inteleg de ce e mai cuviincios sa-i obligi pe oameni sa iasa si sa stea de vorba cu tine pe treptele casei decat sa intri inauntru. Doream s-o intreb pe domnisoara Burton daca are niste legume pe care poate sa le doneze pentru taraba Crucii Rosii care va fi amplasata pe Strada Mare. Daca are, o sa-l pun pe Owen sa vina cu masina sa le ia.

V-ati trezit foarte dimineata, am spus.

Cine se scoala de dimineata departe ajunge, mi-a ras­puns Aimeè. Exista mai multe sanse sa-i gasesti pe oamenii la ora asta matinala. De aici ma duc la domnul Pye. Dupa-amiaza trebuie sa ma duc la Brenton. E vorba de indrumari.

Energia dumneavoastra ma oboseste, am replicat si in acel moment se auzi sunand telefonul.

M-am dus in capatul holului ca sa raspund, lasand-o pe Joanna baiguind ceva despre rubarba si fasole verde, si tradandu-si completa ignoranta in materie de legume de gradina.

Da? am rostit in receptor.

De la celalalt capat al firului se auzi sunetul neclar al unei respiratii profunde si o voce de femeie rosti:

Oh!

Da? i-am zis incurajator.

Oh, facu din nou vocea, apoi intreba pe un ton nazal: Este vreau sa spun este Little Furze?

Da, aici este Little Furze.

Oh! Era evident exclamatia care incepea orice propo­zitie. Vocea continua prudenta: As putea vorbi o clipa cu domnisoara Partridge?

Desigur, am zis. Cine sa-i spun ca o cauta?

Oh! Spuneti-i ca este Agnes, bine? Agnes Waddle.

Agnes Waddle?

Exact.

Rezistand tentatiei de a-i replica: "Eu sunt Donald Duck", am pus jos receptorul si am strigat in sus pe scari in directia de unde se auzea Partridge trebaluind.

Partridge! Partridge!

Partridge aparu in capul scarilor, cu o matura in mana si o privire de "Ce mai vrei acum?" vizibila clar in spatele atitudinii ei invariabil politicoase.

Da, domnule?

Agnes Waddle doreste sa vorbeasca la telefon cu tine.

Poftim, domnule?

Mi-am ridicat vocea:

Agnes Waddle.

Mai inainte am scris numele asa cum am crezut. Dar acum il voi scrie asa cum trebuie.

Agnes Woddell - oare ce mai vrea de data asta?

Foarte nemultumita, Partridge lasa la o parte matura si cobori in graba scarile, cu rochia ei din material cu impri­meuri fosnind din cauza agitatiei.

M-am retras neobservat in sufragerie unde Megan infu­leca sote de rinichi si sunca. Spre deosebire de Aimeè Griffith, Megan nu afisa un "chip luminos de dimineata". De fapt, imi raspunse foarte morocanoasa la salut si continua sa manance in tacere.

Am deschis ziarele de dimineata si dupa cateva minute a aparut si Joanna care parea destul de tulburata.

Pfui! exclama ea. Sunt atat de obosita! Cred ca mi-am dat in vileag totala ignoranta in ce priveste perioada in care cresc legumele. Fasolea verde nu se face acum?

- In august, replica Megan.

Ei bine, la Londra se gaseste tot timpul, se apara Joanna.

La conserva, prostuto, i-am zis. Sau este adusa in camere frigorifice cu vaporul de la capatul indepartat al imperiului.

La fel ca fildesul, maimutele si paunii?

Exact.

As prefera sa am niste pauni, facu Joanna ganditoare.

Mie mi-ar placea sa am o maimuta ca animal de com­panie, zise Megan.

Curatand ganditoare o portocala, Joanna spuse:

Ma intreb cum te simti sa fii Aimeè Griffith, plina de sanatate, vigoare si dragoste de viata. Crezi ca e vreodata obosita sau deprimata, sau melancolica?

Am raspuns ca eram foarte sigur ca Aimeè Griffith nu era niciodata melancolica si am urmat-o pe Megan afara, pe veranda, prin usile glisante.

Stand acolo si umplandu-mi pipa cu tutun, am auzit-o pe Partridge intrand in sufragerie si spunand pe o voce sumbra:

Pot sa va vorbesc o clipa, domnisoara?

"Of, Doamne, mi-am zis, sper ca Partridge nu are de gand sa-si dea demisia. Emily Barton va fi foarte suparata pe noi daca se va intampla asta."

Partridge continua:

- Imi cer scuze, domnisoara, fiindca am fost sunata la telefon. Adica, tanara persoana care m-a cautat ar fi trebuit sa stie sa n-o faca. Niciodata n-am avut obiceiul sa folosesc telefonul sau sa le permit prietenilor mei s-o faca, si imi pare foarte rau ca s-a intamplat, iar conasul a raspuns si toate cele.

Nu-i nici o problema, Partridge, o asigura Joanna cu blandete. De ce sa nu te sune prietenii tai daca vor sa-ti vorbeasca?

Simteam ca fata lui Partridge - desi nu o puteam vedea - era mai acra ca niciodata cand raspunse cu raceala:

Nu este genul de lucru care sa se fi facut vreodata in aceasta casa. Domnisoara Emily nu ar permite asta niciodata. Dupa cum am spus, imi pare rau ca s-a intamplat, dar Agnes Woddell, fata care m-a sunat, era suparata; este tanara si nu stie ce se cuvine si ce nu in casa unui gentleman.

"Bravo tie, Joanna", mi-am zis vesel.

Aceasta Agnes care m-a sunat, domnisoara, continua Partridge, a lucrat aici in subordinea mea. Atunci avea 16 ani si venise direct de la orfelinat. Si, intelegeti, neavand un camin sau o mama, sau pe cineva care s-o sfatuiasca, s-a obisnuit sa apeleze la mine. Eu pot sa-i spun ce si cum.

Da? facu Joanna si astepta.

Era evident ca mai urma ceva.

Asa ca imi iau libertatea sa va intreb, domnisoara, daca sunteti de acord ca Agnes sa vina in aceasta dupa-amiaza sa luam ceaiul in bucatarie. Este ziua ei libera. Ceva o preocupa si vrea sa-mi ceara sfatul. In mod obisnuit, nici n-as fi visat sa va sugerez asa ceva.

Dar de ce nu ar veni cineva ca sa luati ceaiul impre­una? intreba Joanna uluita.

Auzind asta, Partridge deveni batoasa - dupa cum avea sa-mi spuna Joanna mai tarziu - si cu un aer de-a dreptul impresionant, replica:

Nu a fost niciodata obiceiul acestei case, domnisoara. Batrana doamna Barton nu permitea niciodata vizitatori in bucatarie, cu exceptia cazului cand era ziua noastra libera, situatie in care ni se permitea sa ne primim prietenii aici in loc sa plecam noi, dar altfel, in zilele obisnuite, nu aveam voie. Iar domnisoara Emily pastreaza vechile obiceiuri.

Joanna era foarte draguta cu servitorii si majoritatea o placeau, dar nu reusise niciodata sa sparga gheata cu Partridge.

Nu are rost, fetito, i-am spus dupa plecarea lui Part­ridge, cand Joanna ni se alatura. Ingaduinta si amabilitatea ta nu sunt apreciate. Numai vechea atitudine dominatoare si lucrurile facute cum se cuvine in casa unui gentleman o multumesc pe Partridge.

Dar e o tiranie sa nu le permiti sa le vina prietenii in vizita, spuse Joanna. Totusi, Jerry, nu se poate sa le placa sa fie tratati ca niste sclavi negri.

Este evident ca le place, am replicat. Cel putin lui Partridge.

Nu-mi dau seama de ce nu ma simpatizeaza. Majo­ritatea oamenilor o fac.

Probabil ca nu te considera o adevarata stapana a casei. Nu-ti treci niciodata degetul peste un raft ca sa vezi daca a fost sters praful. Nu te uiti sub covoare. Nu intrebi ce s-a intamplat cu resturile de sufleu de ciocolata si nu comanzi niciodata un puding de paine bun.

Cah! facu Joanna. Apoi continua cu tristete: Ziua de azi e un esec total. Aimeè ma dispretuieste fiindca nu stiu nimic despre regatul legumelor. Am fost privita cu raceala de

Partridge fiindca am dat dovada de omenie. Acum o sa ma duc in gradina si o sa mananc rame.

Megan s-a dus deja acolo, am spus.

Megan plecase cu cateva minute in urma si acum statea dezorientata pe un petic de iarba, semanand cu o pasare care asteapta ganditoare sa fie hranita.

Se intoarse spre noi si zise brusc:

Astazi trebuie sa plec acasa.

Poftim? am facut consternat.

A fost teribil de amabil din partea voastra sa ma pri­miti si probabil am fost o povara. M-am simtit grozav, insa acum trebuie sa ma intorc fiindca, la urma urmei, acolo este casa mea si omul nu poate sa fie plecat pentru totdeauna, asa ca ma gandesc sa plec in dimineata asta.

Si eu, si Joanna am incercat sa o facem sa se razgandeasca, dar ea ramase neclintita in hotararea ei. In cele din urma, Joanna scoase masina, iar Megan se duse la etaj de unde cobori dupa cateva minute cu bagajul.

Singura persoana incantata fu Partridge, al carei chip intunecat aproape se lumina. Niciodata nu o placuse prea mult pe Megan.

Stateam in mijlocul pajistii cand Joanna se intoarse. Ma intreba daca aveam impresia ca eram un disc solar.

De ce?

Stai acolo ca un ornament de gradina. Numai ca nimeni n-ar putea sa spuna ca semnifici orele insorite. Semeni cu un tunet!

Nu mai am umor. Mai intai Aimeè Griffith - ("Doamne! murmura Joanna intre paranteze, trebuie sa vorbesc de legumele acelea!") apoi Megan care a plecat. Chiar ma gandisem sa o invit la o plimbare pana la Legge Tor.

Presupun ca i-ai fi pus o zgarda si o lesa, nu? facu Joanna.

Poftim?!

Joanna repeta cu glas mai tare si clar in timp ce dadea coltul casei spre gradina de legume:

Am spus: "Presupun ca i-ai fi pus o zgarda si o lesa, nu?" Stapanul si-a pierdut cainele - asta s-a intamplat cu tine!

III

Trebuie sa marturisesc ca ma enervase modul brusc in care plecase Megan de la noi. Poate ca se saturase subit de prezenta noastra.

La urma urmei, nu era o atmosfera foarte amuzanta pentru o tanara. Acasa la ea ii avea pe copii si pe Elsie Holland.

Am auzit-o pe Joanna intorcandu-se si am plecat rapid ca sa nu-i mai dau prilejul sa faca remarci necioplite despre discuri solare.

Owen Griffith sosi cu masina chiar inainte de pranz si gradinarul il astepta cu legumele cerute.

In timp ce batranul Adams baga produsele in masina, l-am invitat pe Owen inauntru ca sa-i ofer ceva de baut. Nu voia sa ramana si la masa.

Cand m-am intors cu paharele de sherry, Joanna era si ea acolo.

Nu existau semne de animozitate intre ei. Joanna statea ghemuita intr-un colt pe canapea, ca o pisica multumita, care toarce, si ii punea lui Owen intrebari despre munca lui, daca ii place sa fie medic generalist, daca nu si-ar dori sa obtina o specializare. Considera ca meseria de medic este una dintre cele mai fascinante din lume.

Orice s-ar spune despre Joanna, ea este, fara indoiala, un ascultator minunat, incantator. Si dupa ce ascultase nenu­marate asa-zise genii care ii marturiseau cat de neapreciate se simteau, a-l asculta pe Owen Griffith era floare la ureche.

Cand ajunseseram la al treilea pahar de sherry, Griffith ii povestea despre nu stiu ce reactie obscura sau leziune in niste termeni atat de stiintifici, incat numai un coleg de-al lui, medic, ar fi putut sa inteleaga.

Joanna afisa o expresie inteligenta si parea profund interesata.

M-am simtit brusc vinovat. Joanna chiar exagera. Griffith era un baiat prea bun ca sa fie jucat pe degete. Femeile sunt niste adevarati dracusori.

Apoi i-am aruncat cu coada ochiului o privire lui Griffith, a carui barbie hotarata si buze ferm conturate ma faceau sa nu fiu atat de sigur ca Joannei o sa-i mearga cu el. Si, oricum, un barbat nu trebuie sa se lase prostit de o femeie. Este problema lui personala daca o face.

Apoi Joanna zise:

Haide, razgandeste-te, doctore Griffith, si ramai sa iei masa cu noi.

Griffith se imbujora un pic si ii raspunse ca ar face-o cu mare placere, dar sora lui il astepta sa se intoarca si

O sa o sunam si o sa-i explicam, interveni Joanna repede si iesi in hol ca sa telefoneze.

Dupa parerea mea, Griffith parea oarecum nelinistit si mi-a trecut prin minte ca se temea putin de sora lui.

Joanna se intoarse zambitoare si ne spuse ca totul era in regula.

Asa ca Owen Griffith ramase la masa si paru sa se simta foarte bine. Am discutat despre carti si piese de teatru, despre politica mondiala, muzica si pictura, si despre arhitectura moderna.

Nu am abordat deloc subiectul Lymstock, nici nu am vorbit despre scrisorile anonime sau despre sinuciderea doamnei Symmington.

Ne-am detasat de toate si cred ca Owen Griffith se simtea bine. Chipul lui intunecat si trist se luminase si ne-a aratat ca era deschis la minte.

Dupa plecarea lui, i-am spus Joannei:

Tipul asta e prea bun pentru smecheriile tale.

Ce tot spui!? replica Joanna. Voi, barbatii, intotdeauna va tineti partea.

De ce vrei sa-l pui cu botul pe labe, Joanna? Din cauza orgoliului ranit?

Poate, spuse sora mea.

IV

In acea dupa-amiaza, urma sa luam ceaiul cu Emily Barton in locuinta ei din sat.

Ne-am dus acolo pe jos, fiindca ma simteam destul de in putere ca sa urc dealul la intoarcere.

Ma gandisem ca drumul ne va lua mai mult timp si am ajuns acolo devreme, pentru ca femeia inalta, ciolanoasa, cu o infatisare apriga, care ne-a deschis usa ne-a spus ca dom­nisoara Barton nu sosise acasa.

Dar stiu ca va asteapta, asa ca urcati, va rog.

Aceasta era, evident, credincioasa Florence.

Am urmat-o pe scari; ea a deschis o usa si ne-a invitat intr-un salon destul de placut, desi, poate, putin cam prea incarcat cu mobila.

Banuiam ca unele lucruri proveneau de la Little Furze.

Femeia era foarte mandra de aceasta incapere.

E dragut, nu-i asa? ceru ea sa afle.

Foarte dragut, raspunse Joanna cu caldura.

Vreau sa se simta cat mai bine. Nu ca as putea sa-i ofer tot ce as vrea, dupa cum merita. Ar trebui sa stea in propria casa, asa cum trebuie, nu in niste camere de inchiriat.

Florence, o femeie teribil de apriga, se uita la noi cu o privire plina de repros. Imi dadeam seama ca nu era ziua noastra norocoasa. Pe Joanna o scosesera din sarite Aimeè Griffith si Partridge, iar acum balaurul de Florence se lua de amandoi.

Am fost fata in casa timp de cincisprezece ani acolo, adauga ea.

Simtindu-se nedreptatita, Joanna replica:

Ei bine, domnisoara Barton a dorit sa inchirieze casa. A dat anunt prin intermediul agentilor imobiliari.

A fost obligata, spuse Florence. Iar ea traieste atat de simplu si de economicos! Dar chiar si asa, guvernul tot nu o lasa in pace! Trebuie sa-i ia si pielea de pe dansa!

Am clatinat trist din cap.

Pe vremea batranei doamne erau o multime de bani, continua Florence. Apoi au murit toate una dupa alta, sara­cutele. Biata domnisoara Emily a avut grija de fiecare. S-a chinuit, dar intotdeauna a fost atat de rabdatoare si nu s-a plans niciodata. Insa efortul si-a spus cuvantul. Iar dupa aceea a mai trebuit si sa-si faca griji din cauza banilor. Actiunile nu mai valoreaza ca altadata, asa zice dansa, si de ce se intampla asta, as vrea sa stiu, ma rog? Ar trebui sa le fie rusine! Sa ruineze o doamna ca dansa, care nu se pricepe la cifre si care nu poate sa faca fata smecheriilor lor.

Practic, toata lumea a fost afectata de criza, am zis, dar Florence ramase neinduplecata.

Pentru cei care-si pot purta singuri de grija e mai putin important, dar nu-i acelasi lucru pentru dumneaei. Are nevoie de cineva care sa aiba grija de dansa si, cata vreme sta cu mine, o sa ma asigur ca nimeni nu o sa profite de ea si n-o sa o supere in vreun fel. As face orice pentru domnisoara Emily.

Si, dupa ce ne privi urat cateva clipe ca sa se asigure ca am priceput ce vrea sa spuna, neimblanzita Florence parasi incaperea, inchizand cu grija usa in urma ei.

Nu te simti ca un parazit, Jerry? ma intreba Joanna. Eu asa ma simt. Ce se intampla cu noi?

Se pare ca nu ne descurcam prea bine, i-am raspuns. Megan s-a plictisit de noi, Partridge te dezaproba, credin­cioasa Florence ne dezaproba pe amandoi.

Ma intreb care este motivul adevarat pentru care a plecat Megan? murmura Joanna.

S-a plictisit.

Nu cred deloc asta. Ma intreb - crezi, Jerry, ca ar putea avea legatura cu ceva ce i-a spus Aimeè Griffith?

Te referi la dimineata asta, cand au stat de vorba la usa?

Da. Nu au vorbit prea mult, desigur, dar.

Dar femeia aia are delicatetea unui elefant intr-un magazin de portelanuri, am terminat eu fraza. Se poate sa fi

Usa se deschise si domnisoara Emily intra in salon. Avea obrajii rozalii, rasuflarea intretaiata si parea emotionata. Ochii ei albastri straluceau. Ne zise cu vocea ei de vrabiuta, destul de tulburata:

O, Doamne, imi pare rau ca am intarziat. Am facut niste cumparaturi in oras, iar prajiturile de la Blue Rose nu mi s-au parut prea proaspete, asa ca m-am dus la magazinul doamnei Lygon. Intotdeauna imi place sa cumpar prajiturile ultimele, fiindca atunci le gasesti pe cele de-abia scoase din cuptor si nu ti se dau cele din ziua precedenta. Dar sunt atat de necajita ca v-am facut sa asteptati - este de neiertat

E vina noastra, domnisoara Emily, interveni Joanna. Am sosit mai devreme. Am venit pe jos si Jerry merge atat de repede acum, incat ajungem peste tot prea devreme.

Niciodata nu e prea devreme, draga mea. Nu spune asta, stiti, omul nu poate spune ca are prea mult din ceva bun.

Si batrana doamna o batu cu afectiune pe Joanna pe umar.

Joanna se lumina la fata. Se parea ca, in cele din urma, cineva o placea. Emily Barton imi zambi si mie, dar facu asta cu o oarecare timiditate, cum ar face cineva in timp ce se apropie de un tigru mancator de oameni, despre care i s-a spus ca, pentru moment, e inofensiv.

Este foarte dragut din partea dumneavoastra sa parti­cipati la un eveniment atat de feminin cum este ceaiul, dom­nule Burton.

Dupa parerea mea, Emily Barton isi inchipuia ca barbatii sunt niste fiinte care consuma in permanenta whisky cu sifon si fumeaza trabuce, si din cand in cand se strecoara ca sa le seduca pe fecioarele din sat sau sa aiba o aventura cu o femeie maritata.

Cand, mai tarziu, i-am spus asta Joannei, ea mi-a replicat ca, probabil, "vrabia malai viseaza", ca Emily Barton ar fi dorit sa dea peste un asemenea barbat, dar, vai, asta nu se intamplase niciodata.

Intre timp, domnisoara Emily se agita prin camera, aranjand pentru mine si Joanna masutele si aducandu-ne grijulie scrumiere; un minut mai tarziu, usa se deschise si aparu Florence cu o tava cu ceaiul si niste cesti fine Crown Derby pe care, presupuneam, domnisoara Emily le adusese cu ea. Ceaiul chinezesc era delicios si fu insotit de sand­viciuri din felii subtiri de paine cu unt si de prajiturele.

De data aceasta, Florence era radioasa si o privea pe domnisoara Emily cu un fel de placere materna, asa cum te-ai uita la copilul favorit care se joaca de-a servitul ceaiului la papusi.

Eu si Joanna am mancat mult mai mult decat simteam nevoia, caci gazda noastra ne indemna cu mult entuziasm. Era evident ca micuta doamna se bucura de petrecerea pe care o oferea si mi-am dat seama ca, pentru Emily Barton, eu si Joanna reprezentam o adevarata aventura - doi oameni din misterioasa si sofisticata lume londoneza.

Fireste ca discutia a alunecat curand spre barfa. Dom­nisoara Barton vorbi cu caldura despre doctorul Griffith, despre bunatatea si priceperea lui ca doctor. Si domnul Symmington era considerat un avocat foarte destept si o ajutase pe domnisoara Barton sa capete inapoi ceva bani din impozitul pe venit despre care, altfel, ea nu ar fi avut habar. Era atat de dragut cu copiii lui, le era devotat lor si sotiei - apoi domnisoara Barton se opri brusc.

Biata doamna Symmington, este atat de ingrozitor de trist, iar copiii aceia au ramas fara mama. Probabil ca nu a fost niciodata o femeie foarte puternica - iar sanatatea ii fusese foarte subreda in ultima vreme. O tulburare a mintii, asta trebuie sa fi fost. Am citit despre astfel de lucruri in ziar. In astfel de imprejurari, oamenii nu-si dau seama ce fac. Iar ea trebuie sa nu fi fost constienta de ce facea, altfel si-ar fi adus aminte de domnul Symmington si de copii.

Scrisoarea aceea anonima trebuie s-o fi tulburat peste masura, zise Joanna.

Domnisoara Barton se inrosi, apoi spuse, cu o urma de repros in glas:

Nu e un lucru prea placut de discutat, nu crezi, draga mea? Stiu ca au existat aaa scrisori, dar hai sa nu vorbim despre ele. Sunt lacuri ingrozitoare. Cred ca ar fi bine sa le ignoram.

Ei bine, poate ca domnisoara Barton putea sa le ignore, dar pentru unii oameni nu era atat de simplu. Oricum, am schimbat subiectul si am discutat despre Aimeè Griffith.

Minunata, de-a dreptul minunata, zise Emily Barton. Energia si capacitatea ei de organizare sunt fara cusur. Si este foarte buna cu fetele. Este atat de practica si pusa la curent cu toate! Practic, ea conduce locul asta. Si este absolut devotata fratelui ei. Este foarte frumos sa vezi atata devotament intre frate si sora.

Lui nu i se pare niciodata un pic cam obositor? intreba Joanna.

Emily Barton se uita uimita la ea.

Ea a sacrificat foarte multe de dragul lui, raspunse cu o urma de repros in glas.

Am vazut in ochii Joannei citindu-se "O, Doamne!" si m-am grabit sa abat discutia inspre domnul Pye.

Emily Barton avea oarecare dubii in legatura cu domnul Pye.

Tot ce putu sa spuna fu sa repete, destul de putin con­vinsa, ca era foarte amabil - da, foarte amabil. Era un om cu dare de mana si foarte generos. Uneori primea niste musafiri cam ciudati, dar, desigur, si calatorea foarte mult.

Am fost de acord ca, intr-adevar, calatoriile iti dezvoltau orizontul, dar, uneori, aveau ca urmare si intalnirea cu oameni mai ciudati.

Mereu mi-am dorit sa plec intr-o croaziera, marturisi Emily Barton melancolica. Citesti despre asa ceva in ziare si pare atat de atragator!

Si de ce nu va duceti? o intreba Joanna.

Transpunerea unui vis in realitate paru sa o alarmeze pe domnisoara Emily.

A, nu, nu, asta ar fi chiar imposibil.

Dar de ce? Este destul de ieftin.

A, nu este vorba numai de cheltuieli. Dar nu mi-ar placea sa ma duc singura. Sa calatoresti neinsotit ar parea cam neobisnuit, nu credeti?

Nu, replica Joanna.

Domnisoara Emily o privi cu indoiala.

Si nu stiu cum m-as descurca cu bagajul, cu coboratul in porturi straine si cu toti banii aceia diferiti.

In fata privirii inspaimantate a micutei doamne parura sa se ridice nenumarate obstacole, iar Joanna se grabi sa o linisteasca intreband-o despre apropiata sarbatoare campeneasca si despre vanzarea de produse casnice. Acest subiect conduse inevitabil spre doamna Dane Calthrop.

Un spasm usor se putu observa pentru o clipa pe chipul domnisoarei Barton.

Sa stii, draga, zise ea, ca este, intr-adevar, o femeie foarte ciudata. Si lucrurile pe care le spune uneori!

Am intrebat-o ce lucruri.

A, nu stiu. Lucruri atat de neasteptate, si felul in care se uita la tine, de parca nu tu ai fi acolo, ci altcineva - nu ma exprim bine, dar este atat de greu sa pun in cuvinte impresia pe care o am. Apoi, ea nu vrea ei bine, nu doreste sa se amestece absolut deloc. Sunt atat de multe situatii in care nevasta unui vicar poate sa dea un sfat si, poate, chiar sa admonesteze. Sa-i scuture pe oameni si sa-i faca sa revina pe drumul cel bun. Oamenii ar asculta-o, sunt sigura, fiindca o privesc cu teama si admiratie. Dar ea prefera sa ramana retrasa si sa nu se apropie de ceilalti, si are obiceiul curios de a-i parea rau pentru cei mai neispraviti oameni.

Asta este interesant, am zis eu, schimband o privire rapida cu Joanna.

Totusi, este o femeie foarte bine-crescuta. Inainte de casatorie s-a numit domnisoara Farroway de Bellpath - o familie foarte buna, dar familiile astea vechi sunt uneori excentrice, dupa parerea mea. Insa e devotata sotului ei care este un barbat foarte destept, dar care, mi-e teama, se pierde aici, la tara. Este un om bun si foarte sincer, dar obiceiul lui de a cita din latina ma cam zapaceste.

Asa-i, asa-i, am aprobat-o din toata inima.

