Cartea junglei - rudyard kipling

RUDYARD KIPLING

Cartea junglei

FRATII LUI MOWGLI

Vulturul Chil le deschide ale noptii poteci

Scapate din gheara vampirului Mang.

In tarcuri si grajduri rumega turme,

Al nostru e pamantul, in umbre invelit pana-n zori;

E ceasul de mandra putere incercata a celor

Cu ciocuri de otel, cu labele iuti si cu gheare.

S-aude urarea noastra la voi: Noroc la vanat!

Tuturor ce a junglei lege pazesc.

CANTECUL NOPTII IN JUNGLA

Aceasta s-a intamplat intr-o seara fierbinte de vara, pe coastele pravalite ale muntilor Seeonee, cand lupul se trezi din somnul lui obisnuit si, scarpinandu-se cu laba dinapoi sub pantece, casca plictisit si incepu sa-si intinda labele una dupa alta, ca sa se mai dezmorteasca de somnul care ii ingreuna incheieturile. Lupoaica isi intinse botul enorm si cenusiu peste cei patru pui care scanceau, tavalindu-se care sa ajunga mai intai si mai aproape de ea, in timp ce razele de luna straluceau la gura pesterii unde isi aveau culcusul.

- Mmmraah, casca lupul, a sosit din nou vremea sa ies la vanatoare, si era gata sa se repeada la vale, cand in pragul pesterii aparu o umbra cu coada stufoasa si incepu sa scanceasca:

- Noroc la vanat, tu capetenie a lupilor, si noroc pen­tru plozi, si colti albi pentru prea cinstitii tai copii, carora le doresc sa nu uite niciodata pe cei care traiesc in lumea aceasta si flamanzesc.

Era "linge blide", sau sacalul Tabaqui pe care lupii din India nici nu-l iau in seama, din cauza ca pe unde trece face galceava si umbla cu fel de fel de vorbe, iar de hranit se hraneste cu tot felul de petice si resturi de curele si vechi­turi pe care le gaseste in gunoaiele de la marginea satelor, in acelasi timp insa, se feresc de el cu frica, deoarece Tabaqui mai mult decat orice fiara din jungla e apucat uneori de turbare si atunci nu mai tine seama de fiarele pe care ina­inte le inconjura cu teama, ci se repede drept inainte si musca tot ce-i iese in cale. Insusi tigrul se fereste sa-i iasa in drum cand stie ca e turbat, deoarece turbarea e boala cea mai ingrozitoare de care toate fiarele se feresc. Oamenii ii zic hidrofobie, dar fiarele ii spun Dewanee, adica nebunie, si cauta cat pot sa se ascunda din calea ei.

- Daca ti-e foame n-ai decat sa vii sa cauti resturile pe care le gasesti, dar sunt sigur ca aici nu mai este nimic de mancat, raspunse lupul intepat.

- Pentru un lup se poate sa nu fie, dar pentru mine, care sunt un nemernic, chiar un os cat de vechi e ospat destul de bun, raspunse Tabaqui. Adica de ce, noi cei din Gidur-log (neamul sacalilor) sa facem pe delicatii? Apoi indreptandu-se spre fundul pesterii gasi un ciolan de ied ramas din ajun si incepu sa-l rontaie multumit.

- Va multumesc pentru ca m-ati ospatat, zise el lingandu-si botul. Ce frumosi sunt preacinstitii tai copii si ce ochi mari si frumosi au. Sunt tineri inca, dar cu toate acestea nu cred ca as putea sa uit zicatoarea ca toti copiii de crai sunt vrednici si barbati chiar din leagan.

Se stie ca nimic nu este mai neplacut decat sa-i lauzi cuiva copiii de fata cu ei, dar sacalul se bucura pe ascuns vazand lupul si lupoaica privindu-se stingheriti de aceste vorbe care nu erau catusi de putin la locul lor.

Tabaqui se aseza pe picioarele dinapoi si cateva clipe nu mai zise nimic ci privea multumit de efectul vorbelor lui fara rost, apoi dupa un timp continua cu rautate:

- Mi-a spus Shere Khan, cel mare, ca de cum va rasari luna noua isi va muta locul de vanatoare in partile acestea.

Shere Khan era tigrul care isi avea culcusul pe malul fluviului Waingunga, la douazeci de mile departare de pestera lupilor.

- N-are acest drept, raspunse lupul suparat. Legea din jungla spune limpede ca nu poate sa-si schimbe locul de vanatoare fara sa fi trimis vorba dinainte. Cand va aparea, va speria vanatul pe o raza de cel putin zece mile impre­jur iar eu trebuie sa vanez acuma pentru doi.

- Nu l-a poreclit mama lui degeaba, cand i-a spus Lungri (schiopul), interveni lupoaica. E schiop de un picior din nastere si tocmai din cauza aceasta niciodata n-a putut vana decat jigodii. Se vede ca cei de pe malurile fluviului Waingunga nu-l vad cu ochi buni si acum are de gand sa ne faca si noua inima rea. Fara indoiala, oamenii vor scotoci toata jungla ca sa dea de el, dar Shere Khan va fi departe, iar noi va trebui sa ne parasim barlogul impreuna cu puii nostri, in ziua cand vor da foc ierbii din jungla. Crede-ma, suntem foarte multumiti de venirea lui Shere Khan.

- Vreti sa-i duc vorba ca va face placere venirea lui? intreba Tabaqui.

- Iesi afara, se rasti lupul, caci pentru noaptea aceasta venirea ta ne-a facut destul venin. Du-te si vaneaza impre­una cu stapanul tau.

- Las' ca plec, raspunse Tabaqui linistit. Pe Shere Khan il puteti auzi acum si voi cum goneste prin hatisuri, asa ca nu mai era nevoie sa va anunt eu sosirea lui.

Lupul ciuli urechea. In fundul vaii care cobora albia unui parau se auzea mugetul plangator si prelung al unui tigru care se vede ca nu vanase nimic si nici nu-i pasa ca toata jungla aude mugetul lui.

- Ce dobitoc, zise lupul, sa pleci la vanatoare in cap de noapte si sa faci o astfel de larma. Poate isi inchipuie ca ciutele noastre sunt tot asa de grase ca bizonii de pe fluviul Waingunga?

- Hhhss, facu lupoaica, tu n-auzi? In noaptea aceasta tigrul nu goneste nici bizon nici ciuta, ci adulmeca urme de om.

Mugetul plangator incetase si acum se auzea un fel de marait inecat care parea ca rascoleste adancurile junglei in toate partile incotro te-ai fi intors. Acesta era freamatul cu care avea obiceiul sa sperie taietorii padurilor si pe cei care dormeau sub stele, caci cautand sa se fereasca din calea lui, se repezeau zapaciti de spaima si tocmai atunci cadeau plocon intre cangile de otel ale tigrului.

- Adulmeca om, zise lupul si, ridicand botul in vant, i se vazura coltii albi stralucind in lumina. Se vede ca nu sunt destule gaze si broaste pe marginea mlastinilor, ca vine sa sfasie omul si tocmai prin partea unde avem locurile noastre

pentru vanat.

Legea junglei, ale carei porunci nu sunt niciodata fara temei, opreste orice fiara ca sa vaneze omul, cel mult atunci cand il ucide pentru a arata puilor sai cum se vaneaza, dar si in cazul acesta trebuie sa fie departe de locurile de vana­toare ale haiticului din care face parte, si numai singura. Adevaratul motiv al oprelistei insa este ca, daca ucizi om, asta inseamna ca mai curand sau mai tarziu oamenii albi vor aparea inarmati cu pusti si incalecati pe elefanti, si sute de indigeni cu spatele gol, dar inarmati cu lanci, cu gonguri si cu facle aprinse, asa ca toate vietatile din jungla au de su­ferit din cauza unei neascultari Fiarele intre ele spun ca omul trebuie crutat din cauza ca este cel mai slab dintre vietuitoare si cel mai lipsit de aparare, prin urmare este nedemn de un adevarat vanator ca sa atace un om. Tot fiarele mai spun ca cel care mananca un om face jigodie si-si pier­de dintii inainte de vreme, si asta este adevarat.

Mugetul infundat parea ca se aproprie, apoi se auzi dintr-o data un "aarh", ceea ce insemna ca tigrul a facut o saritura. Apoi se auzi un urlet care nu semana deloc a tigru, si cu toate acestea urlase Shere Khan.

- Se vede ca i-a scapat prada, zise lupoaica. Ce poate fi?

Lupul iesi in fata pesterii si dupa ce facu un rond, auzi tigrul mugind fioros si ierburile, pe unde trecea, vajaind in urma lui.

- Dobitocul, zise lupul dupa ce se intoarse, altceva n-avea mai bun de facut decat sa sara in vatra focului unui taietor de lemne. Se vede ca si-a ars labele. Sacalul Tabaqui este cu el.

- Cineva suie coasta spre noi, zise lupoaica ciulind urechea, fiti gata sa-l primiti.

In mijlocul hatisului apropiat se auzira fosnind ierbu­rile. Lupul se aseza pe toate patru picioarele si isi incorda muschii, gata sa sara. Daca cineva ar fi fost de fata, ar fi avut prilejul sa vada cea mai ciudata intamplare: lupul isi frana saritura la jumatate, dupa ce se ridicase de la pamant. Sarise fara sa stie asupra cui, si cand se pomeni in aer, isi contracta muschii si se opri dintr-o data, la o inaltime de patru sau cinci coti, ca sa cada aproape in acelasi loc de unde plecase.

- E om, gemu el, un copil. Ia te uita!

In fata lui se oprise un copilas mititel, in mana cu o ramura pe care se sprijinea. Era gol complet, cu trupul ars de soare si atat de mic incat abia invatase sa umble: cea mai mica si mai nevinovata vietate care ajunsese pana acum sa intre intr-un cotlon de lupi. Se opri si, uitandu-se la lup, incepu sa zambeasca.

- Asa arata un copil? se mira lupoaica. Adu-l incoace sa-l vad si eu, caci asa ceva n-am mai vazut pana acum.

Lupul, obisnuit sa-si duca puii singur dintr-un loc intr-altul, este in stare sa ridice in colti chiar un ou, fara sa-l striveasca, asa ca lupul care pazea intrarea pesterii casca gura si apuca baietasul atat de usor de spate, incat coltii lui nici pielea nu i-o zgariara, si ridicandu-l deasupra capului, il aseza intre puii din fata lupoaicei.

- Mititelul de el! Cat e de mic si de golas! se mira lu­poaica.

Copilasul isi facu loc printre pui, ca sa poata ajunge la caldura, alaturi de lupoaica.

- Mi se pare ca vrea sa-si faca loc alaturi de puii mei Va sa zica asa arata puiul de om. N-am auzit pana acum ca o lupoaica sa se poata mandri ca printre puii ei a crescut si copilul omului.

- Eu am auzit odata ca asa ceva s-a mai intamplat din cand in cand si inainte, dar n-am pomenit sa se fi intamplat niciodata in vremea mea si nici in haiticul nostru, raspunse lupul. Pe tot trupul n-are nici un singur fir de par si l-as putea omori cu o singura lovitura de laba. Dar ia uita-te la el cum ma priveste, fara nici un fel de spaima.

Lumina de luna de la gura pesterii se stinse, caci in fata intrarii aparu capul imens al lui Shere Khan care incerca sa-si faca loc. In urma lui se auzea Tabaqui miorlaind:

- Stapane, stapane, aici a intrat. Opreste-te.

- Shere Khan ne face o mare cinste, zise lupul proptindu-se in picioare si ochii lui incepura sa scapere scantei. Ce cauta Shere Khan pe aici?

- Imi caut prada, raspunse tigrul. Parintii lui mi-au scapat, dar el a trecut pe aici. Dati-mi-l inapoi!

Shere Khan, exact cum spunea lupul, sarise in vatra de jaratic a taietorilor de lemne si era foarte intaratat din cauza ca-si arsese labele picioarelor care-l usturau de-i venea sa urle. Lupul stia insa ca gura pesterii era prea stramta pen­tru ca un tigru sa poata trece printr-insa. La intrare Shere Khan isi facuse loc sa-si bage labele dinainte si capul, dar era atat de stramtorat ca si un om care ar vrea sa-si faca loc printr-un butoi, pentru a se lupta cu cineva.

- Lupii sunt popor liber si nu primesc decat poruncile venite de la soborul haiticului, iar pe cele care le da un var­gat ucigas de pisici nu le asculta, raspunse lupul. Piciul este al nostru si il vom ucide daca vom vrea.

- Adica ati vrea si n-ati prea vrea! Ce fel de vorbe sunt acestea? Pe taurul care l-am omorat adineauri, de cand trebuie sa stau sa ma milogesc in duhoarea de caini a culcusu­lui vostru, pentru ca sa-mi dati inapoi ceea ce mi se cuvine? Ori poate nu este Shere Khan cel care vorbeste cu voi

Mugetul tigrului tuna pe sub bolta pesterii si lupoaica se scutura de puii care i se inghesuiau la piept si sari in picioare, cu ochii scaparand ca doua lumini de pucioasa prin intuneric, indreptati spre luminile ca de flacari ale ochilor tigrului.

- Eu sunt cea care iti va raspunde, eu Raksha (demonul). Piciul este al meu, Lungri, al meu si nu va fi ucis. Va trai pentru ca sa alerge in haitic si sa vaneze cu haiticul; si la urma urmelor asculta, tu care gonesti adulmecand urme­le copiilor goi, care te hranesti cu broaste si omori pesti, va veni o zi cand piciul te va vana si pe tine. Dar acum sa faci bine sa pleci numaidecat, caci altfel ti-o jur pe Sambhurul pe care l-am omorat (caci eu nu ma hranesc cu jigodiile moarte de foame ca tine), te vei intoarce la maica-ta mai schiop decat erai in ziua cand te-ai nascut, tu javra din jun­gla cu labe prajite. Hai pleaca!

Lupul ramase mirat si se uita la ea. Aproape uitase vremea cand castigase aceasta lupoaica in lupta dreapta de la alti cinci lupi care se incaierasera pentru ea; asta a fost atunci cand iesea si ea cu haiticul si cand fusese poreclita pe buna dreptate Demonul. Shere Khan ar fi putut sa-l infrun­te pe el, dar lupoaicei nu i se putea pune impotriva, caci stia ca de acolo unde se gasea, avea mai multa putere asu­pra lui si o ajuta si faptul ca era in culcusul ei pentru care ar fi dat oricand lupta pe viata si pe moarte. De aceea se re­trase binisor din gura pesterii si, cand se simti mai la larg, striga o data din fundul bojocilor:

- La el in curte toata jigodia face pe voinicul. Vom vedea ce va spune haiticul si cum se va impaca la gandul ca tu vrei sa cresti copiii oamenilor. Hoti cu cozile zbarlite, copilul este al meu si in coltii mei va trebui sa moara!

Lupoaica se intoarse tremurand de furie la puii ei, iar lupul ii spuse foarte serios:

- Shere Khan are foarte multa dreptate. Piciul trebuie dus in fata haiticului. Ce gand ai mama? Vrei sa-l cresti aici cu noi?

- Nici vorba ca vreau sa-l cresc, raspunse lupoaica respirand din greu. A venit la noi dezbracat in timp de noapte, singur si flamand, dar cu toate acestea nu i-a fost frica. Ia vezi cum si-a facut loc la sanul meu, dand la o parte unul dintre puii nostri. Casapul acesta schiop l-ar fi omorat si pe urma ar fi fugit spre fluviul Waingunga, iar oamenii din sat, drept razbunare, ar fi batut toate culcusurile noastre. Adica de ce sa nu-l cresc aici cu noi? Sigur ca-l voi creste. Culca-te frumusel, brotacelule! De aici inainte iti voi zice Mowgli, brotacelul, si sa stii ca va veni o vreme cand vei goni si tu pe Shere Khan, asa cum te-a gonit el pe tine.

- Bine, dar haiticul ce va zice? starui lupul.

Legea junglei spune limpede ca orice lup e slobod sa se retraga din haiticul din care face parte, dupa ce s-a insu­rat; in ziua insa cand puii lui sunt destul de voinici pentru ca sa se poata tine pe picioare, trebuie sa-i duca in fata so­borului, pentru ca toti ceilalti lupi sa-i poata recunoaste cand ii vor intalni. Dupa aceasta infatisare, puii de lup sunt slobozi sa alerge incotro ii va trage inima si pana in ziua cand vor ucide primul cerb, nimeni dintre lupii haiticului nu va fi scutit de pedeapsa ce i se cuvine, daca se va intam­pla sa-i sfasie cu coltii. Pedeapsa e crancena si cel nevino­vat e omorat acolo unde este gasit. Dar daca veti sta sa va ganditi putin, veti recunoaste ca este pe buna dreptate.

Lupul astepta pana in ziua cand puii lui puteau umbla pe picioare, si intr-o noapte cand se aduna soborul, ii lua cu el, impreuna cu Mowgli si cu lupoaica, si se indrepta spre Stanca Soborului, un varf de deal acoperit numai de bolo­vani si de stanci, in dosul carora se puteau ascunde cam o suta de lupi. Akela, lupul cenusiu si vaduv, care mergea in fruntea haiticului pentru ca el era cel mai tare si mai vi­clean, se intinsese cat era de lung pe stanca lui, iar ceva mai jos erau intinsi cam la patruzeci de lupi de toate mari­mile si de toate culorile, de la veteranii cu blanuri ca de viezure care erau in stare sa se lupte de unul singur cu renul, pana la lupii tineri de trei ani, si cu blanurile negre, care isi inchipuiau ca si ei pot face asemenea ispravi. Lupul Akela ducea haiticul de mai bine de un an. In tinerete cazu­se de doua ori in cursa intinsa pentru lupi si intr-un rand fu­sese ciomagit si lasat in mijlocul campului de oamenii care il credeau mort, asa ca stia destul de bine si apucaturile si obiceiurile oamenilor.

In sobor nu se vorbea prea mult. Puii erau ingramaditi la mijloc si se dadeau de-a tumba intre ei, in timp ce parin­tii lor erau asezati roata imprejur. Din cand in cand, cate un lup mai batran iesea din rand, se apropia de cate un pui si dupa ce se uita cu de-amanuntul la el, se intorcea sa-si ia locul, cu pasi nesimtiti ca de umbra. Altadata, cate o lu­poaica isi zorea puiul din urma ca sa iasa in lumina de luna, pentru a fi incredintata ca nimeni nu l-a trecut cu vederea. Din varful stancii, Akela striga:

- Cunoasteti legea; cunoasteti cu totii legea din jungla. Lupilor, uitati-va bine la ei.

La sfarsit de tot (in aceasta clipa lupoaica simti ca i se zbarleste coama) lupul aduse in mijlocul cercului pe Mowgli, brotacelul, cum ii ziceau ei, iar baiatul se aseza si ince­pu sa rada si sa se joace cu niste pietricele care straluceau in lumina de luna. Akela inca nu ridicase pana acum capul intins pe labe:

- Uitati-va bine, lupilor!

Din dosul stancilor se auzi glasul lui Shere Khan care mugi infundat:

- Piciul este al meu; dati-mi-l inapoi, caci poporul li­ber din jungla nu are ce face cu un copil

Akela insa nici nu ciuli urechile, ci continua:

- Uitati-va bine lupilor. Poporul liber din jungla n-are sa primeasca de la nimeni porunci, afara de cele pe care le da haiticul. Uitati-va bine!

Se auzi un marait surd in mijlocul adunarii, iar un lup mai tanar de patru ani repeta vorbele lui Shere Khan.

- Poporul liber din jungla nu are ce face cu un copil.

Legea junglei insa spune foarte limpede ca atunci cand se naste galceava din cauza ca un strain isi cere intrarea in haitic, doi membri, care nu pot fi nici mama nici tatal strainului, trebuie sa puna vorba buna pentru el.

- Cine pune vorba buna pentru el? Care dintre cei ce fac parte din poporul liber vrea sa puna vorba buna pentru el?

Nu raspunse nimeni si lupoaica se incorda pe picioare pentru ca sa se repeada la lupta ei cea din urma, caci stia ca va fi cea din urma in cazul cand lucrurile vor ajunge la incaierare.

Dar atunci se ridica Baloo, singura fiara care nu facea parte din haitic si care putea umbla slobod prin jungla, unde-i placea, si putea lua parte si la sfatul de la Stanca Soborului, Baloo, ursul cafeniu si somnoros care invata pe toti puii fiarelor ce este legea junglei. El era ascultat pen­tru ca nu se hranea decat cu nuci, cu radacini si cu miere, de aceea se propti in picioarele dinapoi si marai surd:

- Copilul copilul de pripas, murmura el. Acesta nu poate face nimanui nici un rau, prin urmare eu pun vorba buna pentru el. Nu am darul cuvantului, dar va spun adevarul. Luati-l si pe el in haitic, impreuna cu ceilalti, ca sa poata alerga si el cu noi cand plecam la vanat. Ma insarci­nez eu sa-l invat tot ceea ce trebuie sa stie.

- Mai avem nevoie de unul. Baloo a vorbit si el este cel care invata puii nostri sa cunoasca legea. Cine impartaseste parerea lui Baloo?

In mijlocul adunarii sari o umbra neagra care fusese in varful unei stanci. Era Bagheera, pantera neagra, cu blana ei neagra ca noaptea, dar parul de pe ea avea reflexele caracteristice ale felinelor cu luciri jucand in ape de umbra. Toti cunosteau pe Bagheera si fiecare se ferea din calea ei, caci era mai vicleana decat Tabaqui, mai indrazneata decat bourul si mai temuta decat elefantul cand este ranit. Glasul ei insa este mai dulce ca mierea ce picura proaspat din fagurii scorburilor si pielea mai matasoasa decat fulgul.

- O Akela si voi Popor Liber din jungla, mugi domol pantera, eu n-am dreptul sa ma amestec in sfatul vostru. Dar legea junglei spune ca, daca se iveste neintelegere pen­tru un pui mai tanar, fara sa fie vorba de omor, viata aces­tui pui poate fi rascumparata. Legea insa nu spune cine poa­te si cine nu poate sa dea aceasta rascumparare. Am drep­tate sau nu am?

- Foarte bine, foarte bine! aprobara puii cei tineri care erau mereu nesatui. Are dreptate, sa ascultam ce spune Bagheera. Piciul poate fi rascumparat. Asa spune legea.

- Stiind ca eu nu am dreptul sa ma amestec in sfatul vostru, v-am cerut invoire.

- Prin urmare vorbeste, si spune ce ai de supus, strigara vreo douazeci de lupi dintr-o data.

- E rusinos sa omori un copil. Afara de asta, dupa ce va mai creste, ne poate fi de mare folos cand plecam la vanat. Asadar, pe langa vorba pusa de Baloo, eu o pun si pe a mea si pe deasupra mai adaug si un taur, un taur proas­pat ucis si gras si care va asteapta la o mila departare de aici; daca vreti sa-l primiti intre voi asa cum spune legea. Cred ca nimeni nu poate avea nimic impotriva?

Din mijlocul lupilor se ridica un freamat de glasuri:

- Ce-o sa fie daca-l primim, caci si asa va muri in timpul ploilor de iarna, sau va muri de insolatie? Ce rau ne-ar putea pricinui noua broscoiul acesta in pielea goala? Hai sa-l primim in haitic! Bagheera, unde este taurul tau? Primiti-l in haitic!

La urma se auzi glasul profund si rasunator al lui Akela:

- Uitati-va bine la el, uitati-va bine lupilor!

Mowgli era foarte ocupat cu pietricelele lui si nici nu baga de seama cand lupii incepura sa vina unul cate unul si sa se uite la el. Dupa ce se perindara prin fata lui, toata adunarea cobori coasta muntelui si se indrepta spre taurul de rascumparare. Nu mai ramasera decat Akela, Bagheera, Baloo si lupii care adusesera pe Mowgli. Shere Khan ince­pu sa mugeasca prin noapte, ca nu-i dadusera lui copilasul.

- Mugeste cat iti pofteste inima, murmura Bagheera printre dinti, caci va veni un timp cand baiatul acesta golas te va face sa mugesti altfel decat pana acum, sau daca nu, atunci habar n-am de ce va sa zica un om.

- Am procedat foarte bine, interveni Akela, caci oame­nii si copiii lor sunt fiinte intelepte. Cine stie, poate ne va fi candva de mare folos.

- E foarte adevarat, raspunse Bagheera, la un caz de nevoie ne-ar putea fi de folos, caci nimeni nu se poate as­tepta sa mearga mereu in fruntea haiticului.

Akela nu zise nimic ci se gandi la sorocul ce trebuie sa vina pentru fiecare conducator de haitic, cand puterile in­cep sa-l paraseasca pe zi ce trece si devine neputincios, ca pe urma sa fie sfasiat de lupi si locul lui sa-l ia altul mai tanar care va fi si el sfasiat la randul lui.

- Luati-l cu voi si dati-i invatatura, cum se cade sa aiba toti cei din neamul poporului liber al junglei, zise lupul.

Asa s-a intamplat, ca pe pretul rascumpararii cu un taur si vorba buna pusa de Baloo, Mowgli a fost primit in haiticul lupilor Seeonee.

De aici inainte va trebui sa va dati osteneala si sa faceti un salt de zece sau unsprezece ani, ca sa va puteti imagina, o data cu mine, viata minunata pe care a dus-o Mowgli in haiticul lupilor, caci, daca ar fi sa v-o descriu eu, ar trebui sa umplu mai multe volume.

Baiatul crescu alaturi de puii de lup care devenira lupi in lege, inainte ca el sa fi devenit baiat in toata forma, iar ursul il invata mestesugul vietii din jungla si ii talmaci tot ce vedea in jurul lui, de la firul ierburilor, pana la suflul fierbinte al noptilor ridicate din vai, de la cantecul bufnitei care zbura printre ramurile copacilor intinse deasupra lui, pana la urmele lasate pe scoarta copacilor de liliecii opriti in popas peste noapte; asa, orice infiorare a undei si orice salt al pestilor in iezer devenira pentru el lucruri tot atat de obisnuite ca si pentru un om de afaceri, lucrarile lui de birou. Cand nu era plecat la invatatura, se intindea la soare si dormea, pe urma manca si se culca din nou. Cand simtea ca e nespalat sau cand ii era cald, se baga in apa izvoarelor limpezi de munte si se scalda, iar cand nu mai gasea miere (Baloo ii spusese ca mierea si nucile sunt tot atat de bune de mancat ca si carnea cruda) se urca in copaci si cauta sin­gur fagurii, caci Bagheera il invatase cum sa procedeze. Pantera se catara pe o craca si-l striga: "Vino incoace fratioare", iar Mowgli incepea sa urce urseste pe tulpina copa­cului, pana ajungea sus. Mai tarziu isi facea vant dintr-o craca in alta, ca orice maimuta cenusie care nu era cu nimic mai indemanatica in salturi decat el. Avea locul lui chiar in adunarile de la Stanca Soborului, cand se intampla ca lupii sa vina la sfat, iar aici incepu sa-si dea seama ca daca priveste tinta in ochii unui lup, acesta dupa un timp intoarce ochii in alta parte sau pleaca fruntea in pamant, si de la o vreme simtea o adevarata placere sa-i vada plecandu-se in fata lui. Altadata isi gasea de lucru smulgand spinii din labele prietenilor lui, caci se stie ca lupii au mult de suferit din cauza spinilor in care calca sau a scaietilor care li se in­fig in blana. Noaptea cobora in vai unde erau semanaturile oamenilor si privea cu multa curiozitate la cei adunati in jurul focurilor aprinse in fata colibelor. Cu toate acestea se ferea de oameni, caci in mijlocul junglei Bagheera ii ara­tase odata o lada in patru colturi, in care era gata sa intre, si-i spusese ca aceasta este o cursa pusa de oameni. Mai mult decat orice insa ii placea sa intre impreuna cu Bagheera cat mai adanc in jungla si sa doarma pana cand trecea zaduful zilei, ca pe urma seara sa o urmareasca asa cum pleaca la vanatoare. Bagheera ataca in dreapta sau in stan­ga, dupa cum o razbea foamea, si tot asa facea si el, afara de anumite cazuri. Se intampla anume ca, dupa ce mai crescu si putu intelege anumite lucruri, pantera neagra ii spuse sa nu ucida niciodata jivine, caci viata lui a fost rascumparata cu pretul unui taur oferit haiticului lupilor la Stanca Soborului.

- Toata jungla este a ta si vei putea ucide tot ce-ti place cand te vei simti in putere ca sa poti ucide. Dar in amintirea taurului cu care ai fost rascumparat, nu trebuie sa mananci jivine sau fiare batrane, caci legea din jungla te opreste.

Mowgli cinsti aceasta invatatura si nu o calca niciodata.