Jerry a beneficiat de o educatie scumpa in scoli publi­ce, asa ca nu recunoaste latina nici cand o aude, replica Joanna.

Aceasta afirmatie o facu pe domnisoara Barton sa abor­deze un nou subiect.

Directoarea scolii de aici este cea mai neplacuta tanara pe care am intalnit-o, zise ea. Mi-e teama ca e cam comunista, zise domnisoara Barton coborand glasul la pomenirea cuvantului "comunista".

Mai tarziu, in timp ce urcam dealul spre casa, Joanna imi spuse:

E o femeie chiar draguta.

V

La cina din acea seara, Joanna ii spuse lui Partridge ca spera ca intalnirea pe care aceasta o avusese la ceai sa fi fost reusita.

Partridge se inrosi la fata si isi lua o atitudine si mai intepata.

Multumesc, domnisoara, dar, in cele din urma, Agnes nu a aparut.

Oh, imi pare rau.

Pentru mine nu a avut importanta, zise Partridge.

Era atat de suparata, incat binevoi sa ne impartaseasca gandurile ei.

Doar nu eu am fost cea care s-a gandit sa o invite! Ea singura a sunat, a spus ca o preocupa ceva si m-a intrebat daca poate sa vina pana aici, fiindca era ziua ei libera. Iar eu am spus "da", daca voi obtine permisiunea dumneavoastra - ceea ce am si facut. Si dupa asta, nici un semn de la ea! Nici nu am primit vreun cuvant de scuza, desi sper ca voi primi un bilet maine-dimineata. Fetele din ziua de azi nu-si cunosc lungul nasului si habar n-au sa se comporte!

Joanna incerca sa imblanzeasca sentimentele ranite ale lui Partridge.

Poate ca nu s-a simtit bine. Nu ai sunat-o sa afli?

Partridge se zburli din nou.

Nu, nu am facut-o, domnisoara. Nu, cum asa?! Daca Agnes vrea sa se comporte nepoliticos e problema ei, dar o sa-i spun eu ce cred despre asta cand ne vom intalni.

Partridge iesi din camera plina de indignare, iar eu si Joanna am izbucnit in ras.

Probabil e un caz pentru rubrica "Sfaturi de la matusa Nancy", am zis. "Iubitul meu se comporta foarte rece cu mine. Ce sa fac?" In lipsa matusii Nancy, Partridge a fost aleasa ca sa dea sfaturi, dar, in schimb, a avut probabil loc o impacare si banuiesc ca in aceasta clipa Agnes si iubitul ei sunt unul dintre acele cupluri imbratisate peste care dai la umbra unui gard viu. Te fac sa te simti teribil de jenat, fara ca ei sa se sinchiseasca de asta.

Joanna rase si marturisi ca si ea credea la fel.

Am inceput sa vorbim despre scrisorile anonime si ne-am intrebat cum se descurcau Nash si melancolicul Graves.

Astazi se face exact o saptamana, zise Joanna, de cand doamna Symmington s-a sinucis. As fi crezut ca o sa obtina ceva pana acum. Amprente, mostre de scris, ceva.

I-am raspuns absent. Undeva, in strafundul mintii, ince­puse sa capete contur o neliniste ciudata, care avea legatura cu expresia pe care o folosise Joanna: "exact o saptamana".

Indraznesc sa spun ca ar fi trebuit sa pun lucrurile cap la cap mai devreme. Poate, inconstient, banuiam deja.

In orice caz, ideea incepuse sa "dospeasca". Nelinistea crestea - ajunsesem sa o constientizez.

Joanna observa ca nu mai ascultam ce-mi povestea cu insufletire despre o intalnire din sat.

Ce s-a intamplat, Jerry?

Nu i-am raspuns pentru ca eram preocupat sa pun cap la cap lucrurile.

Sinuciderea doamnei Symmington Era singura acasa in acea dupa-amiaza Singura in casa pentru ca era ziua libera a servitoarelor Exact acum o saptamana

Jerry, ce

Am intrerupt-o:

Joanna, servitoarele au o zi libera pe saptamana, nu-i asa?

Si o data la doua duminici, raspunse Joanna. Ce

Lasa duminicile. Au aceeasi zi libera in fiecare saptamana?

Da. Asa se procedeaza de obicei.

Joanna ma privea plina de curiozitate. Mintea ei nu urmase aceeasi cale ca a mea.

Am traversat camera si am actionat clopotelul. Partridge aparu in camera.

Spune-mi, i-am cerut, aceasta Agnes Woddell. Lucreaza?

Da, domnule. La doamna Symmington. La domnul Symmington, ar trebui sa spun acum.

Am inspirat adanc si m-am uitat la ceas. Era zece si jumatate seara.

Ar trebui sa fie acasa la ora asta, nu crezi?

Partridge ma privi dezaprobator.

Da, domnule. Servitoarele trebuie sa se intoarca pana la zece. Sunt de moda veche.

O sa sun, am decis.

Am iesit in hol, cu Joanna si Partridge in urma mea. Partridge era furioasa. Joanna era uimita. In timp ce incercam sa gasesc numarul, imi spuse:

Ce vrei sa faci, Jerry?

Vreau sa ma asigur ca fata aceea a ajuns cu bine. Partridge pufni. Doar pufni, nimic mai mult. Dar nu-mi pasa nici cat negru sub unghie de pufnelile lui Partridge. La celalalt capat al firului raspunse Elsie Holland.

Scuze ca sun, am inceput. Sunt Jerry Burton. aaa Agnes, servitoarea, este acasa?

De-abia dupa ce am rostit cuvintele, m-am simtit ca un mare tampit. Daca fata venise acasa si totul era in regula, cum Dumnezeu aveam sa explic faptul ca sunasem si intrebasem? Ar fi fost mai bine daca as fi lasat-o pe Joanna sa faca asta, cu toate ca si in acest caz ar fi fost nevoie de o oarecare explicatie. Am prevazut un nou motiv de barfa in Lymstock, avandu-ne ca subiect pe mine si pe Agnes Woddell.

Nu-i de mirare ca Elsie Holland paru foarte surprinsa.

Agnes? A, sigur ca trebuie sa fie acasa la ora asta.

M-am simtit ca un prost, dar am insistat:

Te deranjeaza sa verifici daca este acasa, domnisoara Holland?

Un lucru poate fi spus despre guvernante - sunt obisnuite sa faca tot ce li se cere. Nu conteaza motivul! Elsie Holland puse jos receptorul si se duse ascultatoare sa verifice. Doua minute mai tarziu, am auzit o voce:

Sunteti acolo, domnule Burton?

Da.

Agnes nu e acasa.

Atunci am stiut ca intuitia mea fusese corecta. Am auzit niste voci nedeslusite la celalalt capat al firului, apoi Symmington spuse:

Salut, Burton, ce s-a intamplat?

Servitoarea dumitale, Agnes, nu s-a intors?

Nu, Domnisoara Holland tocmai a fost sa verifice. Ce s-a intamplat? Doar nu s-a petrecut un accident, nu?

Nu un accident, am confirmat.

Vrei sa spui ca ai motive sa crezi ca i s-a intamplat ceva fetei?

- Nu m-ar mira, am replicat sumbru.

Capitolul 8

I

Am dormit prost in acea noapte. Chiar si atunci, banu­iesc, piesele puzzle-ului mi se invarteau prin minte. Cred ca, daca mi-as fi pus mintea la contributie, as fi putut rezolva intregul mister atunci si acolo. Altfel din ce motiv fragmentele acelea disparate mi-ar fi staruit in minte atat de insistent?

Cat de multe stim la un moment dat? Mult mai mult - sau, cel putin, asa consider - decat credem ca stim! Dar nu putem ajunge la acele cunostinte ascunse. Sunt acolo, dar nu le putem atinge.

Am ramas intins pe pat, intorcandu-ma nelinistit de pe-o parte pe alta, in timp ce elemente vagi ale misterului imi apareau in minte si ma torturau.

Exista un tipar - numai de-as putea sa-l inteleg! Ar trebui sa stiu cine a scris epistolele acelea afurisite! Exista undeva o urma - numai de-as putea s-o urmez!

In timp ce incercam sa adorm, cuvintele-mi jucau ener­vant in mintea mea ametita.

"Nu iese fum fara foc." Nu iese fum fara foc. Fum Fum? Perdea de fum Nu, asta era din razboi - o expresie din razboi. Razboi. Bucatica de hartie Doar o "bucatica de hartie. Belgia Germania.

Am adormit. Am visat ca ma duceam la plimbare cu doamna Dane Calthrop, care se transformase intr-un caine de vanatoare, iar ea avea zgarda si lesa.

II

Taraitul telefonului m-a trezit. Era un sunet persistent.

M-am ridicat in capul oaselor in pat si m-am uitat la ceas. Era 7.30. Nu fusesem inca strigat. Telefonul continua sa taraie in holul de la parter.

Am sarit din pat, mi-am pus halatul si am coborat in graba. Am ajuns cu putin inaintea lui Partridge care intra pe usa dinspre bucatarie. Am ridicat receptorul.

- Alo?

Oh! Era un oftat de usurare. Tu esti! Era vocea lui Megan. O voce nespus de pierduta si de inspaimantata. Oh, te rog, vino! Te rog! Oh, vino! Vii?

Vin de indata, i-am zis. Ma auzi? De indata.

Am urcat treptele cate doua odata si am dat buzna in camera Joannei.

Asculta, Joanna, ma duc acasa la Symmington. Joanna isi inalta capul blond si carliontat de pe perna si isi freca ochii ca un copil.

De ce Ce s-a intamplat?

Nu stiu. Era copila - Megan. Parea inspaimantata.

Ce crezi ca s-a intamplat?

Daca nu ma insel, e vorba de fata aceea, Agnes.

In timp ce ma indreptam spre usa, Joanna striga dupa mine:

Asteapta! Ma imbrac si te duc cu masina.

Nu-i nevoie. Ma duc singur.

Nu poti sa conduci.

Ba da, pot.

Si chiar am facut-o. A fost un pic dureros, dar nu foarte mult. M-am spalat, m-am barbierit, m-am imbracat, am luat masina si am ajuns la resedinta Symmington intr-o jumatate de ora. Nu era o performanta prea rea.

Megan probabil ca pandise sosirea mea. Iesi in fuga din casa si se agata de mine. Biata ei fetisoara era alba si con­torsionata.

Oh, ai venit Ai venit!

Calmeaza-te, copila, i-am zis. Da, am venit. Ce s-a intamplat?

Megan incepu sa tremure. Mi-am petrecut bratul in jurul ei.

Eu eu am gasit-o.

Tu ai gasit-o pe Agnes? Unde?

Tremura si mai tare.

Sub scari. E un dulap acolo. Se tin undite si crose de golf, si tot felul de lucruri. Stii ce.

Am dat afirmativ din cap. Era un dulap obisnuit.

Megan continua:

Era acolo, ghemuita si si rece Ingrozitor de rece. Stii, era era moarta!

Am intrebat-o curios:

Ce te-a facut sa te uiti acolo?

Nu nu stiu. Ai telefonat aseara. Si toti am inceput sa ne intrebam unde e Agnes. Am asteptat-o o vreme si nu ne-am culcat, dar ea nu a venit si, in cele din urma, ne-am dus la culcare. Nu am putut dormi foarte bine si m-am trezit devreme. Numai Rose, bucatareasa, se sculase. Era foarte suparata pe Agnes ca nu se intorsese. A zis ca a mai fost intr-un loc unde o fata a fugit tot asa. Eu am mancat niste lapte cu paine si unt in bucatarie. Brusc, Rose a intrat cu o infatisare ciudata si a spus ca hainele pe care Agnes le poarta cand iese sunt tot in camera ei - hainele cele bune, pe care le lua cand pleca. Si am inceput sa ma intreb daca daca a plecat, intr-adevar, de acasa. Am inceput sa caut si am deschis dulapul de sub scari Si acolo am gasit-o.

Presupun ca a sunat cineva la politie?

Da, politistii sunt aici. Tatal meu vitreg i-a sunat ime­diat. Dupa aceea eu am simtit ca nu mai suport si te-am sunat. Nu te superi?

Nu, i-am raspuns. Nu ma supar. Am privit-o curios. Ti-a dat cineva vreun brandy sau cafea, sau un ceai dupa ce ai gasit-o?

Megan clatina din cap.

Am injurat intregul ménage Symmington. Filfizonul acela de Symmington nu se gandise decat la politie. Se pare ca nici Elsie Holland, nici bucatareasa nu se gandisera la efectul pe care aceasta descoperire infioratoare l-a putut avea asupra unei copile sensibile.

Vino, fetito. Mergem la bucatarie.

Am inconjurat casa si am intrat in bucatarie pe usa din spate. Rose, o femeie grasuta cu o fata rotunda, de vreo patruzeci de ani, bea un ceai tare langa focul din bucatarie. Ne-a intampinat cu un suvoi de vorbe si cu mana la inima.

O cuprinsesera niste palpitatii ciudate, ingrozitoare, mi-a spus. Numai daca stai sa te gandesti, ar fi putut fi ea, ar fi putut fi oricare dintre ei, ucisi in patul lor - asta se putea intampla!

Pregateste o ceasca zdravana din ceaiul ala tare pentru domnisoara Megan, i-am zis. A trecut printr-un adevarat soc. Adu-ti aminte ca ea a fost cea care a gasit cadavrul.

Simpla mentionare a cadavrului aproape ca o facu pe Rose sa lesine, dar am oprit-o cu o privire rece. Bucatareasa ii turna lui Megan o ceasca de lichid inchis la culoare.

Poftim, domnisoara, i-am zis lui Megan. Bea asta. Banuiesc ca nu ai si niste brandy, Rose?

Rose imi raspunse cu jumatate de gura ca mai ramasesera cateva picaturi din brandy-ul folosit la pregatirea prajiturilor de Craciun.

E suficient, i-am zis si am turnat putin in ceasca lui Megan.

Am vazut din privirea lui Rose ca i se parea o idee buna.

I-am spus lui Megan sa ramana cu Rose.

Pot sa am incredere in dumneata sa ai grija de domni­soara Megan? am intrebat-o, iar Rose mi-a raspuns recu­noscatoare:

Oh, da, domnule.

Am intrat in casa. Daca eu cunosteam genul de femeie ca Rose, curand avea sa simta nevoia sa-si recapete fortele mancand ceva si asta nu-i va strica nici lui Megan. La naiba cu oamenii astia - de ce nu puteau sa aiba grija de un copil?

Spumegand de furie, am dat peste Elsie Holland in hol. Nu paru surprinsa sa ma vada. Banuiesc ca tulburarea teribila provocata de descoperire ii facea pe locatarii casei sa nu-si dea bine seama cine venea si cine pleca. Politistul, Bert Rundle, statea langa usa din fata.

Elsie Holland spuse cu rasuflarea taiata:

Oh, domnule Burton, nu este absolut ingrozitor? Cine poate sa fi facut un asemenea lucru infiorator?

- Inseamna ca a fost o crima?

A, da. A fost lovita in ceafa. Era toata numai sange si par - oh! E ingrozitor! Si inghesuita in dulapul acela. Cine ar fi putut comite o asemenea ticalosie? Si de ce? Biata Agnes, sunt sigura ca nu a facut nimanui nici un rau in toata viata ei.

Nu, i-am replicat. Cineva a avut grija de asta destul de prompt.

Ea ma privi fara sa inteleaga. Era clar, nu-i mergea prea repede mintea. Dar avea nervi tari. Tenul ii era, ca de obicei, usor colorat de emotie si, mi-am imaginat ca, intr-un fel usor macabru si in ciuda inimii ei bune, chiar ii facea placere drama prin care trecea.

Elsie Holland spuse pe un ton de scuza:

Trebuie sa urc la baieti. Domnul Symmington este foarte ingrijorat ca nu cumva ei sa aiba un soc. Vrea sa-i tin departe de toate astea.

Am auzit ca Megan a gasit cadavrul, am spus. Sper ca are cineva grija de ea.

Spre lauda ei, Elsie Holland paru sa aiba mustrari de constiinta.

O, Doamne! Am uitat cu totul de ea. Sper ca e bine. Am fost atat de grabita, cu politia si toate celelalte - dar a fost o neglijenta din partea mea. Biata fata, trebuie sa se simta groaznic. Ma duc imediat sa vad ce face.

M-am mai domolit.

E in regula, i-am spus. Are Rose grija de ea. Du-te la copii.

Ea mi-a multumit zambindu-mi cu dintii mari si albi, si pleca grabita pe scari. La urma urmei, datoria ei era sa se preocupe de baieti, nu de Megan - Megan nu era preocuparea nimanui. Elsie era platita sa aiba grija de pustii razgaiati ai lui Symmington. Nimeni nu o putea condamna.

In timp ce disparea grabita pe scari, mi s-a taiat rasu­flarea. Pentru o clipa, in locul unei guvernante constiincioase am zarit imaginea Victoriei inaripate, nemuritoare si incre­dibil de frumoase.

Apoi usa se deschise si comisarul Nash intra in hol, urmat de Symmington.

A, domnule Burton, ma intampina el. Tocmai ma pre­gateam sa va sun. Ma bucur ca sunteti aici.

Nu m-a intrebat - atunci - de ce ma aflam acolo.

Isi intoarse capul si i se adresa lui Symmington:

O sa folosesc aceasta camera, daca nu aveti nimic impotriva.

Era o mica incapere, cu o fereastra care dadea spre strada.

Desigur, desigur.

Symmington se tinea destul de bine, dar parea teribil de obosit. Comisarul Nash ii zise cu blandete:

- In locul dumneavoastra as lua micul dejun, domnule Symmington. Dumneavoastra, domnisoara Holland si dom­nisoara Megan va veti simti mult mai bine dupa ce veti manca niste oua cu sunca si veti bea niste cafea. Crimele nu cad bine pe stomacul gol.

Vorbea pe un ton linistitor, ca un doctor de familie.

Symmington incerca sa surada vag si raspunse:

Multumesc, domnule comisar, o sa va urmez sfatul.

L-am urmat pe Nash in micuta incapere, iar el a inchis usa. Apoi mi-a spus:

Ati ajuns aici foarte repede. Cum ati auzit vestea?

I-am spus ca ma sunase Megan. Il simpatizam pe comi­sarul Nash. Macar el nu uitase ca si Megan avea nevoie de micul dejun.

Am auzit ca ati telefonat seara trecuta, domnule Burton, si ati intrebat de aceasta fata. De ce ati facut-o?

Presupuneam ca gestul parea ciudat. I-am povestit de telefonul pe care Agnes i-l daduse lui Partridge si de faptul ca nu aparuse la intalnire.

Da, inteleg facu el.

O spusese incet si ganditor, frecandu-si barbia. Apoi ofta.

Ei bine, aici e vorba de crima, fara indoiala. O actiune fizica directa. Intrebarea e - ce stia fata? I-a spus ceva acestei Partridge? Ceva clar?

Nu cred. Dar puteti s-o intrebati.

Da. Am sa vin sa discut cu ea dupa ce termin aici.

Ce s-a intamplat, mai exact? am intrebat. Sau nu stiti inca?

Cam asa ceva. Era ziua libera a servitoarelor

A amandurora?

Da, se pare ca mai demult au fost aici doua surori care doreau sa iasa impreuna, asa ca doamna Symmington a aranjat lucrurile in felul acesta. Apoi, dupa ce au venit aceste doua servitoare, ea a pastrat acelasi aranjament. Ele obis­nuiau sa lase o cina rece in sufragerie, iar domnisoara Holland aducea ceaiul.

- Inteleg.

Lucrurile sunt destul de clare pana la un punct. Bucata­reasa, Rose, vine din Nether Mickford si, ca sa ajunga acolo in ziua ei libera, trebuie sa prinda autobuzul de ora doua si jumatate. Asa ca Agnes trebuie intotdeauna sa stranga masa de pranz. Rose obisnuia sa spele vasele de la cina cand se intorcea seara, ca sa fie chit.

Asta s-a intamplat ieri. Rose a plecat sa prinda autobuzul la 14.25, Symmington a plecat la birou la 14.35. Elsie Holland si copiii au iesit la trei fara un sfert. Megan Hunter a plecat cu bicicleta cinci minute mai tarziu. Agnes a ramas singura acasa. Din cate mi-am dat seama, in mod normal pleca de acasa intre 15 si 15.30.

Si casa ramanea goala?

A, pe aici oamenii nu-si fac probleme in privinta asta. Nu se prea incuie usile pe aici, prin zona. Dupa cum am spus, la trei fara zece, Agnes era singura in casa. Este clar ca nu a plecat, pentru ca purta inca boneta si sortul cand a fost gasit cadavrul.

- Imi inchipui ca puteti spune cu aproximatie ora mortii?

Doctorul Griffith nu se angajeaza sa spuna o ora exac­ta. Intre doua si patru si jumatate - acesta este verdictul lui oficial.

Cum a fost ucisa?

La inceput, a fost ametita cu o lovitura in ceafa. Dupa aceea, la baza craniului i-a fost infipta o tepusa obisnuita de bucatarie, foarte ascutita, care i-a provocat instantaneu moartea.

Mi-am aprins o tigara. Nu era o imagine prea placuta.

A fost executata cu sange rece, am afirmat.

A, da, este evident.

Am inhalat adanc.

Cine a facut-o? am intrebat. Si de ce?

Presupun, zise Nash incet, ca nu vom sti niciodata cu exactitate motivul. Dar putem banui.

Stia ceva?

Stia ceva.

Si nu a dat nimanui nici un indiciu?

Din cate imi dau seama, nu. Era suparata - asa zice bucatareasa - de la moartea doamnei Symmington si, dupa spusele acestei Rose, devenise din ce in ce mai ingrijorata si tot spunea ca nu stie ce ar trebui sa faca. Nash scoase un oftat exasperat. Asa se intampla intotdeauna. Nu vor sa apeleze la noi. Au aceasta prejudecata adanc inradacinata impotriva "amestecului politiei". Daca ar fi venit si ne-ar fi spus ce o nelinistea, ar fi fost si astazi in viata.

I-a dat ceva de inteles celeilalte femei?

Nu. sau cel putin asa sustine Rose, si eu sunt inclinat s-o cred. Pentru ca, daca ar fi facut-o, Rose ar fi spus totul de indata, cu multe inflorituri - contributie proprie.

E innebunitor sa nu stii, am spus.

Totusi, putem ghici, domnule Burton. Mai intai de toa­te, nu poate fi ceva foarte precis. Este genul de lucru la care te tot gandesti si, cu cat faci asta mai mult, cu atat nelinistea creste. Intelegeti ce vreau sa spun?

Da.

De fapt, cred ca stiu despre ce este vorba.

L-am privit cu respect.

Bravo, domnule comisar!

Vedeti, domnule Burton, eu stiu ceva ce dumneavoas­tra nu stiti. In dupa-amiaza in care doamna Symmington s-a sinucis, ambele servitoare trebuiau sa fie plecate. Era ziua lor libera. Dar, de fapt, Agnes s-a intors acasa.

Stiti asta?

Da. Agnes are un prieten - tanarul Rendell de la maga­zinul de peste. Miercurea, magazinul se inchide mai devre­me, iar el vine sa o intalneasca pe Agnes si se duc la plimbare sau la un film, daca e urat afara. In acea zi de miercuri ei s-au certat practic imediat dupa ce s-au intalnit. Autorul nostru de scrisori anonime nu a stat cu mainile in san, sugerand ca Agnes perpelea si alt peste, si tanarul Fred Rendell era foarte suparat. S-au certat violent si Agnes a fugit spre casa zicand ca nu mai vine decat daca Fred isi cere scuze.

Si?

Ei bine, domnule Burton, bucataria da spre spatele casei, dar dinspre camara se vede locul pe care il privim acum. Exista numai o poarta de acces in curte. Dupa ce intri pe ea, fie te duci spre usa din fata a casei, fie urmezi aleea de pe langa casa spre usa din spate. Se opri. Q sa va spun ceva. Scrisoarea pe care doamna Symmington a primit-o in acea dupa-amiaza nu a sosit cu posta. Avea pe ea un timbru folosit si o stampila a postei destul de bine falsificata, astfel incat sa para ca a fost adusa de postas impreuna cu corespondenta de dupa-amiaza. Dar, de fapt, nu fusese adusa cu posta. Intele­geti ce inseamna asta?

Am spus incet:

- Inseamna ca a fost lasata de cineva, pusa la cutia pos­tala cu ceva timp inainte sa fie adusa posta de dupa-amiaza, astfel incat sa fie printre celelalte scrisori.

Exact. Posta de dupa-amiaza soseste in jurul orei de 15.45. Teoria mea e urmatoarea: fata se afla in camara si privea pe fereastra (care este mascata de tufisuri, dar poti vedea prin ele destul de bine), asteptandu-si iubitul sa apara si sa-si ceara scuze.

Si a vazut persoana care a adus biletul? am intrebat

Asa presupun, domnule Burton. Poate ma insel, desigur.

Eu nu cred ca va inselati Este o teorie simpla si con­vingatoare - inseamna ca Agnes stia cine este autorul scriso­rilor anonime.

Da.

Dar atunci de ce nu a?

M-am oprit, incruntandu-ma.

Nash spuse repede:

Dupa cum vad eu lucrurile, fata nu si-a dat seama ce a vazut. Cel putin, la inceput. Cineva a lasat o scrisoare, da - dar acel cineva nu era o persoana despre care ea si-ar fi imaginat ca are vreo legatura cu scrisorile anonime. Din acest punct de vedere, era cineva aflat deasupra oricarei banuieli.

Dar, cu cat s-a gandit mai mult, cu atat a devenit mai nelinistita. Oare trebuia sa spuna cuiva despre asta? In starea de confuzie care o cuprinsese se gandeste la Partridge, menajera domnisoarei Barton care, banuiesc, este o per­sonalitate oarecum dominatoare, a carei parere Agnes o ac­cepta fara ezitari. Se decide sa o intrebe pe Partridge ce ar trebui sa faca.

Da, am zis ganditor, se potriveste destul de bine. Si, intr-un fel sau altul, Mana Ascunsa a aflat. Cum a aflat, domnule comisar?

Nu sunteti obisnuit sa traiti la tara, domnule Burton. Este un fel de miracol cum se afla aici lucrurile. Mai intai, a fost apelul telefonic. Cine v-ar fi putut auzi pe dumnea­voastra?

M-am gandit.

Eu am raspuns la telefon. Apoi am strigat-o pe Partridge care se afla la etaj.

Ati mentionat numele fetei?

Da da, l-am pomenit.

Si cine v-a auzit?

Sora mea si, poate, domnisoara Griffith.

A, domnisoara Griffith! Ce facea la dumneavoastra acasa?

I-am explicat.

Avea de gand sa se duca in sat?

Se ducea mai intai la domnul Pye.

Comisarul Nash ofta.

- Inseamna ca exista doua modalitati prin care sa se fi aflat totul.

Nu-mi venea sa cred.

Vreti sa spuneti ca fie domnisoara Griffith, fie domnul Pye s-ar fi obosit sa repete o informatie neinsemnata ca asta?

- Intr-un loc ca asta, orice reprezinta o stire. Ati fi sur­prins. Daca mama croitoresei are o batatura afurisita, toata lumea afla asta! Apoi, mai este si varianta celor de aici. Domnisoara Holland, Rose - se poate sa fi auzit ce a spus Agnes. Apoi mai e si Fred Rendell. Se poate sa se fi aflat prin intermediul lui ca Agnes s-a intors acasa in acea dupa-amiaza.

Am simtit cum ma trec fiorii. Ma uitam pe fereastra. In fata mea se gasea scuarul cu iarba ingrijita si cararea pana la poarta scunda. Cineva deschisese poarta, se dusese foarte natural si linistit pana la usa casei si pusese scrisoarea la cutie. Am vazut ca prin ceata, cu ochii mintii, silueta neclara a unei femei. Fata nu avea trasaturi definite, dar trebuia sa fie un chip pe care il cunosc

Comisarul Nash spuse:

Cu toate acestea, aria de cercetare se restrange. Asa ii prindem intotdeauna in cele din urma. Printr-un proces de eliminare constant, cu rabdare. Nu au mai ramas chiar atat de multe persoane care ar putea fi faptasul.

Adica?

Ies din discutie femeile care au lucrat toata dupa-amiaza de ieri. Este eliminata directoarea scolii. Se afla la ore. Si asistenta din localitate - stiu unde se afla ieri. Nu ca m-as fi gandit la vreuna din ele, dar acum suntem siguri. Vedeti, domnule Burton, acum avem doua ore clare asupra carora sa ne concentram - ieri dupa-amiaza si cu o saptamana in urma. In ziua mortii doamnei Symmington, sa zicem, de la trei si un sfert (cel mai devreme moment posibil la care Agnes ar fi putut reveni acasa dupa cearta) si ora patru cand posta trebuie sa fi sosit (dar asta pot sa stabilesc cu mai mare acuratete cu ajutorul postasului). Si ieri, de la trei fara zece (cand domnisoara Megan Hunter a parasit casa) pana la trei si jumatate sau, mai probabil, trei si un sfert, caci Agnes nu incepuse sa se schimbe.

Ce credeti ca s-a intamplat ieri?

Nash facu o grimasa.

Ce cred? Cred ca o anumita doamna a venit la usa din fata si a sunat la sonerie, calma si zambitoare - o vizitatoare oarecare Poate ca a intrebat de domnisoara Holland sau de domnisoara Megan, sau poate ca a adus un pachet. Oricum, cand Agnes se intoarce sa aduca tava pentru carti de vizita sau sa duca pachetul, vizitatoarea noastra o loveste in ceafa pe biata victima care nu banuieste nimic.

Cu ce?

Doamnele de aici, raspunse Nash, poarta de obicei genti foarte mari. Nimeni nu stie ce se poate gasi inauntru.

Si dupa aceea ii infige tepusa in ceafa si o ingramades­te in dulap? Nu ar fi o treaba cam dificila pentru o femeie?

Comisarul Nash se uita la mine cu o expresie cam ciudata.

Femeia pe care o urmarim nu este normala - nici pe departe - si acel gen de instabilitate mintala iti da o forta surprinzatoare. Agnes nu era o fata prea grea. Facu o pauza, apoi intreba: Ce a facut-o pe domnisoara Megan sa caute in acel dulap?

Doar instinctul, am spus. Apoi am intrebat: De ce sa o care pe Agnes in dulap? Care era scopul?

Cu cat cadavrul era gasit mai tarziu, cu atat era mai dificil de stabilit cu exactitate ora mortii. De exemplu, daca domnisoara Holland ar fi descoperit cadavrul imediat ce ar fi sosit acasa, doctorul ar fi putut stabili ora decesului cu o marja de zece minute - ceea ce ar fi fost cam neplacut pen­tru doamna noastra.

Dar daca Agnes avea banuieli legate de aceasta per­soana am spus, incruntandu-ma.

Nash m-a intrerupt:

Nu avea. Nu erau niste banuieli clare. Ea considerase doar ca era ceva "ciudat". Nu era o fata foarte isteata, dupa parerea mea, si avea doar banuieli vagi si senzatia ca ceva nu era in regula. In mod sigur nu banuia ca avea de-a face cu o femeie care ar comite o crima.

Dumneavoastra ati banuit asta? l-am intrebat.

Nash clatina din cap, apoi zise cu inversunare:

Ar fi trebuit sa stiu. Vedeti, sinuciderea aceea l-a inspaimantat pe cel pe care-l numim Mana Ascunsa. Teama, domnule Burton, este un element incalculabil.

Da, teama. Asta ar fi trebuit sa prevedem. Teama - intr-o minte dereglata

Deci intelegeti, zise comisarul Nash si, cumva, cuvin­tele lui facura intreaga intamplare absolut oribila. Ne confruntam cu o persoana care este respectata si apreciata - de fapt, cineva cu o pozitie sociala buna!

III

Imediat, Nash spuse ca avea s-o interogheze inca o data pe Rose. L-am intrebat, cam obraznic, daca pot par­ticipa si eu. Spre surprinderea mea, Nash fu de acord, plin de amabilitate.

Ma bucur foarte mult ca doriti sa colaborati, domnule Burton, daca imi dati voie sa fiu sincer.

Asta pare cam suspect, i-am replicat. In romane, cand un detectiv accepta ajutorul cuiva, acel cineva este de obicei criminalul.

Nash izbucni in ras.

Nu sunteti deloc genul care sa scrie scrisori anonime, domnule Burton. Apoi adauga: Sincer, ne puteti fi de folos.

Ma bucur, dar nu vad cum.

Fiindca sunteti strain de aceste locuri, acesta-i motivul. Nu aveti idei preconcepute despre oamenii de aici. Dar, in acelasi timp, aveti ocazia sa cunoasteti unele lucruri din punct de vedere social, ca sa zic asa.

Criminalul este o persoana cu o pozitie sociala inalta, am murmurat.

Exact.

Eu o sa fiu spionul "din interior"?

Aveti ceva impotriva?

M-am gandit la asta.

Nu, am raspuns. Sincer, nu am. Daca exista vreun ne­bun periculos care le impinge pe femeile nevinovate la sinucidere si le loveste in cap pe servitoarele nefericite, atunci nu ma deranjeaza sa fac niste treburi murdare ca sa-l bagam pe nebunul ala la zdup.

Este foarte intelept din partea dumneavoastra, dom­nule. Dar dati-mi voie sa va spun ca persoana pe care o urmarim este periculoasa. Este la fel de periculoasa ca un sarpe cu clopotei, o cobra si o mamba neagra la un loc.

M-am cutremurat usor si am spus:

De fapt, trebuie sa ne grabim?

Asa este. Sa nu credeti ca noi, politistii, stam cu mainile in san. Nu este asa. Urmarim cateva piste, spuse el sumbru.

In minte mi-a aparut imaginea unei panze fine de paianjen

Nash dorea sa auda din nou povestea lui Rose - asa mi-a explicat - deoarece ii spusese deja doua variante diferite si, cu cat ii servea mai multe versiuni, cu atat era mai posibil ca acestea sa contina cate un graunte adevar.

Am gasit-o pe Rose spaland vasele de la micul dejun. Se opri imediat, isi dadu ochii peste cap si isi duse mana la inima, explicandu-ne ca se simtise foarte ciudat toata di­mineata.

Nash o aborda cu calm, dar hotarat. Imi spusese ca prima oara avusese fata de ea o atitudine linistitoare, a doua oara - una ferma, iar acum adoptase o combinatie intre cele doua.

Rose incepu sa detalieze cu vadita placere intamplarile din saptamana care trecuse, cum Agnes fusese coplesita de o teama teribila si, tremurand, ii spusese: "Nu ma intreba" atunci cand Rose o indemnase sa-i marturiseasca despre ce era vorba.

Mi-a spus ca, daca mi-ar marturisi despre ce este vorba, ar fi intr-un pericol de moarte, incheie Rose dandu-si incantata ochii peste cap.

Dar Agnes nu-i sugerase in nici un fel ce anume o preocupa?

Nu, in afara faptului ca se temea pentru viata ei.

Comisarul Nash ofta si abandona subiectul, multumindu-se sa obtina o relatare exacta a ceea ce facuse Rose in dupa-amiaza precedenta.

In mare, Rose ne povesti ca prinsese autobuzul de 14.30 si isi petrecuse dupa-amiaza si seara cu familia ei, intorcandu-se de la Nether Mickford cu autobuzul de 20.40. Relatarea fusese presarata cu presentimentele sumbre pe care Rose le avusese toata dupa-amiaza si cu observatiile facute de sora ei in aceasta privinta, si cum nu se simtise ea in stare sa se atinga nici macar de o bucatica din prajitura cu mac.

De la bucatarie ne-am dus in cautarea lui Elsie Holland, care supraveghea lectiile copiilor. Ca intotdeauna, Elsie Holland se comporta cu amabilitate si competenta. Se ridica si spuse:

Colin si Brian, faceti aceste trei adunari si sa fiti pre­gatiti sa-mi raspundeti cand ma intorc.

Ne conduse in dormitorul copiilor.

E bine aici? Am considerat ca e mai bine sa nu vorbim in fata copiilor.

Multumesc, domnisoara Holland. Spuneti-mi inca o data, sunteti sigura ca Agnes nu v-a pomenit ca este ingri­jorata de ceva - dupa moartea doamnei Symmington, vreau sa spun?

Nu, nu mi-a spus nimic. Stiti, era o fata foarte retrasa, care nu vorbea prea mult.

Era deci foarte diferita de cealalta servitoare!

Da, Rose vorbeste mult prea mult. Sunt nevoita sa-i spun uneori sa nu fie impertinenta.

Vreti sa-mi spuneti exact ce s-a intamplat ieri dupa-amiaza? Tot ce va puteti aminti.

Am luat pranzul ca de obicei, la ora unu, si ne-am grabit un pic. Nu-i las pe baieti sa piarda vremea. Sa vedem domnul Symmington s-a intors la birou, iar eu am ajutat-o pe Agnes sa puna masa pentru cina. Baietii au fugit in gradina pana cand eu am fost gata sa-i iau la plimbare.

Unde v-ati dus?

- Inspre Combeacre, pe poteca de pe camp - baietii aveau chef sa pescuiasca. Le-am uitat insa momeala acasa si a trebuit sa ne intoarcem dupa ea.

Ce ora era?

Sa vedem Am pornit pe la trei fara douazeci - sau putin dupa aceea. Urma sa vina si Megan, dar s-a razgandit - voia sa se plimbe cu bicicleta. E innebunita dupa mersul pe bicicleta.

Vreau sa spun, ce ora era cand v-ati intors dupa momeala? Ati intrat in casa?

Nu. O lasasem in sera din spatele casei. Nu stiu ce ora era atunci - probabil vreo trei fara zece.

Ati vazut-o pe Megan sau pe Agnes?

Cred ca Megan deja plecase. Nu, pe Agnes nu am vazut-o. Nu am vazut pe nimeni.

Si dupa aceea ati mers la pescuit?

Da, am mers pe langa rau. Nu am prins nimic. Aproape niciodata nu reusim sa prindem ceva, dar baietilor le place. Brian s-a udat si a trebuit sa-l schimb dupa ce am ajuns acasa.

Miercurea pregatiti ceaiul pentru Symmington?

Da. De obicei, totul e pregatit pentru domnul Sym­mington in salon, iar eu ii prepar ceaiul cand vine dansul. Eu si copiii il luam in camera de studiu - si Megan, desigur. Am propriul serviciu de ceai si toate cele necesare in dulapul de acolo.

La ce ora ati ajuns?

La cinci fara zece. I-am dus pe baieti sus si am inceput sa pregatesc ceaiul. Apoi, cand a sosit domnul Symmington la ora cinci, am coborat sa-l pregatesc pe al lui, dar el a spus ca o sa vina sa-l bea impreuna cu noi. Baietii au fost atat de fericiti! Dupa aceea ne-am jucat. Cand te gandesti acum la asta pare atat de groaznic - biata fata era in dulap in tot acel timp!

- In mod normal, cineva ar fi umblat la dulapul acela?

A, nu, acolo se tin de obicei numai prostii. Palariile si hainele stau in micuta garderoba aflata in dreapta, langa usa de la intrare. Se poate ca nimeni sa nu mai fi umblat in dula­pul acela de luni intregi.

- Inteleg. Si nu ati observat nimic neobisnuit, nimic anormal cand v-ati intors?

Ochii albastri se deschisera larg.

A, nu, domnule inspector, absolut nimic. Totul era ca de obicei. De aceea totul este atat de ingrozitor.

Si cu o saptamana in urma?

Adica in ziua in care doamna Symmington

Da.

Oh, asta a fost infiorator Infiorator!

Da, da, stiu. Si atunci ati fost plecata toata dupa-amiaza?

Da, intotdeauna imi place sa-i scot pe baieti afara, daca vremea e buna. Dimineata facem lectiile. Imi amintesc ca atunci am fost pana la tinutul mlastinos - o plimbare destul de lunga. Mi-era teama ca am sosit tarziu fiindca, atunci cand am ajuns la poarta, l-am vazut pe domnul Symmington intorcandu-se de la birou si aparand la capatul drumului, iar eu nici nu pusesem la fiert apa pentru ceai. Dar era doar cinci fara zece.

Nu ati urcat la doamna Symmington?

A, nu. Nu faceam asta niciodata. Dupa pranz, ea se odih­nea intotdeauna. Avea crize de migrena, care o apucau dupa ce manca. Doctorul Griffith ii daduse niste casete. Obisnuia sa se intinda in pat si sa incerce sa doarma.

Nash o intreba pe un ton firesc:

Deci nimeni nu obisnuia sa-i duca in camera corespondenta?

Corespondenta de dupa-amiaza? Nu, de regula ma uitam in cutia postala cand veneam si puneam scrisorile pe masuta din hol. Dar de multe ori doamna Symmington cobora chiar ea si le lua. Nu dormea toata dupa-amiaza. De obicei se scula pe la patru.

- In acea dupa-amiaza nu v-ati gandit ca era ciudat ca nu se sculase?

A, nu, nici prin cap nu mi-a trecut una ca asta. Dom­nul Symmington isi agata haina in hol si i-am zis: "Ceaiul nu este inca gata, dar ceainicul e pe foc", iar el a dat din cap si a strigat: "Mona! Mona!" - si, cum doamna Symmington nu a raspuns, el s-a dus sus la ea in dormitor. Trebuie sa fi fost un soc teribil pentru el. M-a strigat si, cand am intrat in camera, mi-a zis: "Ai grija sa nu vina copiii aici", apoi l-a sunat pe doctorul Griffith si am uitat cu totul de ceainic, de i s-a ars fundul! O, Doamne, a fost infiorator - ea fusese atat de fericita si vesela la pranz!

Nash o intreba dintr-odata:

- Ce parere aveti despre scrisoarea pe care a primit-o, domnisoara Holland?

Elsie Holland raspunse indignata:

A, consider ca a fost o ticalosie - o ticalosie!

Da, dar nu la asta ma refeream. Credeti ca era adeva­rat ce scria acolo?

Elsie Holland replica foarte hotarata:

Nu, nu cred. Doamna Symmington era o fiinta sen­sibila - chiar foarte sensibila. Lua tot felul de medicamente pentru nervi. Si era foarte foarte ciudata. Elsie se imbujora. Orice lucru de acest gen - adica plin de rautate - ar fi repre­zentat un adevarat soc pentru ea.

Nash ramase tacut o clipa, apoi intreba:

Dumneavoastra ati primit astfel de scrisori, domni­soara Holland?

Nu, eu nu am primit.

Sunteti sigura? Va rog - ridica o mana - nu va grabiti sa raspundeti. Nu e placut sa primesti asa ceva, stiu. Si uneori oamenii nu vor sa recunoasca faptul ca le-au primit. Dar este foarte important in acest caz sa stim. Ne dam seama ca afirmatiile de acolo sunt numai minciuni, asa ca nu trebuie sa va simtiti stanjenita.

Dar nu am primit, domnule comisar. Chiar nu am primit. Nimic de acest fel.

Era indignata, pe punctul de a izbucni in lacrimi, iar dezmintirile ei pareau destul de sincere.

Dupa ce Elsie se intoarse la copii, Nash ramase in picioare, privind pe fereastra.

Ei bine, facu el, asta este! Spune ca nu a primit nici o scrisoare. Si se pare ca spune adevarul.

- In mod sigur. Sunt convins ca asa este.

Hm, facu Nash. Atunci, ceea ce vreau sa stiu este de ce naiba nu a primit? Continua nerabdator, in vreme ce eu il priveam uimit: E o fata draguta, nu-i asa?

E mai mult decat draguta.

Exact. De fapt, este neobisnuit de frumoasa. Si tanara. Este exact tinta potrivita pentru autorul unor scrisori ano­nime. Atunci de ce a fost lasata deoparte?

Am clatinat din cap.

Este interesant. Trebuie sa vorbesc despre asta cu Graves. Mi-a cerut sa-i spun daca pot sa-i mentionez pe cineva care, in mod sigur, nu a primit vreo scrisoare.

Ea este a doua persoana, i-am amintit. Mai este si Emily Barton, nu uitati.

Nash chicoti incet.

Nu ar trebui sa credeti tot ce vi se spune, domnule Burton. Domnisoara Barton a primit una, in mod sigur - chiar mai multe.

De unde stiti?

Mi-a spus balaurul acela la care locuieste domnisoara Barton - fosta ei servitoare sau bucatareasa. Florence Elford. Era foarte revoltata din aceasta cauza. Ar vrea sa-i ia gatul celui care le-a scris.

De ce a spus domnisoara Emily ca nu a primit?

De jena. Limbajul scrisorilor nu e foarte delicat. Barton si-a petrecut toata viata evitand lucrurile brutale si lipsite de rafinament.

Si ce scria in scrisoare?

Lucrurile obisnuite. In cazul ei, chiar absurde. Si, printre altele, sugera ca si-ar fi otravit mama si pe doua dintre surori!

Am intrebat uluit:

Vreti sa spuneti ca exista intr-adevar o asemenea nebu­na periculoasa si nu putem sa-i dam de urma?

O s-o depistam, ma asigura Nash, cu o voce sumbra. La un moment dat o sa scrie prea multe scrisori.

Dar, Doamne, sper ca nu o sa continue sa scrie astfel de scrisori - nu acum.

Nash se uita la mine.

- O, domnule Barton, ba da. Vedeti, nu se poate opri acum. Este o nevoie morbida. Scrisorile vor continua sa apara, fiti convins de asta.

Capitolul 9

I

Inainte sa plec de acolo, m-am dus si am cautat-o pe Megan. Era in gradina si parea sa-si fi revenit complet. Ma intampina chiar bucuroasa.

I-am sugerat ca ar trebui sa se intoarca sa stea iarasi cu noi pentru o vreme, dar dupa o clipa de ezitare, ea clatina din cap.

E dragut din partea voastra, dar cred ca o sa raman aici. La urma urmelor - ei bine, cred ca e si casa mea. Si in­draznesc sa spun ca as putea si eu sa dau o mana de ajutor cu baietii.

Cum vrei, i-am raspuns.

Atunci cred ca o sa raman. As putea as putea

Da? am indemnat-o eu.

Daca daca se intampla ceva ingrozitor, te-as putea suna, nu-i asa, iar tu ai veni imediat?

Am fost miscat.

Bineinteles. Dar ce lucru ingrozitor crezi ca s-ar putea intampla?

A, nu stiu. Parea nesigura. Se pare ca lucrurile nu stau prea grozav zilele astea, nu-i asa?

Pentru numele lui Dumnezeu! am exclamat eu. Nu-ti mai baga nasul sa descoperi si alte cadavre! Nu e ceva care sa-ti faca bine.

Ea imi adresa un zambet scurt.

Nu, asa este. Ma face sa ma simt groaznic. Nu-mi placea sa o las acolo, dar, la urma urmelor, dupa cum spusese si ea, era caminul ei. Si ma gandeam ca acum Elsie Holland o sa se simta raspunzatoare si in ce-o priveste pe Megan.

Eu si Nash ne-am dus impreuna la Little Furze. In timp ce eu ii povesteam Joannei intamplarile din acea dimineata, Nash o lua la intrebari pe Partridge. Cand ni se alatura din nou, parea descurajat.

Nu mi-a fost de mare ajutor. Dupa spusele acestei femei, fata i-a zis doar ca era ingrijorata de ceva, nu stia ce sa faca si dorea sfatul domnisoarei Partridge.

Partridge a pomenit cuiva de asta? se interesa Joanna.

Nash confirma posac din cap.

Da. I-a spus doamnei Emory - femeia care vine aici cu ziua, din cate mi-am dat eu seama - ca unele tinere doresc sa ceara sfatul unor persoane mai in varsta si nu considera ca pot sa rezolve totul de capul lor! Poate ca Agnes nu era foarte desteapta, dar era o fata draguta si respectuoasa, care stia sa se poarte.

De fapt, Partridge se lauda singura, murmura Joanna. Iar doamna Emory ar fi putut sa raspandeasca vorba prin sat?

Asa e, domnisoara Burton.

Un lucru ma surprinde, am zis. De ce eu si sora mea am fost inclusi printre destinatarii scrisorilor? Eram straini de oras - nimeni nu ar fi avut vreun motiv sa ne poarte pica.

Nu intelegeti mentalitatea Mainii Ascunse - moara ei toaca tot ce prinde. Ura ei este - ati putea spune - indreptata impotriva omenirii.

Banuiesc ca asta a vrut sa spuna doamna Dane Calthrop, zise Joanna ganditoare.

Nash o privi intrebator, dar ea nu il lamuri. Apoi comi­sarul spuse:

Nu stiu daca ati apucat sa va uitati cu atentie la plicul scrisorii care v-a fost trimisa, domnisoara Burton. Daca ati facut-o, se poate sa fi observat ca era, de fapt, adresata dom­nisoarei Barton, iar litera "a" a fost transformata apoi in "u".

Acea remarca, interpretata cum trebuie, ar fi trebuit sa ne dea cheia intregii afaceri. Dar, pe moment, nici unul dintre noi nu vazu vreo semnificatie.

Nash pleca si am ramas singur cu Joanna.

Crezi ca scrisoarea ar fi putut fi adresata domnisoarei Emily? ma intreba ea.

- In acest caz nu ar fi putut incepe cu "tarfa vopsita", nu-i asa? am subliniat eu si Joanna a fost de acord cu mine.

Apoi ea ridica din umeri si imi sugera ca ar trebui sa ma duc in oras.

Ar trebui sa afli ce zice lumea. Asta va fi subiectul zilei!

I-am propus sa ma insoteasca, dar, spre surprinderea mea, Joanna ma refuza. Imi spuse ca avea de gand sa-si piarda vremea prin gradina.

M-am oprit in prag si am intrebat-o cu glas scazut:

Crezi ca totul e in regula cu Partridge?

Partridge!

Uimirea din vocea Joannei m-a facut sa ma simt rusinat de ideea mea. I-am spus pe un ton de scuza:

Ma intrebam si eu. E chiar ciudata in unele privinte - o fata batrana acra - genul de persoana care ar putea avea vreo manie religioasa.

Asta nu e manie religioasa - sau asta mi-ai spus tu ca este parerea lui Graves.

Atunci o manie sexuala. Sunt strans legate, dupa cate am inteles. Este o femeie respectabila, care si-a reprimat simturile si a stat inchisa aici ani intregi impreuna cu o multime de femei in varsta.

De unde ti-a venit ideea asta?

I-am replicat incet:

Ei bine, nu avem decat cuvantul ei, nu-i asa, in ceea ce priveste cele spuse de Agnes. Sa presupunem ca Agnes i-a cerut sa-i spuna de ce a venit si a lasat in acea zi un bilet - iar Partridge i-a raspuns ca o sa treaca pe acolo in acea dupa-amiaza ca sa-i raspunda. Apoi a camuflat totul venind si intrebandu-ne daca fata poate sa treaca pe aici?

Da.

Dar Partridge nu a iesit in acea dupa-amiaza.

Nu stim asta cu siguranta. Si noi am fost plecati, adu-ti aminte.

Da. Asa este. Presupun ca este posibil. Joanna rumega ideea in minte. Dar totusi nu cred asta. Nu cred ca Partridge are inteligenta sa-si acopere urmele in aceea ce priveste scrisorile. Sa-si stearga amprentele si toate cele. Nu este nevoie numai de viclenie - e nevoie de cunostinte. Nu cred ca are habar de asa ceva. Cred ca Joanna ezita, apoi continua incet: Sunt siguri ca e o femeie, nu-i asa?

Doar nu crezi ca e vorba de un barbat, nu? am spus, nevenindu-mi sa cred.

Nu nu un barbat obisnuit, ci un anumit gen de barbat. Ma gandesc la domnul Pye, bunaoara.

Asadar, Pye este alegerea ta?

Nu crezi ca poate reprezenta o posibilitate? Este genul de barbat care s-ar putea simti singur si nefericit, si plin de resentimente. Vezi, toata lumea rade de el. Nu ti-l poti ima­gina urandu-i in secret pe toti oamenii normali si fericiti, si bucurandu-se pervers de ceea ce face?

Graves a spus ca e vorba de o celibatara intre doua varste.

Domnul Pye, replica Joanna, este un celibatar intre doua varste.

Un neadaptat, am spus incet.

Chiar asa. E bogat, dar banii nu-i sunt de ajutor. Si sunt convinsa ca e un pic dezechilibrat. Daca stai bine si te gandesti, chiar este un omulet inspaimantator.