Baiatul crescu mare si voinic, ca orice baiat care n-are nici un alt gand decat hoinareala si mancarea. Lupoaica avu grija sa-i spuna din vreme ca Shere Khan nu e dintre cei in care ai putea avea incredere si ca intr-o buna zi va trebui sa sfarseasca prin a-l ucide. In locul lui un lup s-ar fi gandit mereu la acest lucru, Mowgli insa uita foarte repede ceea ce-i spusese lupoaica, tocmai din cauza ca el era baiat, cu toate ca daca ar fi stiut sa vorbeasca pe limba oamenilor, el ar fi zis ca e lup.

Shere Khan era mereu pe urmele lui Mowgli prin jun­gla si se imprietenise cu lupii cei tineri din haitic, dupa ce Akela incepu sa imbatraneasca si sa mai piarda din putere. Lupii umblau dupa el si praznuiau din ramasitele ospatului lasat de tigru, fapt pe care Akela nu l-ar fi ingaduit pentru nimic in lume, daca ar fi putut duce autoritatea de calauza a haiticului pana la capat. Ca sa intre in voia tinerilor lupi, Shere Khan le spunea fel de fel de vorbe lingusitoare si se mira cum de ei, care sunt vanatori atat de tineri si de chi­pesi, se puteau lasa condusi de un lup care era cu un picior in groapa, si de un copil ca Mowgli. Am auzit, spunea Shere Khan, ca la adunarea Soborului nici nu indrazniti sa va uitati in ochii lui, iar lupii incepeau sa maraie si sa-si zbarleasca spinarile.

Bagheera, care vedea si auzea tot ce se intampla in jungla, se vede ca auzise de vorbele pe care le insira tigrul, caci de cateva ori ii atrase atentia lui Mowgli ca intr-o buna zi Shere Khan il va omori. Baiatul insa se multumise sa rada si sa raspunda: "Haiticul este cu mine; pe urma te am de partea mea si pe tine, iar Baloo oricat de lenes ar fi din fire, de dragul meu poate tot va da si el o laba de ajutor sau chiar doua. Prin urmare de ce sa-mi fac grija!"

In timpul unei zile fierbinti de vara in mintea Bagheerei se misca un gand care pornise din cateva amanunte pe care le prinsese din zbor. Poate ii mai spusese cate ceva si Ikki, ariciul, asa ca de cum ajunsera in adancul junglei, si baiatul se intinse cu capul sa doarma in blana ei neagra ca pacura, incepu sa-i spuna:

- Fratioare, de cate ori ti-am spus pana acuma ca Shere Khan este dusmanul tau?

- Cam tot de atatea ori cate nuci sunt in palmierul din fata noastra, raspunse Mowgli care nu stia a face socoteli. Si ce este daca mi-ai spus? Mi-e somn Bagheera si tu stii ca Shere Khan are limba tot atat de lunga cat si coada, in­tocmai ca si paunul Mao.

- Acum nu mai este vreme de dormit. Stie si Baloo, stiu si eu, dar stie si intregul haitic. Pana si zapacitii de cerbi au aflat Ti-a spus si Tabaqui, de altfel.

- Eheh, raspunse Mowgli batjocoritor. Tabaqui a venit mai zilele trecute pe la mine, sa-mi povesteasca nu mai stiu ce sotie, cum ca eu n-as fi decat un pui golas de om care nu e bun de altceva decat sa dezgroape radacini, cum fac mistretii, dar l-am luat de coada si-am dat cu el de doua ori de tulpina unui palmier, ca sa se invete minte.

- Ai facut o fapta ne la locul ei, deoarece Tabaqui, cu toate ca-i place sa poarte vorbe de ici colo, avea pesemne de gand sa-ti vorbeasca despre anume lucruri care te priveau de-aproape. Deschide-ti ochii fratioare. Shere Khan nu va indrazni sa te ucida in mijlocul junglei, dar va veni o zi cand Akela nu va mai fi in stare sa-si vaneze singur cer­bul si atunci haiticul va trebui sa fie condus de altul. Multi dintre lupii care s-au uitat la tine in noaptea cand ai fost primit in haitic la Stanca Soborului, azi au murit sau sunt batrani, si mi se pare ca lupii cei mai tineri, asa cum i-a invatat Shere Khan, sunt de parere ca un copil n-are ce cauta in haiticul lupilor Seeonee. Ca maine insa tu vei fi barbat

- Si ce va sa zica un barbat care nu alearga alaturi de haitic? intreba Mowgli. Eu sunt nascut in jungla si am ascultat de legea ei; nu este nici un lup din laba caruia eu sa nu fi smuls un ghimpe de maracine, prin urmare toti imi sunt frati. De asta nu ma indoiesc!

Bagheera se intinse cat era de lunga in fata baiatului si inchise ochii pe jumatate.

- Fratioare, zise pantera, intinde bratul si pipaie-ma sub falci.

Mowgli intinse mana zdravana si arsa de soare si pipai blana lucioasa a panterei sub falcile unde jucau muschii ca niste sarme de otel, iar degetele lui detera peste un loc abia simtit de unde lipsea parul de pe piele.

- Nimeni in jungla, continua Bagheera, nu stie, fratioare, ca eu, pantera neagra, am vazut lumina zilei printre oameni si ca tot printre oameni a murit si maica-mea In custile palatului regesc din Oodeypore. Tocmai din cauza aceasta, la adunarea tinuta pe Stanca Soborului am platit taurul ca pret al rascumpararii tale, pe vremea cand tu erai un pusti. Da, si eu sunt nascuta printre oameni si niciodata nu vazusem jungla. Ma hraneau intr-o cusca facuta din drugi de fier, pana intr-o noapte cand mi-am dat seama ca eu sunt Bagheera, pantera si nu jucarie pentru oameni, si cu o singura lovitura de laba am rupt zavoarele si am scapat. Tocmai din cauza ca eu cunosc obiceiurile oamenilor, am devenit mult mai fioroasa chiar decat Shere Khan, nu este asa?

- Exact asa, caci afara de Mowgli tot ce misca in jun­gla se teme de Bagheera.

- Ei bine, tu esti pui de om, raspunse pantera induiosa­ta. Dar cu toate ca eu m-am intors in jungla, tu va trebui sa pleci din jungla la ai tai, la oamenii care sunt frati cu tine, de cumva nu vei fi omorat de haitic.

- Dar nu vad de ce ar incerca cineva din haitic sa ma omoare? intreba Mowgli.

- Uita-te la mine, zise Bagheera.

Baiatul intoarse privirea spre pantera si cat ai clipi Bagheera intoarse capul in alta parte.

- Vezi, tocmai din cauza asta, zise pantera si isi incrucisa labele dinainte pe stratul de frunze din fata ei. Nimeni nu are indrazneala sa se uite la tine; eu insa sunt nascuta printre oameni si de aceea imi esti drag. Ceilalti insa te urasc din cauza ca nu pot sa infrunte privirea ta, pentru ca tu esti mai intelept decat ei, si pentru ca le-ai scos ghimpii din talpile labelor, si pentru ca tu esti om.

- Asa ceva mie nici nu mi-a trecut prin minte, raspunse Mowgli intepat, si incrunta din sprancene.

- Ce spune legea din jungla? Intai sa lovesti si pe urma sa te fudulesti. Ei isi dau seama ca tu esti un om, chiar din felul tau de a trai fara nici un fel de grija. Dar gandeste-te bine: Presimt ca in ziua cand Akela se va intoarce fara pra­da in haitic, si de fiecare data cand iese la vanat ii vine tot mai greu sa doboare tapul la care se repede, haiticul se va intoarce contra lui si contra ta. In ziua aceea se vor aduna la Stanca Soborului si tocmai aici voiam sa ajung, zise Bagheera si se ridica in picioare. Coboara repede in vale, unde sunt colibele oamenilor, si ia un manunchi din Floa­rea Rosie pe care o gasesti la ei, asa ca atunci cand va sosi ceasul sa poti avea un tovaras mai tare decat mine, decat Baloo si toti cei care te iubesc in haitic.

- Floarea cea Rosie luceste in fiecare zi pe inserat in fata colibelor lor. Ma voi duce s-o aduc, zise Mowgli.

- Acum ai vorbit ca un fiu al oamenilor, aproba Bagheera cu mandrie. Sa nu uiti ca Floarea Rosie se gaseste in vase de pamant; ia unul si adu-l cu tine, pentru ca la nevoie sa-l ai la indemana.

- Bine Bagheera, ma voi duce. Dar spune-mi draga, si-i trecu un brat in jurul gatului apoi o privi cu dragoste in lumina ochilor, esti tu sigura ca toate acestea sunt puse la cale de Shere Khan?

- Ti-o jur pe zavorul care m-a scapat din cusca, fratioare, ca sunt sigura.

- Atunci iti jur si eu pe taurul cu care am fost rascumparat, ca lui Shere Khan ii voi plati toate acestea cu varf si indesat, raspunse Mowgli si, sarind in picioare, pleca in goana.

- Iata omul, omul cel adevarat, murmura pantera multumita si se intinse din nou sa se culce. O, Shere Khan, in viata ta niciodata nu ai facut o vanatoare mai nenorocita ca acum zece ani cand ai gonit din urma pe acest brotacel.

Mowgli ajunsese foarte departe, gonind zorit prin pa­dure, si in piept isi simtea inima zvacnind cu furie. Ajunse la gura pesterii tocmai cand insangerarea apusului se stingea pe o margine de cer si, asezandu-se pe jos ca sa se odih­neasca, privi in tulbureala care incepuse sa se inchege in fundul vailor. Puii de lup erau plecati la vanat, dar lupoaica din fundul pesterii intelese dupa respiratia lui suieratoare ca brotacelul ei avea ceva pe suflet.

- Ce s-a intamplat fiule? intreba ea.

- Vorbe de lilieci despre Shere Khan, raspunse el cu scarba. In noaptea aceasta voi cobori sa vanez printre semanaturi.

Apoi intra in smarcul care cobora spre raul din fundul vaii. Aici se opri, caci auzi chiotul haiticului care gonea din urma un cerb si aproape de el se auzira pocnind ramurile lovite de coamele sambhurului care fugea gafaind. Pe ur­ma auzi urletele batjocoritoare ale lupilor tineri, care chi­coteau: Nu te lasa Akela, arata-ti puterea Faceti loc frun­tasului din haitic! Sari Akela pe el, nu te lasa!

Se vede ca lupul sarise si cazuse in gol, caci cangea coltilor se auzi clampanind, pe urma behaitul sambhurului care se repezi inainte si lupul rabufni in pamant lovit de co­pitele care goneau disperate. Nu astepta sa vada ce se mai intampla ci o lua la fuga si chiotele haiticului se stingeau in urma lui, pe masura ce cobora tot mai adanc in fundul vaii, printre semanaturile unde erau asezarile omenesti.

- Bagheera avea dreptate, murmura el si se cuibari in mormanul de nutret pentru vite care era ingramadit sub peretele unei colibe. Maine va fi ziua cand va veni randul lui Akela si al meu.

Se ridica in varful picioarelor si lipindu-se de fereastra colibei se uita la flacarile focului care ardea in vatra. In aceeasi noapte vazu femeia care se ridica in mai multe randuri din asternut si se duse la vatra de puse niste vreascuri negre pe foc. Dupa ce se facu ziua, si trambele reci de ceata incepura sa se tarasca albe spre inaltimi, baiatul din casa lua un cos de curpen, pe dinauntru lipit cu pamant, si-l um­plu cu carbunii ramasi din vreascuri, apoi il obloji si iesi la tarcul vitelor.

- Va sa zica nu e lucru mare, gandi Mowgli. Ceea ce poate face un copil, voi putea face si eu, caci nu e nimic de temut. Apoi, cotind pe dupa coltul colibei, iesi in calea ba­iatului si luandu-i cosul cu jaratic din mana, se repezi in ceata care nu se limpezise inca, in timp ce baiatul tipa in­grozitor. "Seamana foarte mult cu mine", isi zise Mowgli dupa o bucata de drum. Pe urma se opri si privind in cosul cu jaratic, incepu sa sufle in spuza, asa cum vazuse ca fa­cea femeia: acesta de aici te pomenesti ca moare, daca nu-l hranesc cu nimic.

Se opri in cale si dupa ce culese o mana de vreascuri si ceva scoarta uscata de copaci, le arunca deasupra jaraticului. La jumatatea drumului spre varful colinei se intalni cu Bagheera pe trupul careia roua noptii stralucea ca o puz­derie de stele.

- Akela a scapat azi noapte prada, zise pantera. Haiti­cul l-ar fi omorat pe loc, dar vroiau sa-ti faca si tie de petre­canie. Toata noaptea te-au cautat pe coastele muntelui.

- Am fost la oamenii care au semanaturile din vale. Acum sunt gata, raspunse Mowgli si-i arata cosul cu jaratic.

- Bine Pe oameni eu i-am vazut luand o prajina pe care de cum o baga in jaratic, la capatul ei infloreste Floa­rea Rosie. Nu ti-e frica de ea?

- Nu; dar de ce sa-mi fie frica? Acum imi aduc aminte de cumva nu este numai vis ca demult, inainte de a fi lup, ma culcam alaturi de Floarea Rosie si era cald si bine alaturi de ea

Cat fu ziua de lunga Mowgli statu in pestera si veghe cosul cu jaratic, iar din cand in cand lua cate o ramura uscata si o ingropa intre bulgarii aprinsi ca sa o vada cum arde. Cauta apoi o creanga care i se paru ca va fi buna, si seara cand veni Tabaqui pana la gura pesterii sa-i spuna, nu tocmai reverentios, ca este chemat la Stanca Soborului, incepu sa rada cu atata pofta, incat sacalul o rupse la fuga rusinat. Dupa plecarea lui, Mowgli se indrepta spre adunarea haiticului, fara sa-si fi putut stapani rasul care nu mai contenea.

Akela se culcase alaturi de stanca pe care tronase pana acum, ceea ce era un semn ca locul de conducator al haiticului e liber, iar Shere Khan se plimba in toate partile ca la el acasa, urmarit de vorbele lingusitoare ale lupilor care se hraneau cu resturile din vanatul lui. Bagheera se asezase alaturi de el si Mowgli statea pe vine, intre genunchi cu cosul lui plin de jaratic. Dupa ce tot haiticul se aduna, Shere Khan incepu sa vorbeasca, ceea ce n-ar fi indraznit pe vremea cand Akela era inca in putere.

- N-are dreptul sa ridice glasul, sopti Bagheera, spune-i ca n-are dreptul. E prunc de catea. Striga la el si se va inspaimanta.

Mowgli sari in picioare.

- Popor liber din jungla, striga el, nu cumva conduca­torul nostru e Shere Khan, caci daca este, vreau sa stiu si eu! Ce amestec are tigrul cu treburile adunarii pentru ale­gerea conducatorului nostru?

- Vazand ca se pune in discutie alegerea unui condu­cator si cerandu-mi sa iau cuvantul incerca Shere Khan sa se explice.

- Cine te-a rugat? Crezi ca noi toti suntem sacali care sa ne tinem dupa tine, ucigas de jivine! Alegerea celui care va conduce haiticul nu priveste pe nimeni altul decat pe haitic.

Cativa incepura sa strige:-

- Sa taca puiul de om!

Iar altii raspundeau:

- Lasati-l sa vorbeasca, el face parte dintre ai nostri, caci a primit legea haiticului.

La urma de tot se auzira lupii cei batrani urland:

- Sa auzim ce spune Lupul cel Mort! (se stie ca unui conducator de haitic din ziua cand vanatul i-a scapat cu viata i se zice Lupul cel Mort pentru toate zilele pe care le mai are de trait, dar in general nu-i prea raman decat una sau doua).

Akela ridica in sila capul de lup imbatranit:

- Popor Liber, si voi cei care astazi sunteti sacalii lui Shere Khan! Timp de douasprezece ploi v-am dus la vanat si v-am adus inapoi, dar in timpul cat eu am fost conduca­torul vostru, nici unul n-a cazut in cursa si n-a ramas neputincios. Astazi mie mi-a scapat vanatul, dar voi stiti cum a fost uneltita aceasta lovitura. Stiti de asemenea ca am fost pus pe urmele unui cerb care nu fusese alergat de-ajuns pentru ca sa osteneasca, anume pentru a da pe fata slabiciunea mea. Lucrurile au fost puse la cale cu multa iscu­sinta. Aveti tot dreptul sa ma ucideti acum, aici, pe Stanca Soborului. De aceea va intreb, care dintre voi este acela care va veni sa dea lovitura de moarte Lupului Singuratic? Caci legea junglei imi da acest drept de a va intreba, si ace­easi lege spune ca trebuie sa ma atacati pe rand, unul cate unul.

Urma o lunga tacere, caci nici unul dintre lupi nu indraznea sa se ia la lupta pe viata si pe moarte cu Akela. Dar la urma Shere Khan racni:

- Vorba sa fie, Popor Liber al junglei! Ce avem noi de impartit cu acest neputincios fara dinti? El si-asa este condamnat sa moara. Dar copilul de aici a trait mai mult decat trebuie. De zece randuri de ploi a tulburat mereu linistea junglei. El a fost prada mea chiar de la inceput; dati-mi-l mie inapoi, caci m-am saturat de comedia asta, sa-l vad mereu facand pe omul lup. Dati-mi mie copilul, sau de un­de nu, sa stiti ca voi vana mereu prin partea locului, pana nu va va mai ramane nici os ca sa va hraniti. El este om, un copil al oamenilor si tocmai din cauza aceasta il urasc din maduva oaselor care ma poarta.

Mai bine de jumatate din haitic incepu sa urle.

- E om, e om! Ce legatura poate avea un om cu haiticul nostru? Sa se duca si sa traiasca alaturi de ai sai.

- Adica de ce? Ca pe urma sa ridice toti oamenii din vai contra noastra, urla Shere Khan. Mai bine dati-mi-l mie, caci este om si nici unul dintre noi nu-l poate privi in luminile ochilor.

Akela ridica din nou capul.

- Da, dar el s-a impartasit din hrana noastra. A dormit in culcusurile noastre si a vanat pentru noi, dar mai ales n-a calcat niciodata legea junglei.

- Afara de asta eu am platit pentru el ca rascumparare un taur, in ziua cand a fost primit de haitic. Un taur nu face prea mult, dar cinstea Bagheerei face ceva mai mult decat atat si cred ca merita o incaierare in lege, adauga pantera cu glasul cat se poate de domolit.

- Taurul a fost platit acum zece ani, murmurara cei dimprejur. Ce ne pasa noua de oasele pe care le-au ros, acum zece ani, altii inaintea noastra.

- Vad ca nici de vorba data chezasie nu va pasa, adau­ga Bagheera aratandu-si coltii. Ce bine vi se potriveste nu­mele de Popor Liber din jungla!

- Nici un fel de om nu poate face parte din neamul vietuitoarelor junglei, mugi Shere Khan. Dati-mi-l mie!

- El este fratele nostru in toate, afara de sange, continua Akela, si cu toate acestea vreti sa-l omorati o data cu mi­ne Este adevarat ca eu am trait prea mult. Unii dintre voi va hraniti cu vite, iar altii, dupa cate am auzit, s-au luat du­pa invatatura pe care le-a dat-o Shere Khan, si se furiseaza noaptea prin satele din vale si rapesc copiii oamenilor din pragul colibelor lor. Prin urmare stiu ca am de a face cu niste lasi si tocmai de aceea va si vorbesc cum numai cu lasii se poate vorbi. Este de asemenea adevarat ca eu trebu­ie sa mor, dar viata mea nu mai face o ceapa degerata, caci altfel v-as fi oferit-o in schimbul piciului acestuia. Pentru a nu aduce stirbire in cinstea haiticului, care pesemne pentru voi, de cand traiti fara sa va conduca nimeni, nu mai are nici un pret, eu va fagaduiesc ca in ceasul cand va fi sa mor, sa nu-mi arat coltii, daca veti ingadui ca el sa se in­toarca nesuparat de nimeni la ai lui. Fac cu voi legamant sa mor fara a mai incerca sa ma apar. De pe urma acestei in­voieli cel putin trei dintre cei care fac parte din haitic vor ramane in viata. Mai mult nu pot face, dar daca primiti, veti scapa de rusinea ca ati omorat un frate de care nu aveti nici o pricina sa va plangeti, un frate pentru care s-a pus vorba buna si care a fost rascumparat pentru ca sa poata intra in haitic, asa cum spune legea junglei.

- Da, dar el e om, e om, e om! racni adunarea si cei mai multi dintre lupi incepura sa treaca de partea lui Shere Khan care prinse sa bata cu coada cand pe o parte cand pe cealalta a trupului.

- Acum este treaba ta ce vei face, sopti Bagheera lui Mowgli. Altceva noi nu mai putem face pentru tine, decat cel mult sa ne incaieram.

Mowgli se ridica in picioare, in mana cu copaia de jaratic, pe urma intinse bratele si casca, fara sa se sfiasca de locul unde se gaseste. In sufletul lui insa era mahnit si plin de obida, caci vedea ca toti cei de fata, cu toate ca erau lupi, pana acuma nu-i spusesera niciodata cat il urau.

- Ascultati, striga el catre adunare, caci nu e nevoie sa incepeti sa urlati precum cainii. In noaptea aceasta mi-ati spus de atatea ori ca eu sunt om (cu toate ca eu ma simteam lup si as fi ramas cu voi pana la sfarsitul zilelor mele) incat am inceput si eu sa cred ca aveti dreptate. De aceea, eu nu va voi mai numi de aici inainte fratii mei, ci va voi spune ca sunteti saghii, asa cum va spun voua toti oamenii. Ceea ce aveti de gand sa faceti sau ceea ce aveti de gand sa nu faceti, voi n-aveti nici un drept sa-mi spuneti. Eu sunt cel care poate spune ceva acuma, caci ceea ce s-a vorbit ma priveste numai pe mine si ca sa putem limpezi pricina mai usor, eu, care sunt om, am adus cu mine putina Floare Rosie de care voua cainilor va este atat de frica.

Arunca din mana copaia si jaraticul aprins se raspandi pe jos printre frunzele moarte si aprinse muschiul uscat dintre ierburi, in timp ce tot soborul incepu sa se dea inapoi din fata limbilor de flacara care jucau pe pamant si veneau spre ei.

Mowgli tinu creanga uscata deasupra flacarilor pana cand se aprinse si vazu ca ramurile incep sa se chirceasca, pe urma o ridica deasupra capului ca pe o torta si incepu sa o invarteasca printre lupii care dadeau inapoi cu spaima.

- Esti din nou stapan peste ei, zise Bagheera cu glasul scazut. Scapa pe Akela de moarte, caci lupul acesta ti-a fost intotdeauna prieten.

Akela, lupul batran si morocanos care nu asteptase pa­na acum mila nimanui, arunca o privire rugatoare spre Mowgli care statea in picioare aproape de el, cu trupul gol si parul negru raspandit pe umeri, luminat de flacara aprin­sa pe care o avea in mana si care facea sa joace umbrele in jurul lor.

- Bine, zise Mowgli, si isi roti privirea imprejurul lui. Vad ca nu sunteti decat niste caini. Voi pleca de la voi la semenii mei, daca ei vor fi cu adevarat semenii mei. Jungla va fi de-acum inchisa pentru mine si voi cauta sa uit limba voastra si tovarasiile care s-au legat intre noi; eu insa voi fi mult mai milos decat voi. Eu care am fost fratele vostru intru toate, afara de sange, va fagaduiesc ca daca voi fi cu adevarat om printre oameni, eu nu va voi vinde pe voi oa­menilor, asa cum m-ati vandut voi pe mine acum. (Lovi cu piciorul in vatra de foc si scanteile incepura sa sara in toate partile). Nici unul dintre noi nu va purta dusmanie si razboi cu haiticul. Cu toate acestea, inainte de plecare, ramane sa platesc o datorie, si indreptandu-se spre Shere Khan care lasase capul pe labele dinainte si clipea ingrozit de flacarile care jucau in apropierea lui, Mowgli il apuca de ceafa, iar Bagheera se opri alaturi de el, pentru caz de primejdie.

- Ridica-te, ridica-te in picioare, cand vorbeste un om cu tine! striga Mowgli; sau poate vrei sa-ti parjolesc putin minteanul.

Tigrul ciuli urechile pe amandoua partile capului si inchi­se ochii, caci craca aprinsa era abia la un lat de mana de el.

- Acest ucigas al turmelor spunea ca ma va ucide aici in mijlocul soborului, pentru ca nu m-a putut ucide cand eram un copil. Asta va sa zica acum, ca un copil, dupa ce ajunge barbat, ridica bratul si loveste cainele care se repede sa muste, uite asa si pe dincoace. Haide Lungri, desfa-ti falcile ca sa-ti pot baga pe gat lujerul acesta din Floarea de Foc. (Incepu sa loveasca tigrul peste cap si unde-l ajungea cu craca aprinsa, iar fiara scancea neputincioasa si incre­menita de groaza). Ptiu, jigodie parjolita; haide cara-te acum, dar adu-ti aminte de ce-ti spun: Cand ma voi intoar­ce din nou la Stanca Soborului, asa cum se cuvine sa se intoarca un barbat, voi purta gluga din Shere Khan. Incolo Akela e slobod sa traiasca asa cum ii place, deci nu-l veti omori, pentru ca eu asa va poruncesc. De altfel nu vad de ce ati intarzia acum aici, uitandu-va la mine cu limbile scoase, ca si cand ar avea cineva nevoie de voi care in rea­litate sunteti caini batuti, zise baiatul si incepu sa-i croiasca pe spinare cu ramura in flacari. Lupii incepura sa fuga urland si scuturandu-si scanteile din cojoace. Dupa cateva clipe alaturi de Mowgli nu mai erau decat Akela, Bagheera si vreo zece lupi care de la inceput fusesera de partea lui. Cand se vazu singur cu ei, Mowgli simti ca ceva incepe sa scurme adanc in dansul, cum nu simtise niciodata inainte, si respiratia repezita din piept deveni suspin, iar pe obraji lacrimile incepura sa-i curga siroaie.

- Ce poate fi asta? Ce o fi oare? se intreba el. Nu ma trage inima sa plec din jungla si nu stiu ce se intampla cu mine. Bagheera, nu cumva mi-a sosit ceasul sa mor?

- Nu fratioare, acestea sunt numai lacrimile pe care le plang oamenii, raspunse pantera. Acuma bag de seama ca esti barbat si nu mai esti un copil. De aici inainte insa pentru tine jungla va fi oprita. Lasa-le sa curga in voie, baiete, caci sunt numai lacrimi.

Mowgli se aseza pe un razor si incepu sa planga de dadea inima din el, cu toate ca inainte nu stiuse niciodata ce va sa zica plansul.

- Acum eu ma voi intoarce intre oameni, dar inainte de plecare as vrea sa-mi iau ramas bun de la mama-mea, si intorcandu-se in pestera unde lupoaica se sfatuia in taina cu lupul, planse cu lacrimi fierbinti si cu fruntea plecata pe umarul ei, in timp ce fratii lui, cei patru pui de lup, schelalaiau imprejur.

- Voi nu ma veti uita? intreba Mowgli.

- Nu te vom putea uita atata vreme cat mai suntem vrednici sa adulmecam urmele vanatului, raspunsera cei patru. Cand vei ajunge barbat in lege, vino pana la poala muntelui si cheama-ne, caci noi iti vom raspunde, si in miez de noapte vom cobori in largul vailor cu semanaturi, ca sa ne jucam cu tine.

- Intoarce-te curand, zise lupul. Intoarce-te curand, brotacelule, caci eu si mania ta am inceput sa imbatranim.

- Intoarce-te curand, puiul meu golas, caci tu trebuie sa stii, ca ai fost pui de om si cu toate acestea eu te-am iubit mai mult decat chiar pe puii mei.

- Voi veni, sa n-aveti nici o grija, dar cand voi veni, sa stiti ca voi asterne pielea lui Shere Khan pe Stanca Sobo­rului. Sa nu ma uitati, si spuneti si celor din jungla sa nu ma uite.

Se revarsa de ziua cand Mowgli incepu sa coboare coas­ta muntelui spre vale, pentru a se intalni cu acele fiinte stranii carora li se zice oameni.

CANTECUL DE VANATOARE AL HAITICULUI SEEONEE

Un Sambhur mugi cand geana de zori incepu

sa clipeasca pe creste,

Unul intai, pe urma doi, si toata cireada;

O ciuta zbughi ca o umbra din tufe, si un cerb aparu

Sub streasina verde, ca sa piara in adanc de padure,

Spre vadul cu apele limpezi, unde renii s-adapa.

Un Sambhur mugi cand geana de zori incepu

sa clipeasca pe creste,

Unul intai, pe urma doi, si toata cireada;

Cu pasi ca de umbra usori, lupul pieri in hatis,

Haiticului vorba sa-i duca: sosit este ceasul

S-adulmece urma cirezii si a celor razleti.

Cand trambele noptii fugare in zari se topesc,

si al lupilor

Urlet s-aude: unul intai, pe urma intregul haitic,

Aulind din funduri de bunget porneste in goana,

Cu ochi de vapai ce lucesc, pe intuneric aprinse

Faclii, una intai, pe urma puzderie de stele.