Nu uita ca si el a primit o scrisoare.

Nu stim asta, sublinie Joanna. Asa am crezut noi. Si, oricum, ar fi putut juca teatru in acel moment.

Special pentru noi?

Da. Este destul de destept sa se gandeasca la asta - si fara sa exagereze.

Trebuie sa fie un actor de prima mana.

Evident, Jerry, oricine face asa ceva trebuie sa fie un actor de prima mana. Din asta deriva, cel putin partial, placerea.

Pentru numele lui Dumnezeu, Joanna, nu vorbi cu atata intelegere! Ma faci sa cred ca tu chiar intelegi o astfel de mentalitate.

Cred ca asa este. Pot numai sa ma pun in pielea lui. Daca n-as fi Joanna Burton, daca n-as fi tanara si destul de atragatoare, capabila sa ma distrez, daca m-as afla - cum sa spun? - in spatele unor gratii, privindu-i pe ceilalti oameni cum se bucura de viata, oare nu s-ar ridica in mine un val intunecat de rautate, care m-ar face sa doresc sa ranesc, sa torturez - chiar sa distrug?

Joanna!

Am apucat-o de umeri si am scuturat-o. Ea a oftat usor si s-a cutremurat, apoi mi-a zambit.

Te-am speriat, nu-i asa, Jerry? Dar am sentimentul ca asta este calea spre rezolvarea problemei. Trebuie sa te pui in pielea acelui om, sa stii ce simte si ce-l face sa actioneze - si poate pe urma vei sti care este urmatorul pas pe care il va face.

Oh, la naiba! am exclamat. Si eu care am venit aici sa vegetez ca o leguma si sa ma interesez de toate scandalurile inofensive din partea locului! Scandaluri inofensive! Calomnie, denigrare, limbaj obscen si crima!

II

Joanna avea dreptate. Strada Mare era plina de grupulete de oameni curiosi. Eram hotarat ca, la randul meu, sa aflu parerea tuturor.

Prima data m-am intalnit cu Griffith. Parea teribil de bolnav si de obosit. Atat de tare se vedea asta, incat am ince­put sa-mi pun intrebari. In mod sigur, crima nu se intalneste in activitatea de zi cu zi a unui doctor, dar profesiunea lui il pregateste sa faca fata celor mai multe lucruri, inclusiv suferintei, laturii urate a naturii umane si mortii.

Pari terminat, i-am spus.

Serios? Parea sa nu stie despre ce era vorba. A! In ultima vreme am avut niste cazuri ingrijoratoare.

Inclusiv cel al nebunului nostru aflat in libertate?

Si asta, desigur.

Isi muta privirea dinspre mine, spre strada. Am vazut ca i se zbate o pleoapa.

Nu ai nici o banuiala privindu-l pe faptas?

Nu. Nu. Imi doresc sa fi avut.

Ma intreba brusc de Joanna, apoi spuse, pe un ton ezitant, ca are niste poze pe care ea ar dori sa le vada.

M-am oferit sa i le duc eu.

A, nu e nevoie. De fapt, am drum pe acolo ceva mai tarziu in dimineata asta.

Am inceput sa ma tem ca Griffith se aprinsese rau de tot! Afurisita de Joanna! Doctorul era un om prea bun ca sa fie transformat intr-un trofeu.

L-am lasat sa plece, pentru ca am vazut-o pe sora lui apropiindu-se si, de data asta, doream si eu sa stau de vorba cu ea.

Aimeè Griffith trecu, ca de obicei, direct la subiect.

Absolut socant! izbucni ea. Am auzit ca ati fost acolo destul de devreme?

Vorbele ei contineau o nota interogativa, iar ochii ii sclipira cand accentua cuvantul "devreme". Nu aveam de gand sa-i spun ca Megan ma sunase in prealabil. In schimb, am spus:

Azi-noapte nu m-am simtit in apele mele. Fata trebuia sa vina la ceai acasa la noi si nu a aparut.

Asa ca v-ati temut de ceea ce era mai rau? Al naibii de destept din partea dumneavoastra!

Da, am replicat. Sunt un adevarat caine de vanatoare!

Este prima crima care s-a comis in Lymstock. Agitatia e teribila. Sper ca politia se poate descurca cum trebuie.

Eu nu mi-as face griji, am spus. Sunt niste oameni eficienti.

Nici macar nu-mi pot aminti cum arata fata, desi banuiesc ca mi-a deschis usa de zeci de ori. O fiinta tacuta, insignifianta. Owen mi-a spus ca a fost lovita in cap si injunghiata in ceafa. Mie mi se pare ca e fapta unui iubit. Dumneavoastra ce parere aveti?

Asta e solutia dumneavoastra?

Mi se pare plauzibil. Presupun ca s-au certat. Oamenii de pe aici sunt rodul casatoriilor intre rude, multi dintre ei au o ereditate proasta. Facu o pauza, apoi continua: Am auzit ca Megan Hunter a gasit cadavrul? Trebuie sa fi fost un adevarat soc pentru ea.

Am replicat scurt:

Asa e.

- Imi inchipui ca nu i-a facut prea bine. Dupa parerea mea, nu e prea intreaga la minte - iar o astfel de intamplare ar putea s-o faca s-o ia razna complet.

Brusc, am luat o hotarare. Trebuia sa stiu ceva.

Spuneti-mi, domnisoara Griffith, dumneavoastra ati convins-o ieri pe Megan sa se intoarca acasa?

Ei bine, n-as putea spune chiar ca am convins-o.

Nu m-am dat batut.

Dar i-ati spus ceva?

Aimeè Griffith se posta mai ferm pe picioare si ma privi fix in ochi. Parea sa adopte o atitudine oarecum defensiva. Apoi replica:

Nu este bine ca o tanara sa fuga de responsabilitatile care ii revin. Ea e tanara si nu stie cum toaca gura lumii, asa ca am simtit ca e de datoria mea sa-i dau cateva sfaturi.

Gura lumii? M-am oprit fiindca eram prea furios ca sa mai spun ceva.

Aimeè Griffith continua cu acea incredere innebunitoare in sine, care era caracteristica ei principala:

A, pot sa spun ca nici dumneavoastra nu auziti toate barfele care circula. Eu insa da! Stiu ce vorbeste lumea. Tineti cont ca eu nu am crezut nici o clipa ca ar fi ceva adevarat - nici o clipa! Dar stiti cum sunt oamenii - daca pot sa spuna o rautate, nu pierd ocazia! Si sunt niste vorbe destul de nepla­cute pentru o fata care trebuie sa-si castige existenta.

Trebuie sa-si castige existenta? am replicat, uimit.

Aimeè Griffith continua:

Evident, se afla intr-o postura dificila. Si cred ca a pro­cedat cum trebuie. Adica nu putea sa plece pe neasteptate si sa-i lase balta pe copii. S-a comportat minunat - absolut minunat! Spun asta tuturor! Dar este o pozitie invidiata si oamenii vorbesc.

Despre cine vorbiti? am intrebat-o.

Despre Elsie Holland, evident, replica Aimeè Griffith, nerabdatoare. Dupa parerea mea, este o fata extrem de dra­guta si si-a facut doar datoria.

Si ce spune lumea?

Aimeè Griffith izbucni in ras. Mi-am zis ca era un ras destul de neplacut.

Spune ca ea deja se gandeste la posibilitatea de a deveni doamna Symmington numarul doi - ca urmareste sa-l consoleze pe vaduv si sa se faca indispensabila.

Dar, Doamne-Dumnezeule, am spus socat, doamna Symmington a murit doar de o saptamana!

Aimeè Griffith ridica din umeri.

Desigur. Este absurd! Dar stiti cum sunt oamenii! Fata asta Holland este tanara si frumoasa - asta e suficient. Si nu uitati ca, fiind guvernanta, nu are prea mari perspective. Nu as condamna-o daca ar dori sa aiba un camin si un sot, si daca si-ar juca bine cartile pentru a obtine ce vrea. Desigur, continua ea, bietul Dick Symmington habar nu are de toate astea! Este inca total distrus din cauza mortii Monei Symmington. Dar stiti cum sunt barbatii! Daca o fata este mereu prezenta, are grija de el, este in mod evident devotata copiilor - ei bine, devine dependent de ea.

Deci credeti ca Elsie Holland este o femeiusca intri­ganta? am intrebat-o calm.

Nu, deloc. Imi pare rau pentru fata - oamenii spun niste lucruri atat de rautacioase! De aceea i-am spus lui Megan ca ar trebui sa se intoarca acasa. Pare mai cuviincios decat sa-i lase singuri in casa pe Dick Symmington si pe fata.

Am inceput sa inteleg cum stau lucrurile.

Aimeè Griffith scoase rasetul ei vesel.

Sunteti socat, domnule Burton, sa auziti cum gandeste micul nostru orasel barfitor. Pot sa va spun ceva - intotdeauna oamenii se gandesc la ce-i mai rau.

Aimeè rase inca o data, dadu din cap a salut si se indeparta.

III

L-am intalnit pe domnul Pye langa biserica. Statea de vorba cu Emily Barton, care era rozalie la fata si agitata.

Domnul Pye ma intampina cu un entuziasm evident.

Ah, Burton, buna dimineata, buna dimineata! Ce mai face incantatoarea dumitale sora?

I-am spus ca Joanna era bine.

Dar nu participa la parlamentul nostru satesc? Suntem toti tulburati de stire! Crima! O adevarata crima demna de ziarul de duminica - in mijlocul nostru! Mi-e teama ca nu este o crima foarte interesanta. E cumva sordida. Uciderea brutala a unei micute servitoare. Nu exista rafinament in aceasta crima, dar e, fara indoiala, o adevarata bomba!

Domnisoara Barton adauga timid:

Este socant - chiar socant!

Domnul Pye se intoarse spre ea.

Dar te bucuri de ea, draga doamna, te bucuri de ea. Marturiseste acum! Nu esti de acord, iti pare rau, dar este incitant. Repet, chiar este incitant!

O fata asa de draguta, zise Emily Barton. A venit la mine de la caminul St. Clotilde. O fata destul de needucata. Dar foarte maleabila. S-a transformat intr-o servitoare atat de draguta! Partridge era foarte multumita de ea.

Am spus repede:

Urma sa ia ceaiul cu Partridge ieri dupa-amiaza. M-am intors catre Pye. Banuiesc ca Aimeè Griffith v-a spus.

Tonul meu era absolut firesc. Pye replica fara sa banu­iasca aparent nimic:

A pomenit de asta, asa e. Imi amintesc ca a spus ca este ceva nou ca servitorii sa sune pe telefoanele stapanilor.

Lui Partridge nici nu i-ar fi trecut prin cap sa faca asa ceva, zise domnisoara Emily, si sunt foarte surprinsa ca Agnes a facut una ca asta.

Esti in urma vremurilor, draga doamna, spuse domnul Pye. Teroristele mele de servitoare imi foloseau in mod constant telefonul si fumau peste tot in casa pana cand am protestat. Dar nu le poti spune prea multe. Domnisoara Prescott e o bucatareasa excelenta, desi foarte tempera­mentala, iar doamna Prescott o menajera eficienta.

Da, intr-adevar, toti credem ca esti foarte norocos.

Am intervenit intrucat nu doream ca discutia sa alunece exclusiv spre subiecte casnice.

Vestile despre crima s-au raspandit foarte repede, am spus.

Desigur, desigur, raspunse domnul Pye. Macelarul, brutarul si fabricantul de sfesnice. Intra in scena Zvonul, creat de zeci de limbi! Vai, Lymstock a luat-o pe calea pierzaniei! Scrisori anonime, crime, tot felul de apucaturi criminale.

Emily Barton spuse nelinistita:

Lumea nu crede nu exista nici o idee ca cele doua au vreo legatura.

Domnul Pye rumega ideea.

O speculatie interesanta. Fata stia ceva, prin urmare, a fost omorata. Da, da, foarte promitator. Ce destept din partea dumitale sa te gandesti la una ca asta!

Eu eu nu pot sa suport asta, zise brusc Emily Barton si se intoarse, indepartandu-se foarte grabita.

Pye privi in urma ei. Chipul lui de heruvim avea o expre­sie uimita.

Se intoarse iarasi spre mine si clatina usor din cap.

Un suflet sensibil. O creatura incantatoare, nu crezi? O adevarata piesa de muzeu. Nu face parte din propria gene­ratie, e dintr-o generatie anterioara. Mama ei trebuie sa fi fost o femeie cu un caracter foarte puternic. As spune ca si-a tinut familia in ritmul anilor 1870. O intreaga familie tinuta sub un glob de sticla. Imi place sa dau peste astfel de lucruri.

Nu doream sa vorbesc despre piese de muzeu.

Ce credeti despre toata afacerea asta? l-am intrebat.

Ce vrei sa spui?

Scrisori anonime, crima

Valul nostru local de crime? Dar dumneata?

Eu v-am intrebat primul, i-am replicat amabil.

Domnul Pye raspunse bland:

Stii, eu studiez cazurile anormale. Ma intereseaza. Niste oameni la care nu te-ai gandi fac cele mai fantastice lucruri. Sa luam cazul lui Lizzie Borden. Nu exista o expli­catie rezonabila pentru asta. In acest caz, sfatul meu pentru politie ar fi un studiu de caracter. Sa lase la o parte ampren­tele, grafologia si microscoapele. Sa observe, in schimb, ce fac oamenii cu mainile, micile ticuri, felul cum mananca si daca rad uneori fara vreun motiv aparent. Am ridicat din sprancene.

Un nebun? am intrebat.

Da, chiar nebun, raspunse domnul Pye si adauga: Dar nu ti-ai da seama!

Cine e?

Privirea lui o intalni pe a mea. Imi zambi.

Nu, nu, Burton, asta ar fi calomnie. Nu putem adauga si calomnia la toate celelalte.

Dupa care se indeparta de mine aproape fugind.

IV

In timp ce ramasesem privind in urma lui, usa bisericii se deschise si reverendul Caleb Dane Calthrop iesi.

Imi zambi nesigur.

Buna buna dimineata, domnule aaa

Burton, l-am ajutat eu.

Desigur, desigur, sa nu va inchipuiti ca nu-mi amintesc de dumneavoastra. Doar ca, pentru moment, numele mi-a iesit din minte. Ce zi frumoasa!

Da, am replicat eu monosilabic.

El se uita atent la mine.

Dar ceva ceva a, da, biata copila nefericita care lucra la familia Symmington. Va marturisesc ca nu-mi vine sa cred ca avem in mijlocul nostru un criminal, domnule aaa Burton.

Pare, intr-adevar, oarecum fantastic, am fost de acord.

Altceva mi-a ajuns la urechi. Se apleca spre mine. Am auzit ca circula scrisori anonime. Ati auzit zvonuri in lega­tura cu asta?

Am auzit.

- Ce lucruri lase si pacatoase! Se opri, apoi cita o fraza extrem de lunga in latina. Aceste cuvinte ale lui Horatiu sunt foarte potrivite, nu credeti? ma intreba.

Absolut, am replicat eu.

V

Se parea ca nu mai ramasese nimeni cu care sa am o discutie utila, asa ca m-am dus acasa, trecand mai intai sa cumpar niste tutun si o sticla de sherry, ca sa aflu ce parere au despre crima locuitorii mai putin importanti ai orasului.

"Un vagabond nenorocit", parea sa fie verdictul general.

Vin la usa, asta fac, se milogesc si cer bani si, daca o fata este singura acasa, se transforma in animale. Sora mea Dora, care sta in Combeacre, a avut o experienta nenorocita intr-o zi - era un betivan care vindea poezioarele alea pictate

Povestea continua, sfarsindu-se cu neinfricata Dora care trantise plina de curaj usa in nasul omului, apoi se refugiase si se baricadase intr-o ascunzatoare care - deduceam eu din delicatetea exprimarii - trebuie sa fi fost toaleta.

Si acolo a ramas pana cand s-a intors conita!

Am ajuns la Little Furze cu cateva minute inainte de pranz. Joanna statea langa fereastra din salon fara sa faca nimic; parea ca gandurile ii sunt la mare departare.

Ce ai mai facut? am intrebat-o.

A, nu stiu. Nimic deosebit.

Am iesit pe veranda. Doua scaune erau trase langa o masa de fier pe care se aflau doua pahare de sherry goale. Pe un alt scaun se afla un obiect pe care l-am privit o vreme plin de uimire.

Ce naiba e asta

A, zise Joanna, cred ca e fotografia unei spline bolnave sau cam asa ceva. Doctorul Griffith parea sa aiba impresia ca m-ar interesa asemenea lucruri.

Am privit fotografia cu un oarecare interes. Fiecare barbat are stilul propriu de a curta o femeie. Eu personal nu as alege s-o fac cu fotografia unor spline, bolnave sau sana­toase. Totusi, fara indoiala ca Joanna isi merita soarta!

Arata ingrozitor, am spus.

Joanna fu de acord ca asa este.

Ce mai facea Griffith? am intrebat-o.

Parea obosit si foarte nefericit. Cred ca este preocupat de ceva.

De o splina care nu raspunde la tratament?

Nu te prosti! Ma refer la ceva serios.

Cred ca omul este preocupat de tine. As vrea sa-l lasi in pace, Joanna.

Oh, taci din gura! Nu am facut nimic.

Femeile spun asta intotdeauna.

Joanna se rasuci furioasa pe calcaie si iesi din incapere.

Splina bolnava incepea sa se rasuceasca din cauza soa­relui. Am apucat-o de un colt si am adus-o in salon. Nu-mi placea in mod deosebit, dar banuiam ca era una dintre como­rile lui Griffith.

Vrand sa presez fotografia ca sa-i redau forma originala, m-am aplecat si am ridicat o carte grea de pe raftul de jos al bibliotecii. Era un volum masiv continand niste predici.

Cartea mi se deschise in maini intr-un mod oarecum surprinzator. Intr-o clipa am vazut motivul. Din mijloc fuse­sera taiate cu grija mai multe pagini.

VI

Am ramas cu privirea tinta la ea. M-am uitat la pagina de titlu. Fusese publicata in 1840.

Nu exista nici cea mai mica indoiala. Priveam cartea ale carei pagini fusesera folosite pentru compunerea scrisorilor anonime. Cine le taiase?

Ei bine, ar fi putut fi chiar domnisoara Emily Barton. Ea era prima persoana la care te puteai gandi. Sau ar fi putut sa fie Partridge.

Dar existau si alte posibilitati. Paginile ar fi putut fi rupte de oricine ar fi ramas singur in aceasta incapere, bunaoara de vreun vizitator, care ramasese aici asteptand-o pe domnisoara Emily. Sau chiar de cineva care venise cu treburi.

Nu, nu era probabil. Am observat ca intr-o zi, cand un functionar de la banca a venit sa ma intalneasca, Partridge il condusese in micul birou din spatele casei. In mod evident, acesta era obiceiul casei.

Atunci un vizitator? Cineva cu o "pozitie sociala buna". Domnul Pye? Aimeè Griffith? Doamna Dane Calthrop?

VII

Gongul a sunat si m-am dus la masa. Dupa aceea, in salon, i-am aratat Joannei ce descoperire facusem.

Am discutat fiecare aspect al problemei, apoi am dus cartea la politie.

Politistii au fost incantati de descoperire si m-au felicitat batandu-ma usor pe spate pentru ceea ce fusese, la urma urmei, doar un noroc chior.

Graves nu se afla acolo, asa ca Nash l-a sunat ca sa-l informeze. Aveau sa incerce sa gaseasca amprente, cu toate ca Nash nu-si facea sperante. Pot sa spun ca nici nu a gasit. Erau doar ale mele si ale lui Partridge, lucru care demonstra ca Partridge stergea cu constiinciozitate praful.

Nash ma insoti inapoi acasa. L-am intrebat cum progre­seaza ancheta.

Reducem numarul pistelor, domnule Burton. I-am eliminat pe cei care nu ar fi putut s-o faca.

A! am exclamat. Si cine a ramas?

Domnisoara Ginch. Urma sa se intalneasca ieri dupa-amiaza cu un client la o casa. Locuinta respectiva este situata pe Combeacre Road - drumul care trece pe langa casa fami­liei Symmington. Ar fi trebuit sa treaca pe acolo si la dus, si la intors Cu o saptamana mai inainte, in ziua cand scrisoarea anonima a fost livrata si doamna Symmington s-a sinucis, a fost ultima ei zi de lucru la biroul lui Symmington. La inceput, domnul Symmington a crezut ca ea a stat toata dupa-amiaza la birou. El il avea in vizita atunci pe Sir Henry Lushington si a sunat de cateva ori dupa domnisoara Ginch. Totusi, am descoperit ca ea a fost plecata de la birou intre trei si patru. A iesit sa cumpere niste timbre mai scumpe care se terminasera. Ar fi putut sa se duca baiatul care ii ajuta la birou, dar domnisoara Ginch a preferat sa mearga chiar ea, spunand ca o doare capul si are nevoie de aer curat. Nu a lipsit mult.

Dar suficient de mult?

Da, suficient ca sa se duca repede la celalalt capat al satului, sa strecoare scrisoarea in cutie si sa se intoarca la birou. Totusi, trebuie sa spun ca nu pot gasi nici un martor care sa o fi vazut langa casa familiei Symmington.

Ar fi observat-o cineva?

Si da, si nu.

Pe cine mai aveti in vedere?

Nash privi drept inaintea lui.

- Intelegeti ca nu putem elimina pe nimeni - chiar pe nimeni.

Da, am spus. Inteleg asta.

El continua cu gravitate:

Domnisoara Griffith s-a dus ieri la Brenton pentru o intrunire a Indrumarii Fetelor. A sosit destul de tarziu.

Doar nu credeti

Nu, nu cred. Dar nu stiu. Domnisoara Griffith pare o tanara sanatoasa la minte - dar, cum am spus, nu stiu.

Dar saptamana trecuta? Ar fi putut sa strecoare scrisoa­rea la cutia postala?

Este posibil. In acea dupa-amiaza a facut cumparaturi in oras. Facu o pauza. Acelasi lucru este valabil si pentru domnisoara Emily Barton. A fost la cumparaturi ieri dupa-amiaza, iar cu o saptamana in urma s-a dus in vizita la niste prieteni, luand-o pe drumul care trece pe langa casa familiei Symmington.

Am clatinat din cap nevenindu-mi sa cred. Era firesc ca descoperirea cartii taiate la Little Furze sa indrepte atentia spre proprietarul casei, dar cand mi-am amintit-o pe domni­soara Emily venind ieri atat de luminoasa, de fericita si de emotionata

La naiba - emotionata Da, emotionata - obraji rozalii, ochi stralucitori - doar nu din cauza nu din cauza

Povestea asta este groaznica pentru toata lumea. Lumea vede lucruri Isi imagineaza altele am spus eu cu glas sumbru.

Da, nu este foarte placut sa te uiti la ceilalti oameni ca la niste posibili criminali nebuni. Facu o pauza, apoi con­tinua: Mai este si domnul Pye

Deci l-ati luat si pe el in consideratie? l-am intrebat deschis.

Nash zambi.

A, da, ne-am gandit si la el. Un personaj foarte ciudat - ar trebui sa spun, un personaj nu foarte simpatic. Nu are nici un alibi. Se afla in gradina, singur, in ambele ocazii.

- Asadar, nu suspectati numai femei?

Nu cred ca un barbat a scris scrisorile - de fapt, sunt sigur de asta - la fel si Graves - cu exceptia domnului Pye, care e cam efeminat. Dar i-am verificat pe toti in legatura cu ieri dupa-amiaza. Vedeti, e un caz de crima. Dumneavoastra sunteti in regula, imi ranji el, la fel si sora dumneavoastra. Domnul Symmington nu a plecat de la birou dupa ce a ajuns acolo, iar doctorul Griffith facea niste vizite la domiciliu in cealalta directie - l-am verificat. Facu o pauza, zambi din nou si continua: Vedeti, suntem meticulosi.

Am rostit incet:

Asadar, cazul s-a redus la cei patru suspecti - domni­soara Ginch, domnul Pye, domnisoara Griffith si micuta domnisoara Barton?

A, nu, nu, mai avem cativa - in afara de doamna vicar.

V-ati gandit si la ea?

Ne-am gandit la toata lumea, dar doamna Dane Calth­rop, este cam prea evident sarita, daca intelegeti ce vreau sa spun. Totusi, ar fi putut sa o faca. Ieri dupa-amiaza se afla in padure urmarind pasarile - iar acestea nu pot depune marturie pentru ea.

Se intoarse brusc cand Owen Griffith intra in sediul politiei.

Salut, Nash. Am auzit ca ai intrebat de mine toata dimineata. Ceva important?

Ancheta de vineri, daca nu ai nimic impotriva, doctore Griffith.

Mai e ceva, doctore Griffith, spuse Nash. Doamna Symmington lua niste casete, pulberi sau altceva, pe care i le-ai prescris

Se opri. Owen Griffith continua intrebator:

Si?

O supradoza din acele pastile ar fi putut fi fatala?

Griffith replica sec:

- In mod sigur nu! Doar daca nu lua douazeci odata!

Dar la un moment dat ai avertizat-o despre ingerarea unei supradoze - asa mi-a spus domnisoara Holland.

A, asta era! Doamna Symmington era genul de femeie care ar fi luat prea mult din orice ii era prescris - isi imagina ca, daca ia de doua ori mai mult, o sa-i faca de doua ori mai bine si nu e de dorit sa se exagereze nici macar cu aspirina sau cu fenacetinul - face rau la inima. Si, oricum, nu exista nici o indoiala in legatura cu cauza mortii. A fost vorba de cianura.

A, stiu asta - nu intelegi ce vreau sa spun. Ma gandeam doar ca, atunci cand ai de gand sa te sinucizi, nu ai prefera sa iei o supradoza de somnifer in loc sa ingurgitezi acid prusic?

Ba da. Pe de alta parte, acidul prusic este mult mai efi­cient si aproape sigur isi face efectul. In cazul barbituricelor, bunaoara poti sa resuscitezi victima daca nu a trecut prea mult timp.

- Inteleg. Multumesc, doctore Griffith.

Griffith se indeparta, iar eu mi-am luat ramas-bun de la Nash. Mi-am continuat incet drumul spre casa. Joanna era plecata - cel putin nu se vedea nici urma de ea, iar pe agenda de langa telefon se afla un bilet misterios scris probabil pentru mine sau pentru Partridge.