VANATOAREA LUI KAA

Leopardul e mandru de haina-i vargata,

iar bizonul de-a fruntii podoaba.

Trupul curat e oglinda a virtutilor vanatorului

vrednic si treaz.

La ce sa ne spui ca in iures bourul e tare si

Sambhurul are corn ascutit.

De aceea la drum te zoreste, de zece randuri

de ploi acestea le stim.

Nu asupri pui din cotlonul strain ci ocroteste-i,

ca frati si surori

Caci oricat de netrebnici ar fi, ursoaica se poate

sa fie a lor mama.

"Ca mine nici unul nu-i atat de voinic",

se man­dreste guresul pui.

Cand labele dinainte trufas isi propteste pe cea

dintai prada.

De unde sa stie ca jungla e mare si puii sunt

mici, din cale

Fereste si asteapta, caci pe el minte vremea-l invata.

Din proverbele lui Baloo

Cele ce va voi povesti aici, s-au intamplat cu putin inainte de alungarea lui Mowgli din haiticul lupilor Seeonee si cu mult inainte de a se fi razbunat contra tigrului Shere Khan. Aceasta a fost pe vremea cand Baloo il invata sa cunoasca legea din jungla. Batranul si inteleptul urs cafeniu era foarte multumit ca a dat peste un invatacel atat de sprinten si de cuminte, mai ales ca lupii cei tineri nu voiau sa invete din legea junglei nimic altceva decat ceea ce-i privea pe ei si haiticului lor si, de cum stiau pe dinafara isonul cantecului de vanatoare, o luau la goana: "Cel cu pasi ca de umbre usori, cu ochi de vapai ce lucesc, pe intuneric aprin­se faclii, urechi ascutite ce a vantului freamat desprind din fund de culcusuri, si a coltilor cange cu albe luciri e a fra­tilor nostri podoaba; dar nu e cuprins intre ei Tabaqui saca­lul, nici hiena pe care de sus ii privim". Mowgli insa era copil al oamenilor din vai si trebuia sa invete mult mai mult decat atat. Uneori Bagheera, pantera neagra, venea adulmecand pe potecile junglei, ca sa dea de ei si sa vada cum merge piciul (pentru care pusese vorba buna) la invatatura, si in timp ce el repeta lectia lui Baloo, ea maraia intinsa la tulpina cate unui copac. Baietasul se putea acum catara in copaci cu aceeasi usurinta cu care inota, si inota tot atat de bine cum se pricepea sa si alerge pe tarm; de ace­ea Baloo, cunoscator carturar al legilor junglei, il invata legea copacilor si a apei, ca sa poata face deosebire intre o craca putreda si una sanatoasa; il invata cum sa se inteleaga cu albinele salbatice cand s-ar intalni cu un roi care zboara la cincizeci de coti deasupra pamantului; cum sa imbuneze liliacul Mang, daca s-ar intampla sa-l deranjeze din somn in miezul zilei, cand atarna spanzurat ca o desaga de cracile copacilor din jungla; cum sa dea de stire serpilor de apa, inainte de a sari in apa iezerelor si a le starni cuibarul. Nici unui fel de vietate din jungla nu-i place sa fie tulbu­rata fara pricina de cineva, si este gata oricand sa porneas­ca la atac contra celui ce nu tine seama de ea. Afara de aceas­ta, Mowgli mai trebui sa invete si chiotul de vanatoare al haiticurilor straine pe care orice vietate din jungla cand ie­se la vanat, in pamanturi neumblate, trebuie sa-l repete me­reu, pana cand aude ca ii vine raspuns. Acest chiot se tal­maceste astfel: "Ingaduiti flamandului sa iasa la vanat", iar raspunsul: "Vanatul e slobod pentru cel flamand si oprit pentru cel buiac".

Din toate acestea se poate vedea de cata invatatura avea nevoie Mowgli, asa ca de multe ori ii venea lehamite sa repete de sute de ori acelasi lucru, pana il stia pe dinafara. Dar, cum spusese intr-un rand si Baloo panterei negre, cand ursul chelfanise pe Mowgli din cauza ca incepuse sa-si piarda rabdarea:

- Piciul este pui de om si tocmai din cauza aceasta trebuie sa invete sa stie de toate si sa invete legea din jungla.

- Bine, dar nu te gandesti cat este de mic? raspunse Bagheera care ar fi ramas induiosata, daca educatia copilu­lui i-ar fi fost incredintata ei. Cum te poti gandi ca un cap atat de mic sa poata invata pe dinafara tot ce-i spui?

- Exista vreo vietate in jungla care sa fie destul de mica pentru a nu fi ucisa? Asa ceva nu exista. Prin urmare tocmai din cauza aceasta il invat de toate si il scutur usurel, cand vad ca nu le tine minte. Dar il iau cu blandete.

- Blandete? Ce stii tu ce e blandetea, cand ai niste labe grele ca maciucile, raspunse pantera. Nu vezi ca astazi e cu obrazul vanat din cauza blandetii tale? Ptiu!

- Mai bine sa-l vad invinetit de mine din cap pana-n picioare, caci eu il iubesc, decat sa i se intample vreo nenorocire din cauza lipsei de invatatura, raspunse Baloo grav. Am inceput sa-l invat vorbele vrajite din jungla care il vor ocroti contra pasarilor si a serpilor veninosi si tot felul de jivine in patru labe, afara de propriul sau haitic. N-are decat sa-si aduca aminte de aceste cuvinte pe care le-a invatat, pentru ca sa aiba dreptul sa ceara ocrotire de la toata jun­gla. Cred ca pentru atata invatatura incape si putin urecheala.

- In orice caz, baga de seama nu cumva sa-mi omori piciul, caci el nu e trunchi de copac de scoarta caruia sa-ti ascuti unghiile. Dar de ce fel de vorbe vrajite pomeneai? De obicei prefer sa dau eu o mana de ajutor si o invatatura, in loc sa o cer altuia, zise Bagheera si intinzand laba isi ad­mira unghiile albastre, aduse de varfuri ca niste cangi de otel, cu toate acestea as vrea sa le stiu si eu.

- Voi chema pe Mowgli si daca va vrea ti le va spune si tie. Vino incoace fratioare!

- Imi vajaie capul ca un roi de albine, raspunse un glas subtirel care porni de deasupra lor, iar in clipa urmatoare Mowgli se lasa sa lunece pe tulpina copacului la vale. Parea bosumflat si cand atinse pamantul continua suparat: "Am venit pentru Bagheera si nu pentru Baloo, cel bortos si batran".

- Putin imi pasa, raspunse Baloo care se simti mahnit din cauza acestei jigniri. Repeta-i Bagheerei vorbele vrajite ale junglei pe care te-am invatat astazi sa le spui, zise ursul.

- Pentru care vietati sa fie aceste vorbe vrajite? intre­ba Mowgli multumit ca-si poate arata stiinta. Jungla vorbeste felurite limbi si eu le cunosc pe toate.

- Cunosti si tu putin, dar nu de ajuns. Acum, Bagheera, poti vedea si tu cat de putina recunostinta poarta invatatorului sau. Nici un pui de lup nu s-a intors pana acum la mine, ca sa-mi multumeasca pentru invatatura pe care i-am dat-o. Ei, haide, spune vorbele haiticului vanatorilor des­teptule!

- Tu si eu suntem de un sange, incepu Mowgli pe nas cum fac ursii si cum este obiceiul sa vorbeasca toata lumea in jungla.

- Foarte bine! Spune acum cele patru pasari.

Mowgli repeta vorbele si la sfarsit adauga tipatul vulturului.

- Acum spune-le pe cele pentru serpi.

Se auzi un suierat abia simtit ca de reptila, pe urma Mowgli salta intr-un picior si incepu sa bata din palme multumit, iar in clipa urmatoare sari in spinarea panterei si incalecand in lege incepu sa ii dea calcaie, in timp ce se stramba in toate felurile la Cafeniul care se uita la el.

- Vezi, si cred ca vei recunoaste ca atata invatatura merita si o mica chelfaneala, zise Baloo cu mandrie. Intr-o bu­na zi imi vei fi recunoscator.

Ursul se intoarse apoi spre Bagheera si-i povesti ca a rugat pe Hathi, elefantul salbatic, sa-l invete vorbele vraji­te, caci el stie toate tainele junglei, si ca elefantul l-a luat pe Mowgli cu el si l-a dus la mlastini unde a invatat vorbe­le serpilor de apa, pe care Baloo nu le putea pronunta, si ca astfel baiatul este destul de ocrotit contra oricarei intam­plari nenorocite din jungla, deoarece de aici inainte nici serpii nici fiarele nu-l vor mai ataca.

- Prin urmare nu avem sa ne temem de nimeni de aici inainte, zise Baloo cu mandrie si isi mangaie pantecele repezit inainte.

- De nimeni afara de cei din haiticul sau, murmura Bagheera, apoi intoarse capul spre Mowgli si zise cu glas tare: Fratioare, fie-ti mila de oasele mele; ce te face sa zburzi asa?

Mowgli isi infipsese amandoua mainile in coama Bagheerei si tragea de zor, dandu-i lovitura dupa lovitura cu calcaiele, ca sa-i faca pe amandoi sa asculte ce spune. Cand cei doi ascultara le el, Mowgli incepu sa strige cat il lua gura:

- De aici inainte voi avea si eu un haitic al meu pe care il voi conduce toata ziua printre tufisuri!

- Ce-o mai fi si zapaceala asta? intreba Bagheera.

- Da, si vom arunca de sus ramuri rupte si bucati de scoarta putrede in batranul Baloo, continua Mowgli. Asa mi-au fagaduit cu totii.

Ursul mugi si, ridicand laba, matura pe baiat dintr-o lovitura de pe spinarea panterei. Facut ghem intre labele dinainte ale Bagheerei, baietasul se uita la Baloo si vazu ca este suparat.

- Mowgli, zise ursul, tu ai stat de vorba cu Bondar-log, poporul maimutelor.

Mowgli ridica privirea spre Bagheera ca sa se convinga daca si pantera este suparata. Ochii Bagheerei insa erau fixati asupra lui ca doua pietre de jad.

- Ai facut cardasie cu neamul maimutelor cu maimu­tele cenusii neamul care nu are lege si mananca fara alegere tot ce-i iese in cale. Aceasta este o mare rusine.

- Cand Baloo m-a lovit in cap, zise Mowgli si incepu sa suspine (era intins pe spate intre labele panterei), am ple­cat prin padure si maimutele cenusii au coborat din copaci si s-au apropiat, caci le-a fost mila de mine. Nimeni altul nu m-a intrebat ce mi s-a intamplat.

- Mila la poporul maimutelor e totuna cu linistea zapoarelor din munte si racoarea soarelui de vara. Ei, si pe urma ce s-a intamplat?

- Pe urma pe urma mi-au dat sa mananc nuci si tot felul de lucruri bune apoi m-au luat in brate si m-au urcat in varful copacilor, unde mi-au spus ca eu sunt frate cu ele, doar atat ca nu am coada, si ca intr-o buna zi voi fi conducatorul lor.

- Ele nu au avut niciodata conducatori. Maimutele mint si au mintit intotdeauna, zise Bagheera.

- S-au purtat foarte frumos cu mine si m-au rugat sa ma duc pe la ele si de aici inainte. De ce nu m-ati dus pana acum niciodata la maimute? Ele umbla in doua picioare ca mine si nu se bat niciodata cu labele, ci se joaca toata ziua. Lasati-ma sa plec, Baloo, hainule, lasa-ma sa plec sa ma joc si eu cu ele.

- Asculta, piciule, zise ursul si glasul ii rasuna ca vuie­tul tunetului in noptile de vara. Eu te-am invatat legea jun­glei pentru toate popoarele din jungla, afara de neamul maimutelor care traieste printre ramurile copacilor. Nea­mul acesta n-are nici o lege, este neam dezmostenit si fara alinare; n-are nici limba lui ci intrebuinteaza vorbele pe care le aude de la altii, in timp ce stau si pandesc hoteste, ascunse intre frunze. Drumurile lor nu sunt drumuri pe care sa umblam noi. Nu au nici conducatori si nu au nici minte. Sunt laudaroase si guralive, si isi dau aere ca sunt un popor mare care va face fapte marete, dar e de ajuns sa auda o nuca doar cum se desprinde de pe ramuri si cade pentru ca sa uite tot ce-au vorbit inainte si sa inceapa sa rada si sa se gandeasca la altceva. Noi cei din jungla nu avem nimic de impartit cu neamul acesta. Noi nu ne adapam la vadurile unde coboara poporul maimutelor, nici nu mergem incotro se duc ele, nu vanam in pamanturile lor si ai nostri nu mor unde mor ai lor. M-ai auzit pe mine vorbind pana acum despre Bandar-log?

- Nu te-am auzit, raspunse Mowgli in soapta, caci simti ca tacerea profunda care se inchegase in jurul lor, in timp ce vorbise Baloo, incepe sa-l inspaimante.

- Poporul din jungla a uitat de mult numele lor si nu-si aduce niciodata aminte de ele. Sunt foarte multe la numar, rele, murdare si fara rusine; singurul lor gand, daca au si ele vreun gand, este sa fie luate in seama de poporul din jungla Noi insa nu le bagam in seama nici chiar atunci cand arunca dupa noi cu nuci si cu ramuri uscate, cand trecem pe sub copacii unde sunt catarate.

Nici nu termina bine de vorbit si de sus porni o ploaie de nuci si puzderie de ramuri uscate, din frunzisul de dea­supra lor, si se auzira icniri suparate si salturi in crengile din varful copacilor.

- Pentru cei care traiesc in jungla, poporul maimutelor este oprit si nu trebuie sa se apropie niciodata nimeni de el; tine minte ce-ti spun.

- Este oprit, repeta Bagheera. Cu toate acestea, eu cred ca Baloo ar fi trebuit sa-ti spuna dinainte ca nu trebuie sa te apropii de ele.

- Cum adica Eu? Dar nici nu mi-ar fi trecut prin minte ca el s-ar putea duce sa se joace cu astfel de gunoaie. Auzi, poporul maimutelor! Ptiu!

Dintre ramuri incepu o noua ploaie de vreascuri si nuci, iar cei doi o rupsera la fuga si luara pe Mowgli cu ei.

Tot ceea ce spunea Baloo despre maimute era adevarul adevarat. Neamul acesta traia intre ramurile copacilor si cum fiarele numai rareori se intampla sa se uite in sus, nu prea aveau prilej sa se intalneasca pe aceleasi poteci. De cate ori se intampla insa ca sa intalneasca un lup bolnav, un tigru ranit sau un urs, aruncau dupa el cu nuci si cu reteveie, ca sa se distreze, si mai ales ca sa atraga atentia asupra lor. Pe urma incepeau sa tipe si sa strige in gura mare sau sa cante tot felul de cantece fara nici un rost, in care che­mau trufase poporul din jungla sa se urce in varful copacilor si sa lupte cu ele. Altadata se incaierau intre ele fara nici o pricina si lasau in urma maimute moarte, ca poporul din jungla sa le poata vedea vitejia. Erau mereu in cautarea unui conducator si in alcatuirea unei legi, dar nu puteau ajunge la nimic, caci nu erau in stare sa tina minte pana maine ceea ce hotarau astazi, de aceea faceau si ele cum le taia capul si spuneau mereu. "Ceea ce gandeste Bandar-log astazi, va gandi si jungla maine", si se multumeau cu atat. Nici una dintre fiare nu putea ajunge pana la ele si nici nu le dadea nici un fel de atentie; de aceea fura foarte multu­mite cand Mowgli veni sa se joace cu ele si mai ales de supararea pe care o pricinuisera lui Baloo din cauza acestei intalniri.

Altceva n-aveau de gand sa faca de aici inainte, caci Bandar-log n-are niciodata nici un fel de ganduri; una din­tre maimute insa isi dete seama, si planul acesta i se paru cat se poate de bun, ca ar fi fost foarte bine daca Mowgli s-ar intovarasi cu neamul lor, din cauza ca el se pricepea sa impleteasca ramurile intre ele si sa faca adaposturi foarte bune care le fereau de vanturi, asa ca daca ar reusi sa puna lucrurile la cale, ca el sa vina sa traiasca impreuna cu ele, ar fi putut sa invete ceva de folos. De fapt, Mowgli fiind copil al taietorilor de lemne, mostenise darul, de la parintii lui, sa cladeasca din ramuri uscate tot felul de colibe, fara sa-si dea seama de ceea ce face, iar poporul maimutelor, care il pandea din frunzisul copacilor, gasea ca ceea ce fa­cea el trebuie sa fie cine stie ce minunatii. De randul aces­ta, isi ziceau maimutele, vor avea si ele un conducator si vor putea deveni neamul cel mai intelept din jungla atat de intelept incat fiecare vietate va trebui sa-l pizmuiasca si sa tina seama de el. De aceea urmarira in taina pe Baloo, Bagheera si Mowgli prin jungla, tinandu-se pe urma lor, nesimtite ca niste umbre, pana cand sosi ceasul odihnei de amiaza. Mowgli se simtea foarte rusinat si adormi intre pantera si urs, hotarat sa nu-si mai faca de lucru cu poporul maimutelor.

Prin somn, isi dadu seama ca niste maini aspre, dar puternice ii pipaie bratele si picioarele, pe urma auzi fasaitul ramurilor care se leganau deasupra lui. Cand deschise ochii, auzi o miscare si freamatul neobisnuit din hatisul care ii inconjura, in timp ce Baloo rascolea toata jungla cu rac­netele lui, iar Bagheera salta in sus pe trunchiul unui copac si isi arata furioasa coltii. Tot Bandar-log-ul se repezi in sus printre ramurile unde Bagheera nu-l mai putea urmari si chicotea de bucurie, strigand:

- Ne-au bagat in seama; Bagheera s-a repezit dupa noi. Tot poporul din jungla se va minuna cand va auzi de priceperea si viclenia noastra.

Incepu apoi goana printre ramurile copacilor, un fel de fuga a poporului maimutelor din copac in copac, pe care nimeni nu ar fi in stare sa o descrie. Maimutele isi au drumurile lor obisnuite si raspantiile, in sus pe creste si in jos, la inaltimi de cincizeci, saptezeci sau o suta de coti deasupra pamantului, si pot umbla pe aceste drumuri la nevoie chiar in timp de noapte. Doua maimute voinice apucasera pe Mowgli de subtiori si isi faceau vant cu el din copac in copac. Greutatea baiatului le cam stingherea la mers, altfel ar fi fugit cel putin de doua ori atat de repede. Cu toate ca simtea un nod urcandu-i-se de la stomac si-i veneau ame­teli, Mowgli era incantat de aceasta goana in inaltimi. Se infiora insa cand vedea pamantul la mari adancimi dedesubtul lui si la fiecare saritura care il legana in gol, isi sim­tea sufletul la gura. Maimutele care il duceau de subtiori se catarau cu el pana in varful copacilor, fara sa se opreasca decat in lipsa cand simteau ramurile subtiri paraind sub greutatea lor. Atunci dadeau drumul unui chiot ragusit si-si faceau vant, descriind in aer un arc intors, ca in clipa urmatoare sa se gaseasca agatate cu mainile si picioarele de ra­murile cele mai de jos ale copacului vecin. Din cand in cand jungla se vedea asternandu-se pana in departari pe care ochiul le putea vedea din varful copacilor in care erau catarati, intocmai cum vede marinarul urcat in varful catargului valurile marii furioase gonind spre infinit. Pe urma simtea sfichiuiala ramurilor subtiri biciuindu-i obrajii, si in clipa urmatoare se pomenea din nou, impreuna cu cele doua maimute care il tineau de subtiori, spanzurati in ra­murile care se leganau aproape la fata pamantului. Sarind mereu din copac in copac, racnind ragusit si petrecut de vajaitul ramurilor care se ridicau dupa fiecare salt in adanci­mi Bandar-log-ul se pierdea tot mai departe pe drumurile junglei, ducandu-si cu el prizonierul.

La inceput, lui Mowgli ii fu teama ca-i vor da drumul din inaltimi, pe urma se infurie, dar isi dete seama ca nu poate sa fie de folos nici un fel de impotrivire si incepu sa se gandeasca ce are de facut. In primul rand trebuia sa dea de stire lui Baloo si Bagheerei, caci prevedea ca maimutele care goneau repede din copac in copac ii lasasera de mult in urma. N-avea la ce sa se mai uite pe pamant, caci nu ve­dea decat ramurile copacilor care erau dedesubt, de aceea ridica privirea si in departarea zarilor vazu pe Chil, vultu­rul care se rotea leganandu-se dus de vant si pandea largul junglei asteptand sa moara prada la care avea dreptul. Chil bagase de seama ca maimutele duceau ceva cu ele, de ace­ea se lasa cateva sute de metri mai jos, sa vada daca nu cum­va povara lor va fi buna si pentru el. Ramase mirat cand il vazu pe Mowgli si cum ii fac vant spre varful unui copac si-l auzi dand semnal de vultur:

- De un sange suntem amandoi!

Freamatul ramurilor infrunzite se inchise numaidecat deasupra lui, dar Chil se repezi in jos si ajunse la celalalt copac, tocmai la timp pentru ca sa poata vedea fata copilu­lui ars de soare:

- Ia-mi urmele, striga Mowgli, si da de stie lui Baloo din haiticul Seeonee si Bagheerei de la Stanca Soborului!

- In numele cui sa duc stirea fratioare? intreba vulturul caci el nu vazuse pana acum pe Mowgli, cu toate ca auzise vorbindu-se de el.

- Al lui Mowgli, brotacelul Ei imi zic pustiul Ia-mi urmele ca sa ma puteti gasi.

Ultimele cuvinte trebui sa le strige in gura mare, caci se simti din nou aruncat in vazduh, dar Chil il auzi si dupa ce dete din cap, se repezi in sus, urcandu-se in vazduh pana nu se mai vazu decat ca un graunte de nisip. Din fundul ce­rului albastru veghea cu ochii lui telescopici cum se misca varful copacilor pe unde treceau maimutele care-l purtau pe Mowgli.

- Maimutele nu merg niciodata prea departe, isi zise el si zambi, caci una spun ca fac, dar pana sa faca, au si uitat ce vor. Bandar-log e gata in orice clipa sa lase un lucru inceput si sa se apuce de altul nou. De asta data s-au bagat intr-o afacere care le va da multa bataie de cap, cel putin asa vad eu, caci Baloo nu este un lingau si Bagheera este in stare sa ucida si altceva decat capre.

Incepu sa se legene pe aripi si, adunandu-si ghearele sub pantece, astepta sa vada ce se mai intampla.

In timpul acesta Baloo si Bagheera isi muscau unghii­le de furie si de neastampar. Bagheera se repezea in copaci urcandu-se dintr-un salt la inaltimi pana unde nu mai ajunsese niciodata, dar ramurile subtiri se indoiau sub greutatea ei si se pomenea din nou pe pamant, cu ghearele pline de scoarta mustoasa.

- De ce n-ai spus baiatului de primejdia care il amenin­ta, mugi pantera la urechea lui Baloo, care fugea greoi, in nadejdea ca va putea ajunge maimutele din urma. La ce ti-a folosit ca l-ai umplut de vanatai, daca nu i-ai spus nici atata ca trebuie sa se pazeasca?

- Haide, repede repede, gemu Baloo, pana ii mai putem prinde.

- Fugind asa cum fugi tu, nici o vaca ranita n-ar putea sa cada de oboseala. Intelept carturar si priceput dascal de copii, daca mai alergi o mila asa cum ai alergat pana acum, sa stii ca plesnesti! Mai bine aseaza-te aici, pe iarba, si gandeste-te ce-i de facut. Pune ceva la cale, caci n-a sosit vremea sa pornim atacul contra lor, si s-ar putea sa-i dea dru­mul din varful unui copac, daca vor vedea ca-i urmarim de-aproape.

- Arrula! Whoo! Poate i-au dat drumul, caci de cand alearga au obosit carandu-l cu ele. Cine poate avea incredere in Bandar-log? Puneti-mi lilieci morti pe cap, dati-mi oase mucede sa mananc, tavaliti-ma in mijlocul roiurilor de albine salbatice ca sa ma intepe pana ce voi muri, si pe ur­ma sa ma ingropati impreuna cu hiena, caci eu sunt cel mai ticalos dintre ursi. Arrula! Whooa! O Mowgli, Mowgli, cum de nu ti-am atras atentia asupra primejdiei care te pan­deste daca stai de vorba cu cei din Bandar-log, in loc sa-ti fac cucuie in cap? Cine stie, poate invataturile mele s-au evaporat tocmai prin aceste cucuie si bietul baiat ramane singur in mijlocul junglei, fara sa-si poata aduce aminte de vorbele vrajite pe care le-a invatat de la mine.

Baloo isi duse labele la urechi si incepu sa se tavaleas­ca, gemand din greu.

- Cu toate acestea mai adineauri mi-a repetat toate vorbele invatate de la tine, fara nici o greseala, zise Bagheera care incepuse sa-si piarda rabdarea. Baloo, tu ai pierdut si mintea si respectul de tine insuti. Ce-ar zice jungla daca m-ar vedea pe mine, pantera neagra, ca incep sa ma dau tumba, cum face Ikki ariciul, si sa ma vait?

- Ce-mi pasa mie de ce gandeste jungla! El poate fi mort pana acum, se vaita ursul.

- De asta eu n-am nici o grija, cel mult daca-i dau dru­mul din inaltime, ca sa vada cum rabufneste in pamant, sau de nu-l vor fi omorat, ca sa nu trebuiasca sa-l mai duca in continuare cu ei. Altfel pustiul e teafar sanatos. E baiat destept si stie ce trebuie sa faca; afara de asta are niste ochi cu care sperie toata jungla. Dar (si aceasta este o mare nenoro­cire) el se gaseste acum in puterea lui Bandar-log care, toc­mai din cauza ca traieste in varful copacilor, nu se teme de noi, poporul din jungla, zise Bagheera si incepu sa-si linga una dintre labele dinainte.

- Sunt un batran nebun. Un bortos cafeniu care se hraneste cu radacini, zise Baloo si dintr-o zvacnitura se indrepta din sale si sari in picioare. Hathi elefantul salbatic are dreptate: fiecare cu spaima lui, prin urmare si ei, cei din Bandar-log, se tem de Kaa, sarpele dintre stanci, caci Kaa se catara in copaci cu aceeasi usurinta ca si ei. Noaptea le fura puii din culcusuri. Numai numele lui e de-ajuns sa-l pronunti, si incremenesc din crestet pana-n varful cozilor lor blestemate. Hai sa mergem la Kaa!

- Ce crezi ca va putea face pentru noi? El nu face parte din neamul nostru, caci n-are picioare si ochii lui sunt rai, zise Bagheera.

- E foarte batran si foarte viclean, dar mai ales fla­mand, raspunse Baloo plin de speranta. Fagaduieste-i mai multe capre.

- Dupa ce s-a saturat odata, doarme cate o luna intrea­ga. S-ar putea sa-l gasim chiar acuma dormind, dar chiar daca il vom gasi treaz, te pomenesti ca ne va spune ca pre­fera sa-si vaneze singur caprele pentru ospat.

Bagheera nu cunostea pe Kaa mai de-aproape, de ace­ea era foarte firesc sa fie banuitoare.

- In cazul acesta, dragul meu tovaras de vanatori, noi doi il vom face sa-si bage mintile-n cap, zise Baloo si-si freca blana umarului roscovan de flancul matasos si negru al panterei, pe urma plecara in cautarea lui Kaa, pitonul dintre stanci.

Il gasira intins pe o stanca infierbantata de caldura soarelui de amiaza, admirandu-si pielea cea noua, dupa ce zece zile de-a randul se muncise sa-si lepede pe cea veche. Era splendid la infatisare, cu capul repezit inainte si trupul de aproape treizeci de coti incolacit in arcuri fantastice care straluceau in lumina. Sarpele isi lingea buzele, gandindu-se la viitorul ospat care trebuia sa vina.

- N-a mancat inca, zise Baloo si ofta usurat cand ii vazu pielea marmorata de pete cafenii si galbene. Baga de seama Bagheera, caci sarpele dupa ce isi schimba pielea este cam miop si gata in orice clipa de atac. Kaa nu este sarpe veninos, caci la drept vorbind el dispretuieste serpii veninosi pe care ii numeste lasi, dar puterea lui se ascunde in inelele trupului pe care, daca si-l incolaceste in jurul cuiva, nu mai este scapare.

- Noroc la vanat! striga ursul, asezandu-se pe picioarele dinapoi.