Daca suna doctorul Griffith, nu pot sa merg marti, dar as putea miercuri sau joi.

Am ridicat din sprancene si m-am dus in salon. M-am asezat in cel mai comod fotoliu - nici unul nu era foarte confortabil, aveau speteze drepte si erau de pe vremea rapo­satei doamnei Barton, mi-am intins picioarele si am incer­cat sa analizez toate intamplarile.

Mi-am amintit iritat ca sosirea lui Owen imi intrerupsese conversatia cu politistul, iar el mentionase ca mai exista alte doua persoane considerate posibili suspecti.

M-am intrebat despre cine era vorba.

De exemplu, Partridge? La urma urmei, cartea fusese gasita in aceasta casa. Si Agnes ar fi putut fi doborata de sfet­nicul si mentorul ei fara sa banuiasca ceva. Nu, Partridge nu putea fi eliminata.

Dar cine era cealalta persoana?

Poate cineva pe care eu nu-l cunosteam? Doamna Cleat? Suspectul originar?

Am inchis ochii. Am analizat, in schimb, alte patru per­soane, total improbabile ca suspecti. Blanda, fragila si micuta Emily Barton? Ce elemente erau impotriva ei? O viata plina de privatiuni? Dominata si reprimata inca din copilarie? Prea multe sacrificii care i s-au cerut? Groaza ei ciudata de a discuta lucrurile "nu tocmai dragute"? Era oare in realitate semnul ca, pe ascuns, o preocupau astfel de probleme? Deveneam eu prea ingrozitor de freudian? Imi amintesc ca un doctor mi-a spus odata ca soaptele murmurate sub anes­tezie de domnisoare aparent nevinovate reprezentasera o revelatie pentru el. "Nici nu ti-ar fi trecut prin cap ca stiu asemenea cuvinte!"

Aimeè Griffith?

In mod sigur, ea nu avea nimic reprimat sau "inhibat". Vesela, stapana pe sine, multumita. O viata plina, ocupata. Totusi, doamna Dane Calthrop spusese: "Biata de ea!"

Exista ceva ceva o amintire Ah! Imi amintesc. Owen Griffith spusese ceva de genul: "Cand lucram in nord, am avut de-a face cu un caz de scrisori anonime".

Fusese si atunci opera lui Aimeè Griffith? In mod sigur, era o coincidenta ciudata. Doua intamplari similare.

"Stai putin, atunci a fost depistat autorul. Griffith a spus asta. O eleva de scoala."

Se facu brusc frig - probabil o pala de vant dinspre fereastra. M-am foit pe scaunul incomod. De ce oare ma simteam atat de ciudat si de suparat?

"Continua sa te gandesti" Aimeè Griffith? Poate ca fusese Aimeè Griffith, si nu fata aceea? Iar Aimeè a venit aici si a inceput iarasi cu smecheriile. Si de aceea Owen Griffith parea atat de nefericit si de agitat. Banuia. Da, banuia

Domnul Pye? Cumva, nu era un omulet foarte simpatic. Mi-l puteam imagina punand la cale toata afacerea razand

Mesajul acela de pe agenda de langa telefon, din hol De ce oare ma tot gandeam la el? Griffith si Joanna - el se indra­gostise de ea Nu, nu acesta era motivul pentru care mesajul ma ingrijora. Era vorba de altceva

Simturile mele erau confuze, somnul mi se apropia de gene. Imi repetam prosteste: "Nu iese foc fara fum Asta este totul se leaga "

Ma plimbam pe strada cu Megan si Elsie Holland a trecut pe langa noi. Era imbracata in rochie de mireasa si oamenii murmurau:

- In sfarsit, o sa se marite cu doctorul Griffith. Desigur, au fost logoditi in secret ani de zile

Apoi iata-ne in biserica si Dane Calthrop tinea slujba in latina.

Si in mijlocul ei, doamna Dane Calthrop a sarit in picioare si a strigat cu putere:

Trebuie sa inceteze, va spun eu. Trebuie sa inceteze!

Pentru un minut sau doua nu am stiut daca eram treaz sau dormeam. Apoi mintea mi s-a limpezit si mi-am dat seama ca ma aflam in biroul de la Little Furze, iar doamna Dane Calthrop intrase prin usa de sticla, statea in picioare in fata mea si imi spunea cu o vehementa iritata:

- Trebuie sa inceteze, va spun eu.

Am sarit in picioare, zicand:

Scuzati-ma. Cred ca am adormit. Ce spuneati?

Doamna Dane Calthrop batu cu putere cu pumnul in palma celeilalte maini.

Trebuie sa inceteze. Scrisorile astea! Crima! Nu puteti permite ca niste copii inocenti ca Agnes Woddell sa fie ucisi!

Aveti dreptate, am aprobat-o. Dar cum propuneti sa procedam?

Trebuie sa facem ceva, zise doamna Dane Calthrop.

Am zambit, poate cu o oarecare superioritate.

Si ce propuneti sa facem?

Sa curatam locul asta. Am afirmat ca nu este un loc ticalosit. M-am inselat. Este.

M-am simtit iritat si am replicat, nu prea politicos:

Da, draga mea doamna, dar ce aveti de gand sa faceti?

Sa se puna capat acestor lucruri, evident, zise doamna Dane Calthrop.

Politia face tot ce poate.

Daca s-a putut intampla ca Agnes sa fie ucisa ieri, ceea ce face nu este suficient.

Deci va pricepeti mai bine decat ei?

Absolut deloc. Eu nu stiu nimic. De aceea am de gand sa chem un expert.

Am clatinat din cap.

Nu puteti face asta. Scotland Yard-ul va prelua cazul numai la solicitarea comandantului politiei din comitat. De fapt, ei l-au trimis pe Graves.

Nu ma refer la acel tip de expert. Nu ma refer la cineva care stie diverse lucruri despre scrisori anonime sau chiar despre crima. Ma refer la cineva care cunoaste oamenii. Nu intelegeti? Avem nevoie de cineva care cunoaste foarte multe despre ticalosie!

Era un punct de vedere straniu. Dar era, cumva, stimulativ, inainte sa apuc sa spun ceva, doamna Dane Calthrop dadu aprobator din cap si zise repede, pe un ton plin de incredere:

- O sa ma ocup de asta chiar acum. Si disparu din nou pe usa de sticla.

Capitolul 10

I

Saptamana urmatoare a fost, probabil, una dintre cele mai stranii pe care le-am trait vreodata. A fost ca intr-un vis. Nimic nu parea sa fie real.

A avut loc ancheta in cazul lui Agnes Woddell si la ea a participat en masse tot Lymstock-ul. Nu au iesit la iveala fapte noi si a fost dat singurul verdict posibil - crima comisa de o persoana sau de persoane necunoscute.

Asa ca biata Agnes Woddell, dupa ora ei de glorie, a fost ingropata asa cum se cuvenea in vechiul cimitir linistit al bisericii si viata din Lymstock a continuat ca mai inainte.

Nu, aceasta ultima afirmatie nu este adevarata. Nu ca mai inainte

Aproape in ochii tuturor era o lucire pe jumatate speriata, pe jumatate avida. Vecinul se uita la vecin. In timpul anche­tei, un lucru fusese stabilit cu certitudine - era foarte impro­babil ca vreun strain s-o fi ucis pe Agnes Woddell. In zona nu fusese observata si nici raportata prezenta vreunui vagabond sau a vreunui necunoscut. Prin urmare, undeva, in Lymstock, se plimba pe Strada Mare, mergea la cumparaturi sau isi pierdea pur si simplu vremea o persoana care zdrobise craniul unei fete fara aparare si ii infipsese in creier o tepusa.

Si nimeni nu stia cine era acea persoana.

Dupa cum spuneam, zilele treceau ca intr-un vis. Ii pri­veam pe toti cei pe care ii intalneam intr-o noua lumina - aceea de a fi un posibil criminal. Nu era o senzatie prea placuta!

Iar serile, cu draperiile trase la ferestre, eu si Joanna vor­beam, ne contraziceam, intorceam pe toate fetele diferitele posibilitati care inca ni se pareau atat de fantastice si de incredibile.

Joanna nu abandona teoria ei referitoare la domnul Pye. Eu, dupa oarecare ezitari, ma intorsesem la suspectul meu initial, domnisoara Ginch. Dar analizam posibilele nume iarasi si iarasi.

Domnul Pye?

Domnisoara Ginch?

Doamna Dane Calthrop?

Aimeè Griffith ?

Emily Barton?

Partridge?

Si in permanenta, nervosi, nelinistiti, asteptam sa se intample ceva.

Dar nu s-a mai intamplat nimic. Nimeni, din cate stiam noi, nu a mai primit vreo scrisoare. Nash isi facea cu regu­laritate aparitia prin oras, dar ce facea si ce capcane intindea politia, eu nu stiam. Graves era iarasi plecat.

Emily Barton a venit intr-o zi la ceai. In alta zi, Megan a venit la masa. Owen Griffith se ocupa de cazurile lui. Noi am fost in vizita si am baut sherry cu domnul Pye. Si am mers si am baut ceai la casa parohiala.

M-am bucurat cand am vazut ca doamna Dane Calthrop nu afisa nimic din vehementa de care daduse dovada cu ocazia ultimei noastre intalniri. Cred ca uitase cu totul de ea.

Acum se parea ca principala ei preocupare era distru­gerea fluturilor albi ca sa nu atace conopida si varza.

Dupa-amiaza petrecuta la casa parohiala a fost, intr-ade­var, una dintre cele mai linistite pe care le-am petrecut. Era o casa veche si frumoasa, cu un salon confortabil si demodat, impodobit cu creton de un roz decolorat. Familia Dane Calthrop avea in vizita un musafir care statea cu ei - o doamna in varsta, amabila, care impletea ceva din lana alba, pufoasa. In timp ce ne beam ceaiul la care ni s-au servit niste biscuiti calzi, deliciosi, vicarul a intrat, s-a inclinat spre noi si a inceput sa discute cu noi in maniera lui elevata. A fost foarte placut.

Nu vreau sa spun ca ne-am indepartat prea mult de subiectul legat de crima, fiindca nu s-a intamplat asa ceva.

Miss Marple, musafira, a fost, evident, extrem de inte­resata de subiect. Dupa cum a remarcat chiar ea pe un ton de scuza:

Avem atat de putine subiecte de discutie la tara!

Isi facuse impresia ca fata moarta trebuie sa fi semanat cu Edith a ei.

O servitoare atat de draguta, atat de binevoitoare, dar uneori putin cam inceata cand vine vorba sa priceapa ceva.

De asemenea, Miss Marple mai avea si un var a carui nepoata avea o cumnata care se confruntase cu mari pro­bleme din cauza unor scrisori anonime, asa ca si scrisorile erau foarte interesante pentru incantatoarea batranica.

Dar, spune-mi, draga mea, i se adresa ea doamnei Dane Calthrop, ce spun oamenii din sat - adica oamenii din oras? Ce cred?

Banuiesc ca o considera vinovata pe doamna Cleat, spuse Joanna.

A, nu, o contrazise doamna Dane Calthrop. Acum nu.

Miss Marple se interesa cine era doamna Cleat.

Joanna o informa ca era vrajitoarea satului.

Am dreptate, nu-i asa, doamna Dane Calthrop?

Vicarul murmura un citat lung in latina despre - cred eu - puterea sinistra a vrajitoarelor, pe care l-am ascultat cu totii intr-o tacere respectuoasa si fara sa intelegem nimic.

E o femeie foarte prostuta, interveni sotia lui. Ii place sa se dea mare. Se duce sa stranga ierburi si diverse lucruri cand e luna plina si are grija ca toata lumea sa afle acest lucru.

Si fetele mai naive se duc si ii cer sfatul, nu-i asa? intreba Miss Marple.

Am vazut ca vicarul se pregatea sa ne serveasca si mai multe citate in latina, asa ca am intervenit rapid:

Dar de ce acum oamenii nu o mai banuiesc de crima? Credeau sa scrisorile sunt opera ei.

Miss Marple spuse:

A! Dar tanara a fost ucisa cu o tepusa, asa am auzit - foarte neplacut! Ei bine asta, evident, indeparteaza toate sus­piciunile de la aceasta doamna Cleat. Fiindca, vedeti, ea ar fi putut s-o deoache astfel incat fata sa se usuce pe picioare si sa moara din cauze naturale.

Ce ciudat cum se pastreaza vechile credinte, spuse vicarul. La inceputul crestinismului, superstitiile locale erau incluse - foarte intelept - in doctrinele crestine si astfel ele­mentele cele mai neplacute din cadrul lor erau treptat eliminate.

Aici nu avem de-a face cu superstitii, spuse doamna Dane Calthrop, ci cu fapte.

Si inca niste fapte foarte neplacute, am spus.

Aveti dreptate, domnule Burton, imi dadu dreptate Miss Marple. Dumneavoastra - scuzati-ma daca sunt prea familiara - sunteti strain de aceste locuri, cunoasteti lumea si diversele aspecte ale vietii. Mi se pare ca ar trebui sa puteti gasi o solutie la aceasta problema dezgustatoare.

Am zambit.

Cea mai buna solutie pe care am avut-o a fost intr-un vis. In visul meu totul se potrivea si lucrurile se lamureau de minune. Din nefericire, cand m-am trezit totul era, de fapt, un nonsens!

Ce interesant, totusi! Spuneti-mi si mie despre ce era vorba in acest vis fara noima.

A, totul a inceput cu expresia aia prosteasca: "Nu iese fum fara foc". Oamenii spun asta ad nauseam Apoi m-am incurcat in termeni de razboi. Perdea de fum, bucatica de hartie, mesaje telefonice - nu, asta a fost alt vis.

Si despre ce era vorba in acel vis?

Batrana doamna era atat de interesata de asta, incat am fost convins ca citea in secret Cartea viselor a lui Napoleon, care fusese cartea de capatai a batranei mele doici.

A! Numai ca Elsie Holland - guvernanta copiilor fami­liei Symmington - se marita cu doctorul Griffith si vicarul citea slujba in latina ("Foarte verosimil, draga", murmura doamna Dane Calthrop spre sotul ei), apoi doamna Dane Calthrop s-a ridicat in picioare si a interzis pronuntarea casa­toriei, spunand ca trebuie sa inceteze.

Dar partea asta, am adaugat eu cu un zambet, era ade­varata. M-am trezit si v-am gasit stand in fata mea, si spunand asta.

Si aveam dreptate, zise doamna Dane Calthrop - dar cu blandete, am observat eu cu bucurie.

Dar unde e vorba de mesaje telefonice? intreba Miss Marple, incruntandu-se.

Mi-e teama ca sunt cam aiurit. Asta nu a fost intr-un vis. A fost chiar inainte de asta. Am iesit in hol si am obser­vat ca Joanna scrisese un mesaj care sa fie transmis cuiva in caz ca suna

Miss Marple se apleca in fata. In obraji avea cate o pata roz.

Oare ma veti considera foarte bagacioasa si foarte nepoliticoasa daca va voi intreba care era acest mesaj? ii arunca o privire Joannei. Imi cer scuze, draga mea.

Joanna insa se distra de minune.

A, nu ma deranjeaza, o linisti ea pe batrana doamna. Eu chiar nu-mi amintesc nimic, in schimb, sunt sigura ca Jerry poate. Trebuie sa fi fost ceva foarte neinsemnat.

Am repetat solemn mesajul cat de fidel mi-l aminteam, foarte incantat de atentia nedisimulata a batranei doamne.

Mi-era teama ca vorbele scrise in mesaj aveau s-o deza­mageasca, dar probabil ca isi inchipuia, sentimentala, o po­veste de dragoste, pentru ca dadu aprobator din cap, zambi si paru incantata.

- Inteleg, zise ea. Ma gandeam eu ca ar putea fi vorba de asa ceva.

Doamna Dane Calthrop interveni cu asprime:

De ce anume, Jane?

De ceva foarte normal, raspunse Miss Marple.

Se uita ganditoare la mine cateva momente, apoi spuse pe neasteptate:

- Imi dau seama ca sunteti un tanar foarte destept - dar nu aveti suficienta incredere in fortele proprii. Ar trebui sa aveti!

Joanna izbucni in ras.

Pentru Dumnezeu, nu-l incurajati sa creada asa ceva. Oricum are o parere prea buna despre el!

Taci din gura, Joanna, i-am spus. Miss Marple ma intelege.

Miss Marple se intorsese la impletitura ei pufoasa.

Stiti, zise ea ganditoare, comiterea unei crime reusite trebuie sa fie foarte asemanatoare cu realizarea unui truc de magie.

Rapiditatea mainii inseala ochiul?

Nu numai asta. Trebuie sa-i faci pe oameni sa se uite la altceva si in alta parte decat trebuie - trimitere intr-o directie falsa, cred ca i se zice.

Ei bine, am remarcat, pana acum se pare ca toata lumea s-a uitat in directia gresita in cautarea nebunului nostru aflat in libertate.

Eu as fi inclinata, zise Miss Marple, sa caut o persoana foarte sanatoasa.

Da, am rostit eu ganditor. Asa a zis si Nash. Imi amin­tesc ca a accentuat si cuvantul "respectabil".

Da, fu de acord Miss Marple, si asta e foarte impor­tant.

Se pare ca eram cu totii de acord.

M-am adresat doamnei Calthrop:

Nash crede ca vor mai fi si alte scrisori anonime. Ce parere aveti?

Banuiesc ca este posibil, raspunse ea incet.

Daca politia crede asta, vor fi cu siguranta, fara indo­iala, zise Miss Marple.

Am continuat cu incapatanare sa ma adresez doamnei Dane Calthrop:

- Inca va mai e mila de autor?

Ea se imbujora.

De ce nu?

Nu cred ca sunt de acord cu tine, draga mea, interveni Miss Marple. Nu in acest caz.

Am spus cu pasiune:

Scrisorile astea au impins o femeie la sinucidere si au provocat suferinte de nedescris!

Dumneavoastra ati primit vreuna, domnisoara Burton? o intreba Miss Marple pe Joanna.

A, da! ganguri Joanna. Se spuneau acolo cele mai ingrozitoare lucruri.

Mi-e teama, zise Miss Marple, ca oamenii tineri si fru­mosi vor fi tinta autorului anonim.

De aceea mi se pare foarte ciudat ca Elsie Holland nu a primit nici una, am spus.

Sa vedem, zise Miss Marple. Este vorba de guvernanta copiilor familiei Symmington - cea pe care ati visat-o, domnule Burton?

Da.

- Probabil ca a primit una, si nu a vrut sa spuna, fu de parere Joanna.

Nu, am contrazis-o. Eu o cred. La fel si Nash.

Oh, Doamne! exclama Miss Marple. Asta este foarte interesant. Este cel mai interesant lucru pe care l-am auzit pana acum.

II

In timp ce ne indreptam spre casa, Joanna mi-a spus ca n-ar fi trebuit sa repet ce a zis Nash despre scrisori.

De ce nu?

Fiindca doamna Dane Calthrop ar putea fi Ea.

Doar nu crezi una ca asta!

Nu sunt sigura. E o femeie ciudata.

Am inceput din nou sa discutam despre probabilitati.

Doua nopti mai tarziu, ma intorceam cu masina de la Exhampton. Cinasem acolo si era deja intuneric cand am ajuns la Lymstock.

Ceva nu era in regula cu farurile si, dupa ce am incetinit si le-am tot pornit si oprit, in cele din urma, am iesit sa vad ce pot face. Am umblat o vreme la ele si, in final, am reusit sa le repar.

Drumul era pustiu. Nimeni din Lymstock nu iesea dupa lasarea intunericului. Primele case din sat se zareau in depar­tare, printre ele si cladirea urata, cu fronton, a Institutului Femeilor. Se distingea usor in lumina slaba a stelelor si ceva m-a facut sa ma uit atent la ea. Nu stiu daca am surprins sau nu imaginea fugitiva a unei siluete care se strecura pe poarta - daca asa s-a intamplat, trebuie sa fi fost atat de vaga, incat nu mi s-a inregistrat in minte, dar brusc am simtit un fel de curiozitate coplesitoare legata de acel loc.

Poarta era usor intredeschisa; am impins-o si am intrat. O alee scurta si patru trepte duceau la usa.

Am ramas un moment pe loc, ezitand. Ce faceam oare acolo? Nu stiam si deodata, foarte aproape, am auzit un fosnet - parea fasaitul facut de rochia unei femei. M-am intors brusc si am ocolit coltul cladirii spre locul de unde se auzise sunetul.

N-am vazut pe nimeni. Am mers mai departe si am dat alt colt. Eram in spatele cladirii si am vazut, la cativa pasi de mine, o fereastra deschisa.

M-am strecurat pana la ea si am ascultat. Nu am auzit nimic, dar, intr-un fel sau altul, eram convins ca inauntru se afla cineva.

Spatele nu mi se inzdravenise de tot, dar am reusit sa ma ridic si sa ma salt peste pervaz. Din pacate, am facut putin zgomot.

Am ramas langa fereastra ascultand. Apoi am inaintat, cu mainile intinse. Am auzit un zgomot foarte slab inaintea mea, in dreapta.

In buzunar aveam o lanterna si am aprins-o.

Imediat, o voce joasa, aspra, spuse:

Stinge-o!

M-am conformat imediat, pentru ca in acea fractiune de secunda il recunoscusem pe comisarul Nash.

Am simtit cum ma apuca de brat si ma impinge pe o usa intr-un hol. Aici, unde nu exista nici o fereastra care sa ne tradeze prezenta fata de un observator de afara, Nash aprinse o lumina si ma privi mai mult cu regret decat cu furie.

Tocmai acum v-ati gasit sa veniti, domnule Burton.

- Imi pare rau, m-am scuzat. Dar am avut impresia ca am descoperit ceva.

Si probabil asa s-a si intamplat. Ati vazut pe cineva?

Am ezitat.

Nu sunt sigur, am spus incet. Am avut senzatia ca am vazut pe cineva strecurandu-se pe poarta de la intrare, dar nu am vazut efectiv pe nimeni. Apoi am auzit un fosnet dupa coltul casei.

Nash dadu din cap.

Asa e. Cineva a venit de dupa coltul casei inaintea dumneavoastra. A ezitat langa fereastra, apoi a plecat repede mai departe - v-a auzit, probabil.

Mi-am cerut scuze din nou.

Care este ideea? am intrebat.

Ma bazez pe faptul ca autorul unor scrisori anonime nu se poate opri din scris, zise Nash. Probabil ca isi da seama ca este periculos, dar simte nevoia sa o faca. Este ca dorinta de nestapanit pentru bautura sau pentru droguri.

Am aprobat din cap.

Acum va dati seama, domnule Burton, ca imi imaginez ca oricine este autoarea va dori sa pastreze, pe cat posibil, acelasi aspect al scrisorilor. Are paginile taiate din carte si poate continua sa foloseasca literele si cuvintele decupate din ele. Insa plicurile reprezinta o dificultate. Va dori sa le dacti­lografieze la aceeasi masina. Nu poate risca sa foloseasca o alta masina sau propriul scris.

Chiar sunteti convins ca va continua acest joc? l-am intrebat, nevenindu-mi sa cred.

Da, sunt. Si pun pariu pe ce vreti ca e plina de incre­dere in sine. Aceste persoane sunt foarte vanitoase. De aceea mi-am imaginat ca oricine ar fi va veni la Institut dupa lasarea intunericului ca sa foloseasca masina de scris.

Domnisoara Ginch, am spus.

Poate.

- Inca nu stiti?

Nu stiu.

Dar banuiti?

Da. Dar cineva care este foarte viclean, domnule Bur­ton. Cineva care stie toate smecheriile jocului. Imi imaginam o parte din capcana pe care o intinsese Nash. Nu aveam nici o indoiala ca fiecare scrisoare scrisa de un suspect si pusa la posta sau livrata personal era imediat cercetata. Mai devreme sau mai tarziu, criminalul va face o greseala, va deveni neglijent.

Pentru a treia oara mi-am cerut scuze pentru prezenta mea zeloasa si inoportuna.

A, bine, spuse Nash resemnat, nu se mai poate face nimic. Poate data viitoare vom avea mai mult noroc.

Mi-am continuat drumul in noapte. O silueta statea langa masina. Spre uimirea mea, am recunoscut-o pe Megan.

Salut! spuse ea. M-am gandit ca e masina ta. Ce ai facut?

Ce faci tu este intrebarea, am replicat.

Am iesit la plimbare. Imi place sa ma plimb noaptea. Nimeni nu te opreste sa-ti spuna tot felul de prostii si imi plac stelele, totul miroase mai frumos si lucrurile obisnuite par misterioase.

Sunt convins de asta, am spus. Dar numai pisicile si vrajitoarele se plimba in intuneric. Cei de acasa o sa-si faca griji pentru tine.

Nu, n-o sa-si faca. Nu se intreaba niciodata unde sunt si ce fac.

Cum te simti? am intrebat-o.

Bine, cred.

Are grija domnisoara Holland de tine?

Elsie e in regula. Nu se poate abtine sa nu fie o proasta incurabila.

Nu e prea amabil din partea ta - dar probabil e ade­varat, am fost de acord. Urca in masina si o sa te duc acasa.

Nu era adevarat ca lipsa lui Megan nu era niciodata remarcata.

Symmington statea in prag cand am ajuns acolo.

Se uita scrutator spre masina.

Salut. Megan e acolo?

Da, am spus. Am adus-o acasa.

Symmington continua cu asprime:

Nu trebuie sa pleci fara sa ne spui, Megan. Domni­soara Holland a fost foarte ingrijorata din pricina ta.

Megan murmura ceva si trecu pe langa el ca sa intre in casa. Symmington ofta.

O adolescenta reprezinta o mare responsabilitate in lipsa unei mame care sa aiba grija de ea. Si este prea mare pentru scoala, cred. Se uita la mine cu o oarecare suspiciune. Presupun ca ai dus-o la o plimbare?

M-am gandit ca e mai bine sa-l las sa creada asta.

Capitolul

I

A doua zi mi-am pierdut mintile. Privind retrospectiv, asta este singura explicatie rationala pe care am putut s-o gasesc.