Ca toti serpii de seama lui, Kaa era si el cam fudul de urechi, asa ca nu intelese numaidecat despre ce este vorba. Cu toate acestea se incolaci, gata sa sara, si ramase cu ca­pul intins, apoi raspunse:

- Noroc la vanat tuturor. Ce te aduce pe la mine Baloo? Noroc la vanat Bagheera. Cineva dintre noi e flamand; nu cumva se gaseste ceva pe aproape? Poate o ciuta sau chiar un cerb tanar, caci eu sunt mai desert decat o fantana parasita!

- Am venit la vanat, raspunse Baloo cu indiferenta, caci stia dinainte ca sarpele Kaa este greoi si nu trebuie sa-l zoresti.

- Dati-mi voie sa vin si eu cu voi, zise pitonul, caci o lovitura de laba mai mult sau mai putin nu conteaza nici pentru tine Bagheera si nici pentru tine Baloo Eu cand sunt singur, trebuie sa astept zile intregi la panda pe pote­cile junglei, ca sa-mi cada ceva, sau sa ma tarasc o juma­tate de noapte pe tulpina unui copac, ca sa-mi cada un pui de maimuta. Mi-e si sila. Copacii nu mai sunt ce erau in anii tineretii mele, caci ramurile sunt numai putregai si vreascuri.

- Poate si greutatea ta e de vina ca ramurile copacilor nu te mai pot purta, raspunse Baloo.

- Se poate sa ai dreptate, zise pitonul cu mandrie, caci sunt cam lung. Cu toate acestea, eu cred ca si padurea asta tanara poarta vina. Ultima data cand am fost la vanatoare, era cat pe-aci sa cad din varful unui copac, putin a lipsit, si in timp ce lunecam cu zgomot pe tulpina copacului; caci nu-mi infasurasem coada destul de strans, Bandar-log s-a trezit si a inceput sa ma batjocoreasca in toate felurile.

- Ologule, rama starpita, murmura Bagheera ca si cum si-ar fi adus aminte de ceva asemanator.

- Ssssh! Se poate sa-mi fi spus astfel de vorbe? se mi­nuna sarpele.

- Cam asa ceva am auzit maimutele strigand dupa noi ultima data cand luna era plina, dar noi nu le-am prea luat in seama. Despre tine se mai spun si altele de pilda ca ti-ai pierdut toti dintii si din cauza aceasta nu indraznesti sa ataci decat puii de iezi (ce nerusinati sunt cei din Bandar-log) deoarece ti-e teama de coarnele ascutite ale caprei, continua Bagheera cu inteles.

Un sarpe, dar mai ales un piton batran si intelept cum era Kaa, nu se arata niciodata ca este suparat, cu toate acestea atat Baloo cat si Bagheera vazura numaidecat ca mus­chii gatului lui Kaa incep sa joace si sa se umfle de furie.

- Bandar-log si-a schimbat locurile unde aveau salasuri, zise el linistit. Azi, cand am iesit la soare, i-am auzit cum sareau prin crengile copacilor.

- Tocmai pe urmele lui am plecat si noi acum, zise Baloo, dar cuvintele ii murira in gat, caci isi aduse numaidecat aminte ca e pentru prima data, de cand stie el, ca o vietuitoare din jungla se intereseaza de ceea ce face poporul maimutelor.

- Atunci, fara indoiala, faptul ca doi vanatori fruntasi, stapani la ei in jungla, au pornit pe urma lui Bandar-log, nu este tocmai un lucru de nimic, raspunse Kaa pe un ton cat se poate de prevenitor, dar abia stapanindu-si curiozitatea.

- Ca sa fim sinceri, incepu Baloo, eu nu sunt nici mai mult nici mai putin decat batranul carturar al puilor de lup din haiticul Seeonee, iar Bagheera care este de fata

- Este numai Bagheera, incheie pantera neagra, si clampani din falcile care se inchisera cu sunet sec ca si coltii unei grape, caci din fire ei nu-i placea sa umble cu vorbe mestesugite si nici sa ocoleasca ce are de spus. Uite ce este Kaa, neamul acesta de hoti care fura nucile si sfasie frunzele palmierilor, ne-a rapit pe piciul nostru despre care poate ai auzit vorbindu-se.

- Am auzit ceva de la Ikki (dar nu l-am prea luat in seama), ca un fel de om ar fi intrat in haiticul lupilor unde­va, dar n-am crezut. Ikki aude multe si povesteste prost ceea ce aude.

- Cu toate acestea este adevarat; e vorba de un copil cum nu s-a mai vazut, incuviinta Baloo. Cel mai bun, cel mai cuminte si cel mai indraznet dintre copiii pe care i-am intalnit ucenicul meu care va duce faima lui Baloo prin toata jungla dar afara de asta eu si noi toti Kaa, il iubim.

- Sssst, facu pitonul si incepu sa-si legene capul, pe o parte si pe alta. Am avut si eu parte sa stiu ce inseamna sa iubesti pe cineva. Mi s-au intamplat si mie atatea, incat da­ca as sta sa vi le povestesc

- Pentru ca sa putem pricepe ceea ce ai patit tu, ar tre­bui sa fie o noapte senina si sa te ascultam cu stomacul plin, intrerupse Bagheera pe nerasuflate. Piciul nostru este in puterea celor din Bandar-log, si noi stim ca din tot po­porul junglei, acestia nu se tem decat de Kaa.

- Nu se tem decat de mine Cam au dreptate, raspunse Kaa. Galceava, prostie si desertaciune, prostie, desertaciu­ne si galceava: asta inseamna neamul maimutelor. Cu toate acestea, un copil nu e bine sa cada in mainile lor. E neam de lenesi si se plictisesc si cu nucile pe care le culeg cat e ziua de lunga, asa ca uneori incep sa le dea drumul dupa ce le-au adunat. Se intampla, de asemenea, sa care cu ei cate o creanga de copac din zori si pana in amiezi, cu gand sa o intrebuinteze cine stie la ce, dar pe urma uita de planul pe care l-au avut si, dupa ce o rup in doua, o arunca din nou. Soarta copilului nu e deloc de pizmuit. Mi se pare ca tot ele mi-au spus si peste galben, nu e asa?

- Rama rama starpita, lamuri Bagheera, si ti-au mai spus si alte lucruri pe care mi-e rusine sa ti le repet.

- Va fi nevoie sa le aducem aminte ca trebuie sa vorbeasca respectuos despre stapanul lor. Haasssh! Trebuie sa-i facem sa-si bage mintile in cap. Unde sunt ei acum cu copilul?

- Numai intunericul junglei ti-ar putea spune. Probabil s-au indreptat spre soare apune. Noi credeam ca tu stii, raspunse Baloo.

- Eu? Cum adica? Eu ii vanez numai cand imi ies in cale, dar niciodata nu ma iau dupa ei, cum nu ma iau nici dupa broaste sau dupa unda apei din vartejuri de asa ceva nu poate fi vorba. Haasssh!

- In zari, priveste in zari Baloo, din haiticul lupilor Seeonee, se auzi tipatul vulturului.

Ursul ridica privirea sa vada cine-l striga si din inalti­mi vazu cum se pravaleste vulturul Chil, secerand zarea cu aripile in care vuia vantul si se intrezarea poleiala aurului din soare. Se insera si venise vremea de culcare a zburatoa­relor, caci Chil iscodise toata jungla in cautarea lui Baloo pe care il ascundeau ramurile infrunzite ale copacilor.

- Ce s-a intamplat? intreba ursul.

- Am vazut pe Mowgli cum il duceau cei din Bandar-log. M-a rugat sa va dau de stire. I-am urmarit; Bandar-log l-au dus dincolo de fluviu in cetatea maimutelor de la pesterile inghetate. Se poate ca aici se vor opri pentru o noapte sau pentru zece, dar se poate sa nu se opreasca mai mult decat un ceas. Am vorbit cu liliecii sa-i iscodeasca ei in toiul noptii. Aceasta este vorba pe care v-o aduc. Noroc la vanat, voua celor de jos.

- Grumaz linistit si somn odihnit pentru tine, vulture Chil, raspunse Bagheera. Imi voi aduce aminte de tine la viitoarea mea prada si voi lasa pentru tine capul neatins, ca ospat.

- Nu face atata osteneala si n-avea nici o grija. Copilul cunoaste vorbele vrajite ale junglei. Altceva eu nu puteam face, si vulturul se ridica din nou in inaltimile tulburi ale serii.

- N-a uitat invatatura, zise Baloo cu mandrie. Atat de crud si sa-si mai poata aduce aminte de vorbele vrajite, chiar de cele ale pasarilor, in timp ce maimutele il duc in goana peste varfurile copacilor, asta e ceva.

- Eu cred ca i le-ai bagat in cap cu sila, zise Bagheera. Cu toate acestea eu sunt mandra de el Dar acum haide spre pesterile inghetate.

Stiau cu totii in ce parte sunt aceste culcusuri, dar poporul din jungla nu se ducea niciodata pana acolo, caci pesterile inghetate erau un oras parasit, uitat si ingropat de jungla mereu in primenire, iar fiarelor nu le place sa se aciuiasca in culcusurile unde au haladuit oamenii. Singuri mistretii se mai adapostesc pe acolo, dar un haitic de vanatori niciodata. Mai vin si maimutele sa poposeasca din cand in cand printre ziduri, dar nu intarzie nici ele. Incolo, nici un fel de animal care se respecta nu se abate pe acolo, decat cel mult pe timp de seceta, cand in zacatorile si canalele cazute in ruina tot se mai poate gasi cate o gura de apa.

- Pana acolo e drum de o jumatate de noapte, daca mergem in fuga, zise Bagheera, in timp ce Baloo se intoar­se grav spre ea.

- Voi cauta sa merg cat pot de repede, raspunse ursul ingrijorat.

- Noi nu te putem astepta, dar vino dupa noi, caci eu si pitonul trebuie sa o luam la picior.

- Picior, nepicior eu tot cred ca ma voi putea tine de tine, cu toate ca alergi in patru picioare.

Baloo se opintea ca sa se tina de ei, dar dupa o bucata de drum incepu sa sufle din greu si trebui sa se aseze ca sa se odihneasca, asa ca cei doi il lasara departe in urma. Bagheera incepu sa iuteasca pasul si mergea ca o sageata. Kaa nu spunea nimic, dar oricat de repede ar fi gonit pantera, pitonul urias de stanca tinea pas cu ea. Cand ajunsera la un torent de munte, Bagheera il trecu dintr-un salt, iar pitonul trebui sa treaca de-a inotul si din apa nu i se vedea decat capul si cam doi coti de la gat. Dupa ce iesira insa pe tarm, Kaa o ajunse in cateva clipe si incepura din nou sa goneas­ca alaturi.

- Pe zavorul zdrobit care mi-a redat libertatea, tu nu esti un pedestras de dispretuit, zise Bagheera cand vazu ca incepe sa se intunece.

- Mi s-a facut foame, zise pitonul. Afara de asta zici ca mi-au spus broasca raioasa.

- Starpitura de rama si pe deasupra lesinata.

- E totuna, hai inainte. Si Kaa incepu sa se lungeasca pe pamant iscodind cu ochi siguri drumul cel mai scurt si cel mai bun pe care nu-l mai parasi de aici inainte.

In culcusurile unde se oprisera peste noapte, maimute­le isi uitasera cu totul de prietenii lui Mowgli. Adusesera baiatul intre zidurile daramate ale cetatii parasite si pareau foarte incantate de fapta lor. Mowgli nu mai vazuse nici un oras indian si cu toate ca in jurul lui nu se vedea altceva decat ruine, i se paru ca este o minunatie neasteptata. Ora­sul stravechi fusese ridicat de un rege pe varful unei coline. Se mai vedeau drumurile pietruite care duceau la portile cetatii cu tatanile uriase asupra carora se stingeau acum cele din urma raze de soare. Pe zidurile crapate cresteau copacii, meterezele erau sfaramate si risipite departe im­prejur, iar sub ferestrele turnurilor se catarau, leganandu-se in aer, snopii de liane care navaleau spre inaltimi.

In mijlocul cetatii din varful colinei se vedea un palat caruia ii lipsea acoperisul, iar printre lespezile plesnite ale curtii si havuzurile parasite cresteau ciulini in voie; in par­tea unde erau grajdurile elefantilor regelui, pavajul era ma­cinat de radacinile copacilor tineri care razbisera la lumina. Din palat se puteau vedea nenumaratele case descoperite si pustii care formau orasul, si semanau cu fagurii unui stup de albine in care salasluia intunericul; mai incolo se vedea o bucata de stanca informa care fusese statuia unui idol in mijlocul unei piete spre care duceau patru strazi; la coltu­rile strazilor se vedeau havuzurile si canalele in ruina, iar mai incolo cupolele plesnite ale templelor, din peretii caro­ra se intindeau in lumina ramurile smochinilor salbatici. Maimutele spuneau ca locul acesta este orasul lor si din aceasta cauza dispretuiau poporul junglei care isi avea salasurile in mijlocul padurii. Cu toate acestea nici ele nu stiu pentru ce fusesera durate aceste ziduri si nici la ce puteau sa serveasca. Se asezau roata in mijlocul salii uriase care ducea spre camera de sfat a regelui si se puricau cu gan­dul ca ele sunt oameni; alergau apoi in nestire pe coama zidurilor daramate si adunau bucati de moloz si caramizi in cate un colt, ca sa uite imediat ce au facut cu ele; se incaierau din senin si faceau o larma ametitoare, ca numaidecat dupa aceea sa inceapa sa se joace pe terase si prin gradinile regale unde scuturau tufele de trandafiri si portocalii, nu­mai de placerea de a vedea cum cade floarea si se risipesc fructele. Umblau prin toate tainitele, prin gangurile de sub pamant si prin chiliile intunecate, dar nu-si aduceau aminte ce au vazut pe unde au fost si ce n-au mai vazut inainte, pe urma incepeau sa stea de vorba fie in grupuri, fie cate doua-trei si sa se mandreasca bineinteles cu purtarile lor care nu puteau fi decat aidoma cu ale oamenilor care au trecut prin aceste locuri; asa credeau ele. Cand coborau la zacatori ca sa-si astampere setea, tulburau apa si se incaierau, pe urma o luau la fuga de-a valma si tipau cat le lua gura, ca in jungla nu e nimeni atat de intelept, atat de bun si atat de indemanatic ca ele, dar nici haitic nu se mai gaseste atat de puternic si atat de bland ca Bandar-log. Prostiile acestea le repetau mereu, pana se saturau de ele, ca pe urma sa se intoarca din nou in jungla si sa se repeada in varfurile copacilor, in nadejdea ca celelalte fiare le vor lua in seama.

Lui Mowgli, care fusese crescut in respectul legii din jungla, nu-i placea si nici pe intelesul lui nu putea fi acest fel de viata. Era tarziu dupa amiaza cand maimutele sosira cu el in orasul parasit, dar in loc sa se duca sa se culce, cum facea Mowgli, dupa un drum atat de lung, se luara de maini si incepura sa joace, cantand cantecele cele mai desucheate ce se pot inchipui. Una dintre maimute tinu o cuvantare si spuse ca aducerea lui Mowgli in captivitate insemna un nou capitol in istoria neamului Bandar-log, caci de la el vor putea invata cum sa impleteasca adaposturi din ramuri de copaci si din papura, pentru a se adaposti de vanturi si ploi. Mowgli culese cateva vrejuri de curpeni si liane pe care in­cepu sa le impleteasca, iar maimutele incercara sa faca dupa el, dar dupa foarte scurt timp li se uri cu aceasta in­deletnicire si incepura sa se traga una pe alta de coada si sa sara in patru labe, tusind pe toate glasurile.

- Mi s-a facut foame, zise Mowgli. In partea aceasta a junglei eu sunt strain. Aduceti-mi de mancare sau lasati-ma ca sa ma duc la vanat.

Douazeci de maimute se repezira dintr-o data printre tufele din marginea orasului parasit, ca sa-i aduca nuci si fructe de pawpaw; la intoarcere insa incepura sa se incaiere si cu multa greutate reusira sa mai aduca ceva din ceea ce luasera cu ele. Mowgli era tot atat de trist pe cat era de in­fometat si de suparat, de aceea incepu sa se plimbe pe stra­zile desarte ale orasului pustiu, si din cand in cand dadea cate un chiot de vanatoare ca orice strain. De raspuns nu-i raspundea nimeni, si foarte curand isi dadu seama ca ajun­sese intr-un loc care nu putea sa fie nicidecum prielnic.

Tot ce mi-a spus Baloo despre Bandar-log este adeva­rul curat, isi zise el. Acestia nu au legea lor, nici chiot de vanatoare. Nu se pricep decat sa spuna solticarii si n-au nici conducatori, ci numai maini si degete lungi si subtiri, facute anume pentru hotii. Prin urmare, daca voi muri de foame sau voi fi ucis pe aici, nimeni nu poarta vina decat eu singur. Cu toate acestea trebuie sa incerc sa ma intorc in partea junglei de unde am venit. Fara indoiala Baloo imi va trage o chelfaneala, dar tot va fi mai bine decat sa-mi pierd vremea catarandu-ma prin copaci cu Bandar-log.

Nici nu ajunsese bine pana la zidul care imprejmuia orasul, cand simti cardul de maimute repezit pe urma lui si spunandu-i ca el nici nu este in stare sa-si dea seama cat de bine va fi pentru el aici unde l-au adus si una cate una incepura sa-l ciupeasca, pentru a-l face sa inteleaga ce inseamna sa fii recunoscator pentru binele care ti s-a facut. Stranse din dinti, dar nu zise nimic ci merse inapoi cu ala­iul de maimute care racnea in jurul lui si se indrepta spre terasa cu zacatorile de cremene rosie, pline de apele scurse de pe urma ploilor. In mijlocul terasei era un foisor din marmura alba, cladit pentru reginele care murisera cu mai bine de o suta de ani in urma. Cupola foisorului era pe ju­matate daramata si intrarea subterana, pe unde veneau re­ginele din palat, era aproape astupata. Peretii insa erau o minunatie, facuti numai din marmura alba ca laptele si in­crustati cu pietre de agate, de cornaline, de jasp si chrisopraze, iar cand trecea luna de varful muntelui, razele ei ju­cau pe pavajul foisorului lumini atat de blande, incat ti se parea ca pe jos este intinsa o matase fina ca un vis si cu ma­gice straluciri. Oricat de trist, de obosit si de flamand ar fi fost Mowgli, ii fu peste putinta sa nu rada cand vazu cum se intrec maimutele care mai de care sa-l convinga cat este Bandar-log de puternic, de intelept si de bland si ca prin ur­mare este cea mai mare prostie sa incerce sa-i paraseasca.

- Suntem un neam mare si puternic. Suntem intelepti. Fiinte minunate; vietatile cele mai minunate din jungla. Toti suntem de aceeasi parere, prin urmare ceea ce spunem trebuie sa fie adevarat, strigau ei. Acum, pentru ca tu esti de fata si pentru intaia data poti sa ne auzi ce-ti spunem si sa duci vorbele noastre si poporului din jungla, ca de aici inainte sa tina seama de noi, iti vom povesti tot ce este in legatura cu viata noastra extraordinara.

Mowgli nu zise nimic, iar maimutele incepura sa se adune cu sutele in jurul lui pe terasa, ca sa asculte pe cei care vorbeau si cantau imnuri de slava lui Bandar-log, iar in timp ce oratorul se oprea pentru ca sa respire, toate stri­gau in gura mare:

- Este adevarat ce spune. Noi toti suntem de o parere cu el.

Cand ii puneau si lui cate o intrebare, Mowgli clipea din ochi si da din cap, dar simtea ca ii vine ameteala din cauza urletului neintrerupt din jurul lui.

- Mi se pare ca pe toti i-a muscat Tabaqui si au turbat. Nu mai incape vorba, galagia asta trebuie sa fie dewanee, nebunia junglei. De ce nu se duc sa se culce? Un nor s-a tarat in fata lunei; cel putin daca ar fi fost mai mare, as fi putut profita de intuneric si as fi fugit. Dar ma simt atat de obosit!

In fundul santului de sub zidurile daramate care imprejmuiau orasul pustiu, acelasi nor era urmarit cu toata aten­tia de privirile a doi prieteni: Bagheera si Kaa stiau ca mai­mutele sunt foarte primejdioase cand sunt multe impreuna, si de aceea nu voiau sa intre la infrangere sigura. Maimu­tele nu ataca niciodata, decat atunci cand sunt cel putin o suta contra unuia singur si numai rareori se intampla ca ci­neva din jungla sa faca o incercare atat de nebuneasca.

- Eu ma duc sa trec zidul din partea de apus, zise Kaa, si ma voi repezi costis asupra lor. Nu cred ca-mi vor sari in spinare, cu toate ca sunt multe, dar

- Stiu ce vrei sa spui: ca n-avem pe Baloo cu noi. Va trebui sa facem ce vom putea. Cand norul va trece intreg in fata lunii, eu ma voi indrepta spre terasa, caci pesemne acolo tin sfat, pentru a se hotari ce sa faca pana la urma cu baiatul.

- Noroc la vanat! striga pitonul mohorat si se pierdu in noapte.

Zidul din partea de apus era in stare destul de buna si Kaa pierdu o bucata de vreme, pana ce gasi loc ca sa poata trece streasina de piatra. Norul acoperise luna si Mowgli tocmai se gandea ce sa faca, in clipa cand auzi pasul usor al panterei la capatul terasei. Bagheera urcase costisa fara sa fie simtita de cineva din Bandar-log si cand ajunse pe terasa se gandi ca nu e bine sa-si piarda timpul, muscand maimutele. De aceea incepu sa loveasca in dreapta si in stanga pe cei adunati in jurul lui Mowgli in randuri dese, de cate cincizeci-saizeci de patrupezi. Se auzi un urlet de groaza si de furie cutremurand intunericul, dar in timp ce pantera neagra trecea peste trupurile celor pe care ii zdro­bise, auzi o maimuta strigand pe urma lui:

- Nu este decat un singur dusman. Pe el, omorati-l, dati fara mila!

Pantera fu coplesita de un val de maimute care se in­chise deasupra ei, muscand cu coltii si sfasiind cu ghearele in timp ce cateva dintre cele mai voinice inhatara pe Mow­gli si dupa ce il tarara pana la foisor, il silira sa intre inaun­tru prin deschizatura stramta a cupolei. Alt baiat, daca ar fi fost crescut printre oameni, poate si-ar fi zdrobit ciolanele de la aceasta inaltime. Mowgli insa invatase de la Baloo cum trebuie sa sara si cand ajunse jos cazu in picioare.

- Stai aici, soptira maimutele, pana ce-i vom omori pe prietenii tai. Pe urma ne intoarcem ca sa ne jucam cu tine de cumva veninosii te vor lasa pana atunci in viata.

- Eu sunt ca voi de un sange, striga Mowgli aducandu-si aminte de semnalul ce trebuie dat serpilor.

In jurul lui simti ca incepe sa se miste ceva si de sub daramaturi se auzi suier abia simtit, de aceea, ca sa fie la adapost de orice intamplare, mai dadu semnalul o data ca sa auda toti.

- Sssaah! am inteles raspunsera glasurile surde a celor care misunau in jurul lui (orice ruina din India devine repede un adevarat cuibar de serpi, si tocmai de aceea foi­sorul reginelor era adevarat furnicar de cobre). Umbla cu bagare de seama, caci ne poti calca in picioare, fratioare.

Mowgli cauta sa ramana pe cat posibil nemiscat si prin crapaturile peretilor de marmura cauta sa prinda si sa auda vuietul luptei care se dadea in jurul panterei de afara. Se auzeau urlete, lovituri surde si rabufneli, pe deasupra caro­ra mugetul ragusit al Bagheerei era semnal de fiecare data cand facea un salt in mijlocul dusmanilor sai ca sa se ridice cu ei in spinare. Pentru prima data de cand se nascuse, pan­tera neagra lupta ca sa-si apere viata.

Baloo trebuie sa fie pe aproape, caci altfel Bagheera nu ar fi venit singura, se gandi Mowgli, apoi striga din toate puterile:

- Alearga la zacatori Bagheera. Fugi repede si da-te la fund. Indreapta-te spre apa.

Pantera auzi semnalul si dandu-si seama ca Mowgli este in viata prinse din nou curaj. Incepu sa-si faca drum cu multa greutate spre zacatori, lovind cu sete in dreapta si in stanga, luptand pentru fiecare palma de loc peste care trecea. De sub zidul daramat din marginea junglei se ridica in clipa aceasta chiotul de razboi al lui Baloo. Ursul facuse tot ce-i statuse in putinta, dar nu putuse ajunge mai devreme.

- Bagheera, am sosit, striga ursul. Acuma trec zidul la tine. Ahuwara! imi fug pietrele de sub picioare. Stai Ban­dar-log, ca sunt si eu pe aici, dar nici nu aparu bine la capa­tul terasei si fu ingropat pana la gat de valul maimutelor care se repezisera in calea lui. Baloo se ridica pe labele di­napoi, iar in cele dinainte cuprinse un brat de maimute care ii veni la indemana si incepu sa le bata in capete ca pe niste maie. Un plescait al apei din zacatori dadu lui Mowgli de stire ca Bagheera reusise sa-si faca drum pana la apa unde se daduse la fund, lasandu-si la suprafata numai capul. Pantera incepu sa sufle cu greutate, dar stia ca maimutele nu puteau veni dupa ea pana acolo. In timpul acesta, maimutele se ingramadisera pe trei randuri, insirate pe marginea zacatorii, gata sa sara asupra ei, daca ar fi incercat sa vina in ajutorul lui Baloo. Vazand ca nu e chip sa iasa, Ba­gheera ridica barbia picurand de apa si, in deznadejde, che­ma ajutorul serpilor:

- Eu sunt cu voi de un sange!

Pesemne ca daduse bir cu fugitii in ultimul moment, asa ca Baloo, cu toate ca era aproape inabusit de valul maimutelor care se repezisera la el spre marginea terasei, abia isi putea stapani rasul, auzind pantera ca cheama ajutor.

Kaa trecuse cu multa greutate pe deasupra zidului din partea de apus si cand se lasa in jos, pe urma lui incepura sa cada bolovanii care se duceau de-a dura. Dupa ce se va­zu dincoace, isi incolaci trupul de cateva ori, pentru a se convinge ca este in perfecta forma, caci nu voia sa piarda nimic din avantajele pe care i le oferea terenul unde era postat. In timpul acesta iuresul contra lui Baloo continua cu toata furia, iar maimutele de pe marginea zacatorii da­deau Bagheerei tarcoale. Pe deasupra lor, liliacul Mang se­cera aerul ducand stire in largul junglei despre marea bata­lie care era in toi, asa ca insusi Hathi, elefantul salbatic, in­cepu sa mugeasca, trezind cardurile de maimute razlete care incepura sa vina numaidecat duium pe cararile nebata­torite din varfurile copacilor, ca sa dea si ele o mana de aju­tor neamului lor in primejdie, dincoace de zidurile unde erau culcusurile inghetate. Vuietul luptei rascolise linistea pana la cateva poste imprejur. In momentul acesta Kaa se repezi drept inainte, setos de ucidere. Puterea de lupta a unui piton se ascunde in lovitura pe care o da cu capul re­pezit inainte de toata greutatea trupului. Inchipuiti-va o lance, ori o ghioaga, sau un baros cam de o jumatate tona, purtat de indemanarea rece si furia oarba, pentru ca sa va puteti da seama mai bine de ce inseamna Kaa in lupta. Un piton lung de cinci-sase coti poate da un barbat peste cap, daca il loveste in piept, iar Kaa, dupa cum stiti, avea peste treizeci. Prima lovitura fu indreptata in gramada de mai­mute care incoltise pe Baloo, dar fu indreptata cu atata fu­rie si veni atat de neasteptata, incat nu mai fu nevoie si de a doua. Maimutele cat ai clipi se risipira in toate partile strigand:

- Fugiti, e Kaa, a venit Kaa, fugiti!

Din neam de neamul lor maimutele mostenisera groaza pe care le-o inspirasera povestile cu ispravile lui Kaa, lo­trul care venea in timp de noapte si se strecura pe tulpinile copacilor, mai nesimtit decat susurul ierbii, ca sa ridice din culcus maimuta cea mai viguroasa; povestile cu batranul Kaa cel fioros care se prefacea ca este craca putreda si se­mana atat de bine cu ea, incat pana si cei mai vicleni nu pu­teau sa-si dea seama de primejdia care ii ameninta, decat in clipa cand craca cea putreda incepea sa se incolaceasca in jurul trupului lor, Kaa era singura vietuitoare din jungla de care maimutele se temeau, deoarece nimeni nu cunostea puterea lui adevarata, nimeni nu indraznise sa-l priveasca in fata si nici nu scapase nimeni cu viata din stransoarea lui. De aceea la primul semnal de alarma incepura sa alerge ingrozite, sarind pe meterezele zidurilor si pe acoperisurile caselor, in timp ce Baloo ofta usurat, ca, desi blana lui era mult mai groasa decat a Bagheerei, avusese mult de suferit de pe urma luptei cu maimutele. Pitonul abia acum des­chise gura pentru prima data si dadu un suier prelung care ingheta sangele in maimutele ce veneau sa apere culcusurile din orasul parasit, si le facu sa se opreasca in loc, ingramadindu-se in ramurile care incepeau sa se legene sub greu­tatea celor care veneau sa le inghesuie din urma. Cele de pe ziduri si de pe acoperisuri amutira ca la un semn, iar prin tacerea care urma Mowgli auzi pe Bagheera iesind din apa si scuturandu-si blana. Pe urma urletul se porni din nou si maimutele de pe ziduri si de pe stresini se urcara mai sus, catarandu-se pe chipurile idolilor care mai atarnau in pe­reti, in timp ce Mowgli privea prin spartura cupolei unde era ascuns si abia isi mai putea stapani neastamparul, iar ca sa-si bata joc de ele incepu sa faca din varful limbii cum fac bufnitele in timpul noptii.

- Scoateti copilul din subterana, gemu pantera, caci eu nu mai sunt vrednica nici de atata lucru. Pe urma luam piciul si plecam, deoarece s-ar putea sa ne atace din nou.

- Nici una nu mai misca pana in clipa cand le voi porunci eu. Nu va miscati, suiera pitonul, si linistea intre ziduri se facu si mai profunda ca la inceput. Imi pare rau, tovarase, ca n-am putut veni mai devreme, continua el intorcandu-se spre Bagheera, cu toate ca, daca nu ma insel, m-ai chemat in ajutor

- Da se poate ca in timpul luptei sa te fi chemat, raspunse pantera. Baloo tu esti ranit?

- Nu stiu daca n-au croit cativa ursuleti din blana mea, raspunse Baloo foarte serios scuturandu-si labele una de alta. Wow, sunt frant. Kaa, dragul meu, mi se pare ca eu si Ba­gheera iti datoram nici mai mult nici mai putin decat viata.

- Sunt aici, in beci, spuse Mowgli, dar nu pot sa ies afara. (Intre el si tovarasii lui era arcada de marmura a cupolei).

- Luati-l de aici, caci a inceput sa joace ca paunul Mao si ne mai starceste puii, strigara cobrele.

- Aha, piciul nostru isi face prieteni in toate partile pe unde trece, zise pitonul razand. Da-te la o parte piciule si voi popor al veninosilor ascundeti-va in tainitele voastre, caci voi darama bolta peste voi.

Kaa incepu sa examineze bolta cu atentie pana cand descoperi o crapatura in marmura, ceea ce insemna ca aici zidaria este slabita. Lovi de cateva ori mai usor cu capul, ca sa vada cat rezista, apoi isi ridica aproape sase coti din trup de la pamant, se repezi ca un berbec si lovi de se cu­tremura toata cladirea. Marmura incepu sa cedeze si peste cateva clipe se pravali faramata in mii de bucati, iar Mow­gli se repezi afara si, luand loc intre Bagheera si Baloo, isi trecu bratele pe dupa gatul lor.

- Esti ranit? intreba Baloo strangandu-l cu grija la piept.

- Sunt obosit si mi-e foame, dar nu sunt deloc ranit. Pe voi insa vad ca v-au ciomagit destul de bine, caci va curge sangele.

- Mai sunt si altii care au fost raniti, raspunse Bagheera lingandu-si mustatile si privind la maimutele moarte in lungul terasei si pe marginea zacatorilor.

- Nu face nimic, numai tu sa fii sanatos, tu mandria mea printre brotacei, raspunse Baloo induiosat.

- Despre asta vom vorbi mai tarziu, interveni Baghee­ra pe un ton care nu-i placu lui Mowgli deloc. Uite, acesta este Kaa, cel care a hotarat soarta bataliei noastre si ca­ruia tu ii datorezi viata. Multumeste-i cum se cuvine sa faca vietatile din lumea noastra, il indemna pantera.

Mowgli se intoarse si vazu capul enorm al pitonului leganandu-se alaturi de al lui.

- Va sa zica acesta ar fi piciul, zise Kaa. Pielea lui e foarte neteda si cam aduce putin cu cei din Bandar-log. Baga de seama piciule sa nu te iau vreodata pe inserat drept o maimuta, sau intr-o zi dupa ce mi-am schimbat pielea.

- Noi amandoi suntem de un sange, raspunse Mowgli. Noaptea aceasta mi-ai scapat viata, de aceea Kaa, de cate ori vei fi flamand, vanatul meu va fi si al tau.

- Foarte multumesc fratioare, raspunse pitonul, clipind siret din ochi. Dar ce poate vana un vanator indraznet ca tine? Te intreb pentru ca as vrea sa te rog foarte curand sa-ti incerci norocul.

- Eu nu vanez nimica, deoarece sunt prea mic pentru asa ceva, dar abat turma de capre in calea celor care au ne­voie de ele. Cand vei fi cu pantecele desert, abate-te pe la mine, si vei vedea ce sunt in stare sa fac. Am invatat si eu cate ceva datorita lor, si arata spre cei doi prieteni ai lui, apoi intinzand mainile spre ei, continua: daca ti se va in­tampla vreodata sa cazi in cursa, sa stii ca imi voi plati da­toria pe care o am fata de tine si tot asa o voi plati si pe cea pe care o am fata de Bagheera si Baloo. Noroc la vanat, va doresc tuturor, stapanii mei!

- Inteleapta vorba, murmura Baloo, vazand cat de fru­mos se pricepea Mowgli sa multumeasca. (Pitonul isi lasa capul cateva clipe pe umarul baiatului).

- Suflet viteaz si limba isteata, zise el, cu acestea piciule vei ajunge in jungla foarte departe Dar pleaca de aici impreuna cu prietenii tai, caci in curand va apune luna si nu e bine sa vezi ce se va intampla. Du-te si te culca.

Luna scapata in dosul crestelor, iar randurile maimute­lor ingramadite una intr-alta pe meterezele zidurilor si pe acoperise tremurau ca niste frunze batute de vanturi. Baloo se indrepta spre apa zacatoarei ca sa-si astampere setea, iar Bagheera incepu sa-si netezeasca blana. Kaa se intoarse spre mijlocul terasei si cand clampani o data din falci, toate maimutele se intoarsera spre el.

- Apune luna, zise el, ce credeti, se vede destul de bine ca sa puteti vedea ceea ce trebuie vazut?

De pe crestele zidurilor se auzi un geamat ca vuietul vantului cand trece printre crengile copacilor.

- Vedem destul de bine, Kaa.

- Bine, atunci voi executa un dans care este dansul lui Kaa, atunci cand e cu pantecele desert. Nu va miscati ci priviti.

Pitonul incepu sa se invarteasca de doua-trei ori, fa­cand cercuri largi si purtandu-si capul ca pe o suveica. Pe urma incepu sa se incolaceasca, facand tot felul de figuri geometrice pe pamant, triunghiuri care se topeau in patrate, romburi si pentagoane, invartindu-se mereu, cu o inceti­neala chinuitoare, fara sa se opreasca nici o clipa din mur­murul lui misterios pe care il faceau solzii trupului tarat pe pamant. Se facea din ce in ce mai intuneric pana cand nu se mai vazu cum se incolaceste, dar sunetul sec si uneori scartaitor al solzilor pe pamant se putea auzi destul de lim­pede

Bagheera si Baloo ramasera incremeniti si din cand in cand se auzea cate un marait surd galgaindu-le in gat, in timp ce parul de pe coama li se zbarlise ca niste pene. Mowgli se uita cu bagare de seama la ce vedea si se minuna.

- Bandar-log, striga pitonul intr-un tarziu, spuneti daca puteti misca mainile si picioarele fara sa va poruncesc eu.

- Fara sa primim porunca de la tine, nu putem misca nici mainile nici picioarele, raspunsera maimutele.

- Bine, apropiati-va un pas de mine!

Randurile de maimute se miscara vrajite si supuse ina­inte, iar Baloo si Bagheera facura si ei cate un pas, parca i-ar fi impins cineva de la spate.

- Mai aproape, se auzi suierand glasul lui Kaa, si maimutele mai facura un pas.

Mowgli intinse bratele si apuca pe Baloo si Bagheera de ceafa, ca sa-i opreasca. Amandoua fiarele se uitara la el ca si cand s-ar fi trezit din somn.

- Pune mana pe umarul meu si tine-ma bine, sopti Bagheera, caci altfel, fara sa vreau, ma intorc din nou spre Kaa. Wuah!

- Nu e nimic de vazut decat batranul Kaa, pitonul, care continua sa se invarteasca pe loc in mijlocul taranei, zise Mowgli. Hai sa plecam!

- Woohf! gemu Baloo cand se vazu din nou in largul padurii. Niciodata n-am sa mai fac tovarasie cu Kaa.

Dupa ce incaleca, Mowgli isi culca capul pe spinarea panterei si adormi atat de adanc, incat nu se trezi nici dupa ce fu asezat alaturi de lupoaica, intre fratii lui care traiau in pestera Seeonee.

CANTECUL DE DRUM AL LUI BANDAR-LOG

Trece al nostru popor, ca invalurarea de frunze, grabit

Pe albe poteci, poleite de a lunii amagitoare lumina,

Nu pizmuiesti ale noastre plimbari, cand trecem sageti?

Nici maini ca si noi de-ai avea, doua perechi, nu doresti?

Nu-ti place arcuita-ne coada ce mandri cu toti o purtam,

Adusa cu mult mai frumos decat al lui Cupidon arc?

De suparare nici vorba si sila nu-ti fie,

Doar coada e facuta s-o duci dupa tine.

Prin infrunzitele ramuri, gramada, alaturi visam.

Leganati de a celor vazute de noi amintiri, neuitate,

Sub al naltului zarii senin noi planuri punem la cale

Si fapte intrupam, ce altora-s vis, in cateva clipe

Ce n-ati mai vazut si nici auzit, ce n-am pomenit,

Sa facem am vrea, dar ce vrem e sters de clipa fugara,

De drum suntem gata, gand sa nu-ti faci,

Doar coada e facuta s-o duci dupa tine.

Tot zvonul de vorba ce-n drum din fuga auzim,

Fie ca-i glas de reptile, sau fiare ori pasari, pe o forma,

De-i cantec din vai sau din munti, ori smocul de par

Aninat de scaieti, de-i solz sau fulgul de vanturi purtat,

Il prindem si-l ducem departe pe-ale culmii poteci.

De ce sa nu ierti, ca mai buni decat altii

Suntem si de ce suparare sa porti.

Cand coada-i facuta s-o duci dupa tine.

Veniti dupa noi in maretele salturi ce ale brazilor

varfuri indoaie,

Ca pacle de nori si ca fumul ce vantul il duce

spre ambele culmi,

N-auzi cum plange padurea si ramuri uscate,

ca brate de ruga,

Pe urma-ne frange, cand palcuri trece poporul

si-n neguri se pierde.

TIGRUL! VINE TIGRUL!

Te-ntorci cu noroc indraznet vanator?

Fratine, vegherea e lunga si vantu-nghetat,

Dar ranitul vanat cu tine il aduci?

Fratine, tihnit el paste acum in poieni,

Dar unde-i puterea ce trufas spuneai?

Fratine, pe alaturi vanatu-mi trecu.

Ori plumb in picioare inceput-ai sa porti?

Fratine, ma-ntorc si moartea m-asteapta-n culcus.

Va trebui acum sa ne intoarcem la inceputul acestei povestiri. Cand Mowgli pleca din pestera unde isi aveau lupii culcusul, dupa incaierarea cu haiticul adunat la Stanca Soborului, cobori spre semanaturile unde erau salasurile oamenilor, dar nu vru sa se opreasca nici aici, deoarece jungla era prea aproape si stia ca intre cei adunati la sfat isi facuse cel putin un dusman de moarte. Isi urma drumul coborand poteca ce serpuia spre vale si dupa ce alerga pe nerasuflate ca la doua poste departare, ajunse intr-o regiune cu totul necunoscuta. Valea dadea intr-o campie semanata cu bolo­vani si taiata de rapi. Pe o parte era satul, iar pe cealalta cobora jungla tot mai pitita, pana ce se oprea dintr-o data in marginea imasurilor, ca si cand ar fi fost taiata de o coas­ta nevazuta. In largul campiei pasteau turme si cirezi de bivoli, iar baietii care le pazeau incepura sa tipe speriati si o rupsera la fuga, in timp ce cainii de pripas care se aduna in jurul oricarui sat hindustan prinsera sa latre intaratati. Mowgli nu se opri, caci incepuse sa-i fie foame, iar cand ajunse la poarta satului vazu ca maldarul urias de maracini, pe care in fiecare seara il trageau in fata portii, era acum dat la o parte.

- Ia te uita, isi zise el, caci in drumurile pe care le fa­cuse pana acum in timp de noapte pentru a-si cauta de man­care, vazuse multe intarituri de felul acesta. Oamenii se tem chiar in satul lor de fiarele din jungla.

Se aseza in fata portii si cand se arata primul om care voia sa iasa in tarina, se ridica in picioare si deschizand gura, ii facu semn cu degetul ca ar vrea sa manance ceva. Omul casca ochii la el, apoi se intoarse si o rupse la fuga pe ulita satului strigand cat il lua gura dupa preotul care era un om voinic si gras, imbracat in haine albe, iar pe frunte avea un semn galben cu rosu. Preotul iesi in marginea satu­lui si dupa el veneau peste o suta de oameni care se oprira la o mica distanta si incepura sa vorbeasca si sa strige, cascand ochii la Mowgli si aratandu-l cu degetul.

- Nu prea stiu sa se poarte cei carora li se zice oameni, gandi Mowgli, caci in felul acesta nu se poarta decat cel mult maimutele cenusii, apoi isi feri parul de pe frunte si se incrunta la ei.

- Ce va face sa va speriati? zise preotul. Mai bine uitati-va la urmele pe care le are pe picioare si pe maini. Sunt muscaturi de lup; deci nu poate fi altceva decat pui de lup scapat din jungla.

Preotul avea dreptate, caci jucandu-se cu puii in fundul pesterii, acestia de multe ori il muscasera mai rau decat ar fi vrut, asa ca pe brate si pe picioare era plin de urmele zgarieturilor abia vindecate. Cu toate acestea lui nici prin min­te nu i-ar fi trecut sa le ia drept muscaturi, caci pentru el muscatura era cu totul altceva.

- Arré, arré! strigara cateva femei care se adunasera in jurul lor. Bietul baiat; auzi sa-l muste lupii. Frumos copil; cu ochii ca de flacari. Pe legea mea, Messua, baiatul sea­mana cu copilul tau pe care l-a rapit tigrul!

- Lasati-ma sa-l vad si eu, zise o femeie care purta ine­le groase de bronz in jurul gleznelor si pe brate, apoi facandu-si mana punte peste ochi se uita cu toata atentia la Mowgli. Nu-mi vine sa cred, caci este mult mai slab, dar are aceeasi privire ca si fiul meu.

Preotul era om destept si stia ca Messua este sotia celui mai bogat om din sat. Ridica deci privirea spre cer si zise solemn:

- Ceea ce jungla ne-a luat, jungla ne da inapoi. Ia co­pilul, sora, si du-l acasa la tine, dar nu uita nici de preotul care vede atat de adanc in sufletele oamenilor.

- Pe taurul cu care am fost rascumparat, isi zise Mowgli, daca nu mi se pare ca ciorovaiala asta inseamna un nou examen in fata haiticului. Dar la urma urmei, de vreme ce sunt om, trebuie sa ma port si eu ca oamenii.

Lumea incepu sa se risipeasca, iar femeia ii facu semn lui Mowgli sa o urmeze pana la coliba unde statea. Inaun­tru era un pat de lac rosu, un hambar din pamant ars in care tineau graul, pe peretii caruia erau facute desene ciudate, cateva oale de arama, un idol indian intr-un colt, iar pe un perete o oglinda din acelea de care se gasesc prin toate tar­gurile de tara.

Ii dadu sa bea o oala de lapte, si o bucata de paine, pe urma ii puse mana pe crestetul capului, si-l privi in adancul ochilor. Biata femeie se gandea ca el ar putea fi cu adevarat fiul ei care se intorcea din jungla unde il dusese tigrul. De aceea incerca sa-i spuna pe nume:

- Nathoo, o Nathoo al meu! (Mowgli nu parea deloc sa recunoasca numele acesta). Nu-ti mai aduci aminte de ziua cand ti-am facut iminei noi si pipaindu-i talpa picioarelor vazu ca pielea era ca scoarta de tare si ofta resemnata. Nu dragul meu, piciorusele acestea nu au purtat niciodata incaltaminte, dar tu semeni foarte bine cu Nathoo si de aceea vei fi fiul meu.

Mowgli nu se simtea tocmai bine din cauza ca nu fuse­se pana acum intr-o casa acoperita; cand se uita insa la stu­ful acoperisului, isi dadu seama ca va putea sa-l smulga oricand, daca i se va face de duca. Afara de aceasta nici fereastra nu se inchidea.

- La ce imi foloseste ca sunt om, isi zise el intr-un tarziu, daca eu nu pot intelege limba oamenilor. Gasesc ca aici sunt tot atat de zevzec si de ratacit, cum ar fi orice om care se rataceste in jungla noastra. Va trebui deci sa invat limba lor.

Cata vreme traise in jungla alaturi de lupi, invatase nu de placere sa imite mugetul cerbilor si grohaitul mistretilor, dar in acelasi timp cu folos. De aceea, indata ce auzi pe Messua vorbind, incepu sa repete vorbele dupa ea, asa ca, inainte de a se intuneca, stia pe dinafara toate numele lucrurilor pe care le vedea in coliba.

Greutatea cea mare se ivi dupa ce sosi timpul culcarii, caci Mowgli nu voia sa doarma pentru nimic in lume in coliba care semana cu orice cursa pentru prins panterele, iar cand vazu ca femeia inchide usa de la intrare, iesi nu­maidecat pe fereastra.

- Lasa-l de capul lui, zise barbatul lui Messua, si adu-ti aminte ca baiatul acesta n-a fost obisnuit pana acum sa doar­ma in pat. Daca ne-a fost trimis cu adevarat ca sa tina locul fiului nostru, atunci nu trebuie sa te temi ca va fugi.

Mowgli se intinse pe iarba plina de roua din marginea tarinei, dar nici nu apucase sa atipeasca bine, cand simti botul umed al unui animal amusinandu-l sub barbie.

- Ptiu, stranuta Cenusiul (era puiul cel mai mare al lupoaicei), va sa zica aceasta este rasplata pentru ca am alergat doua poste dupa tine din jungla pana aici. Ai inceput sa mirosi a fum de taciuni si a baligar, cum miros toti oamenii Trezeste-te fratioare, caci ti-am adus noutati.

- Lumea din jungla e bine? intreba Mowgli si-si petre­cu bratele pe dupa gatul lupului.

- Toata lumea e bine, afara de lupii care au fost batuti de tine cu Floarea Rosie. Asculta ce-ti spun. Shere Khan a plecat sa vaneze la mari departari, de unde nu se va intoar­ce pana ce nu-i creste blana la loc, caci l-ai parlit rau. S-a jurat ca dupa ce se va intoarce, iti va ingropa oasele in albia raului Waingunga.

- Aici ar fi ceva de spus, caci am jurat si eu ceva. Dar noutatile insa sunt bune intotdeauna. In noaptea aceasta ma simt obosit Frate Cenusiule si satul de toate noutatile. Cu toate acestea sa-mi dai mereu de stire despre ce se intampla.

- N-ai uitat ca esti lup? Sa nu asculti ce spun oamenii si sa nu uiti niciodata, zise Cenusiul ingrijorat.

- Nu voi uita niciodata si-mi voi aduce mereu aminte de voi si de pestera noastra, dar imi voi aduce aminte si de faptul ca m-ati gonit dintre voi.

- Vei mai fi alungat si din alta parte, fratioare. Nu uita ca oamenii sunt oameni si nimic mai mult, iar vorbaria lor este ca si oracaitul broastelor pe margini de baltoace. Cand ma voi intoarce pe aici, te voi astepta ascuns intre trestiile de bambus de la marginea tarinei.

Trei luni incheiate, dupa aceasta noapte, Mowgli aproape nu trecu niciodata dincolo de poarta tarinei, caci era ocupat cu invatatura felului de viata si cu obiceiurile oame­nilor. Inainte de toate, trebui sa se incinga in jurul coapse­lor cu o bucata de panza, ceea ce la inceput ii fu foarte ne­placut; pe urma trebui sa invete folosinta banului pe care el nu o putea pricepe deloc, pe urma plugaria care nu vedea la ce ii poate fi omului de folos. Afara de aceasta copiii din sat il scoteau din fire. Din fericire insa legea din jungla il invatase sa se stapaneasca, deoarece in mijlocul junglei hrana si viata sunt strans legate de stapanirea de sine. Dar cand ii vedea ca rad de el pentru ca nu voia sa se joace cu ei, pentru ca nu voia sa le inalte zmee sau pentru ca pro­nunta cate un cuvant gresit, trebuia sa-si aduca intotdeau­na aminte ca nu e demn de un adevarat vanator sa-si iasa din fire, caci altfel s-ar fi repezit la ei si i-ar fi sfasiat in bucati.

In realitate nici el nu stia cata putere are. In jungla isi dadu seama ca e slab in fata fiarelor, dar oamenii acestia din sat spuneau ca este mai tare ca un taur. Afara de aceas­ta, Mowgli n-avea idee despre deosebirea dintre feluritele clase de oameni. Intr-un rand, cand magarul olarului lune­ca in groapa de argila framantata, intinse bratul si apucandu-l de coada, il scoase afara si ajuta olarului ca sa-i incar­ce in spinare oalele cu care trebuia sa plece la targul din Khaniwara. Fapta aceasta fu judecata ca nelalocul ei, deoarece olarul era om de jos, iar magarul lui era un patruped, si mai prejos decat stapanul sau. Cand veni preotul si-l do­jeni, Mowgli il ameninta ca il va urca si pe el in spinarea magarului, asa ca preotul se duse la barbatul femeii Mes­sua si-l sfatui sa puna baiatul cat mai in graba la munca. Fruntasul satului fu de parere ca trebuie sa fie trimis cu bivolii la pascut in tarina, unde ii va pazi de dimineata pana seara. Nimic nu putea fi mai pe placul lui Mowgli decat aceasta insarcinare si pentru ca de aici inainte facea parte dintre slujbasii satului, in aceeasi seara se duse si el sa stea de vorba cu lumea care se aduna in jurul unei vetre de pia­tra ridicate la tulpina unui smochin urias. Aici era locul de sfat al satului, unde venea fruntasul, vacarul, barbierul (ca­re cunostea toate clevetirile din sat) si batranul vanator Buldeo, care venea aici ca sa stea de vorba si sa fumeze. In ramurile intunecate ale smochinului se auzea galceava maimutelor, iar in vatra de piatra era o gaura in care salasluia o cobra careia ii aduceau in fiecare seara un blid de lapte, caci cobra era sfintita. Batranii se asezau pe vine in jurul copacului si stateau de vorba, tragand din huqas, un fel de narghilele pana tarziu in noapte. Povesteau o multi­me de lucruri minunate despre zeitati, despre oameni si strigoi. Buldeo povestea lucruri nemaiauzite despre obi­ceiurile fiarelor din jungla, de infiora copiii care ascultau de la oarecare departare si ramaneau cu gurile cascate la el. Cea mai mare parte dintre povestile lor priveau animalele junglei, caci aceasta e mereu vecina cu colibele in care sa­lasluiesc oamenii. Semanaturile erau mereu ravasite de cerbi si de mistreti, iar din cand in cand tigrul omora cate un om in marginea satului, inainte de ce s-ar fi intunecat.

Mowgli, care cunostea destul de bine lucrurile despre care vorbeau, trebuia sa-si acopere fata cu mainile ca sa nu-l vada lumea razand, iar in timp ce Buldeo termina o poveste minunata, ca sa treaca la alta si mai minunata, el radea pe infundate, caci i se vedeau umerii cum salta prin intuneric.

Buldeo spunea ca tigrul care a rapit pe baiatul femeii Messua era un tigru strigoi, in care se intrupase sufletul unui camatar, mort de cativa ani.

- Sunt incredintat ca ceea ce va spun este numai adevarul adevarat, spunea el, deoarece camatarul Purun Dass a schiopatat toata viata din cauza unei lovituri primite cu ocazia unei revolte, cand cartile lui de socoteli au fost arse. Tigrul despre care va vorbesc schiopateaza si el, caci urmele pe care le lasa pe unde trece nu se aseamana.

- Fara indoiala ca este adevarat; nici nu ar putea sa fie altfel, raspundeau batranii dimprejur, miscandu-si barbile.

- Nu vi se pare si voua ca ceea ce spuneti sunt vorbe de claca? intreba Mowgli. Tigrul schiopateaza din cauza ca s-a nascut schiop, ceea ce de altfel stie toata lumea. Dar ca sa spui ca sufletul camatarului s-a putut intrupa intr-o fiara care este mai lasa decat un sacal, sunt copilarii curate.

Buldeo ramase incremenit cand il auzi, iar fruntasul satului facu ochii mari.

- Ia te uita! Mi se pare ca asta e piciul venit din jungla! se minuna Buldeo. In loc sa faci pe desteptul, mai bine du-te la Khaniwara cu pielea lui in spinare, caci guvernul a pus pe capul lui un premiu de o suta de rupii Mult mai bine ai face insa daca ai tacea, cand vezi ca vorbesc cei mai ba­trani decat tine.

Mowgli se ridica si pleca.

- Am stat toata seara si v-am ascultat, zise Mowgli intorcand capul fara sa se opreasca, dar afara de un singur cuvant sau cel mult doua, din tot ce a spus Buldeo despre jungla nimic nu este adevarat, cu toate ca jungla i-a intrat in batatura casei. Prin urmare cum sa mai cred povestile despre zeitati, despre strigoi si despre piticii pe care spune ca i-a vazut?

- A sosit tocmai vremea ca baiatul acesta sa fie trimis cu vitele la pascut, zise fruntasul satului, in timp ce Buldeo abia se mai putea stapani din cauza obrazniciei baiatului.

In satele hindustane e obiceiul ca turmele si cirezile de bivoli sa fie scoase la pasunat de cativa copii, indata ce se lumineaza de ziua, iar pe inserat sa le aduca inapoi. Cirezi­le, care ar zdrobi in tarana pe un om alb, se lasa pazite si biciuite de un copil care nu ajunge cu capul nici pana la greabanul lor. Cat timp copiii nu se departau de turme, erau in deplina siguranta, caci nici tigrul nu indrazneste sa atace vitele cand sunt in cireada. Daca se intampla insa ca sa se departeze pentru ca sa culeaga flori sau sa prinda soparle, nimeni nu mai dadea de urma lor. In zori, Mowgli trecu pe ulita satului, calare pe Rama, taurul urias al cirezilor, iar pe urma lui ieseau din grajduri, unul cate unul, bivolii cu coarnele rasucite si ochii tulburi, si se luau dupa el, asa ca Mowgli dadu celorlalti copii numaidecat sa inteleaga ca el era stapanul. Cireada de bivoli o mana din urma cu o nuia lunga de bambus si porunci lui Kamya, cel care era mai ra­sarit intre copii, sa lase turmele sa pasca si sa nu se depar­teze de ele, in timp ce el va merge inainte cu bivolii.

Imasurile hindustane sunt campuri presarate de coline si taiate de rapi nenumarate, in fundul carora turmele se risipesc si dispar. Bivolii de obicei trag spre mlastini si in regiuni mocirloase, in care se balacesc ceasuri intregi, prajindu-se la soare. Mowgli mana cireada spre marginea unde fluviul Waingunga iesea din jungla. Cum ajunse aici, descaleca de pe spinarea lui Rama si dadu fuga spre trestii­le de bambus, unde gasi pe Fratele Cenusiu.

- Bine ca ai venit, zise lupul, caci astept de zile intregi sa sosesti. Ce e cu tine de te-ai apucat sa pazesti turmele?

- Asta e porunca, raspunse Mowgli. Pentru catva timp eu sunt pastorul satului. Ce se mai aude cu Shere Khan?

- S-a intors din nou si te-a pandit multa vreme aici in­tre trestii. Acum a plecat, caci vanatul e pe terminate, dar sa stii ca are de gand sa te omoare.

- Foarte bine, raspunse Mowgli. Cata vreme el va lip­si, vino tu sau unul dintre cei patru frati si aseaza-te pe coltul de stanca de unde te pot vedea cand ies din sat. Dupa ce se va intoarce, ma vei astepta ascuns in rapa de langa copacul dhak care este in mijlocul campului. Cred ca nu e nevoie sa iesim de-a dreptul in calea lui Shere Khan.