Trebuia sa fac vizita lunara la Marcus Kent. Urma sa ma duc acolo cu trenul. Spre marea mea surprindere, Joanna a preferat sa nu ma insoteasca. De obicei era nerabdatoare sa vina cu mine si obisnuiam sa ramanem in oras vreo doua zile.

Totusi, de data asta mi-am propus sa ma intorc in aceeasi zi cu trenul de seara, dar chiar si asa am fost foarte uimit de comportamentul Joannei. Ea s-a multumit sa spuna enig­matic ca are multe de facut si ca nu are rost sa petreaca ore intregi intr-un tren aglomerat, cand la tara era o zi atat de frumoasa.

Evident, era un lucru de netagaduit, dar parea foarte neo­bisnuit pentru Joanna.

Mi-a spus ca nu are nevoie de masina, asa ca urma sa conduc pana la gara si sa o las parcata acolo pana ma intorceam.

Gara din Lymstock este situata, dintr-un motiv obscur, stiut numai de companiile de cai ferate, cam la o jumatate de mila de Lymstock. Pe la jumatatea drumului am ajuns-o din urma pe Megan care mergea pe jos tarandu-si picioarele, dupa cum ii era obiceiul. Am oprit langa ea.

Buna, ce faci?

Am iesit la plimbare.

- Dar banuiesc ca nu e vorba de o plimbare sanatoasa, in pas vioi. Te tarai ca un crab deprimat.

Pai nu ma duceam undeva anume.

Atunci ar fi bine sa vii sa ma conduci la gara.

Am deschis portiera si Megan a sarit inauntru.

Unde te duci? ma intreba.

La Londra. Am programare la doctor.

Sper ca nu te doare spatele mai rau, nu?

Nu, practic, mi-am revenit de tot. Cred ca doctorul o sa fie foarte incantat de asta.

Megan dadu din cap.

Ne-am apropiat de gara. Am parcat masina, am intrat si mi-am cumparat bilet de la casa. Pe peron mai erau cateva persoane, dar nici una nu-mi era cunoscuta.

Ai vrea sa-mi imprumuti un penny? ma ruga Megan. Mi-as putea lua o ciocolata de la un automat.

Poftim, puiule, am zis, inmanandu-i moneda. Sigur nu vrei si niste guma sau niste pastile pentru gat?

Prefer ciocolata, zise Megan fara sa ma banuiasca de sarcasm.

Se duse la automatul pentru ciocolata si eu m-am uitat la ea cu un sentiment crescand de iritare.

Purta niste pantofi stalceati, ciorapi grosi neatragatori, o fusta si un pulover fara forma. Nu stiu de ce toate aceste lucruri m-au infuriat, dar asta s-a intamplat.

Cand s-a intors, i-am spus furios:

De ce porti ciorapii astia dezgustatori?

Megan se uita in jos la ei, surprinsa.

Ce e in neregula cu ei?

Totul e in neregula cu ei! Sunt groaznici. Si de ce porti un pulover care seamana cu o varza stricata?

Nu are nimic, nu-i asa? Il am de ani intregi.

- Imi imaginez. Si de ce?

In acea clipa, trenul intra in gara si imi intrerupse ple­doaria furioasa.

M-am suit intr-un vagon de clasa intai gol, am lasat fereastra in jos si m-am aplecat in afara ca sa continui conversatia.

Megan statea in dreptul meu, cu fata ridicata spre mine. M-a intrebat de ce eram atat de suparat.

Nu sunt suparat, am mintit eu. Doar ca ma infurie cand te vad atat de neglijenta, cand vad ca nu-ti pasa cum arati.

Nici nu as putea sa arat draguta, asa ca ce conteaza?

Doamne-Dumnezeule! am exclamat. Mi-ar placea sa te vad imbracata cum trebuie. Mi-ar placea sa te iau la Lon­dra si sa te imbrac din cap pana in picioare.

As vrea s-o faci, zise Megan.

Trenul incepuse sa se puna in miscare. M-am uitat la chipul ridicat spre mine, plin de melancolie.

Si atunci, dupa cum am spus, mi-am pierdut mintile.

Am deschis usa, am apucat-o pe Megan cu o mana si aproape am aruncat-o in vagon.

Se auzit un strigat revoltat din partea sefului de gara, dar tot ce a putut sa faca a fost sa inchida cu dexteritate usa vago­nului. Am ridicat-o pe Megan de pe podea, acolo unde actiu­nea mea subita o propulsase.

De ce Dumnezeu ai facut asta? ma chestiona, frecandu-si un genunchi.

Taci din gura, i-am spus. Vii la Londra cu mine si, dupa ce o sa termin cu tine, nu o sa te mai recunosti. O sa-ti demonstrez cum poti sa arati daca vrei. M-am saturat sa te vad umbland creanga ca un caine fara stapan.

Oh! exclama Megan intr-o soapta extatica.

Cand veni controlorul de bilete, i-am cumparat lui Megan un tichet. Ea statea intr-un colt privindu-ma cu un fel de veneratie respectuoasa.

Doamne, zise ea dupa plecarea barbatului. Esti impul­siv, nu-i asa?

Foarte, i-am raspuns. E o trasatura de familie.

Cum sa-i explic lui Megan impulsul de care fusesem cuprins? Semanase cu un caine trist care era lasat in urma. Acum chipul ii era scaldat de fericirea nesperata a unui caine care, pana la urma, fusese luat si el la plimbare.

Banuiesc ca nu cunosti Londra foarte bine? am intre­bat-o pe Megan.

Ba da, imi raspunse ea. Intotdeauna ma plimbam prin oras in timpul scolii. Am fost si la dentist acolo si la o pantomima.

Asta, am spus eu serios, va fi o Londra diferita.

Cand am ajuns, mai aveam o jumatate de ora de pierdut pana la intalnirea din Harley Street.

Am luat un taxi si ne-am dus direct la Mirotin, croitoria unde Joanna isi face hainele. Mirotin este, de fapt, o femeie neconventionala si indrazneata de 45 de ani, Mary Grey. Este o femeie desteapta si o companie foarte placuta. Intotdeauna am simpatizat-o.

I-am spus lui Megan:

Esti verisoara mea.

De ce?

Nu ma contrazice, am spus.

Mary Grey discuta in contradictoriu cu o evreica vanjoasa care se indragostise de o rochie de seara foarte stramta, de un albastru stralucitor. Am chemat-o si am luat-o deoparte.

Asculta, i-am spus. Am adus cu mine o verisoara de-a mea. Joanna urma sa vina si ea, dar a fost retinuta. Insa a spus ca pot sa las totul in seama ta. Vezi cum arata acum fata?

Doamne, vad! exclama Mary Grey surprinsa.

Ei bine, vreau s-o schimbi cu totul din cap pana in picioare. Carte blanche. Ciorapi, pantofi, desuuri, tot! Apro­po, salonul unde-si face parul Joanna e in apropiere, nu?

Antoine? Chiar dupa colt. O sa ma ocup eu si de asta.

Esti o femeie de milioane.

A, o sa-mi faca placere, in afara de bani - desi asta nu poate fi ignorat in ziua de azi, caci jumatate din afurisitele astea de femei nu-si achita niciodata notele de plata. Dar, cum am mai spus, o sa-mi faca placere. Arunca o privire profesionista inspre Megan care statea ceva mai departe. Are o silueta minunata.

Trebuie sa ai ochi cu raze X, i-am spus. Mie mi se pare ca nu are nici o forma.

Mary Grey izbucni in ras.

Scolile astea! exclama ea. Se pare ca se mandresc sa transforme fetele carora le place sa se ingrijeasca in ceva ce n-ai mai vazut vreodata. Si numesc asta dragut si nesofisticat. Uneori e nevoie de cateva luni bune ca sa-si revina si sa arate a om. Nu-ti face griji, las-o in seama mea.

Bine, am zis. O sa vin si o s-o iau pe la sase.

II

Marcus Kent a fost incantat de mine. Mi-a spus ca i-am depasit cele mai neasteptate sperante.

Trebuie sa ai constitutia unui elefant, zise el, ca sa-ti revii in felul asta. Uite ce minuni pot face aerul curat de tara si lipsa orelor mici sau a agitatiei pentru un om, daca acesta poate sa se tina de program.

Pot sa-ti garantez primele doua, i-am spus. Dar nu cred ca provincia este lipsita de agitatie. In zona in care stau, am avut parte din plin de asa ceva.

Ce fel de agitatie?

Crima, i-am spus.

Marcus Kent isi stranse buzele si fluiera.

Vreo poveste tragica de dragoste bucolica? Vreun fla­cau de la ferma si-a ucis iubita?

Deloc. E vorba de un ucigas nebun, hotarat si priceput.

Nu am citit nimic de genul asta. Cand l-au prins?

Nu l-au prins inca, si e vorba de o femeie!

Ia te uita! Nu sunt sigur ca Lymstock este chiar locul potrivit pentru tine, batrane!

Am replicat hotarat:

Ba este! Si nu o sa poti sa ma faci sa plec de acolo!

Marcus Kent avea o minte marsava, asa ca zise imediat:

Deci asta este! Ai gasit vreo blonda?

Absolut deloc, i-am raspuns vinovat gandindu-ma in treacat la Elsie Holland. Doar ca psihologia crimei ma inte­reseaza foarte mult.

Da, bine. Cu siguranta nu ti-a facut nici un rau pana acum, dar ai grija ca nebunul ucigas sa nu te scoata si pe tine din circulatie!

Nu-ti face griji, l-am asigurat.

Ce-ai zice sa luam masa impreuna in seara asta? Poti sa-mi povestesti totul despre abominabila ta crima.

- Imi pare rau. Sunt ocupat.

O intalnire cu o doamna? Da, in mod sigur esti pe cale de insanatosire.

Da, cred ca poti spune si asta, i-am replicat, oarecum amuzat de ideea prezentei lui Megan in acest rol.

Am ajuns la Mirotin la ora sase, cand atelierul era oficial inchis. Mary Grey imi iesi in intampinare la capatul scarilor de langa salon. Isi duse un deget la buze.

O sa ai un soc! Daca spun eu asta inseamna ca am facut o treaba cu adevarat buna.

Am intrat in salonul cel mare. Megan era in picioare, admirandu-se intr-o oglinda inalta. Imi dau cuvantul ca nici nu am recunoscut-o! Pentru o clipa, mi s-a taiat rasuflarea. Inalta si zvelta ca o trestie, cu glezne delicate si picioare care se zareau prin ciorapii fini de matase, incaltata in pantofii cu taietura eleganta. Da, picioare si maini incantatoare, oase mici - calitate si distinctie in fiecare linie a trupului. Parul care ii fusese tuns si aranjat era de un castaniu lucios, plin de stralucire. Avusesera intelepciunea sa nu se atinga de chipul ei. Nu era fardata sau daca era, acest lucru fusese facut atat de usor si de delicat, incat nu se vedea. Buzele ei nu aveau nevoie de ruj.

Mai mult, avea ceva ce nu mai vazusem inainte - un sen­timent nou de mandrie inocenta in felul in care-si tinea capul. Ma privi cu gravitate, cu un zambet timid.

Arat destul de dragut, nu-i asa? facu Megan.

Dragut? am spus. Nu dragut este cuvantul! Hai sa mer­gem la cina si daca unul din doi barbati nu intoarce capul dupa tine as fi foarte surprins. O sa le faci pe toate celelalte fete sa para lipsite de orice farmec.

Megan nu era frumoasa, dar era deosebita si sarea in ochi. Avea personalitate. Intra in restaurant inaintea mea si, in timp ce seful de sala se indrepta grabit spre noi, am simtit acel fior de mandrie prosteasca pe care il simte un barbat cand poseda ceva iesit din comun.

La inceput, am baut cocktailuri fara sa ne grabim. Apoi am luat cina. Mai tarziu am dansat. Megan isi dorea foarte mult sa danseze si nu am vrut s-o dezamagesc, dar, dintr-un motiv sau altul, nu mi-am imaginat ca va dansa bine. Insa dansa minunat. Era usoara ca un fulg in bratele mele, iar trupul si picioarele urmau perfect ritmul.

Doamne! am exclamat. Stii sa dansezi!

Megan paru putin surprinsa.

Normal ca stiu! La scoala am avut lectii de dans in fiecare saptamana.

E nevoie de mai mult decat de lectii de dans ca sa ajungi dansator, am spus.

Ne-am intors la masa.

Mancarea este minunata, nu-i asa? zise Megan. Si totul!

Ofta incantata.

Asa cred si eu, am fost de acord.

Era o seara nebuna. Inca nu eram in toate mintile. Megan m-a adus cu picioarele pe pamant cand mi-a zis cu indoiala:

Nu ar trebui sa mergem acasa?

Am ramas cu gura cascata. Da, in mod clar nu eram intreg la minte. Uitasem de toate! Eram intr-o lume desprinsa de realitate, singur cu fiinta pe care o creasem.

Doamne-Dumnezeule! am exclamat.

Mi-am dat seama ca ultimul tren plecase.

Stai aici, i-am spus. Ma duc sa dau un telefon.

Am sunat la Llewellyn Hire si am comandat cea mai mare si mai rapida masina care sa vina cat mai curand posibil.

M-am intors la Megan.

Ultimul tren a plecat, i-am spus. Asa ca o sa mergem cu masina.

Serios? Ce distractiv!

Ce copila era, mi-am zis. Atat de incantata de tot, fara sa puna intrebari, acceptand toate propunerile mele fara sa-si faca griji si fara sa se agite.

Masina a venit, mare si rapida, dar, cu toate astea, era foarte tarziu cand am ajuns la Lymstock.

Cuprins brusc de mustrari de constiinta, am spus:

Cred ca au trimis deja oamenii in cautarea ta!

Dar Megan parea intr-o dispozitie calma, asa ca zise linistita:

A, nu cred. Deseori plec de acasa si nu ajung la masa de pranz.

Da, draga mea copila, dar ai lipsit si de la ceai, si de la cina.

Totusi, steaua norocoasa a lui Megan era in ascensiune. Casa era cufundata in intuneric si tacuta. La sfatul lui Megan, ne-am dus prin spate si am aruncat pietricele in fereastra lui Rose.

La un moment dat, Rose se uita pe geam si cu multe exclamatii inabusite si emotii cobori sa ne dea drumul inauntru.

Ia te uita, si eu care credeam ca dormi in patul tau. Conasul si domnisoara Holland - un usor pufnet dispretuitor dupa numele domnisoarei Holland - au cinat devreme si au plecat la plimbare. Am spus ca o sa am eu grija de baieti. Mi s-a parut ca te aud venind cand eram in camera copiilor incercand sa-l linistesc pe Colin, care facea galagie, dar nu erai pe aici cand am coborat, asa ca mi-am inchipuit ca te-ai dus la culcare. Si asta am si spus cand a venit conasul si a intrebat de tine.

Am intrerupt conversatia observand ca acolo era si locul unde ar fi bine sa se duca Megan in acel moment.

Noapte buna, zise Megan, si multumesc din toata inima. A fost cea mai frumoasa zi din viata mea.

Am ajuns acasa, usor zapacit, si i-am dat un bacsis gras soferului, oferindu-i si un pat daca dorea sa ramana. El insa prefera sa se intoarca in acea noapte la Londra.

Usa de la hol se intredeschisese in timpul discutiei mele cu soferul. In timp ce acesta se indeparta, usa se deschise de tot si Joanna spuse:

Deci ai aparut in cele din urma?

Ai fost ingrijorata din pricina mea? am intrebat-o intrand si inchizand usa.

Joanna se indrepta spre salon si eu am urmat-o. Pe un dulapior se afla o cafetiera. Joanna se servi cu o cafea in timp ce eu imi turnam un whisky cu sifon.

Sa fiu ingrijorata din pricina ta? Nu, evident ca nu. Mi-am zis ca te-ai decis sa ramai in oras si s-o faci lata.

Am facut-o lata Intr-un fel.

Am ranjit si apoi am inceput sa rad.

Joanna ma intreba care era motivul veseliei mele si eu i-am povestit.

Dar, Jerry, cred ca ai innebunit - ai innebunit de tot!

Cred ca ai dreptate.

Dar, baiete, nu poti sa faci asemenea lucruri - nu intr-un astfel de loc. Maine se va afla in tot Lymstock-ul!

Se poate. Dar, la urma urmei, Megan nu e decat o copila.

Nu este asa. Are douazeci de ani. Nu poti sa iei o fata de douazeci de ani si sa-i cumperi haine fara sa provoci un scandal monstruos. Doamne, Jerry, probabil va trebui sa te insori cu ea!

Joanna era pe jumatate serioasa, pe jumatate radea.

In acel moment am facut o descoperire foarte importanta.

La naiba, am replicat. Nu m-ar deranja s-o fac. De fapt, chiar mi-ar face placere.

O expresie ciudata aparu pe chipul Joannei. Se ridica in picioare si spuse sec, in timp ce se indrepta spre usa:

Da, stiam asta de ceva vreme

Ma lasa tintuit pe loc, cu paharul in mana, ingrozit de noua mea descoperire.

Capitolul 12

I

Nu stiu care sunt reactiile obisnuite ale unui barbat care intentioneaza sa faca o propunere in casatorie.

In romane, eroul simte ca i se usuca gatul, gulerul camasii i se pare prea stramt si este intr-o stare jalnica de nervozitate.

Eu nu ma simteam deloc asa. Considerand-o o idee buna, doream doar sa aranjez lucrurile cat mai repede posibil. Nu vedeam nici un impediment.

M-am dus la casa familiei Symmington pe la ora unspre­zece. Am sunat si, cand Rose a deschis usa, i-am cerut sa o cheme pe domnisoara Megan. Privirea cunoscatoare pe care mi-a aruncat-o Rose m-a facut sa ma simt pentru prima data oarecum intimidat.

M-a condus in micuta camera de zi si, in timp ce astep­tam, speram plin de neliniste ca n-o suparasem pe Megan.

Cand usa s-a deschis si m-am intors, m-am simtit instan­taneu usurat. Megan nu parea deloc intimidata sau suparata. Parul ei avea inca acea nuanta de castaniu stralucitor si avea acelasi aer de mandrie si de respect de sine pe care il capatase ieri. Se imbracase din nou cu vechile ei haine, dar reusise sa le faca se arate altfel. Este minunat ce poate face pentru o tanara constientizarea farmecului propriu. Mi-ai dat seama dintr-odata ca Megan crescuse. Presupun ca trebuie sa fi fost cam tulburat, altfel n-as fi deschis discutia spunand cu afectiune: "Salut, dracusorule!" In acele circumstante, cu greu putea fi considerat salutul unui indragostit.

Insa lui Megan i se paru potrivit. Ea imi zambi cu toata gura si zise:

Salut!

Asculta, am inceput. Sper ca nu ai avut parte de vreun scandal din cauza zilei de ieri, nu?

Megan raspunse sigura pe sine:

A, nu! Apoi clipi si continua nu tocmai convinsa: Ba da, cred ca da. Adica mi-au spus tot felul de lucruri si au fost de parere ca a fost ceva foarte ciudat - dar stii cum sunt oamenii si cat se agita pentru toate nimicurile.

Am fost usurat sa constat ca atitudinea dezaprobatoare a celorlalti nu o afectase deloc pe Megan.

Am venit aici in aceasta dimineata, i-am spus, fiindca vreau sa-ti fac o propunere. Vezi, eu te plac foarte mult si cred ca si tu ma placi

- Ingrozitor, interveni Megan cu un entuziasm decon­certant.

Si ne intelegem teribil de bine, asa ca eu cred ca ar fi o idee buna daca ne-am casatori.

Oh! facu Megan.

Parea surprinsa. Doar atat. Nu uimita. Nu socata. Doar usor surprinsa.

Vrei sa spui ca vrei intr-adevar sa te insori cu mine?

Ma intreba cu aerul cuiva care vrea sa inteleaga foarte bine lucrurile.

Mai mult decat orice pe lume, am raspuns - si vorbeam serios.

Adica esti indragostit de mine?

Sunt indragostit de tine.

Privirea ei era grava si sigura.

Cred ca esti cea mai draguta persoana din lume, zise ea, dar nu sunt indragostita de tine.

O sa te fac sa ma iubesti.

Asta nu se poate. Nu vreau sa fiu facuta. Facu o pauza, apoi continua cu gravitate: Nu sunt genul de sotie potrivita pentru tine. Ma pricep mai bine la ura decat la dragoste.

Spusese asta cu o ardoare ciudata.

Ura nu dureaza. Dragostea, da, i-am zis.

Asa sa fie?

Este ceea ce cred. Din nou tacere. Apoi am spus: Deci raspunsul este nu, nu-i asa?

Da, acesta e raspunsul.

Si nu ma incurajez sa sper?

La ce bun ar fi asta?

La nimic, am recunoscut, si ar fi chiar inutil - caci o sa sper chiar daca imi spui sau nu s-o fac.

II

Ei bine, asta a fost tot. Am plecat de acolo simtindu-ma usor ametit, dar enervant de constient de privirea plina de curiozitate cu care ma urmarea Rose.

Rose avusese foarte multe de spus inainte sa pot scapa!

Ca nu se mai simtise niciodata la fel din acea zi ingro­zitoare! Ca nu ar fi ramas acolo daca nu erau copiii si daca nu i-ar fi parut rau pentru bietul domn Symmington. Ca nu avea de gand sa mai stea daca nu era angajata repede o alta servitoare - si asta era putin probabil sa se intample, de vreme ce in casa avusese loc o crima! Ca era foarte usor pentru acea domnisoara Holland sa spuna ca intre timp avea sa se ocupe ea de treburile casei. Era foarte draguta si indatoritoare - da, dar de fapt spera ca intr-o buna zi sa devina stapana casei! Domnul Symmington, bietul de el, nu vedea niciodata nimic - dar se stie cum sunt vaduvii, biete creaturi neajutorate, menite sa cada prada unei femei viclene. Si asta nu ar fi nimic, daca domnisoara Holland nu ar incerca sa ia locul stapanei moarte!

Am aprobat-o mecanic, dornic sa plec, dar neputand sa fac asta, deoarece Rose imi tinea cu hotarare palaria in vreme ce debita pe nerasuflate tot acest suvoi de rautati.

M-am intrebat daca exista vreun graunte de adevar in acele vorbe. Se gandise Elsie Holland la posibilitatea de a deveni urmatoarea doamna Symmington? Sau era doar o fata decenta, cu inima buna, care facea tot ce-i statea in putere sa aiba grija de casa lipsita de prezenta stapanei?

In ambele cazuri, rezultatul avea sa fie probabil acelasi. Si de ce nu? Copiii mici ai lui Symmington aveau nevoie de o mama, iar Elsie era un suflet cumsecade, in plus era si mult prea frumoasa - un element pe care oricine l-ar putea aprecia, chiar si un barbat intepat ca Symmington!

Ma gandeam la toate astea, stiu, fiindca incercam sa mi-o scot pe moment din minte pe Megan.

Puteti spune ca ma dusesem s-o cer de nevasta pe Megan mult prea sigur pe mine si ca meritam ce capatasem - dar nu era chiar asa. Pentru ca ma simteam atat de sigur, atat de convins ca Megan imi apartinea, ca era problema mea, ca a avea grija de ea, a o face fericita si a o feri de orice rau era ceva firesc, ma asteptasem ca si ea sa simta ca apartineam unul celuilalt.

Dar nu aveam de gand sa ma dau batut. A, nu! Megan era femeia mea si intentionam sa o am.

Dupa o clipa de gandire, m-am dus la biroul lui Symmington. Poate ca Megan nu acorda nici o atentie criticilor aduse comportamentului ei, dar eu doream sa clarific lucrurile.

Domnul Symmington era liber, mi s-a spus, si am fost condus in biroul lui. Din buzele stranse si atitudinea mai teapana ca de obicei mi-am dat seama nu eram tocmai un om popular in acel moment.

Buna dimineata, i-am spus. Mi-e teama ca nu este o vizita profesionala, ci una personala. Sa o spun direct, indraznesc sa afirm ca ti-ai dat seama ca sunt indragostit de Megan. Am cerut-o in casatorie, dar ea m-a refuzat. Insa nu am de gand sa renunt.

Am vazut cum se schimba expresia lui Symmington si i-am citit gandurile cu o usurinta ilara. Megan era elementul care ii tulbura armonia din casa. Eram sigur ca era un om bun si corect, si ca nu i-ar fi trecut niciodata prin minte sa o lipseasca de un camin pe fiica sotiei lui moarte. Dar casatoria ei cu mine ar reprezenta in mod sigur o usurare. Imi adresa un zambet, precaut.

Sincer, Burton, sa stii ca n-am avut idee de asa ceva. Stiu ca i-ai acordat multa atentie, dar eu am privit-o mereu ca pe-un copil.

Nu mai este copil, i-am replicat scurt.

Nu, nu in ceea ce priveste anii.

Poate sa se comporte conform varstei ei oricand i se permite, am spus, inca usor enervat. Stiu ca nu este inca majora^[8], dar va fi peste cateva luni. Poti sa obtii orice infor­matie doresti despre mine. Am o stare materiala foarte buna si am dus o viata decenta. O sa am grija de ea si o sa ma stra­duiesc sa o fac fericita.

Da, bine. Totusi, depinde de Megan.

Cu timpul se va razgandi, am spus. Dar m-am gandit sa lamuresc lucrurile cu dumneata in aceasta privinta.

Mi-a raspuns ca apreciaza acest lucru si ne-am despartit in termeni prietenesti.

III

Afara m-am intalnit cu domnisoara Emily Barton, care avea un cos de cumparaturi in mana.

Buna dimineata, domnule Burton, am auzit ca ati fost ieri la Londra.

Da, evident ca auzise. Ochii ei erau amabili, dar si plini de curiozitate.

Am fost la doctor, i-am spus.

Emily Barton zambi.

Acel zambet semana putin cu cel al lui Marcus Kent.

Am auzit ca Megan era sa piarda trenul, murmura ea. A sarit in el cand deja pornise.

Eu am ajutat-o, am spus. Am tras-o inauntru.

Ce noroc ca erati acolo! Altminteri, s-ar fi putut pro­duce un accident.

Este uimitor cum poate o batranica blanda si curioasa sa faca un barbat sa se simta prost!