Pe urma Mowgli isi cauta un loc la umbra si dormi, in timp ce cireada pastea in jurul lui. Paza turmelor este me­seria cea mai trandava in India. Turmele pasc schimbandu-se din loc in loc, pe urma se culca si dupa ce au rumegat iarba pascuta se ridica din nou. De mugit nu mugesc niciodata, ci le auzi cel mult ragaind. Bivolii se intind in noroiul fier­binte al mlastinilor, de nu li se mai vad decat narile si ochii negri-vineti, impaienjeniti de lene. In dogoarea soarelui, stancile parca se misca asa cum s-ar misca musuroiul de furnici, iar in aer copiii aud cate un vultur (altceva nu se aude niciodata) tipand ascutit in departarea zarilor, si inte­leg ca daca se va intampla sa moara sau sa cada o vaca in drum, din aceleasi inaltimi vulturul ar cadea ca o sageata, iar alt vultur care zboara la mii de metri departare ar sosi numaidecat sa vada ce s-a intamplat si dupa el altii, din de­partari nemasurate, ar veni mereu din adancuri de zari si funduri de umbra, si s-ar ingramadi in stol pe langa ea, ina­inte de si-ar fi dat ultima suflare.

Copiii stau toata ziua intinsi la umbra si dorm, iar de trezit se trezesc numai pentru ca sa adoarma din nou; cand s-au saturat de somn, se apuca sa impleteasca cosulete din iarba uscata, in care aduna lacuste; isi fac salbe din nucile albe si rosii din jungla, sau stau ceasuri intregi si urmaresc soparlele care ies sa se incalzeasca la soare sau serpii care pandesc cate o broasca pe marginea baltoacelor. Pe urma incep sa cante cantece nesfarsite indigene, cu intonatii stranii dupa fiecare vers, si zilele li se par mai lungi ca celorlalti oameni de seama lor. Uneori, cand n-au ce face, ridica tot felul de case din argila si in jurul lor oameni, animale si bivoli, cu diverse infatisari. In mana barbatilor pun cate o nuia de trestie si spun ca acestia sunt regii, iar cei din jurul lor armatele, sau spun ca sunt zeitati care trebuiesc adorate. Cand vine seara, copiii incep sa dea chiote ca sa adune turmele, iar bivolii se opintesc sa iasa din mocirla fierbinte, care s-a inchis peste ei, si malul pocneste ca un aluat in ca­vitatea de aer lasata de trupul lor, de parca ar fi focuri de arma care se descarca una dupa alta; pe urma cireada ia drumul spre satul la marginea caruia incep sa clipeasca lu­minile focurilor aprinse.

In fiecare zi, Mowgli iesea cu bivolii spre mlastini, si in fiecare zi vedea spinarea fratelui cenusiu care statea de veghe pe muchia de stanca din mijlocul campiei (asa ca stia dinainte ca Shere Khan nu s-a intors inca) si se culca in iarba care susura cu mii de glasuri in jurul lui si-i aducea aminte de zvonurile din jungla. Daca s-ar fi intamplat ca Shere Khan sa faca un pas gresit cu laba lui oloaga, prin hatisurile de pe malurile fluviului Waingunga, ar fi fost peste putinta ca Mowgli sa nu-l auda in timpul acestor di­mineti linistite.

Intr-un tarziu veni si ziua cand nu mai vazu pe fratele cenusiu la stanca lui de veghe. In ziua aceea zambi si indrepta cireada de bivoli spre rapa din apropierea arborelui dhak, care acum era incarcat de flori ca aurul. Aici gasi pe fratele cenusiu care astepta cu coama zbarlita.

- Vreme de o luna de zile a stat ascuns, ca sa te faca sa crezi ca nu se mai gandeste la tine. Noaptea trecuta a intrat intre semanaturi sa adulmece urmele tale, iar Tabaqui era cu el, zise lupul emotionat.

- Mie nu mi-e frica de Shere Khan, dar Tabaqui este o jigodie vicleana, raspunse Mowgli incruntandu-si sprancenele.

- N-avea nici o grija, zise Cenusiul si-si trecu limba peste mustati, caci pe Tabaqui l-am intalnit in zorii zilei: acum s-a intins ospat pentru vulturi. Insa, inainte de a-i rupe salele mi-a spus ca Shere Khan te asteapta la marginea satului pe tine numai, nu pe altul. Acum sta ascuns in ra­pa seaca din marginea fluviului Waingunga.

- A mancat astazi ceva, sau a plecat la vanatoare cu pantecele gol? intreba Mowgli, caci raspunsul pe care il astepta insemna pentru el viata sau moarte.

- Cand s-a luminat de ziua a ucis un mistret Nu uita ca Shere Khan nu poate sa nu ajuneze nici cand e vorba de razbunarea lui proprie. Afara de asta a si baut.

- Nebunul! Ce copilarie, sa manance si sa bea; poate isi inchipuie ca eu il voi astepta ca sa si doarma. Unde este acum? Daca am fi cel putin zece de ai nostri, l-am putea da gata in timpul somnului. Bizonii nu se reped la atac contra lui inainte de a-l simti si eu nu pricep limba lor. N-am putea merge pe urmele lui, ca cireada sa-i simta mirosul?

- A trecut fluviul Waingunga foarte departe in sus, pentru a scurta drumul, raspunse Cenusiul.

- Fara indoiala, sfatul acesta i l-a dat Tabaqui, caci pe el nu l-ar fi taiat capul sa faca asa ceva. Mowgli baga un deget in gura si statu cateva clipe pe ganduri.

- Rapa de pe malul fluviului Waingunga iese in campie cam la jumatate de kilometru departare. As putea intoarce cireada prin jungla ca de aici s-o abat spre intrarea rapei, dar el poate scapa prin capatul celalalt. Ar trebui sa-i taiem iesirea. Asculta Cenusiule, n-ai putea sa desparti pentru mine cireada in doua?

- Singur nu se poate asa cred dar am adus cu mine un ajutor intelept si priceput, raspunse Cenusiul, si pleca la trap grabit pana in marginea unei gropi in care isi dadu drumul. Imediat dupa aceea pe marginea gropii aparu un enorm cap cenusiu pe care Mowgli il cunostea foarte bine si in clipa urmatoare campul se cutremura de urletul fioros al lupului pornit la vanatoare in plina lumina de zi sem­nalul cel mai ingrozitor care poate infiora adancurile jun­glei.

- Akela, Akela! striga Mowgli si batu din palme. Ar fi trebuit sa banuiesc dinainte ca tu nu ma vei parasi Am pus la cale o lovitura indrazneata. Akela, taie cireada in doua. Opreste vacile si juncii de o parte, iar de cealalta tau­rii si bivolii de jug.

Cei doi lupi o luara la goana, facand copci in largul campiei, si cireada ridica numaidecat capetele in aer si se desparti in doua ca sa se poata apara mai usor. Intr-o parte erau adunate vacile care facura roata in jurul viteilor, apoi se intoarsera cu ochii insangerati si capetele proptite in piept, gata sa se repeada si sa sfarame in copite lupul care ar fi avut nebagarea de seama sa se opreasca pe loc in fata lor. In cealalta parte erau taurii batrani si juncanii care su­flau fiorosi pe nari si framantau pamantul in copite. Dar cu toate ca pareau o ceata careia nimic nu i-ar putea sta impo­triva, erau totusi mult mai putin primejdiosi, deoarece ei nu aveau de aparat viteii. In orice caz cireada n-ar fi putut fi impartita nici de sase oameni atat de repede, precum o im­partisera cei doi lupi.

- Ce facem acum? intreba Akela, caci cireada incearca sa se impreune din nou.

Mowgli incaleca pe Rama:

- Indreapta cireada pe partea stanga, Akela. Cenusiule, dupa ce vom pleca noi, tine vacile strans ca sa nu se poata razleti si du-le spre iesirea cealalta a rapei.

- Pana unde? intreba Cenusiul, repezindu-se cu coltii spre vacile care incercau sa se abata din drum.

- Pana unde prapastia va fi destul de inalta ca Shere Khan sa nu o poata sui, striga Mowgli, si tine cireada langa tine pana in clipa cand ne vei vedea ca sosim.

La hapaitul lui Akela taurii o luara la goana in timp ce lupul cenusiu iesi in fata vacilor furioase care se repezira numaidecat dupa el. Lupul gonea cu toata cireada spre iesirea din rapa, in timp ce Akela facea un mare inconjur cu taurii pe partea stanga.

- Minunata isprava! inca o bucata de goana si bivolii sunt in cea mai buna forma pentru lupta. Acum fii cu ba­gare de seama Akela; nu mai lipseste decat o lovitura de colti si cireada e gata de atac. Cine si-ar fi inchipuit ca pot galopa atat de repede. Hujah! mergem mai repede decat atunci cand vanam impreuna capre negre, striga Mowgli.

- Pe vremea mea, am vanat si eu capre negre, raspunse Akela gafaind in mijlocul norilor de praf care se ridicau in jurul lui. Sa abat cireada spre jungla?

- Repede, caci Rama este ca turbat. Ah, cat as fi de multumit, daca i-as putea spune acum ce am de gand sa fac.

Cireada de tauri carmi spre dreapta si intra in hatisul junglei pe care il framanta in copite ca pe niste vrejuri. Ceilalti copii care erau cu turmele vazura cum trec bivolii ca un nor de umbre si se repezira speriati spre sat, sa spuna oamenilor ca a dat strechea in cirezi si-au intrat in jungla.

Planul lui Mowgli era cat se poate de simplu: avea de gand sa faca un mare inconjur, pana la capatul celalalt al rapei, iar aici sa intre cu toata cireada si sa prinda pe Shere Khan intre cireada vacilor care intrase de mai inainte si cea pe care o aducea el, caci stia dinainte ca tigrul satul si ada­pat nu poate sa lupte si nici nu poate sari pe peretii rapei ca sa iasa in campie. Incepu sa strige la bivoli, ca sa-i linis­teasca, iar Akela care ramasese departe in urma mai hapaia din cand in cand ca sa faca pe cei ramasi razleti sa goneas­ca mai repede. Facusera un inconjur destul de mare caci n-ar fi vrut ca Shere Khan sa prinda de veste inainte de vreme ca stiu de urma lui. In cate clipe cireada se buluci pe panta care dadea in rapa. De aici se vedea pana departe in largul campiei care se intindea la capatul rapei si Mowgli se uita multumit la peretii prapastiosi care se ridicau aproape ver­tical, iar vita salbatica si lianele nu puteau fi un sprijin destul de rezistent pentru ca un tigru sa poata scapa, daca ar fi vrut, pe aici.

- Lasa-i sa mai rasufle, Akela, striga el si ridica bratul. Pana acum inca nu l-au simtit. Trebuie sa-l anuntam pe Shere Khan cine vine. L-am prins in cursa.

Isi facu mainile palnie in fata gurii si striga din toate puterile. Ecoul purta glasul pana departe, ducandu-l din stanca in stanca, si hauli in lungul rapei ca pe sub bolta unui tunel.

Dupa catava vreme se auzi cascatul tigrului satul, care tocmai atunci se trezise din somn.

- Cine striga? racni Shere Khan, iar din adancul rapei se ridica un splendid paun si dadu un tipat strident.

- Eu, Mowgli talhar care dijmuiesti turmele! A sosit timpul sa ne intoarcem la Stanca Soborului. Inainte Ake­la, goneste din urma! Hai Rama, inainte!

Taurii se bulucira o clipa la intrarea rapei, dar cand auzira urletul lui Akela, se repezira la vale ca niste barci negre pe care le ia furia apelor, si acum nimic nu-i mai pu­tea opri pe pripor, iar in urma lor se pravaleau bolovanii si pietrele rascolite de goana copitelor furioase. Inainte sa fi ajuns in vadul rapei, Rama simti apropierea tigrului si mugi.

- Asa, asa, striga Mowgli, goniti inainte, caci acum stiti cine va asteapta.

Cireada bivolilor se revarsa la vale, cum s-ar pravali stancile smulse de furia zapoarelor, ducand padurea de coame cu ochii insangerati si gurile inspumate, iar taurii tineri fura impinsi pe de laturi unde in fuga sfasiau cu coarnele vrejurile lianelor si ale vitei care se catarase pe peretii de stanca.

Cireada intelesese ce este in fundul rapei si o porni inainte, in goana salbatica, de se cutremura pamantul imprejur si nici un fel de tigru nu ar fi putut sa se impotriveasca acestui iures gigantic. Shere Khan auzi pamantul razbubuind, cu glasuri de tunet sub bataia copitelor infuriate si ridicandu-se, porni greoi in josul rapei, iscodind in toate par­tile un loc pe unde ar putea scapa. Peretii rapei insa veneau drept in jos, asa ca trebui sa stea pe loc si cum era satul si cu pantecele plin de apa, ar fi fost gata in clipa aceea de orice, afara de lupta ce-l astepta. Cireada trecu peste baltoaca de unde se ridicase tigrul abia cu cateva clipe in urma, si mugi de vuia toata valea. Mowgli auzi mugetul care veni raspuns de la cireada din capatul celalalt al rapei si vazu pe Shere Khan ca se intoarce (Shere Khan stia ca daca e sa se intample ceva, atunci e mai bine sa se intoar­ca spre tauri, decat sa infrunte furia vacilor care isi pazeau viteii. Rama tresari si era gata sa cada, dar isi continua dru­mul calcand peste ceva moale in care i se infundau picioa­rele, pe urma intra cu toata cireada dupa el, intre vacile care domolisera mersul, caci bivolii in iuresul goanei le ri­dicasera in aer ca pe niste fulgi usori, in clipa cand primele randuri pornite din ambele parti in galop se intalnira. Furia ciocnirilor impinse cele doua cirezi spre campie si vitele incepura sa se bata cu coarnele si sa sforaie speriate. Mow­gli pandi o clipa potrivita si se lasa ca sa lunece de pe spi­narea lui Rama, apoi incepu sa le ocoleasca usor cu praji­na de trestie.

- Repede Akela, repede, striga el, desparte cirezile si le intoarce inapoi pana nu se incaiera Hai Rama, hai, hai, luati-o incet, caci s-a terminat ce aveati de facut. Alearga Akela.

Cenusiul si Akela incepura sa zburde in jurul cirezii, muscand bivolii de picioare pentru ca sa-i opreasca, si cu toate ca cireada ar fi vrut sa intre din nou in rapa, Mowgli reusi sa intoarca pe Rama in loc si sa-l indrepte spre mlastini, iar celelalte vite se luara numaidecat dupa el in pas do­molit.

Pe Shere Khan nu mai era nevoie sa-l calce nimeni in picioare, caci era mort si in inaltimi incepusera sa se roteasca vulturii care soseau la ospat.

- A murit ca un caine, fratilor, zise Mowgli pipaind cutitul pe care de cand traia intre oameni il purta mereu intr-o teaca atarnata de gat. In orice caz insa, el nu se mai gandea la lupta inainte de moarte. Pielea lui va sta foarte bine de aici inainte pe Stanca Soborului. Trebuie sa terminam re­pede ce mai avem de facut.

Un baiat crescut intre oameni nu s-ar fi apucat nicio­data singur sa jupoaie pielea unui tigru care avea zece coti lungime, dar el stia mai bine decat orice barbat cum trebuie desfacuta pielea unei fiare si cum trebuie intinsa pentru ca sa o jupoi. Cu toate acestea nu fu treaba de joaca si Mowgli se munci mai bine de un ceas cu cutitul, in timp ce lupii se asezasera la o parte si priveau la el, cu limbile scoase, sau se apropiau si trageau cu coltii, cand era nevoie.

Nu trecu mult insa si simti ca o mana i se pune pe umar, iar cand intoarse capul, vazu pe vanatorul Buldeo care statea alaturi de el cu carabina in mana. Copiii care ajunsesera in sat dadusera stire despre fuga cirezilor si Bul­deo venise suparat sa-l ia la bataie pentru ca nu pazise bine cireada. Cei doi lupi se facura nevazuti de cum bagara de seama ca se apropie un om strain.

- Ce inseamna nebunia aceasta, zise Buldeo suparat. Nu cumva iti inchipui ca vei putea sa jupoi tigrul? Unde l-au omorat bivolii? Mi se pare ca este chiar tigrul cel schiop, pentru care s-a pus o rasplata de o suta de rupii Bine, foarte bine de asta data te voi ierta pentru ca nu ai avut grija de cirezi sa nu o ia la goana, si poate iti voi da si tie o rupie, drept rasplata, dupa ce voi duce pielea tigrului la Khaniwara.

Buldeo se lasa in genunchi si scotand scaparatoarea si iasca incepu sa parleasca mustatile tigrului, caci indigenii spun ca tigrului dupa ce a murit trebuie sa-i parlesti mustatile pentru ca sa nu-l visezi noaptea.

- Hm! zise Mowgli mai mult pentru sine, va sa zica ai de gand sa iei pielea tigrului si sa o duci la Khaniwara, si la intoarcere poate imi dai si mie o rupie din pretul pe care il vei primi pentru ea? Uite ce zic eu: pielea aceasta o pas­trez pentru mine. Da-te la o parte si stinge iasca!

- Cum indraznesti sa vorbesti in felul acesta cu seful vanatorilor din sat, baiete? Ai avut noroc ca ti-au dat aju­tor si bivolii ca sa poti ucide tigrul. Tigrul probabil ca era satul, caci altfel acum ar fi la doua poste departare de aici. Tu nici nu esti in stare sa-l jupoi ca lumea, orbetule, si toc­mai mie, Buldeo, indraznesti sa sa-mi spui sa ma dau la o parte cu iasca. Mowgli, sa stii ca nu-ti mai dau nici o anna din pretul pus pe capul tigrului, dar in schimb iti voi da o bataie sa o pomenesti. Da-te la o parte de langa tigru!

- Pe taurul cu care am fost rascumparat, raspunse Mowgli, despicand pielea de pe umarul fiarei, doar n-o sa stau cu tine de harta toata ziua. Vino incoace Akela, caci a inceput sa-mi fie lehamite de omul acesta cu chip de maimuta batrana.

Buldeo, care sta plecat asupra tigrului, cu iasca aprin­sa, se pomeni dintr-o data trantit la pamant si simti in spi­nare un enorm lup cenusiu, in timp ce Mowgli continua sa jupoaie pielea fiarei, ca si cand in toata India nu ar mai fi fost nimeni afara de el.

- Ai dreptate Buldeo, cand spui ca nu-mi vei da nici o anna din pretul care s-a pus pe capul tigrului, caci intre mine si Shere Khan este o cearta veche din care eu am iesit biruitor.

Pentru a fi drepti cu Buldeo, trebuie sa recunoastem ca, daca ar fi fost cel putin cu zece ani mai tanar, poate ar fi incercat sa se lupte cu lupul, dar sa te lupti cu un lup, gandea el, care asculta de porunca unui copil, si copilul acesta are cine stie ce de impartit cu un tigru sangeros, asta inseamna ca lupul nu era un lup ca toti ceilalti. Aici trebuie sa fie vreo vrajitorie, ceva lucru necurat, gandi Buldeo si se intre­ba daca talismanul pe care il avea la gat il va putea ocroti contra nenorocirii care il asteapta. De aceea statu binisor si nu se misca, asteptandu-se ca sa vada dintr-o clipa intr-alta pe Mowgli ca se preface si el in tigru.

- Maharadjah! Stapan al regilor, murmura el resemnat.

- Ce este? zise Mowgli, fara sa se intoarca spre el si chicotind pe ascuns.

- Eu sunt un om batran. De unde puteam sa stiu ca tu mai esti si altceva decat un mic pastor. Imi dai voie sa ma ridic si sa-mi vad de treaba mea, sau servitorul tau are porunci sa ma sfasie in bucati?

- Du-te si fii linistit Alta data insa nu te mai ameste­ca in vanatul meu Da-i drumul, Akela!

Buldeo se ridica si o lua schiopatand spre sat, aruncand din cand in cand cate o privire ca sa se convinga daca Mowgli nu s-a prefacut in vreo fiara fioroasa. Dar abia ajunse in sat si nascoci numaidecat o poveste infioratoare cu vrajitorii si descantece, care facura pe preot sa se uite mirat la el, cu o mutra foarte ingandurata.

In timpul acesta Mowgli isi vedea de treaba, dar ince­puse sa se intunece pana cand el reusi, cu ajutorul celor doi lupi, sa jupoaie in intregime pielea tigrului.

- Acum trebuie sa o ascundem undeva, zise el lupilor, si sa adunam bivolii ca sa ne intoarcem in sat. Haide, Ake­la, ajuta-mi sa pornesc cireada la drum.

Cand cireada se urni prin tulbureala serii si ajunsera in marginea satului, vazu luminile aprinse si auzi zvon de gonguri si boncanit de clopote in templu. Mai mult de jumatate din locuitori il asteptau la marginea satului.

- Poate ma asteapta din cauza ca am ucis pe Shere Khan, isi zise el.

In clipa aceasta o ploaie de pietre suiera pe la urechile lui si oamenii incepura sa strige:

- Vrajitorule, pui de lup! Diavol din jungla! Pleaca de aici; intoarce-te de unde ai venit inainte ca preotul sa te prefaca din nou in lupul care ai fost. Trage cu pusca dupa el, Buldeo, repede.

Carabina batranului Buldeo se descarca rabufnind puternic si un bivol tanar mugi de durere.

- Tot vrajitorie trebuie sa fie si aici, zisera oamenii, nu vedeti ca abate gloantele din drum? Ai ucis tocmai malacul tau, Buldeo!

- Ce inseamna asta? intreba Mowgli consternat, va­zand ca ploaia de pietre se inteteste.

- Mi se pare ca fratii tai de aici seamana destul de bine cu cei din haitic, zise Akela si se intinse jos nepasator. Daca am inteles bine ce vor sa spuna gloantele acestea, atunci te alunga si ei.

- Lupule, pui de lup, pleaca dintre noi, striga preotul si ridica deasupra capului o ramura de tulsi, care este planta sfintita.

- Va sa zica inca o data? Randul trecut am fost alungat pentru ca sunt om, iar acum ma alunga pentru ca sunt pui de lup. Hai sa plecam Akela.

O femeie, Messua, veni in goana, plangand si frangandu-si mainile:

- O fiule, fiul meu! Oamenii spun ca tu esti vrajitor care se poate oricand preface in fiara care ii place. Dar eu nu pot crede asa ceva; pleaca insa de aici, caci altfel te vor omori. Buldeo spune ca tu faci descantece si vrajitorii, dar eu stiu ca tu ai razbunat moartea lui Nathoo al meu.

- Intoarce-te inapoi Messua, striga multimea, caci daca nu te intorci, te vom omori cu pietre.

Mowgli incepu sa rada, un chicotit scurt si rau, caci o piatra il lovise in obraz si-i despicase buza.

- Messua, intoarce-te repede in sat. Vorbele lor sunt basmele nauce pe care le repeta in fiecare seara cand se aduna sub copacul de sfat. Cel putin am razbunat moartea fiului tau. Ramai cu bine si alearga cat poti de repede, caci pe urma ta voi repezi cireada care este mai iute de picior decat ploaia de pietre pe care mi-o trimit ei mie. Dar sa stii Messua ca eu nu sunt vrajitor; ramai cu bine.

Iar acum, Akela, mai da-i o data tarcoale, ca sa punem cireada pe drum.

Bivolii nu aveau nevoie de prea mult indemn ca sa se indrepte spre sat, caci la primul urlet al lupului se repezira ca o furtuna spre poarta tarinei si despartind in doua multimea adunata, intrara ca un vartej pe ulita satului.

- Numarati vitele, striga Mowgli, caci s-ar putea sa va fi furat un bivol. Numarati-le bine, caci de aici inainte eu nu voi mai pazi turmele voastre niciodata. Ramaneti cu bi­ne, voi fii ai oamenilor, si multumiti lui Messua ca nu vin cu lupii mei sa va gonesc in lungul satului, la voi acasa.

Se intoarse in loc si pleca impreuna cu lupul singuratic, apoi, ridicand privirea spre cerul in fundul caruia se aprindeau stelele, simti o usurare in suflet.

- Asculta, Akela, m-am saturat sa dorm in colibele lor care sunt un fel de curse. Sa luam cu noi pielea lui Shere Khan si sa plecam. Nu vom face satului nici un rau, caci Messua s-a purtat foarte bine cu mine.

Cand luna se ridica sus si ineca toata campia in lumi­na ei alba ca laptele, satenii inspaimantati vazura pe Mow­gli, cu o legatura pe cap si urmat de aproape de cei doi lupi, mergand in pas grabit cum merge lupul la drum, inghitind departarile cum le inghite parjolul. Incepura sa traga clopo­tele templului si sa bata in gonguri, in timp ce Messua plangea deznadajduita, iar Buldeo indruga povestile cu cele vazute in jungla ca sa sfarseasca de asta data cu intam­plarea ultima ca vazuse pe Akela asezat pe picioarele dina­poi si vorbind ca un om.

Era aproape ziua cand Mowgli ajunse impreuna cu cei doi lupi la Stanca Soborului si se oprira in fata pesterii un­de era lupoaica.

- Mama, oamenii m-au alungat dintre ei, zise Mowgli, dar m-am tinut de vorba si ma intorc cu pielea lui Shere Khan.

Lupoaica iesi repede la gura pesterii, cu puii dupa ea, si in priviri i se aprinse o lumina de mandrie cand vazu pielea tigrului.

- I-am spus eu brotacelule, chiar in ziua cand a venit la gura pesterii si cerea viata ta, ca va sosi si ceasul cand va fi vanat si vanatorul. Bine ai facut, fiul meu.

- Fratioare, ceea ce ai facut, e bine facut, repeta un glas ragusit din mijlocul tufisului. Fara tine incepuse sa ni se urasca in jungla, si Bagheera veni in fuga sa se astearna in fata picioarelor goale ale lui Mowgli.

Se urcara impreuna spre Stanca Soborului si aici intin­sera pielea tigrului pe stanca unde statea de obicei Akela. In patru colturi batu cate un bat de trestie de bambus iar pe deasupra se intinse lupul si incepu sa dea semnalul de adu­nare la sfat:

- Priviti lupilor, uitati-va bine! asa cum chemase adunarea si de randul cand Mowgli fusese adus pentru intaia oara in fata Soborului.

De cand Akela fusese scos din cinstea de conducator al haiticului, lupii ramasesera fara conducator, asa ca fiecare vana si se lupta de capul lui. Cu toate acestea raspunsesera la chemare mai mult din obicei; multi erau schiopi si cu picioarele zdrobite de cursele in care cazusera, altii fusesera ologiti de impuscaturile vanatorilor, o parte erau jigariti din cauza lipsei de hrana, altii insa lipseau cu totul la apel. Cei care ramasesera in viata insa venira si vazura pielea var­gata a tigrului intinsa pe Stanca Soborului si ghearele enorme ca niste cangi, atarnand la capatul pielii flescaite a labelor.

- Priviti lupilor, uitati-va bine! Cred ca m-am tinut de vorba! zise Mowgli.

Lupii incepura sa schelalaie, iar unul dintre ei, cu blana toata sfasiata, urla:

- Vedem, o, Akela. Primeste sa fii din nou conduca­torul nostru. Iar tu, fratioare, fii lui Akela ajutor si ramai cu noi. Ne-am saturat sa traim in jungla fara de lege si vrem sa devenim din nou Popor Liber.

- Nu, asa ceva nu se poate, marai Bagheera, caci dupa ce va veti satura, va poate apuca din nou nebunia cum v-a mai apucat o data. Nu vi se zice in zadar Popor Liber, caci ati luptat pentru libertate si o aveti. N-aveti decat sa va mancati libertatea, lupilor.

- Haiticul lupilor si satul oamenilor m-au alungat din­tre ei. De aici inainte eu voi trai si voi vana singur in jun­gla, raspunse Mowgli.

- Iar noi vom vana impreuna cu tine, adaugara cei pa­tru pui.

Mowgli pleca si din ziua aceea incepu sa vaneze in jungla impreuna cu cei patru pui de lup alaturi de care cres­cuse. Cu toate acestea nu ramase pentru totdeauna singur, caci peste cativa ani deveni om si se casatori.

Aceasta insa este o alta poveste destinata oamenilor adulti.

CANTECUL LUI MOWGLI

pe care l-a cantat la Stanca Soborului

in timp ce juca pe pielea lui Shere Khan

Cantecul lui Mowgli pe care eu Mowgli l-am

cantat; caci vreau ca jungla

Sa stie de faptele mele.

Shere Khan spunea ca va face omor ca va ucide.

Pe Mowgli brotacelul il va ucide.

In fata portilor satului, pe inserate,

Cu lacomie isi inghitise prada si era greu de apa

pe care o bause. Bea Shere Khan

Caci nu se stie cand vei mai bea.

Dormi si viseaza vanaturi.

Sunt singur iesit in imasuri.

Apropie-te de mine frate Cenusiu,

Vino si tu, Lup

Singuratic, caci de lucru avea-vom din greu.

Aduna cireada de bivoli cu pielea albastra si

ochi incruntati, goneste acum si

Taurii, incoace si incolo, asa cum iti spun.

Somnul tau Shere Khan tihnit-e? Trezeste-te

acum, caci vin inspre tine, eu

Mowgli si in urma-mi cireada.

Rama, al bivolilor mandru stapan, framanta

pamantu-n picioare si intreaba

A fluviului apa, incotro s-a dus Shere Khan?

El nu este Ikki vizuina sa-si sape, nici Mao

paunul sa zboare, nici Mang, liliacul

Ca in ramuri desaga s-atarne.

Al trestiei de bambus susur tainuit,

te apropie si spune-mi si mie.

Ce drum a luat?

Ow! E pe aproape. Ahoo! E departe. Schiopul

zdrobit de Rama in copite. Trezeste-te

Shere Khan, cireada-i alaturi, vanat fara numar,

loveste cu coltii,

Grumazul de taur e intins ca o coarda.

Sforr! Acuma viseaza. Sa nu-i tulburi somnul

caci mare este a lui Shere Khan

Putere. Vulturii in zbor se opresc ca sa-l vada.

Furnicile negre misuna in juru-i

si alaiul se ingroasa imprejur.

Ira! Sunt gol si n-am suman in spinare,

de vant si de ploi sa ma apar.

Vulturii mirati se uita la trupul meu despuiat,

mi-e rusine in fata lor sa m-arat.

Shere Khan da-mi blana ta.

Da-mi pielea vargata pe o zi imprumut,

La Stanca Soborului sa pot sa ma duc.

Pe taur ti-o jur cu care haitic au platit,

ca am legamant si vorba-mi cinstesc.

Dar pielea ce-ti cer imi lipseste,

ca la ei sa ma intorc.

Te astept cu cutitul in mana,

cutitul ce oamenii poarta, si tot cu cutitul

Lua-voi ce nu vrei sa-mi dai.

Waingunga sa fii marturie ca Shere Khan

pielea mi-o da, din drag pentru mine.

Intinde Akela si tu Cenusiu,

caci pielea lui Shere Khan e grea.

Oameni din sat, in drum cu ponos mi-au iesit,

si vorbe de ocara si ploaie de

Pietre-mi arunca. Imi sangera gura;

hai sa plecam!

Prin noapte ne pierdem, prin fierbinte

intuneric gonim cu fratii alaturi.

Se sting in urma luminile in sat,

dar avem a lunii lumina.

Waingunga vazusi ca semenii mei ma alunga

fara pricina, caci rau n-am facut

Nimanui, dar li-e teama de mine. De ce?

Voi lupi din haitic ca si ei pe drumuri m-ati pus.

Inchise-s inainte-mi

Ale junglei poteci, ca si drumul

ce satul desparte in doua. De ce?

Ca si Mang liliacul prin noapte pierdut,

ratacesc intre jungla si sat,

Ca si el intre pasari si fiare. De ce?

Pe pielea lui Shere Khan jucai, dar sufletu-n

mine e negru. Imi sangera gura

Zdrobita de oameni cu pietre, dar inima-mi zburda.

Caci in jungla iarasi ma-ntorc. De ce?

Aceste doua porniri in mine se lupta,

ca serpii in cuibar primavara,

Obrajii-mi de lacrimi sunt umezi,

dar rad si nu stiu de ce.

In mine se zbuciuma doua porniri,

doi Mowgli imi pare ca sunt,

Iar pielea lui Shere Khan o calc in picioare.

A junglei suflare de veste a prins ca

Shere Khan

De mine-i ucis. Priviti voi lupilor, uitati-va bine.

Ira! mi-e sufletul greu

si care-i pricina nici eu nu inteleg.

FOCA CEA ALBA

O dormi linistit puisor, caci noaptea e lunga,

Cu verdea lor unda apele-s negre acum si in valuri

Adanci ne cauta luna cu alba, tremuratoare lumina,

Iar noi ca in leagan ne ducem mereu; talaz pe talaz

Unde se incaleca, asterne-ti culcusul tihnit, si in voie

Iscusit inotator, sa te poarte te lasa.

Somnu-ti adanc nici furtuna si nici rechinii pe-a

Apelor unde fugare sa-l sperie nu pot.

CANTECUL DE LEAGAN AL FOCILOR

Cele ce va voi povesti aici s-au intamplat acum cativa ani, intr-o localitate numita Novastoshnah, din partea de nord-vest a insulei Sf. Paul, departe, foarte departe in Gol­ful Behring. Intamplarea mi-a fost povestita de Limmershin, un pescarus iernatic pe care furtuna il aruncase in panzele catargului unui vas care se indrepta spre Japonia. L-am luat la mine in cabina si l-am incalzit si l-am hranit, pana ce a prins putere ca sa se poata intoarce din nou in in­sula Sf. Paul. Limmershin este o pasarica foarte ciudata, dar se pricepe foarte bine sa spuna povesti adevarate.

La Novastoshnah nu se duce nimeni fara sa aiba treaba si singurele vietati care au treburi prin partea locului sunt focile. In lunile de vara focile vin aici cu sutele, uneori chiar cu sutele de mii, din apele sure si inghetate ale mari­lor de miazanoapte, caci la Novastoshnah se gasesc cele mai bune locuri pentru focile venite din toate partile lumii.

Inghite Mare stia de locul acesta si in fiecare prima­vara venea de oriunde ar fi fost, inotand ca o torpila indrep­tata spre Novastoshnah, si o luna de-a randul se hartuia necontenit cu tovarasii sai pentru un loc cat mai prielnic si cat mai aproape de tarmul marii, pe stancile malului. Inghite Mare era o enorma foca cenusie, in varsta de cincisprezece ani, pe umeri cu un fel de coama destul de lunga si cu niste colti puternici si cu varfurile intoarse. Cand se ridica pe picioarele ca niste lopeti de dinainte, avea mai bine de patru coti inaltime de la pamant, si daca ar fi fost cineva care sa aiba curajul sa-l cantareasca, ar fi vazut ca atarna sapte sute de pfunzi. Era plin de ranile vindecate pe care i le lasasera luptele pe care le daduse, dar cu toate acestea era mereu gata sa se incaiere. Isi ferea capul intr-o parte, ca si cand s-ar fi temut sa-si priveasca dusmanul din fata, dar dintr-o data il repezea inainte cu iuteala de fulger, si cand isi infigea coltii in ceafa focii care indraznise sa-l infrunte, era greu sa mai scape, caci ea nu-l slabea din stransoare.

Cu toate acestea Inghite Mare nu ataca niciodata o foca batuta, caci legea golfului te opreste sa dai o astfel de lupta. Nu cerea decat sa-i faca locul de care avea nevoie pe tarm pentru ca sa-si poata face culcusul. Dar de vreme ce in fiecare primavara se adunau cate patruzeci-cincizeci de mii de foci care urmareau acelasi lucru, mugetele, chiotele si urletele de pe tarm deveneau infioratoare. Din varful coli­nei Hutchinson se vedea un camp de vreo trei-patru kilo­metri patrati, acoperit de furnicarul focilor incaierate, iar din largul marii se vedeau capetele focilor ca niste funduri de ceaune, care grabesc sa ajunga mai repede la tarm, ca sa ia si ele parte la incaierare. Se bateau intre colturile roase de inghet ale stancilor, pe platformele de bazalt si granit care erau lucii ca sticla din cauza nenumaratelor urcari si coborari in mare, sau in culcusurile unde cresteau puii, caci foca intocmai ca omul, cauta sa aiba un trai cat mai tihnit. Focile femele nu vin spre ostrov inainte de luna mai sau in­ceputul lui iunie, caci nu vor sa se expuna sa fie sfasiate in bucati de celelalte. Cele care nu aveau mai mult de trei-patru ani, ieseau la tarm si treceau printre randurile focilor in­caierate pana la o distanta de jumatate kilometru, iar aici se jucau in grupuri prin nisipul fierbinte, tavalind toata vege­tatia imprejur. Focile acestea care duceau viata singure se numeau holluschicki, adica burlaci, care numai la Novastoshnah puteau fi in numar de doua sau trei sute de mii.

Intr-o primavara, cand Inghite Mare tocmai isi termi­nase a patruzeci si cincea lupta, vazu pe Matkah, sotia lui zvelta si cu ochii catifelati iesind din mare. O apuca de cea­fa nu tocmai bland si-i ajuta sa iasa pe mal, apoi marai la ea:

- Tarziu vii, ca de altfel intotdeauna. Pe unde umbli?

Inghite Mare nu manca nimic timp de trei-patru luni cat statea singur pe malul stancos, asa ca era mereu prost dispus. Matkah insa era mult prea desteapta ca sa-i raspunda pe acelasi ton, si se multumi sa priveasca in jurul ei si sa exclame multumita:

- Ce bine ca te-ai gandit sa alegi pentru noi acelasi loc pe care l-am avut si inainte.

- Cred si eu ca a fost bine, ia uita-te incoace!

Trupul lui sangera din douazeci de rani, iar un ochi ii era aproape scos si pielea pantecelui era toata ferfenitita.

- O, masculii acestia, cat de putina minte mai au, se mira Matkah, facandu-si vant cu pteropodele din urma. De ce nu va intelegeti cu vorbe bune si linistiti, cand faceti ale­gerea locurilor? Aratati parca v-ati intoarce din lupta cu Killer Whale [Balena Ucigasa engl.].

- De la mijlocul lunii mai, pana acum, altceva n-am fa­cut decat m-am tot batut cu focile celelalte in fiecare zi. Anul acesta golful este mai populat ca intotdeauna. E mai mare rusinea. Am intalnit foci care venisera tocmai din golful Lukannon ca sa-si caute culcusuri aici. De ce nu stau oare fiintele acestea la ele acasa?

- M-am gandit de multe ori ca poate noi ne-am simti mult mai la larg la Otter Island (insula vidrelor), decat pe tarmul acesta unde este atata ingramadeala, zise Matkah.

- Vorba sa fie! La Otter Island nu se duc decat holluschiki. Daca ne-am duce acolo, cei de aici ar spune ca am plecat de frica. Trebuie sa salvam aparentele, draga.

Inghite Mare isi ciuli capul intre umeri, prefacandu-se cateva minute ca doarme. In realitate era cu ochii in patru si gata de bataie in orice clipa. Acuma, dupa ce se aduna­sera toti masculii impreuna cu femelele lor, auzeai larma uriasa pe care o faceau pana la departare de cativa kilometri, oricat de puternic ar fi fost urletul valurilor si oricat de fugar le-ai fi numarat, era peste putinta sa nu-ti dai seama ca aici pe tarm erau peste un milion de foci: masculi ba­trani, foci cu pui, scapati din culcusuri si holluschicki, care se bateau intre ei, se tavaleau sau se tarau prin nisipul tar­mului, jucandu-se, sau isi dadeau drumul in mare si reapa­reau din fundul apelor cu sutele si cu miile, ca sa napadeas­ca pamantul departe cat vezi cu ochii, si sa plece in palcuri dese la vanatoare, de cum incepea sa se lase ceata inserarii. La Novastoshnah ceata era aproape nelipsita, afara de cea­surile putine cat se arata soarele si inveleste totul imprejur intr-o lucire ca de margaritar sau in culorile curcubeului.

Kotick, puiul lui Matkah, se nascuse in aceasta regiu­ne, si-ti facea impresia ca e numai cap si umeri, si avea niste ochi palizi si stravezii ca apele marii, cum au toti puii de foca, dar afara de aceasta pielea lui mai avea ceva care o facu pe maica-sa sa-l priveasca uneori cu toata atentia:

- Inghite Mare, zise ea dupa un moment de gandire, tu nu bagi de seama ca puiul nostru este alb?

- Ce stai sa vorbesti de scoici naparlite si alge uscate pe mare. Cine a mai pomenit vreodata foca alba? se rasti Inghite Mare.

- Cu toate acestea este asa cum iti spun, raspunse Matkah. Vei avea prilej sa vezi o foca alba! si incepu sa mur­mure incetisor cantecul de leagan pe care toate focile il canta puilor lor:

Pana ce sase saptamani vei implini, sa inoti nu incerca.

Ori altfel capul pteropodele iti vor trage la fund,

Furtuna de vara, rechini si balene primejdii

inseamna, oricarui pui tanar de foca pe-aici.

Soricelul maicutei, primejdie inseamna oricarui pui,

Mai rea si mai crancena nimic sa fie nu poate,

Balaceste-te aproape de noi sa vedem cine vine;

Putere sa strangi, si frica nu-ti fie de marea

Cea larga cu valuri furioase pornite din zari.

La inceput puiul nu prea intelegea ce vrea sa-i spuna mama-sa. Invata sa inoate si se balacea alaturi de ea, dar mai ales sa se faca nevazut, cand vedea ca tatal sau incepe sa se incaiere cu o foca straina, si se dadeau de-a tumba mugind printre stanci. Matkah iesea in largul marii ca sa aduca de-ale mancarii. Puiul nu primea de mancare decat o data la doua zile, dar atunci manca tot ce gasea si se simtea foarte bine.

Primul lucru pe care il facu, dupa ce indrazni sa se departeze de maica-sa, fu sa iasa departe pe tarm unde intalni zeci de mii de pui de seama lui cu care incepu sa se joace cum se joaca intre ei catelusii; pe urma adormeau pe nisipul spalat de ape si se trezeau din nou ca sa se joace. Batranii ramasi in culcusuri nu se mai interesau de ei, iar holluschicki erau in alta parte, asa ca nimeni nu le putea tulbura jo­cul. Dupa ce Matkah se intorcea de la pescuit din adancul marii, se indrepta spre locurile unde stia ca sunt puii si che­ma cum isi cheama oaia mielul, pana cand il auzea pe Kotick behaind. De cum il auzea, alegea drumul cel mai scurt care ducea la el, si opintindu-se pe pteropodele din fata, se legana greoaie pe stanga si pe dreapta, in timp ce puii cei­lalti erau aruncati de-a berbeleacul in toate partile. Focile mame alergau cu sutele in toate directiile ca sa-si gaseasca puii si acestia trebuiau sa fie cu multa bagare de seama pentru ca sa nu fie striviti in invalmaseala, dar cum spunea si Matkah lui Kotick, fiul ei:

- Atata vreme cat nu te balacesti in apa statuta pe la maluri ca sa te umpli de raie, si nici nu-ti intra pietris in vreo taietura sau zgarietura de pe trup, nici nu cobori de pe tarm ca sa inoti cand marea este razvratita, nu ti se poate intampla nimic.

Puii de foca nu stiu inota cand sunt mici, cum nu stiu nici copiii; cu toate acestea, pana invata, nu se simt deloc la larg. Cand Kotick iesi pentru prima data pe tarmul marii, fu luat de un val si tarat spre larg, unde capul il trase nu­maidecat la fund si ramase cu picioarele dinapoi in vant, exact asa cum ii cantase mama-sa. Daca nu venea alt val care sa-l repeada la mal, cu siguranta ca s-ar fi inecat.

Din ziua aceea se invata minte si se multumi sa stea in­tins intr-un ochi de apa care se baltacise aproape de tarm, lasand sa treaca valurile pe deasupra lui si sa il salte in spi­nare, ca sa poata si el da de cateva ori din lopeti, ca orice inotator. Se ferea insa de valurile mari care l-ar fi putut duce departe spre larg. Pana sa invete intrebuintarea pteropodelor, ii trebuira doua saptamani si in toata vremea aceasta se tara cand in mare cand pe tarm, tusind si mur­murand neinteles, ca apoi sa adoarma ca o pisica pe nisipul marunt si pe urma sa se repeada din nou in apa inghetata, ca abia la urma sa-si dea seama ca in apa se simte mai bine decat pe pamant.

Va puteti inchipui cata placere ii facea sa se dea la fund impreuna cu tovarasii lui, acum cand stia sa inoate, si sa calareasca pe creasta valurilor inspumate, sau sa se in­toarca spre tarm cu valul care plescaia in stanci si el rama­nea intins pe nisipul dincolo de care apa, ca o perdea um­flata de vant, stropea margele si se intorcea grabita spre matca; o noua placere pentru el era sa se ridice in varful cozii si sa se scarpine in crestetul capului, cum vazuse ca faceau cei mai batrani, sau sa se joace de-a "Eu sunt stapan in Cetate", pe dupa colturile stancilor poleite ale caror flancuri umede coborau pana in fata valurilor care clocoteau sub tarm. Din cand in cand vedea cum carmeste nu departe de tarm cate o aripa transparenta si fina care semana cu aripi­le rechinului dar stia ca acesta trebuie sa fie Killer Whale, caruia i se mai zicea si Grampus si care avea obiceiul ca sfasia si manca puii de foca daca ii prindea pe aproape De cum il vedea, Kotick se repezea ca o sageata spre tar­mul unde stia ca este la adapost, iar aripa tremura indife­renta deasupra apei si se pierdea in departare, ca si cand nici n-ar fi cautat nimic pe acolo ci trecuse din intamplare.

Spre sfarsitul lui octombrie focile incepeau sa paraseas­ca insula Sf. Paul si se indreptau spre largul marilor polare, fiecare familie sau mai multe laolalta. De randul acesta nu se mai pomeneau incaierari ca pentru culcusuri si holluschicki puteau s-o ia inainte si sa zburde cat le poftea inima.

- Anul viitor vei fi si tu holluschicki, zise Matkah lui Kotick, anul acesta insa va trebui sa inveti cum se prinde pestele.

Iesira amandoi in largul Oceanului Pacific si Matkah il invata pe Kotick sa se astearna pe spate si sa-si adune aripi­le in lungul trupului, lasandu-si numai nasul afara din apa, caci nici un leagan nu este mai placut la leganat, decat va­lul pornit din infinit al Oceanului Pacific. Cand Kotick simti pe tot trupul un fel de picoteala, Matkah spuse ca "a inceput sa se obisnuiasca cu apa" si ca susurul basicutelor de apa ce roiau in jurul lui, anuntau apropierea unei furtuni, deci trebuiau sa inoate de zor ca sa scape din calea ei.

- Peste putin vei sti si tu incotro trebuie sa inoti cand se apropie furtuna, dar deocamdata sa ne luam dupa Porcul de Mare, caci acesta este un animal intelept.

In apropiere de ei era o ciurda de purcei de mare care se dadeau tumba prin apa, asa ca micul Kotick se tinu dupa ei.

- De unde stiti voi incotro trebuie sa apucati? intreba Kotick care gonea din greu contra valurilor.

Cel care mergea in frunte intoarse ochii mai spre el si se lasa adanc in apa.

- Ma duc dupa cum imi bat valurile in coada, tinere. Asta inseamna ca in urma noastra au inceput sa se miste apele. Vino repede, caci daca trecem spre miazazi de apele inecacioase (vorbea despre ecuator) si simti cum iti frea­mata valurile in coada, asta inseamna ca in fata ta se pre­gateste furtuna si trebuie sa o iei spre miazanoapte. Haide mai repede, caci valurile prin partea aceasta mi se pare ca nu prevestesc a bine.

Aceasta era o invatatura dintre cele multe cu care tre­buia sa se obisnuiasca micul Kotick. Matkah il invata cum sa urmareasca nastrapul morunilor care inotau sub oglinda apei; sa starpeasca molustele din cuiburile pe care le intalnea; sa cotrobaiasca in corabiile naufragiate, trecand glont printr-o fereastra, ca sa iasa prin cealalta, pe urma nastrapului de pesti care fug din calea focilor; cum sa se lase dus de valurile inspumate cand fulgerele spinteca vazdu­hul; sa dea cinstea cuvenita albatrosilor cu coada retezata si vulturilor de mare care se lasa dusi de aripile vanturilor. Afara de aceasta, il mai invata cum trebuie sa salte la trei- patru coti inaltime deasupra apei, cum fac delfinii, sprijinindu-se in coada; sa nu se atinga de pestii zburatori care sunt numai oase; cum sa apuce morunul, din fuga, de cea­fa, dar mai ales sa ia aminte si sa nu se opreasca din drum niciodata ca sa se uite dupa corabiile sau barcile care trec, si sa ocoleasca pe departe luntrile usoare pe care oamenii le mana cu lopeti. Cand se implinira sase luni de invata­tura, Kotick stia pe dinafara tot ce trebuia sa stie despre pescuitul in largul marii, iar ceea ce nu stia inca, insemna ca nici nu merita.

Intr-o zi din dosul unui val de nisip se aratara doi oa­meni cu plete negre, cu fetele arse de sfichiul vanturilor si cu obrajii bucalati. Kotick, care nu mai vazuse oameni pa­na acum, tusi o data scurt si-si tupila capul intre umeri. Ceilalti holluschicki se retrasera cativa metri si incepura prostiti sa se uite la ei. Cei doi oameni nu erau decat Kerick Booterin, capul vanatorilor de foci din aceasta-insula, cu fiul sau Pantalamon. Venisera din satul care era la o juma­tate de kilometru departare de culcusurile focilor, in interi­orul insulei, ca sa aleaga focile pe care trebuie sa le duca la taietori (caci focile se duc cum se duce turma de oi) pentru ca din pielea lor sa faca mai tarziu haine imblanite.

- Ia te uita, exclama Pantalamon, o foca alba.

Sub asternutul de ulei si fum care-i acoperea fata, Kerick Booterin se facu alb ca varul (amandoi erau din nea­mul Aleutilor despre care se stie ca sunt oameni foarte pu­tin curati). Pe urma incepu sa ingane o rugaciune.

- Pantalamon, sa nu te atingi de foca asta. De cand ma stiu eu n-am pomenit pana acuma foca alba S-ar putea sa fie fantoma lui Zaharrof care s-a pierdut in timpul uraganului de anul trecut.

- Ma voi feri sa ma apropii de ea, raspunse Pantala­mon, caci foca aceasta poarta nenoroc. Crezi cu adevarat ca ar putea sa fie fantoma lui Zaharrof? Am la el o datorie pentru niste oua de pescarus pe care mi le-a dat.

- Nu te uita la ea, zise Kerick. Desparte de ceilalti pe cei care au patru ani. Azi ar trebui ca oamenii sa jupoaie cel putin doua sute de foci, caci este inceputul lucrului, dar toti sunt veniti pentru prima data la astfel de treaba. Cred ca va ajunge, daca vom putea lua cu noi o suta de capete. Da repede.

Pantalamon iesi in fata focilor si incepu sa sune din doua oase care fusesera clavicule de morsa, iar palcul de holluschicki incepu sa sforaie pe nari si sa se dea inapoi. Pe urma se apropie si intra intre ele, iar Kerick le abatu spre interiorul insulei. Palcul despartit de restul focilor mugea domol, fara sa se gandeasca sa revina la tovarasii lor. Pe urma lor priveau sutele de mii de ochi ai focilor, fara sa-si poata da seama unde se duc, si-si continuara jocul ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Singur Kotick se intoarse spre tovarasii lui de joaca si le puse cateva intrebari la care nimeni nu-i putea raspunde decat cel mult ca oamenii, in fiecare an, zi de-zi, timp de sase saptamani sau doua luni, mana focile din urma in felul acesta.

- Eu ma iau dupa ei, zise el si se repezi cu ochii aproape iesiti din orbite pe urma palcului tovarasilor care mergeau in fata celor doi oameni.

- Foca cea alba vine dupa noi, tipa Pantalamon. E pen­tru prima data ca vad o foca venind singura spre taietori.

- Saat, nu te uita inapoi, zise Kerick. Este fantoma lui Zaharoff; va trebui sa ma duc sa vorbesc cu preotul.

Distanta pana la taietori nu era mai lunga de jumatate kilometru, cu toate acestea facura mai bine de o ora pe drum, caci Kerick stia ca daca focile incep sa se incalzeas­ca, blana cade de pe ele imediat ce le jupoaie pielea. Toc­mai de aceea mergeau foarte incet si dupa ce trecura de ist­mul Leului de Mare care este dincolo de Webster House, ajun­sera la sarariile care erau departe de tarm, ca sa nu poata fi vazute de focile din urma. Kotick se tinea de ei, grabind pasul si fara sa inteleaga nimic din tot ce se petrecea in jurul lui. Dupa ce ajunsera aici, Kerick se aseza pe aster­nutul de muschi si scotand din buzunar un ceasornic de alama, lasa focile sa se odihneasca timp de jumatate de ora. Lui Kotick ii facea impresia ca au ajuns la capatul paman­tului, cu toate ca din urma se auzea vuietul larmei pe care o faceau ceilalti in culcusuri, mugind ca urletul unui tren care trece printr-un tunel. In timpul acesta sudoarea de pe el curgea in picaturi grele plescaind pe de laturi. Putin dupa aceea aparura vreo zece-doisprezece oameni inarmati cu ghioage grele de fier, lungi cam de patru coti, si incepura sa se invarteasca in jurul palcului de foci. Kerick le arata cateva care fusesera muscate de tovarasele lor sau care erau incalzite, si dupa ce oamenii le dadura la o parte, lovindu-le cu ciubotele grele facute din grumaz de morsa, Kenck se intoarse spre ei.

- Incepeti!

Oamenii ridicara ghioagele ferecate si cu o iuteala surprinzatoare incepura sa pocneasca focile in moalele capului. Peste cateva minute Kotick fu incapabil sa-si mai recu­noasca tovarasii de joaca, deoarece pieile lor smulse de pe trupurile insangerate, de la nas pana la pteropodele din ur­ma, erau adunate gramada, ceva mai la o parte, si dupa fiecare lovitura se auzea cate un harsait sec, care despartea pielea de trup dintr-o singura miscare.

Lui Kotick ii fu de ajuns ceea ce vazuse din acest spec­tacol si se intoarse ca sa o ia in galop spre mare de unde venise (o foca poate fugi foarte repede, dar nu poate face distante prea mari) cu mustatile zbarlite de groaza. Cand ajunse la istmul Leilor de Mare, se dadu peste cap si cazu in mijlocul valurilor inghetate, apoi incepu sa se vaite si sa geama.

- Cine este acolo? se rasti un leu de mare, caci de obi­cei animalele acestea nu se amesteca niciodata cu cele din alte neamuri.

- Scoochnie? Ochen Scoochnie! (Am ramas singur, numai singur), se vaita Kotick. Oamenii au inceput sa uci­da holluschicki pe toata intinderea tarmului.

- Nu vorbi prostii! raspunse leul de mare, intorcand capul spre interiorul insulei. N-auzi ce galagie fac prietenii tai? Probabil ai intalnit pe Kerick, vanatorul, care a luat cu el un palc de foci. De treizeci de ani face aceasta meserie.

- E ingrozitor, exclama Kotick, si-si intinse muschii ca sa primeasca lovitura unui val care trecu peste el, apoi se propti in picioarele dinapoi si se opri la cativa centimetri de coltul ascutit al unei stanci.

- Pentru o foca de varsta ta, apararea nu e tocmai proasta, se minuna leul de mare, care stia ce inseamna un bun inotator. Imi inchipui ca trebuie sa fie foarte neplacut sa fii de fata la un astfel de macel; focile insa vin de ani de zile in aceasta insula si oamenii le-au dat de urma, asa ca pana ce nu-si vor muta culcusurile intr-o regiune pe unde nu umbla oameni, vor fi macelarite mereu in fiecare an.

- Unde s-ar putea gasi o astfel de insula? intreba Kotick.

- De douazeci de ani am mers pe drumul urmat de poltoos, dar n-as putea spune ca am dat peste o astfel de insula Vad insa ca-ti place sa stai de vorba cu cei mai mari decat tine. Ce-ar fi sa te duci pana la Walrus Islet si sa stai de vorba cu uriasul Sfasie Mare. El trebuie sa stie ceva. Nu te zori prea mult, caci pana acolo nu ai de facut mai mult de sase kilometri. Eu in locul tau as iesi pe tarm si as trage un pui de somn inainte de plecare.

Kotick isi dadu seama ca sfatul acesta e destul de bine venit, de aceea se indrepta spre punctul unde erau celelalte foci si dupa ce iesi pe tarm, dormi vreo jumatate de ceas si in tot timpul somnului trupul ii tremura ca o gelatina, cum e obiceiul focilor cand dorm.

Dupa ce se trezi, isi dadu dru­mul in apa si se indrepta spre Walrus Islet care era un pla­tou stancos spre miazanoapte de la Novastoshnah, sapat de rapile taiate in stanca si pline de cuiburi de pescarusi. Iesi pe mal in apropiere de gigantul Sfasie Mare, morsa furioa­sa, inarmata cu doi colti lungi, de care nu te puteai apropia de­cat in timpul somnului, cum fu cazul si de asta data. Morsa dormea cu picioarele dinapoi pe jumatate scoase din apa.

- Trezeste-te! tipa Kotick in gura mare, caci pescarusii din jurul lor faceau o larma de te asurzeau.

- Ha, haa, hoo! casca morsa. Ce este, ce s-a intamplat si lovi cu coltii o morsa care era alaturi de ea, ca sa se trezeasca. Aceasta lovi pe cea de langa ea si una dupa alta se trezira toate si incepura sa roteasca ochii speriati imprejur, fara sa vada insa ceea ce trebuia vazut.