Am fost scutit de alte aluzii dureroase de intalnirea cu impetuoasa doamna Dane Calthrop. Era insotita tot de o batranica amabila, insa ea ma aborda mult mai direct:

Buna dimineata, incepu doamna Dane Calthrop. Am auzit ca ati facut-o pe Megan sa-si cumpere niste haine decente. Foarte intelept din partea dumneavoastra. E nevoie de un barbat care sa se gandeasca la un asemenea lucru practic. De multa vreme ma ingrijora fata asta. Fetele destepte au tendinta sa se transforme in niste prostanace, nu-i asa?

Cu aceasta afirmatie neobisnuita, intra vijelios in maga­zinul de peste.

Miss Marple, care ramasese langa mine, clipi usor si zise:

Doamna Dane Calthrop este o femeie remarcabila, sa stiti. Si aproape intotdeauna are dreptate.

Asta ii ingrijoreaza pe ceilalti, am spus.

Sinceritatea are aceste efect, remarca Miss Marple.

Doamna Dane Calthrop iesi rapid din magazin si ni se alatura. Tinea in mana o langusta mare si rosie.

Ati vazut vreodata vreun om atat de deosebit ca domnul Pye? intreba ea. Atat de frumos si de viril, nu-i asa?

IV

Eram un pic nelinistit la gandul ca aveam sa dau ochii cu Joanna, dar ajungand acasa mi-am dat seama ca nu ar fi trebuit sa ma ingrijorez. Joanna era plecata si nu se intoarse nici la pranz. Acest lucru o supara foarte tare pe Partridge, care comenta cu acreala in glas in timp ce aducea doua cotlete de vaca:

Domnisoara Burton a spus clar ca o sa fie acasa.

Am mancat amandoua cotletele in incercarea de a com­pensa lipsa Joannei. In acelasi timp ma intrebam unde era sora-mea. In ultima vreme obisnuia sa fie foarte misterioasa in legatura cu ceea ce facea.

La trei si jumatate, Joanna intra vijelios in salon. Auzi­sem o masina oprindu-se afara si ma asteptasem sa-l vad pe Griffith aparand, dar masina pleca mai departe si Joanna intra neinsotita.

Era foarte rosie la fata si parea suparata. Mi-am dat seama ca se intamplase ceva.

Ce ai patit? am intrebat-o.

Joanna deschise gura, o inchise la loc, ofta, se prabusi pe un scaun si ramase cu privirea tinta in fata ei.

Am avut cea mai ingrozitoare zi, a inceput ea.

Ce s-a intamplat?

Am facut un lucru incredibil. A fost ingrozitor

Dar ce?

Am plecat la o plimbare - o plimbare obisnuita. Am urcat dealul si m-am indreptat spre mlastina. Am mers mile intregi - asa am avut chef. Apoi am nimerit intr-o fundatura. E o ferma acolo - un loc izolat, uitat de Dumnezeu. Mi-era sete si m-am intrebat daca nu au cumva niste lapte sau altceva. Asa ca m-am dus la ferma. Usa s-a deschis si a aparut Owen.

Si

Credea ca era asistenta. Acolo se afla o femeie in travaliu. El o astepta pe asistenta si ii trimisese vorba sa mai aduca un doctor. Atunci lucrurile au luat o intorsatura urata.

Da?

Asa ca el mi-a zis - mie: "Haide, o sa te descurci mai bine ca oricine". I-am raspuns ca nu pot, iar el m-a intrebat ce vreau sa spun. I-am replicat ca n-am facut niciodata asa ceva, ca nu stiu nimic despre El a zis ca ce dracu' conteaza? A fost groaznic. S-a intors spre mine si mi-a spus: "Esti femeie, nu? Presupun ca ai face tot ce-ti sta in putere ca sa ajuti o alta femeie". Apoi a continuat sa se rasteasca la mine - a zis ca i-am dat impresia ca eram interesata de profesia asta si ca am afirmat ca vreau sa fiu asistenta. "Banuiesc ca au fost doar vorbe spuse aiurea! Nu vorbeai serios, dar asta este o treaba serioasa si o sa te comporti ca o persoana decenta, si nu ca o femeiusca fara minte!"

Am facut ceva incredibil, Jerry. Am tinut instrumentele si le-am fiert, si i-am dat ce avea nevoie. Sunt atat de obosita, ca de-abia ma pot tine pe picioare. A fost ingrozitor. Dar i-a salvat - pe ea si pe copil. S-a nascut viu. Nici un moment nu a crezut ca o sa-l poata salva. Oh, Doamne!

Joanna isi acoperi fata cu mainile.

M-am uitat multumit la ea si mi-am scos palaria in fata lui Owen Griffith. O facuse pe Joanna sa dea cu nasul de realitate macar o data in viata ei.

E o scrisoare pentru tine in hol, i-am spus. Cred ca e de la Paul.

Mda? Tacu timp de un minut, apoi spuse: Nu mi-am inchipuit niciodata, Jerry, ce trebuie sa faca doctorii. Curajul de care trebuie sa dea dovada!

Am iesit in hol si i-am adus Joannei scrisoarea. Ea a deschis-o, si-a aruncat privirea pe ea si a lasat-o sa cada.

El a fost, intr-adevar, minunat. Felul cum s-a luptat modul cum nu s-a dat batut! A fost nepoliticos si groaznic fata de mine dar a fost minunat.

Am observat cu o oarecare placere faptul ca n-o interesa scrisoarea lui Paul. Era evident ca Joannei ii trecuse pasiunea pentru acesta.

Capitolul 13

I

Lucrurile nu se intampla niciodata atunci cand te astepti.

Eram foarte preocupat de cele intamplate mie si Joannei, si am fost luat total prin surprindere a doua zi dimineata cand vocea lui Nash mi-a spus la telefon:

Am prins-o, domnule Burton!

Am fost atat de uimit, ca aproape am scapat receptorul.

Adica pe

Nash m-a intrerupt:

Puteti fi auzit de acolo de unde va aflati?

Nu, nu cred sau poate

Mi s-a parut ca usa de la bucatarie se intredeschisese un pic.

Poate doriti totusi sa veniti pana la postul de politie?

Vin imediat.

Am ajuns acolo cat ai clipi din ochi. Nash se afla impre­una cu sergentul Parkins intr-una dintre incaperi. Nash era tot numai un zambet.

A fost o urmarire lunga, a spus el. Dar am prins-o in cele din urma.

Arunca o scrisoare peste masa. De data asta era batuta la masina in intregime. In felul ei era destul de blanda.

Nu are rost sa crezi ca-i poti lua locul femeii moarte. Tot orasul rade de tine. Pleaca acum. Curand va fi prea tarziu. Acesta este un avertisment. Aminteste-ti ce i s-a intamplat celeilalte fete. Pleaca si nu te mai intoarce.

Se incheia cu cateva cuvinte nu foarte obscene.

- Asta a ajuns la domnisoara Holland azi-dimineata, mi-a spus Nash.

Mi se parea ciudat ca nu a primit nici una pana acum, spuse sergentul Parkins.

Cine a scris-o? am intrebat.

Entuziasmul de pe chipul lui Nash se cam risipi.

Parea obosit si preocupat. Spuse serios:

- Imi pare rau, fiindca va fi o lovitura pentru un om deosebit, dar asta-i adevarul. Poate ca deja a avut propriile suspiciuni.

Cine a scris-o? am repetat.

Domnisoara Aimeè Griffith.

II

In acea dupa-amiaza, Nash si Parkins se deplasara la casa celor doi Griffith cu un mandat.

La invitatia lui Nash, i-am insotit.

Doctorul tine mult la dumneavoastra, mi-a spus Nash. Nu are prea multi prieteni pe aici. Cred ca, daca nu este prea dureros pentru dumneavoastra, l-ati putea ajuta sa treaca peste acest soc.

L-am asigurat ca voi veni. Nu-mi placea s-o fac, dar m-am gandit ca as putea fi de un ajutor.

Am sunat la usa si am cerut s-o vedem pe domnisoara Griffith. Am fost condusi in salon. Elsie Holland, Megan si Symmington luau ceaiul.

Nash se comporta foarte circumspect.

O intreba pe Aimeè daca poate discuta ceva cu ea intre patru ochi.

Ea se ridica si se apropie de noi. Mi s-a parut ca vad in pri­virea ei o vaga urma de teama. Daca asa a fost, a disparut imediat. Se comporta firesc si era la fel de expansiva ca de obicei.

Cu mine aveti treaba? Sper ca nu am iarasi probleme cu farurile de la masina?

Ne-a condus afara din salon, pe hol, spre un mic birou.

In timp ce inchideam usa salonului, am zarit capul lui Symmington inaltandu-se brusc. Banuiesc ca pregatirea lui juridica l-a pus in contact cu cazurile politiei si ca recunoscuse ceva in atitudinea lui Nash. Aproape ca se ridicase de pe scaun.

Asta e tot ce am vazut inainte de a inchide usa si de a-i urma pe ceilalti.

Nash recita formulele obisnuite. Era foarte linistit si corect. O avertiza si apoi ii spuse ca trebuie sa-i ceara sa-l inso­teasca. Avea un mandat pentru arestarea ei si ii citi acuzatiile

Am uitat acum termenii legali exacti. Era vorba de scri­sori, nu de crima.

Aimeè Griffith isi dadu capul pe spate si izbucni in ras. Apoi spuse cu glasul ei tunator:

Ce prostie ridicola! De parca eu as fi putut scrie o gramada de lucruri indecente ca astea. Cred ca ati innebunit. N-am scris nici un cuvant de acest fel!

Nash scoase scrisoarea adresata lui Elsie Holland si intreba:

Negati ca ati scris asta, domnisoara Griffith?

Daca Aimeè Griffith ezitase, nesiguranta durase doar o fractiune de secunda.

Sigur ca neg. N-am vazut-o in viata mea.

Nash continua calm:

Trebuie sa va spun, domnisoara Griffith, ca ati fost observata scriind aceasta scrisoare la masina de la Institutul Femeilor intre orele 23-23.30 alaltaieri-noapte. Ieri ati intrat la posta cu un teanc de scrisori in mana

Nu am pus niciodata asta la posta.

Nu, nu ati facut-o. In timp ce asteptati sa cumparati timbre, ati lasat-o pe furis sa cada pe jos, astfel ca altcineva sa o observe, sa o ridice si sa o puna la posta.

Niciodata nu

Usa se deschise si intra Symmington. Acesta interveni cu asprime:

Ce se intampla? Aimeè, daca ceva nu e in regula, ar trebui sa ai un reprezentant legal. Daca vrei ca eu

Atunci ea isi pierdu stapanirea de sine. Isi acoperi fata cu mainile si se duse clatinand pana la un scaun.

Pleaca, Dick, pleaca. Nu tu! Nu tu!

Ai nevoie de un avocat, draga mea copila.

Nu tu. Nu nu as putea suporta. Nu vreau ca tu sa stii toate astea.

Atunci el probabil ca isi dadu seama. Spuse calm:

O sa iau legatura cu Mildmay din Exhampton. E bine asa?

Ea dadu aprobator din cap. Acum plangea in hohote.

Symmington iesi din incapere. In usa se ciocni de Owen Griffith.

Ce se intampla? intreba acesta cu violenta. Sora mea

- Imi pare rau, doctore Griffith. Imi pare foarte rau. Dar nu avem o alternativa.

Credeti ca ea e raspunzatoare pentru acele scrisori?

Mi-e teama ca nu exista nici o indoiala in acest sens, domnule, zise Nash si se intoarse spre Aimeè. Trebuie sa veniti cu noi, va rog, domnisoara Griffith. Veti beneficia de posibilitatea de a va intalni cu un avocat.

Owen striga:

Aimeè

Ea trecu pe langa el fara sa-l priveasca, apoi spuse:

Nu vorbi cu mine. Nu-mi spune nimic. Si, pentru numele lui Dumnezeu, nu ma privi!

Iesira cu totii. Owen ramase pe loc ca un om in transa.

Am asteptat un pic, apoi m-am apropiat de el.

Daca pot sa te ajut cu ceva, Griffith, sa-mi spui.

El raspunse ca prin vis:

Aimeè? Nu-mi vine sa cred.

S-ar putea sa fie o greseala, am sugerat eu fara convingere.

Griffith replica incet:

Nu ar fi reactionat asa daca era o greseala. Dar nu as fi crezut niciodata. Nu-mi vine sa cred.

Se prabusi pe un scaun. M-am dus sa caut ceva tare de baut si i-am adus un pahar. Il dadu peste cap si asta paru sa-i faca bine.

La inceput, nu am putut sa accept, zise el. Acum sunt bine. Multumesc, Burton, dar nu ma poti ajuta cu nimic. Nimeni nu ma poate ajuta.

Usa se deschise si intra Joanna. Era alba ca varul la fata.

Se apropie de Owen si ridica privirea spre mine.

- Pleaca, Jerry, zise ea. Asta e treaba mea. In timp ce ieseam pe usa, am vazut-o ingenunchind langa scaunul lui.

III

Nu pot sa povestesc coerent evenimentele din urma­toarele 24 de ore. Tot felul de incidente ies in evidenta, fara legatura cu alte intamplari.

Imi amintesc ca Joanna s-a intors acasa, foarte palida si trasa la fata, iar eu am incercat s-o inveselesc spunandu-i:

Acum cine este ingerul pazitor?

Si cum ea a zambit trist si chinuit, si mi-a raspuns:

Mi-a zis ca nu are nevoie de mine, Jerry. Este foarte, foarte mandru si incapatanat!

Nici fata mea nu ma vrea i-am spus eu.

Am ramas acolo un timp, iar Joanna a zis in cele din urma:

Se pare ca familia Burton nu este tocmai dorita in momentul de fata!

Nu conteaza, draga mea, am asigurat-o. Inca ne avem unul pe celalalt.

- Intr-un fel sau altul, Jerry, asta nu ma consoleaza prea mult acum

IV

Owen veni a doua zi si o lauda in cel mai expansiv mod cu putinta. Era minunata, extraordinara! Felul cum venise la el, cum dorea sa se casatoreasca cu el - imediat daca el voia asta! Dar el nu avea de gand sa o lase sa faca asa ceva. Nu, era prea buna, prea fina ca sa fie atinsa de mizeria care se va declansa de indata ce ziarele vor afla stirea.

O iubeam pe Joanna si stiam ca era genul pe care te puteai bizui la necaz, dar ma cam saturasem de toata vorbaria asta bombastica. I-am spus lui Owen pe un ton cam iritat sa nu mai fie asa un gentleman.

M-am dus pe Strada Mare si am gasit pe toata lumea tocand stirea. Emily Barton spunea ca ea niciodata nu avusese mare incredere in Aimeè Griffith. Nevasta bacanului poves­tea cu pasiune cum ea considerase mereu ca domnisoara Griffith avea o privire ciudata

Am aflat de la Nash ca inaintasera cazul impotriva lui Aimeè. Perchezitia efectuata acasa la ea dusese la desco­perirea paginilor taiate din cartea lui Emily Barton - erau ascunse in dulapul de sub scara, invelite intr-o rola de tapet vechi.

Un loc foarte potrivit, spuse Nash apreciativ. Niciodata nu stii cand isi baga nasul un servitor curios intr-un birou sau intr-un sertar incuiat - dar dulapurile alea pline de nimicuri nu sunt deschise niciodata decat atunci cand mai arunci ceva in ele.

Se pare ca doamna are un penchant pentru acea ascun­zatoare, am constatat eu.

Da. O minte criminala este rareori adepta varietatii. Apropo de fata moarta, avem un fir de urmat. Din dispensarul doctorului lipseste un pisalog mare si greu. Pun pariu pe orice ca fata a fost lovita cu asa ceva.

E un lucru cam dificil de carat fara sa fie observat, am protestat.

Nu pentru domnisoara Griffith. Se ducea la o intalnire a asociatiei femeilor in acea dupa-amiaza, dar in drumul ei urma sa lase flori si legume la standul Crucii Rosii, asa ca a luat un cos mare si incapator cu ea.

Ati gasit tepusa?

Nu, si nici nu vom reusi. Poate ca biata creatura e nebuna, dar nu atat de nebuna incat sa pastreze tepusa plina de sange ca sa ne usureze noua munca, cand tot ce trebuia sa faca era sa o spele si sa o puna inapoi intr-un sertar.

Presupun, am cedat eu, ca nu le poti avea pe toate.

Casa parohiala fusese ultimul loc unde ajunsese vestea.

Batrana Miss Marple a fost foarte afectata. Aborda subiectul cu insufletire:

Nu este adevarat, domnule Burton. Sunt sigura nu este adevarat.

Mi-e teama ca este. Stiti, au pandit-o. Chiar au vazut-o cum a batut la masina acea scrisoare.

Da, da, poate ca au vazut-o. Da, asta pot sa inteleg.

Iar paginile cartii din care au fost decupate literele au fost gasite in casa ei, ascunse.

Miss Marple ma privi tinta. Apoi spuse cu o voce foarte joasa:

Dar este oribil - cu adevarat o ticalosie.

Doamna Dane Calthrop veni in graba si ni se alatura.

Ce s-a intamplat, Jane?

Miss Marple murmura neajutorata:

O, Doamne, ce se poate face?

Ce te-a suparat, Jane?

Miss Marple zise:

Trebuie sa fie ceva. Dar sunt atat de batrana si de nesti­utoare, si, mi-e teama, atat de proasta!

M-am simtit cam stanjenit si m-am bucurat cand doamna Dane Calthrop s-a indepartat cu prietena ei.

Urma s-o intalnesc pe Miss Marple din nou in acea dupa-a­miaza. Mult mai tarziu, cand ma indreptam spre casa.

Statea langa podetul din capatul satului, de langa casuta doamnei Cleat, si discuta cu Megan - dintre toti oamenii!

Doream s-o vad pe Megan. Asta-mi dorisem toata ziua. Am grabit pasul. Dar, in timp ce ma apropiam de ele, Megan se rasuci pe calcaie si pleca in cealalta directie. Asta m-a infuriat si as fi mers dupa ea, dar Miss Marple mi-a iesit in drum.

Am vrut sa vorbesc cu dumneavoastra, imi zise. Nu, nu va duceti dupa Megan acum. Nu ar fi intelept.

Tocmai ma pregateam sa-i dau o replica aspra cand ma dezarma spunandu-mi:

Fata asta a avut mare curaj - chiar foarte mare curaj.

Tot mai doream sa ma duc dupa Megan, dar Miss Marple continua:

Nu incercati s-o vedeti acum. Stiu ce spun. Trebuie sa-si pastreze curajul intact.

Ceva din afirmatia batranei doamnei m-a facut sa ma infior. Era ca si cum stia ceva ce eu nu stiam.

Mi-era teama si nu stiam de ce.

Nu m-am dus acasa. M-am intors pe Strada Mare si m-am plimbat de-a lungul ei fara tinta. Nu stiu ce asteptam, nici la ce ma gandeam

Am fost ajuns din urma de plicticosul acela ingrozitor de colonel Appleton. Ca de obicei, ma intreba de draguta mea sora si apoi continua:

Ce-i cu zvonul asta ca sora lui Griffith e nebuna de legat? Se spune ca ea se afla in spatele afacerii asteia cu scrisorile anonime care a scos din sarite pe toata lumea. La inceput nu mi-a venit sa cred, dar se spune ca e adevarat.

L-am asigurat ca este foarte adevarat.

Ei, ia te uita - trebuie sa recunosc ca politistii nostri sunt destul de buni pana la urma. Le trebuie timp, asta-i tot, le trebuie timp. Ce treaba ciudata chestia asta cu scrisorile anonime - fetele astea batrane si stafidite sunt cele care ape­leaza la asa ceva; femeia asta Griffith nu arata prea rau, chiar daca era cam trecuta. Insa in zona asta nu prea sunt fete care sa arate cat de cat bine - cu exceptia guvernantei familiei Symmington. La ea chiar merita sa te uiti. E si o fata placuta. E recunoscatoare daca cineva face un lucru cat de mic pentru ea. Am intalnit-o nu de mult la un picnic cu pustii aceia. Ei alergau pe camp, iar ea impletea - si era foarte suparata ca ramasese fara lana. "Hei, i-am zis, vrei sa te duc pana la Lymstock? Trebuie sa iau de acolo o undita. Nu va dura mai mult de zece minute, apoi te aduc inapoi." Ea avea oarecare indoieli sa-i lase singuri pe baieti. "N-o sa pateasca nimic, i-am spus. Cine sa le faca ceva?" Nu aveam de gand sa-i iau si pe baieti, Doamne fereste! Asa ca am dus-o, am lasat-o la mercerie, am luat-o mai tarziu si asta a fost tot. Mi-a mul­tumit foarte frumos. Era recunoscatoare si toate cele. O fa­ta draguta.

Am reusit sa scap de el.

Ceva mai tarziu, am zarit-o pe Miss Marple pentru a treia oara - iesea de la postul de politie.

V

De unde vin temerile oamenilor? Unde capata contur? Unde se ascund inainte de a iesi la iveala?

Doar o scurta fraza. Auzita si remarcata, si neuitata cu totul vreodata: "Ia-ma de aici - e atat de ingrozitor - ma simt atat de rea"

De ce spusese Megan asta? Ce motiv avea sa se simta rea?

Nu putea fi nimic in moartea doamnei Symmington care sa o faca pe Megan sa se simta rea.

De ce se simtise copila asa? De ce? De ce?

Oare din cauza ca se simtea raspunzatoare in vreun fel?

Megan? Imposibil! Megan nu putea avea nimic de-a face cu acele scrisori - acele scrisori ingrozitoare, pline de un limbaj obscen.

Owen Griffith intalnise un caz in nord - o eleva de scoala

Ce spusese inspectorul Graves?

Ceva legat de mintea unei adolescente

Doamne nevinovate de varsta medie aflate pe masa de operatie care balmajeau cuvinte al caror sens aproape ca nu il cunosteau Baieti care scriau cuvinte obscene pe pereti

Nu, nu, nu Megan.

Ereditate? Sange stricat? Era ghinionul, nu vina ei, era un blestem lasat de o generatie trecuta?

"Nu sunt nevasta potrivita pentru tine. Ma pricep mai bine la ura decat la dragoste."

Oh, Megan, copila mea! Nu asta! Orice, dar nu asta! Si batranica aceea e pe urmele tale, te banuieste. Spune ca ai curaj. Curaj sa faci ce?

Fusese doar o invalmaseala a gandurilor. Acum trecuse. Dar doream s-o vad pe Megan. Imi doream asta din toata inima.

La noua si jumatate in seara aceea, am plecat de acasa, m-am dus in sat si apoi spre casa familiei Symmington.

In acel moment, mi-a venit in minte o idee cu totul noua. M-am gandit la o femeie pe care nimeni nu o luase in calcul nici macar o clipa.

(Sau Nash se gandise la ea?)

Foarte improbabil, foarte putin posibil si, pana astazi, as fi spus chiar imposibil. Dar nu era asa. Nu, nu era imposibil.

Mi-am iutit pasul. Fiindca acum era si mai necesar s-o vad pe Megan imediat.

Am intrat pe poarta casei familiei Symmington si m-am indreptat spre cladire. Cerul noptii era plin de nori, intunecat, incepuse sa cada o ploaie usoara. Nu reuseam sa vad prea bine in jurul meu.

Am ezitat cateva clipe, apoi, in loc sa ma duc la usa din fata, m-am intors si m-am strecurat in tacere pana la fereas­tra, ocolind un tufis mare si ascunzandu-ma pe cat posibil.

Lumina venea de la o fanta intre draperiile care nu erau complet trase. Era usor sa vad ce se petrece inauntru.

Era o scena casnica ciudat de pasnica. Symmington statea intr-un fotoliu mare, iar Elsie Holland, cu capul aple­cat, tesea preocupata camasa rupta a unuia din baieti.

Puteam sa si aud la fel de bine cum vedeam, pentru ca geamul de sus era deschis.

Elsie Holland vorbea:

Dar eu cred, serios, domnule Symmington, ca baietii sunt destul de mari sa mearga la o scoala cu internat. Nu ca nu mi-ar parea rau sa-i las - fiindca o sa regret enorm. Am ajuns sa-i indragesc foarte tare pe amandoi.

Cred ca ai probabil dreptate in ceea ce-l priveste pe Brian, domnisoara Holland. Am hotarat ca va incepe de trimestrul viitor la Winhays - scoala unde am studiat si eu. Insa Colin e inca prea mic. As prefera sa mai stea un an acasa.

Da, inteleg ce vreti sa spuneti. Si Colin este poate un pic prea mic pentru varsta lui

O discutie de familie - o scena de familie - si un cap cu bucle aurii aplecat peste lucrul de mana.

Apoi usa se deschise si Megan aparu in incapere.

Ramase foarte dreapta in cadrul usii si mi-am dat seama imediat ca era extrem de incordata. Pielea fetei ii era intinsa si trasa, iar ochii ii erau stralucitori si hotarati. In noaptea asta, atitudinea copilareasca si sfidatoare nu mai exista.

Ii spuse ceva lui Symmington, dar fara sa i se adreseze in vreun fel - si brusc m-am gandit ca nu o auzisem niciodata spunandu-i cumva. Ii zicea tata, sau Dick, sau cum?

As vrea sa vorbesc cu tine, te rog. Intre patru ochi.

Symmington ridica privirea uimit si - mi s-a parut - nu foarte incantat. Se incrunta, dar Megan insista cu o hotarare care nu-i era caracteristica. Se intoarse spre Elsie Holland si spuse:

Te superi, Elsie?

A, nu, desigur.

Elsie Holland sari in picioare. Parea uimita si putin agitata.

Se indrepta spre usa si Megan inainta ca sa-i faca loc lui Elsie sa iasa.

Pentru o clipa, Elsie ramase nemiscata in cadrul usii si arunca o privire peste umar.

Avea buzele stranse, statea aproape neclintita, cu o mana intinsa, cu cealalta tinandu-si lucrul.

Mi s-a taiat respiratia, coplesit de frumusetea ei.

Cand ma gandesc acum la ea, intotdeauna o vad ca atunci - stand fara sa se miste, cu acea perfectiune nemu­ritoare si fara pereche care apartinea figurilor din Grecia antica.

Apoi isi continua drumul, inchizand usa in urma ei.

Symmington incepu destul de agitat:

Ei bine, Megan, ce este? Ce doresti?

Megan se apropiase de masa si ramase acolo privind in jos spre Symmington. Am fost inca o data uluit de hotararea implacabila care i se citea pe chip si de altceva - o duritate pe care nu i-o cunosteam.

Apoi deschise gura si rosti ceva care ma soca teribil:

Vreau niste bani, zise ea.

Cererea nu imbunatati starea de spirit a lui Symmington. El ii replica aspru:

Si nu puteai sa mai astepti pana maine? Care e pro­blema, consideri ca alocatia nu iti este de ajuns?

Chiar si atunci am fost de parere ca e un om corect, deschis discutiilor rationale, desi nu apelului la sentimente.

Vreau multi bani, afirma Megan.

Symmington isi indrepta spatele si raspunse cu raceala:

O sa devii majora peste cateva luni. Atunci vei primi din partea tutorelui banii pe care ti i-a lasat bunica ta.

Nu intelegi, replica Megan. Vreau bani de la tine. Apoi continua, vorbind mai repede: Nimeni nu mi-a spus prea multe despre tatal meu. Nu au vrut sa stiu despre el. Dar stiu ca a fost trimis la inchisoare si stiu de ce. Pentru santaj! Facu o pauza. Ei bine, eu sunt fiica lui. Si poate ca il mostenesc. Oricum, iti cer bani fiindca daca nu-mi dai - se opri, dupa care continua incet si fara intonatie - o sa spun ce am vazut ca ai facut cu caseta in ziua aceea, in camera mamei mele.

Se lasa tacerea. Apoi Symmington rosti cu o voce lipsita de orice emotie:

Nu stiu la ce te referi.

Cred ca stii, replica Megan.

Si zambi - nu era un zambet prea placut.

Symmington se ridica in picioare si se duse la birou. Scoase un carnet de cecuri din buzunar si completa o fila. O presa atent cu sugativa, apoi se intoarse. Ii intinse cecul lui Megan.

Esti mare acum, zise el. Inteleg ca poate simti nevoia sa-ti cumperi ceva mai special - ma refer la haine si altele asemenea. Nu stiu despre ce vorbesti. N-am luat in seama. Dar uite un cec.

Megan se uita la el, apoi spuse:

Multumesc. Deocamdata, este suficient.

Se intoarse si iesi din incapere. Symmington ramase cu privirea atintita in urma ei, la usa inchisa, dupa care se intoarse si, cand i-am vazut expresia, am facut involuntar un pas inainte.

Am fost oprit in cel mai incredibil mod. Tufisul urias pe care-l observasem langa zid se dovedi a nu fi un simplu tufis. Bratul comisarului Nash ma prinse si vocea lui imi sopti la ureche:

Liniste, Burton. Pentru numele lui Dumnezeu!

Apoi, cu o precautie infinita, se trase inapoi, bratul lui indemnandu-ma sa-l urmez.

Dupa coltul casei, Nash se indrepta de spate si isi sterse fruntea.

Evident, zise el, ca trebuia sa interveniti dumneavoastra!

Fata aceea este in pericol, am spus agitat. I-ati vazut fata? Trebuie sa o scoatem de acolo.

Nash ma apuca de brat cu hotarare.

Domnule Burton, trebuie sa ma ascultati.

VI

Si am ascultat.

Nu mi-a placut - dar am cedat. Insa am insistat sa fiu de fata si am jurat sa ascult ordi­nele care aveau sa-mi fie date.

Asa am ajuns sa intru, impreuna cu Nash si cu Parkins, in casa pe usa din spate, care fusese deja descuiata.

Si am asteptat cu Nash pe palierul de la etaj, in spatele unei draperii de catifea care masca un alcov cu fereastra, pana cand ceasurile din casa au batut ora doua. Atunci usa camerei lui Symmington se deschise si el traversa holul si apoi intra in camera lui Megan.

Nu m-am agitat si nici nu am facut vreo miscare, fiindca stiam ca sergentul Parkins se afla inauntru, ferit privirilor de usa care urma sa se deschida. Mai stiam ca Parkins era un om bun, care-si cunostea meseria, si ca eu nu eram sigur ca puteam sa-mi tin gura si sa nu izbucnesc.

Si asteptand acolo, cu inima batand mai sa-mi sara din piept, l-am vazut pe Symmington iesind cu Megan in brate, carand-o la parter, iar eu si Nash i-am urmat la o dis­tanta discreta.

O dusese in bucatarie si tocmai o pusese cu capul in cuptor, dupa care daduse drumul la gaz, cand eu si Nash am intrat pe usa si am aprins lumina.

Acesta a fost sfarsitul lui Richard Symmington. S-a pra­busit la pamant. In timp ce o scoteam pe Megan si opream gazul, l-am vazut prabusindu-se. Nici macar nu a incercat sa opuna rezistenta. Stia ca-si jucase cartile si ca pierduse.

VII

Am asteptat langa patul lui Megan sa-si revina, injurandu-l din cand in cand pe Nash.

De unde stii ca nu a patit nimic? A fost un risc prea mare.

Nash avea o atitudine foarte impaciuitoare.

Doar un somnifer in paharul cu lapte pe care il avea mereu langa pat. Nimic mai mult. E logic ca nu putea risca sa o otraveasca. In ceea ce-l privea, toata afacerea se inche­iase odata cu arestarea domnisoarei Griffith. Nu-si putea permite sa aiba prin preajma vreo moarte misterioasa. Fara violenta, fara otrava. Dar daca o tanara destul de nefericita, care se gandeste la sinuciderea mamei ei, isi pune in cele din urma capul in cuptor - ei bine, oamenii ar spune ca nu a fost niciodata prea normala si ca socul mortii mamei ei a dat-o gata.

Am spus, privind-o pe Megan:

O sa treaca o vreme pana sa-si revina.

Ai auzit ce a spus doctorul Griffith? Inima si pulsul sunt in regula - o sa doarma si o sa se trezeasca normal. I-a dat un somnifer pe care-l prescrie multor pacienti ai lui.

Megan se misca si murmura ceva.

Comisarul Nash parasi discret incaperea.

Imediat Megan deschise ochii.

Jerry.

Buna, iubito.

M-am descurcat bine?

De parca te-ai fi ocupat cu santajul de mic copil.

Megan isi inchise iarasi ochii. Apoi murmura:

Aseara ti-am scris In caz ca ceva nu mergea cum trebuie. Dar mi s-a facut prea somn ca sa continui. Biletul e acolo.

M-am dus la biroul ei. Intr-un mic bloc de sugativa am gasit scrisoarea neterminata a lui Megan. Incepea cuviincios:

Dragul meu Jerry

Citeam volumul meu de Shakespeare din scoala si sonetul care incepe cu:

Visului meu ii esti a vietii hrana

Esti ploaia repede ce uda glia.[10]

Si mi-am dat seama ca, de fapt, sunt indragostita de tine, fiindca asta e ceea ce simt

Capitolul 14

Asa ca vedeti, zise doamna Dane Calthrop, am avut dreptate sa apelez la un specialist.

Am privit-o mirat. Ne aflam cu totii la casa parohiala. Afara ploaia cadea in rafale, in semineu ardea un foc placut de busteni, iar doamna Dane Calthrop tocmai inconjurase camera, infoiase o pernuta decorativa de pe canapea si, dintr-un motiv numai de ea stiut, o pusese pe capacul pianului urias din incapere.

Asa ati facut? am intrebat surprins. Cine era? Ce a facut el?

Nu a fost un "el", replica doamna Dane Caltrop.

Cu un gest larg al mainii arata spre Miss Marple. Aceasta terminase impletitura pufoasa si era acum ocupata cu o croseta si un ghem de bumbac.

Acesta este specialistul meu. Jane Marple. Priviti-o bine. Va spun eu, femeia aceasta stie mai multe despre tica­losia omeneasca decat oricine altcineva.

Nu cred ca ar trebui sa spui una ca asta, draga mea, murmura Miss Marple.

Dar asta-i adevarul.

Cine traieste la tara are ocazia sa cunoasca natura umana, zise placida Miss Marple.

Apoi, simtind ca asta se astepta de la ea, lasa deoparte croseta si ne oferi o disertatie calma asupra crimei.

Ceea ce este foarte important in aceste cazuri este sa-ti pastrezi mintea deschisa tuturor posibilitatilor. Vedeti,majoritatea crimelor sunt extrem de simple. Asa a fost aceas­ta. Foarte normala si directa - si destul de usor de inteles - desigur, intr-o maniera foarte neplacuta.

Foarte neplacuta!

Adevarul a fost, intr-adevar, foarte evident. L-ati vazut, domnule Burton, l-ati stiut.

Nu, nu am stiut.

Ba da. Mi-ati aratat totul. Ati vazut perfect relatia dintre lucruri, dar nu ati avut suficienta incredere in fortele proprii sa va dati seama ce insemnau sentimentele pe care le aveati. In primul rand, acea expresie enervanta - "Nu iese fum fara foc." Va irita, dar ati procedat corect etichetand-o drept ceea ce era - o perdea de fum. O direc­tionare gresita - toata lumea privea spre altceva, spre scrisorile anonime. Dar elementul principal este ca nu a existat nici o scrisoare anonima!

Dar, draga Miss Marple, va pot asigura ca au existat. Eu am primit una.

Da, dar nu aveau nici o baza reala. Draga noastra Maud, aici de fata, si-a dat seama de asta. Chiar si intr-un loc linistit ca Lymstock sunt o multime de scandaluri si va pot asigura ca orice femeie care locuieste aici le-ar fi cunoscut si le-ar fi folosit. Dar un barbat nu este interesat de barfe la fel ca o femeie - mai ales un barbat detasat, cu o gandire logica, precum domnul Symmington. Daca autorul ar fi fost, intr-adevar, o femeie, scrisorile ar fi fost mult mai la obiect.

Asa ca, daca nu luati in consideratie acea perdea de fum si cautati sursa focului, stiti unde va aflati. Ajungeti la ceea ce s-a intamplat cu adevarat. Si, lasand la o parte scrisorile, un singur lucru s-a intamplat - doamna Symmington a murit.

Si atunci, fireste, incepi sa te gandesti cine ar fi dorit moartea doamnei Symmington, iar prima persoana care iti vine evident in minte intr-un asemenea caz este, mi-e teama, chiar sotul. Si te intrebi daca exista vreun motiv? Orice motiv? De exemplu, o alta femeie.

Si primul lucru pe care l-am auzit sosind aici este ca in casa exista o guvernanta foarte atragatoare. Este clar, nu-i asa? Domnul Symmington, un barbat destul de rece, care isi reprima emotiile, este legat de o nevasta plangacioasa si nevrotica. Apoi brusc apare aceasta femeie tanara si radioasa.

Mi-e teama ca domnii, cand se indragostesc la o anumita varsta, se aprind foarte tare. Este chiar ca o nebunie. Si, din cate imi pot da seama, domnul Symmington nu a fost nicio­data un om bun - nu era foarte amabil sau foarte afectuos, sau foarte plin de compasiune, calitatile lui erau toate "nega­tive" - asa ca nu a avut puterea sa se lupte cu aceasta nebunie. Si intr-un astfel de loc, numai moartea sotiei lui ar fi rezolvat problema. Vedeti, el dorea sa se insoare cu tanara. Ea e o persoana foarte respectabila, si la fel e si el. In plus, era foarte devotat copiilor sai si nu voia sa renunte la ei. Dorea totul - casa, copiii, respectabilitatea nestirbita si pe Elsie. Iar pretul pe care trebuia sa-l plateasca pentru asta era crima.

Dupa parerea mea, a ales o modalitate foarte desteapta. Stia foarte bine din experienta altor cazuri de crima ca banu­iala cade asupra sotului in cazul in care sotia moare pe neasteptate - si ca exista posibilitatea efectuarii unei exhu­mari in caz de otravire. Asa ca a creat o moarte care parea doar incidentala fata de altceva. A creat un autor de scrisori anonime inexistent. Si lucrul destept a fost ca era sigur ca politistii vor banui o femeie - si au avut dreptate intr-o oare­care masura. Toate scrisorile au fost scrisorile unei femei; el le-a facut cu multa abilitate, inspirandu-se din cazul de anul trecut si din cel despre care ii povestise doctorul Griffith. Nu vreau sa sugerez ca a fost atat de lipsit de finete incat sa le reproduca identic, dar a preluat expresii si propozitii din ele si le-a amestecat, iar rezultatul a fost ca scrisorile pareau in mod clar opera mintii unei femei - o personalitate reprimata, o persoana pe jumatate nebuna. Cunostea toate trucurile pe care le foloseste politia - teste grafologice, analiza textelor dactilografiate etc. Si-a pregatit crima de ceva vreme. A batut la masina toate plicurile inainte sa doneze masina Institutului Femeilor si probabil a taiat paginile din cartea de la Little Furze cu mult timp in urma, cand astepta, intr-o zi, in salon. Oamenii nu deschid prea des cartile cu predici!

Si, in sfarsit, dupa ce a inscenat povestea cu Mana Ascunsa, si-a pus in practica planul - intr-o dupa-amiaza, cand guvernanta, baietii si fiica lui vitrega erau plecati, iar servi­toarele aveau obisnuita zi libera. Nu a putut sa prevada ca micuta Agnes se va certa cu iubitul ei si se va intoarce acasa.

Dar ce a vazut fata? intreba Joanna. Stiti ce anume?

Nu stiu. Pot numai sa ghicesc. Banuiala mea e ca nu a vazut nimic.

Totul a fost doar o confuzie?

Nu, nu, draga mea, vreau sa spun ca ea a stat la fereas­tra de la camara asteptand ca iubitul ei sa apara si sa-si ceara scuze, si, practic, nu a vazut nimic. Adica nimeni nu a venit acolo - nici postasul, nici altcineva.

Fiind inceata la minte, i-a luat probabil ceva timp sa-si dea seama ca acest lucru era foarte ciudat - deoarece se pare ca doamna Symmington chiar primise o scrisoare anonima in acea dupa-amiaza.

A primit una? am intrebat, confuz.

Bineinteles ca nu! Dupa cum am spus, crima asta e foarte simpla. Sotul ei i-a pus cianura in caseta de deasupra - cea pe care ea a luat-o in dupa-amiaza cand, dupa pranz, a apucat-o o criza de sciatica. Tot ce i-a ramas lui Symmington sa faca a fost sa ajunga acasa mai inainte sau in acelasi timp cu Elsie Holland, si sa o strige pe sotia lui. Cand aceasta nu a raspuns, s-a dus la ea in camera, a pus un strop de cianura in paharul cu apa cu care ea obisnuia sa inghita caseta, a aruncat scrisoarea anonima mototolita in foc si i-a pus in mana o bucatica de hartie pe care era scris: "Nu mai pot continua".

Miss Marple se intoarse spre mine.

Ati avut dreptate si in privinta asta, domnule Burton. O "bucatica de hartie" a fost un element gresit. Oamenii nu lasa bilete de sinucigas pe bucatele de hartie. Folosesc o foaie - si, de cele mai multe ori, si un plic. Da, folosirea unei mici bucati de hartie a fost o greseala, si dumneavoastra ati stiut asta.

Ma supraapreciati, am spus. Nu am stiut nimic.

Dar ati stiut, domnule Burton, chiar ati stiut. Altfel, de ce ati fost atat de impresionat de mesajul pe care vi l-a lasat sora dumneavoastra, scris pe agenda de telefon?

Am repetat incet:

"Spune-i ca nu ma pot duce vineri". Inteleg! Nu ma pot duce?

Miss Marple imi spuse radioasa:

Exact. Domnul Symmington a dat la un moment dat peste un asemenea mesaj si a intrevazut posibilitatile. A rupt bucatica de hartie cu aceste cuvinte de care urma sa aiba nevoie cand aparea momentul potrivit - un mesaj cu scrisul sotiei lui.

Am mai dat si alta dovada de inteligenta? am intrebat.

Miss Marple imi facu cu ochiul.

M-ati pus pe calea cea buna. Ati pus cap la cap toate faptele - in ordine - si, mai ales, mi-ati spus cel mai impor­tant lucru dintre toate - ca Elsie Holland nu a primit nici o scrisoare anonima.

Stiti, am spus, ca seara trecuta m-am gandit ca ea era autoarea scrisorilor si ca de aceea nu a primit nici una.

O, Doamne, nu Persoana care scrie scrisori anonime isi trimite si siesi asemenea epistole. Asta face parte din emotie, dupa parerea mea. Nu, nu, acest fapt m-a interesat din cu totul alt punct de vedere. Acesta a fost, intr-adevar, unul dintre punctele slabe ale domnului Symmington. Nu a putut sa scrie o scrisoare plina de mizerii femeii pe care o iubea. Este un aspect foarte interesant al naturii omenesti - si un punct in favoarea lui, intr-un fel - dar cu asta s-a dat de gol.

Si el a ucis-o pe Agnes? intreba Joanna. Dar asta a fost de-a dreptul inutil, nu-i asa?

Poate ca a fost, dar ceea ce nu realizezi, draga mea - intrucat nu ai ucis pe nimeni - este ca judecata iti este distor­sionata dupa aceea si totul pare exagerat. Fara indoiala ca a auzit-o pe fata sunand-o pe Partridge, spunand ca este ingri­jorata de la moartea doamnei Symmington, ca era ceva ce nu intelegea. Nu a putut sa riste - fata aceea proasta vazuse ceva, stia ceva.

Si totusi, aparent, el se afla la birou in acea dupa-amiaza?

- Imi inchipui ca a omorat-o inainte sa plece. Domni­soara Holland era in sufragerie sau in bucatarie. El a iesit pe hol, a deschis si a inchis usa de la intrare ca sa lase impresia ca plecase, apoi s-a strecurat in mica garderoba. Cand in casa a ramas numai Agnes, el a sunat probabil la usa, s-a strecurat inapoi in garderoba, a iesit in spatele ei si a lovit-o in cap in timp ce ea deschidea usa de la intrare, apoi a bagat-o in dulapul de sub scara, s-a dus la birou, ajungand numai cu o mica intarziere - daca cineva observa asta, dar probabil ca nimeni nu a observat. Vedeti, nimeni nu banuia un barbat.

O bruta abominabila, zise doamna Dane Calthrop.

Nu va pare rau pentru el, doamna Dane Calthrop? am intrebat-o.

Absolut deloc. De ce?

Ma bucur sa aud asa ceva, asta-i tot.

Dar de ce Aimeè Griffith? se interesa Joanna. Stiu ca politia a gasit pisalogul luat de la dispensarul lui Owen - si tepusa. Banuiesc ca nu este foarte usor pentru un barbat sa puna inapoi lucrurile in sertarele din bucatarie. Si ghiceste unde erau? Comisarul Nash mi-a spus asta de-abia acum, cand l-am intalnit in drum spre dumneavoastra. In una dintre cutiile acelea mucegaite de documente din biroul lui. A lui Sir Jasper Harrington-West, decedat.

Bietul Jasper, facu doamna Dane Calthrop. Mi-a fost var. Un barbat atat de corect, de moda veche. Ar fi facut infarct!

Nu a fost o adevarata nebunie sa le pastreze? am intrebat.

Ar fi fost probabil o nebunie mai mare sa nu le pastre­ze, spuse doamna Dane Calthrop. Nimeni nu avea vreo banuiala in legatura cu Symmington.

Nu a lovit-o cu pisalogul, afirma Joanna. Acolo mai era si o greutate de la pendula, cu par si sange pe ea. Politia crede ca Symmington a furat pisalogul in ziua cand Aimeè a fost arestata si a ascuns paginile din carte acasa la ea. Asta ma face sa revin la prima mea intrebare: Ce e cu Aimeè Griffith? Politia chiar a vazut-o scriind acea scrisoare.

Da, desigur, zise Miss Marple. Chiar a scris, intr-adevar, acea scrisoare.

Dar de ce?

Oh, draga mea, evident ca ti-ai dat seama ca domnisoara Griffith a fost toata viata indragostita de Symmington, nu?

Biata de ea, zise mecanic doamna Dane Calthrop.

Au fost mereu prieteni buni si, dupa parerea mea, ea a sperat ca, dupa moartea doamnei Symmington, intr-o zi, poate ei bine Miss Marple tusi delicat. Apoi au inceput sa se raspandeasca barfele despre Elsie Holland si cred ca asta a suparat-o foarte tare. O considera pe fata o vulpita smechera care incerca pe furis sa castige afectiunea lui Symmington si care nu era demna de el. Doar asa, ma gandesc, a putut sa cada prada tentatiei. De ce sa nu mai adauge inca o scrisoare anonima si sa nu o inspaimante pe fata, determinand-o sa plece? Trebuie sa i se fi parut un lucru care nu prezenta riscuri si ea si-a luat, in opinia ei, toate precautiile.

Si? o indemna Joanna. Terminati povestirea.

- Imi imaginez, zise Miss Marple incet, ca, atunci cand domnisoara Holland i-a aratat scrisoarea lui Symmington, el si-a dat seama imediat cine a scris-o si a vazut astfel ocazia sa incheie afacerea asta o data pentru totdeauna, punandu-se pe sine la adapost. Nu a fost un gest foarte dragut - nu, deloc, dar era inspaimantat. Politia nu avea sa fie multumita pana cand nu puneau mana pe autorul scrisorilor anonime. Cand a dus scrisoarea la politie si a aflat ca Aimeè fusese vazuta scriind-o, a simtit ca are sansa dintr-un milion de a pune capat intregii povesti.

In acea dupa-amiaza, si-a dus familia la ceai acasa la Aimeè Griffith si, intrucat a venit de la birou cu servieta, a putut usor sa aduca paginile din carte, sa le ascunda in dulapul de sub scara si astfel sa incheie cazul. Locul unde le-a ascuns a fost o manevra inteligenta - aducea aminte de locul unde fusese ascuns cadavrul lui Agnes si, din punct de vedere practic, a fost ceva foarte usor de facut. Cand i-a urmat pe Aimeè si pe politisti, i-a fost de ajuns doar un minut sau doua sa intarzie in hol.

Cu toate astea, am intervenit, nu va pot ierta pentru un lucru, Miss Marple - pentru ca ati implicat-o pe Megan.

Miss Marple lasa deoparte lucrul de mana de care se apucase cu ceva vreme in urma. Ma privi pe deasupra ochelarilor si privirea ii era plina de hotarare.

Dragul meu domn, trebuia sa se faca ceva. Nu exista nici o proba impotriva acestui barbat foarte destept si scrupulos. Aveam nevoie de ajutorul cuiva, cineva curajos si istet. Am gasit persoana de care aveam nevoie.

A fost foarte periculos pentru ea.

Da, a fost periculos, dar nu suntem lasati pe acest pamant, domnule Burton, ca sa evitam pericolele atunci cand este in joc viata unui semen nevinovat. Ma intelegeti?

Am inteles.

Capitolul 15

I

Dimineata pe Strada Mare.

Domnisoara Emily Barton iese de la bacanie cu cosul de cumparaturi. Obrajii ii sunt rozalii si ochii nerabdatori.

O, Doamne, domnule Burton, sunt atat de agitata! Cand te gandesti ca pana la urma plec in croaziera!

Sper sa va distrati.

A, sunt sigura ca o sa ma distrez. Nu as fi indraznit niciodata sa ma duc singura. Pare atat de providential cum au iesit lucrurile! De multa vreme simteam ca ar trebui sa ma despart de Little Furze, ca mijloacele mele erau prea reduse, dar nu puteam suporta ideea de a sta niste straini acolo. Dar acum ca ai cumparat-o dumneata si ca o sa locuiesti acolo cu Megan - este cu totul altceva. Apoi draga de Aimeè, dupa teribila intamplare prin care a trecut, nestiind ce sa faca in continuare cu viata ei, avand in vedere ca si fratele ei urmeaza sa se insoare (ce dragut ca amandoi va veti stabili aici!), a fost de acord sa vina cu mine. Avem de gand sa lipsim de aici destul de multa vreme. S-ar putea chiar - domnisoara Emily isi cobori glasul - sa facem o calatorie in jurul lumii! Aimeè este atat de descurcareata si de practica! Eu cred ca totul s-a terminat foarte bine, nu?

Doar pentru o clipa m-am gandit la doamna Symmington si la Agnes Woddell zacand in mormintele lor din cimitir si m-am intrebat daca ele ar fi de acord cu aceasta parere. Apoi mi-am amintit ca iubitul lui Agnes nici macar nu tinuse prea mult la ea si ca doamna Symmington nu se purtase prea bine cu Megan si - ce naiba! - toti trebuie sa murim la un moment dat! Am fost de acord cu fericita domnisoara Emily ca totul s-a terminat foarte bine in cea mai buna dintre lumile posibile. Mi-am continuat drumul pe Strada Mare si am intrat pe poarta casei Symmington. Megan mi-a iesit in intampinare.

Nu a fost timp de efuziuni sentimentale pentru ca un caine ciobanesc englezesc urias a venit cu Megan si aproape m-a daramat cu exuberanta lui.

Nu e adorabil? ma intreba Megan.

E un pic cam exagerat. E al tau?

Da, cadou de nunta de la Joanna. Am primit niste cadouri foarte dragute, nu-i asa? Chestia aia pufoasa de lana care nu stim la ce foloseste, primita de la Miss Marple, setul adorabil de ceai Crown Derby de la domnul Pye, iar Elsie mi-a trimis un prajitor de paine

Cat de tipic am intervenit.

A obtinut o slujba la un dentist si e foarte fericita. Si. unde ramasesem?

Enumerai cadourile de nunta. Nu uita ca, daca te razgandesti, va trebui sa le trimiti pe toate inapoi.

Nu o sa ma razgandesc. Ce am mai primit? A, da, doamna Dane Calthrop ne-a trimis un scarabeu egiptean.

Originala femeie, am remarcat.

A, dar nu stii ce-i mai grozav. Partridge mi-a trimis un cadou. Este cea mai hidoasa fata de masa pe care ai vazut-o vreodata. Dar cred ca acum ma place, fiindca mi-a marturisit ca a brodat-o cu mana ei.

Si are ca model struguri acri si scaieti, banuiesc.

Nu, niste inimi unite.

I-auzi, Partridge a apucat-o pe drumul cel bun.

Megan ma trase in casa.

Mai este doar un lucru pe care nu pot sa-l inteleg, mi-a spus. In afara de zgarda si lesa cainelui, Joanna a mai trimis inca o zgarda si o lesa. Pentru ce crezi ca sunt?

- Asta, i-am raspuns, este mica gluma a Joannei.