- Eu sunt, chiui Kotick saltand pe coama valurilor ca un melc urias si alb.

- Ei nu mai spune! Sa ma jupoaie de piele! se mira Sfasie Mare, si toate morsele se intoarsera spre Kotick clipind din ochii somnorosi, ca o adunare de batrani in fata unui copil nebunatic, venit sa le tulbure odihna. Kotick insa era incapabil sa mai auda tocmai in clipa aceea ca ci­neva mai vorbeste in fata lui despre jupuit piei, caci ceea ce vazuse in ziua aceea ii fusese de ajuns, deci striga imediat:

- Nu cumva cunoasteti vreo insula buna pentru foci, pe unde oamenii sa nu treaca niciodata?

- Du-te singur si-ti cauta una, raspunse Sfasie Mare si inchise ochii din nou, caci noi avem treaba pe aici. Hai, pleaca mai repede!

Kotick salta in aer ca un delfin si incepu sa strige cat il lua gura:

- Tu esti mancator de scoici, tu esti mancator de scoici, mancator de scoici!

Kotick stia ca Sfasie Mare n-a prins in viata lui un pes­te, ci scormoneste cuiburile de scoici si algele de pe tarm, ca sa se hraneasca, cu toate ca isi dadea niste aere, de ni­meni nu indraznea sa se ridice pana la nasul lui. Stolurile de pasari din neamul Chikie, Gooverrooshkie, Epataka, pescarusii negri si pescarusii patati care nu asteapta decat ocazia ca sa-si bata joc de morse - incepura sa tipe in cor, repetand cuvintele lui Kotick si facand o larma, incat - dupa cum spunea Limmershin - timp de cinci minute in toata insula Walrus Islet ar fi fost peste putinta sa auzi daca cineva ar fi tras cu pusca. Tot neamul zburatoarelor tipa in gura mare pe toate glasurile.

- Mancator de scoici, mancator de scoici! Stareek! (hodorogule) in timp ce Sfasie Mare se legana si pe o parte si pe alta, tusind si sforaind suparat.

- Ei, ce zici acuma? Vrei sa-mi raspunzi la ce te-am intrebat? insista Kotick, respirand din greu.

- Du-te si intreaba Vaca Marii, caci se poate ca ea sa stie unde poti gasi ceea ce cauti, raspunse Sfasie Mare.

- Bine, dar cum o voi recunoaste? intreba Kotick, intorcandu-se ca sa plece la drum.

- E singura fiinta din mare care e mult mai urata si mai rea decat Sfasie Mare, tipa un pescarus negru zburand prin fata morsei uriase. Singura fiinta care este mai rea si mai necioplita decat tine, hodorogule!

Kotick reveni la Novastoshnah, lasand in urma lui sto­lurile de pasari care tipau fara incetare. Aici insa baga de seama ca nimeni nu era de acord sa-si mute culcusul in alte parti neumblate de oameni. Mai afla ca oamenii au dus cu ei intotdeauna palcurile de holluschicki, caci aceasta era ocupatia lor obisnuita, iar daca nu voia sa vada ceea ce nu-i era pe plac, n-avea decat sa nu se duca spre taietori. Celelalte foci insa nu vazusera nici una macelul pe care-l vazuse Kotick si tocmai aici era deosebirea intre el si tovarasii lui.

- Uite ce, zise batranul Inghite Mare, dupa ce auzi pataniile fiului sau, tu trebuie sa mai cresti si sa-ti faci un cul­cus pe tarmul marii, ca si tatal tau. Atunci oamenii te vor lasa in pace. Peste cinci ani va fi sosita vremea ca sa te lupti de unul singur.

Pana si Matkah, mama lui, care era atat de blanda, in­cepu sa-l dascaleasca:

- Macelul nu-l vei putea opri niciodata. Du-te Kotick si joaca-te in valurile marii!

Bietul Kotick n-avu ce face si, cu toate ca era foarte intristat, isi dadu drumul in apa si incepu sa joace dansul focului.

In toamna aceea ii parasi la cel dintai prilej care se ivi si pleca singur la drum, caci in minte ii incoltise un gand care nu-i mai lasa odihna. Planuia sa se duca si sa caute Va­ca Marii, daca aceasta fiinta exista cu adevarat undeva in largul oceanelor, si dupa ce vor sta de vorba, sa caute o insula linistita unde focile sa poata trai in siguranta si oa­menii sa nu poata patrunde pana la ele. Incepu sa cutreiere Pacificul in toate partile de la miazanoapte spre miazazi, inotand cam trei sute de mile in fiecare zi si in fiecare noapte. In drumul acesta avu atatea patanii, incat ar fi peste putinta sa le poti povesti pe toate. E destul sa va spun ca era cat pe aci sa fie sfasiat de rechinul patat si ca a scapat ca prin minune de rechinul nicovala si pestele fierastrau, si ca in drumul acesta a intalnit tot felul de Vantura Vant care ratacesc in largul marilor; tot felul de pesti cu solzi stralu­citori, de scoici si de alge care se intepeneau intr-un loc la suprafata marii, intinzandu-se spre adanc, sute de ani la rand, dar n-a intalnit in drumul lui niciodata Vaca Marii si nici insula visata.

Daca se intampla sa intalneasca in cale cate un golf cu tarmul bland si stancos, dincolo de care sa se astearna covorul de nisip pe care sa poata zburda focile, era peste putinta sa nu vada in zare cate o baleniera cu cosurile fumegand, care se oprise sa topeasca untura pe care Kotick stia foarte bine de unde si-o procurau oamenii. In alta parte un­de se intampla sa gaseasca locuri prielnice, isi dadea seama numaidecat ca si pe acolo trecusera focile, dar fusesera starpite de oameni, iar Kotick stia foarte bine ca omul se intoarce din nou acolo pe unde a mai trecut o data.

O bucata de drum o facu in tovarasia unui albatros cu coada smulsa si ii povesti ca insula Kerguelen ar fi locul de liniste si pace visata, dar cand Kotick se abatu prin partea locului, lipsi foarte putin sa nu fie zdrobit de valurile care il aruncara ca pe o jucarie in stancile negre si prapastioase ale malurilor, pe timpul unei furtuni cu grindina, sfasiata de tunete si fulgere. In timp ce se opintea batand apa cu toate patru picioarele, ca sa opreasca, baga de seama ca si aici au fost candva culcusuri de foca, si aceleasi constatari le facu in toate insulele pe unde trecu.

Limmershin avea un lung pomelnic al acestor insule imaginare, dupa care Kotick cutreiera toate oceanele timp de cinci ani incheiati, afara de cele patru luni de odihna pe care le petrecea la Novastoshnah unde ceilalti holluschicki incepusera sa-l ia la bataie.

Totusi, o foca tanara se decise sa-si mai amane casato­ria cu un an si in preziua plecarii lui Kotick juca dansul fo­cului alaturi de ea prin apele Golfului Lukannon. De asta data o apuca spre apus, caci la plecare, din primele ceasuri, daduse de urma unui urias nastrap de moruni care parea ca nu se mai ispraveste, si el avea nevoie in fiecare zi de cel putin o suta de funzi, pentru ca sa fie in toata puterea. Ur­mari nastrapul pana simti ca nu mai poate da din aripi, apoi se intoarse pe o rana si adormi leganat de valurile care bateau tarmul insulei Copper. Cunostea cu de-amanuntul regiunea, asa ca spre miezul noptii, cand se trezi lovit usor de un asternut de alge din apropierea tarmului, deschise ochii si zise:

- Noaptea aceasta se zbuciuma marea din greu, apoi se intoarse pe pantece si deschizand ochii mari, se intinse de-i paraira incheieturile.

In clipa urmatoare facu un salt ca de pisica si se opri, caci nu departe de el vazu niste monstri care ieseau din adancul apei si incepura sa pasca frunza ramurilor verzi care atarna de pe mal pana la suprafata apei.

- Pe stancile din Magellan, murmura el printre dinti, cine sa fie neamul acesta care iese din fundul marilor?

Monstrii acestia nu semanau nici cu morsele, nici cu balenele, nu erau nici foca, nici urs, nici rechin, nici peste, nici molusca si nici scoica sau vreuna din vietatile pe care le vazuse Kotick pana acuma. Erau lungi de la treizeci la patruzeci de coti si n-aveau pteropode decat in partea dinainte, iar la spate o coada ca o carma, din piele flescaita. Capetele monstrilor erau foarte caraghioase, mai ales cand incepeau sa se ridice proptiti in cozi din fundul apelor adanci, si sa se inchine unul in fata celuilalt, cand se intampla sa nu pasca verdeata, si bateau din labele dinainte ca un om urias care incepe sa faca semne cu bratele prea scurte.

- Ahem! striga Kotick, intorcandu-se spre ei. Petrece­re buna va doresc!

Uriasii raspunsera cu un muget stapanit si incepura sa faca semne din labe cum face caraghiosul de Frog-Footman. Cand incepura sa pasca din nou, Kotick baga de sea­ma ca buza de sus o aveau despicata si se departeaza ca de un cot una de alta in timp ce dintii tundeau verdeata pe care o smulgeau in snopi si o rumegau foarte gravi.

- Ciudat obicei de a te hrani, isi zise Kotick.

Monstrii incepura din nou sa dea din capete si foca simti ca isi pierde rabdarea uitandu-se la ei.

- De cumva aveti de gand sa-mi aratati ca voi aveti la labe o incheietura mai mult decat mine, cred ca nu e nevoie sa faceti atata parada de un lucru de nimic. Vad ca stiti sa va inclinati foarte frumos, dar pe mine ma intereseaza mai ales sa stiu cine sunteti.

Buzele despicate ale monstrilor se miscara din nou si ochii verzi se cascara spre el, dar de raspuns nu raspunsera nici o vorba.

- In orice caz, sunteti singurele fiinte pe care le-am intalnit si care sunt mult mai urate decat Sfasie Mare si chiar mai prost crescute decat el.

In aceeasi clipa isi aduse aminte de ceea ce-i spusese pescarusul tarcat in regiunea Walrus Islet, pe vremea cand nu avea mai mult de un an, si se lasa din nou in voia valurilor, caci isi dadu seama ca a dat de urma Vacilor de Mare.

Monstrii insa isi vazura de treaba lor fara sa se opreas­ca din pascut si din rumegat, in timp ce Kotick incepu sa le puna intrebari in toate limbile pe care le invatase in timpul lungilor lui calatorii facute in largul oceanelor, caci trebuie sa se stie ca vietuitoarele marii vorbesc tot atatea limbi ca si locuitorii pamantului. Cireada vacilor marii insa nu raspunse, deoarece ele nu puteau vorbi. Gatul lor este format numai din sase vertebre in loc de sapte si vietuitoarele ma­rii spun ca din cauza aceasta nu pot sa vorbeasca nici chiar cu tovarasii lor, dar se stie ca in pteropode au o incheietura mai mult decat celelalte vietati marine, si din miscarile pe care le fac in sus si in jos, sau in sens lateral, si-au format un mijloc de intelegere intre ele prin semne pe care ceilalti nu le pot intelege.

Dinspre ziua coama lui Kotick se zbarlise si rabdarea i se duse la fund, ca un cos de raci morti. Putin dupa aceea cireada vacilor de mare o lua spre miazanoapte oprindu-se din cand in cand si facand semne ciudate, ceea ce parea sa fie un fel de sfat intre ele, pentru a sti ce trebuie sa faca.

- Fiinte atat de tampite ca acestea cu siguranta ca ar fi fost de mult macelarite, daca nu si-ar fi gasit un loc sigur in vreo insula, isi zise Kotick. Nu mai incape vorba ca ceea ce e bun pentru Vacile de Mare, va fi bun si pentru Inghite Ma­re, hai sa ma tin dupa ele. Numai de-ar inota mai repede!

Drumul acesta fu pentru Kotick foarte plicticos, caci Vacile de Mare nu pot face mai mult de cincizeci de mile intr-o zi, iar noaptea se opreau in jurul tarmului ca sa pas­ca, in timp ce foca alba inota cand la suprafata, cand la adancul marii, dar fara sa poata descoperi nimic ce ar fi pu­tut-o interesa si nici sa le poata urni din loc. Pe masura ce se departau spre miazanoapte, monstrii tineau cate un sfat tot din ceas in ceas si lui Kotick ii venea sa-si muste mus­tata de nerabdare, pana cand baga de seama ca au intrat intr-un suvoi de apa calda, ceea ce il facu sa se uite la ele cu mai mult respect decat inainte.

Intr-o noapte monstrii coborara adanc in apa limpede si stravezie, si poate pentru prima data incepura sa inoate ceva mai repede. Kotick se tinea dupa cireada si se minuna de iuteala cu care inaintau, caci niciodata nu i-ar fi putut trece prin minte ca Vaca de Mare poate fi o buna inota­toare. Se indreptara spre o stanca ale carei poale coborau pana in adancul marii si patrunsera intr-o pestera intuneca­ta care era ascunsa cam la douazeci de stanjeni sub nivelul apei. Drumul prin intuneric si apa neprimenita fu foarte lung si chinuitor, asa ca bietul Kotick se simti foarte usurat cand vazu ca ies la celalalt capat al pesterii si poate sa res­pire in voie.

- Sa-mi cheleasca peruca, ofta el sufocandu-se, cand ajunse din nou in apele stravezii din cealalta parte, a fost un drum foarte greu pe care l-am facut sub apa, dar face sa te ostenesti.

Cireada Vacilor de Mare se razletise si acum pastea linistita pe marginea celui mai frumos tarm pe care Kotick il vazuse pana acum. In fata lui se intindeau fasii imense de stanci poleite de ape care se intindeau la cativa kilometri departare, parca anume facute sa serveasca drept culcusuri pentru foci, iar dincolo de ele o coasta acoperita cu pietris unde se puteau juca si puteau sa zburde in voie palcurile de holluschicki. Mai incolo era iarba inalta pana in brau si valuri inalte de nisip fin adus de vanturi, de pe care se puteau da de-a dura. Inainte de toate insa Kotick vazu apa care pe un adevarat Inghite Mare nu poate sa-l insele niciodata, anume ca pe aici n-a calcat picior de om pana acum.

In primul rand, se duse sa vada daca regiunea era buna pentru pescuit, pe urma inota imprejurul golfului si se uita cu jind la ostroavele joase ale caror tarmuri nisipoase coborau pana in mare si pe care ceturile duse de vant le ascundeau vederii aproape in intregime. Departe in zarea dinspre miazanoapte se ridicau peretii inalti si drepti de granit ai stancilor care nu ar fi ingaduit nici unei corabii sa se apropie de aceasta regiune mai mult decat la sase mile departare. Intre pamantul acoperit de vegetatie si aceste insule stancoase era un canal cu apa foarte adanca, la capatul caruia era stanca verticala pe sub care trecea pestera as­cunsa prin care inotase si el pentru ca sa poata ajunge in acest golf tainuit.

- Aceasta este o noua Novastoshnah, dar de zece ori mai buna decat cea dintai, isi zise Kotick. Vacile de Mare sunt mai intelepte decat credeam eu. Oamenii, chiar daca s-ar putea crede ca prin partea locului ar exista si oameni, e peste putinta sa poata cobori peretii de stanca, iar coaste­le de granit care inchid intrarea din partea marii, ar zdrobi in mii de bucatele orice corabie care ar indrazni sa se apro­pie. Daca exista undeva un loc in largul marilor unde sa te poti simti la adapost, atunci acesta trebuie sa fie!

Se gandise la foca pe care o lasase sa-l astepte, dar cu toate ca era foarte grabit sa se intoarca la Novastoshnah, nu se putu stapani sa nu cutreiere toata regiunea in lung si lat, pentru ca la nevoie sa poata raspunde la toate intrebarile pe care i le vor pune tovarasii lui la intoarcere.

Pe urma plonja la fund si inspecta de aproape intrarea in gura tunelului ca apoi sa apuce in directia de miazazi. Nimeni afara de Vaca Marii sau cel mult o foca n-ar fi pu­tut banui ca prin apropiere se gaseste un loc atat de sigur, asa ca chiar lui Kotick, dupa ce iesi in largul marii si privi stancile ramase in urma lui, i se parea ca e peste putinta ca el sa fi trecut candva pe sub ele pana dincolo.

La intoarcere facu sase zile de drum spre casa, cu toate ca inota destul de repede, iar dupa ce trecu de stramtoarea Leilor de Mare si iesi pe uscat, prima fiinta pe care o vazu fu tocmai foca cea tanara careia ii spusese sa-l astepte pana ce se intoarce. Foca intelese numaidecat ca el gasise in sfarsit insula pe care o cautase.

Cu toate acestea ceilalti holluschicki si insusi Inghite Mare, care era tatal lui, incepura sa rada cand il auzira povestind ce locuri vazuse, iar o foca de aceeasi varsta cu el ii spuse:

- Toate acestea sunt foarte bune, Kotick, dar cred ca nu-ti vei inchipui ca se poate ca tu sa vii din locuri pe care nimeni dintre noi nu le cunoaste si sa ne poruncesti in felul acesta sa ne parasim locurile noastre de aici. Nu uita ca noi toti cati am ramas acasa, a trebuit sa ne batem din greu ca sa cucerim culcusurile noastre, in timp ce tu preferai sa vanturi marile.

La auzul acestor cuvinte toate focile incepura sa rada, in timp ce tanara foca, cea care tinuse acest discurs, incepu sa intoarca privirea in toate partile, mandra de succesul obtinut. Foca se insurase tocmai in anul acela si facea mare caz de acest eveniment.

- Eu nu am culcus ca sa ma bat si sa ma lupt pentru el, raspunse Kotick. Nici nu doream nimic altceva decat sa va arat un loc unde puteti trai in deplina siguranta. Nu vad la ce va folosesc incaierarile voastre.

- Bineinteles, daca te dai inapoi, atunci eu nu mai am nimic de zis, adauga tanara foca si chicoti batjocoritoare.

- Dar daca te voi rapune, te invoiesti sa vii cu mine? intreba Kotick si in priviri i se aprinse o lumina verzulie, caci incaierarea era ceva contrar vederilor lui.

- Bine, daca ma rapui, iti fagaduiesc sa te urmez, de­clara foca.

Nu mai avu vreme sa se razgandeasca, deoarece Ko­tick isi repezi cu iuteala fulgerului capul inainte si cat ai clipi il inhata de ceafa, apoi inota cu el cat fu tarmul de lung si dupa ce-l mai scutura de cateva ori, il arunca pe mal ca pe o carpa, pe urma se intoarse spre celelalte foci care se uitau la ei.

- Vreme de cinci ani de zile m-am caznit din rasputeri pentru voi. V-am gasit o insula unde ati putea trai tihniti, dar vad ca va fi peste putinta sa ma credeti cata vreme nu va voi smulge capetele de pe umerii vostri de slugoi. Ei bine, va voi invata minte. Paziti-va pielea!

Imi spunea Limmershin ca in viata lui (ori in aceasta scurta viata el a vazut zeci de mii de foci incaierate dintr-o data) n-a vazut nimic mai ingrozitor ca iuresul lui Kotick contra culcusurilor facute de focile de pe mal. S-a repezit mai intai la cel mai voinic dintre masculi si dupa ce l-a apucat de ceafa l-a tavalit si l-a dat cu capul de stanci pana cand nenorocitul a inceput sa geama, cerandu-i mila, pe urma l-a aruncat cu dispret si s-a repezit la altul. Nu trebuie sa uitati insa ca tanarul Kotick nu ajuna timp de patru luni pe an, cum faceau celelalte foci inaintate in varsta, iar anii pe care ii petrecuse vanturand marile il facusera sa se dez­volte si sa prinda puteri ca nici unul dintre semenii lui, dar mai ales, el nu se luptase cu nimeni inainte si deci era stapan pe toate puterile pe care le avea. Coama ondulata i se zbarlise pe spinare si ochii ii straluceau ca flacarile, iar dintii ascutiti luceau ca niste sabii, de-ti era mai mare dragul sa te uiti la el.

Batranul Inghite Mare, tatal sau, vazandu-l tarand dupa el focile batrane si dand peste cap pe cele mai tinere, ince­pu sa strige din toate puterile:

- O fi el nebun, daca vreti, dar in orice caz este cel mai voinic luptator din toate golfurile pe care le-am vazut. Pe tatal tau, fiule, sa nu-l lovesti, caci el este de partea ta!

Drept raspuns, Kotick mugi, iar batranul Inghite Mare isi zbarli coama si mugi si el ca o locomotiva, repezindu-se umar la umar cu fiul sau, in timp ce Matkah si logodni­ca lui Kotick se detera la o parte, sa vada mai bine specta­colul care se desfasura in fata lor. Abia atunci se porni ade­varata lupta in toata maretia ei, caci cei doi se batura pana cand in jurul lor nu mai era nici o foca dusmana care sa ridice capul, pe urma incepura sa se plimbe alaturi, ca doi pauni, in lungul tarmului, mugind de se cutremura vaz­duhul in jurul lor.

De cum se facu intuneric si in departarile de la miaza­noapte incepu sa clipeasca lumina boreala, strapungand negurile cu sulitele ei insangerate, Kotick se urca in varful unei stanci plesuve si de acolo arunca o privire spre culcusurile zdrobite si focile care erau intinse in fata lui, insan­gerate.

- Acum cred ca v-ati primit lectia care vi se cuvenea, zise el.

- Sa-mi naparleasca peruca, exclama batranul Inghite Mare, care se misca destul de greu din incheieturi, nici Killer Whale nu le-ar fi zdrumicat mai bine Fiule, sunt man­dru de isprava ta, si pe deasupra sunt hotarat sa plec cu tine in insula despre care ai pomenit, daca se poate ca sa existe si asa ceva.

- Ascultati, purcei de mare, ce va spun acum. Care dintre voi vine cu mine la pestera Vacilor de Mare? Ras­pundeti sau ma cobor sa va zdrumic din nou.

In lungul tarmului se auzi un murmur ca pe vreme de zapor ale apelor, pe urma miile de glasuri obosite ale foci­lor raspunsera ca la un semnal.

- Venim cu totii dupa tine. Ne ducem unde ne va duce Kotick, foca cea alba.

Kotick isi retrase capul intre umeri si inchise ochii, mandru de isprava lui. In clipa aceasta nu mai era foca al­ba, caci era rosu din cap pana in picioare, dar cu toate aces­tea nici nu se uita la ranile care ii acopereau trupul.

Peste o saptamana, toata armata lui Kotick compusa din vreo zece mii de foci (holluschicki si foci batrane) apu­cara spre miazanoapte ca sa gaseasca pestera Vacilor de Mare. In fruntea lor mergea Kotick, iar cei ramasi la Nova­stoshnah spuneau ca sunt iesiti din minti. Primavara urma­toare, cand palcurile de foci se intalnira din nou la nastrapurile de peste din Pacific, focile lui Kotick povesteau mi­nuni despre insulele care se gaseau dincolo de pestera Va­cilor de Mare, asa ca din ce in ce mai multe foci incepura sa-si paraseasca grabnic culcusurile din Novastoshnah.

Plecarea nu se facu dintr-o data, deoarece foca e un animal ciudat si-i trebuie multa vreme sa cumpaneasca inainte sa fi luat o hotarare. Cu toate acestea, an de an, culcu­surile focilor din Novastoshnah si Lukannon incepura sa se rareasca, iar localnicii se indreptau spre malurile pasnice si ferite, unde cat era vara de lunga stapanea Kotick, care an de an devenea tot mai mare si mai puternic, in timp ce palcu­rile de holluschicki zburdau in jurul lui, pe marea ale carei valuri nu fusesera niciodata taiate de corabiile oamenilor.

LUKANNON

Acesta este cantecul din marile pierdute pe care il canta toate focile din jurul insulei Sf. Paul, cand se intorc vara spre culcusurile lor de pe tarmul ocrotit de privirile rele ale oamenilor.

Este un fel de imn national foarte trist pe care il canta in cor.

Mi-am intalnit tovarasii in zori de zi

(o, cat sunt astazi de batran).

In apele ce freamata, de sange inrosite,

spre tarmul cu coltii de stanca,

Iar glasul lor de tunet acoperea al valurilor muget

cand se grabeau,

Zdrobite spre larg, in urma cu furtuna

de glasuri vijelie.

Cantati tovarasi tihnitul invaratic

pe verzile tarmuri de ape,

Cu visuri fericite si jocuri de amagire

pe valuri de nisip,

Cu dans din miez de noapte

in apa inrosita de-a flacarii

Lumina ce anunta in Lukannon

ca ziua e sosita cand vine vanatorul!

Mi-am intalnit tovarasii in zori de zi

(de nu i-as intalni de aici inainte),

Cand palcuri spre mare coborau,

umbrind intregul tarm pana departe,

Cu glasurile noastre al valurilor muget

cantand il stapanim:

Un imn de slava tarmului strain

spre care ne duce amagirea.

Lukannon, tu tarmul fermecat

cu vanatori bogate, noi plecam.

Luam cu noi margele de chiciura-n mustati

din ceturile tale,

Si aminte, ne-om aduce de vanturile calde

ce in juru-ne nisipul

Ca pulberea de aur au spulberat-o Lukannon, aminte

de tine ne aducem.

Mi-am gasit tovarasii tristi,

palcuri razlete in lumina de zori,

Caci oameni in valuri cu cangea vaneaza

cei tineri ai neamului

Nostru, si turme supuse ii duc inapoi

spre sangeroase maceluri,

Cu toate acestea Lukannon vazduhul bubuie

in cantec de slava.

Spre Gooverooska la drum spre miazazi cu totii plecam,

De noi aminte-ti adu si pomeneste stapanilor

marii adanci, ce fost-am

Pe vremuri puternici in ale noastre culcusuri

lasate pustii, tu tarm

Vrajit din Lukannon, amintirea-ti in veci

va trai printre noi.

RIKKI-TIKKI-TAVI

Din vizuina in care-ai intrat,

Ochii Rosii, lui Piele Incretita,

Trufas s-a intors si a strigat,

Haide sa joci cu moartea adormita,

«Nag, hai fuga dupa noi!»

Ochi langa ochi si obraz la obraz

(Tine-te Nag dupa noi)!

Cand poate ai crapa de necaz,

(Nag de-ti place sau nu)

Jocul cu moartea sfarseste,

(Nag, fa repede un salt)

Din cale-i acum fereste!

(Nag, ai scapat, dar este si maine).

Aceasta este descrierea marii lupte pe care a dat-o Rikki-Tikki-Tavi, numai el singur, prin camerele de baie ale marelui bungalow, din cantonamentul Segowlee. Darzee, pasarea croitor, i-a dat si ea o mana de ajutor, iar Chuchundra, soricelul de mosc, care niciodata nu indrazneste sa iasa pana in mijlocul unei camere, ci se plimba numai in lungul peretilor, ii facea semne; in realitate insa adevarata lupta a fost data numai de Rikki-Tikki-Tavi.

Aceasta era o mangusta care dupa blana si dupa coada aduce mult cu o pisica, dar dupa forma capului si obiceiu­rile ei, mai mult cu o nevastuica. Ochii mangustei erau ro­sii, ca si varful nasului neastamparat; avea obiceiul sa se scarpine cu o singura laba, fie din fata, fie dinapoi, oriunde poftea; afara de aceasta putea sa-si zbarleasca coada pana ce se infoia ca o perie de spalat sticlele, iar cand se prega­tea de atac, o auzeai tipand din mijlocul ierburilor inalte: "Rikk-tikk-tikki-tikki-tehk!"

In timpul unei inundatii a apelor de vara, fu scoasa din vizuina unde traia impreuna cu mama si cu tatal ei, si tarata de torentul cu care se lupta, ca sa nu se inece, tocmai intr-o baltoaca din marginea unui drum. In mijlocul baltoacei ga­si un smoc de iarba si se inclesta cu atata deznadejde, incat lesina de spaima. Cand se trezi, vazu ca e intinsa pe pajis­tea verde a unei gradini destul de prost ingrijite, iar deasu­pra ei dogoreau razele soarelui, si auzi numaidecat un copi­las spunand:

- Ia te uita, o mangusta moarta. Hai s-o ingropam!

- Nu, raspunse mama baiatului, mai bine sa o luam cu noi in casa, sa se incalzeasca, deoarece s-ar putea sa nu fie moarta.

Dupa ce o dusera in casa, simti ca un barbat o ia in ma­na si dupa ce se uita la ea, spuse ca nu e moarta ci pe juma­tate sufocata. Pe urma au invelit-o intr-o carpa si au asezat-o aproape de foc unde a deschis ochii si a inceput sa stranute.

- Bagati de seama, zise barbatul (era un englez care abia atunci se mutase in acest bungalow) sa nu o speriati, ca sa vedem ce face dupa ce-si va veni in fire.

Nimic in lume nu poate fi mai greu decat sa sperii o mangusta, deoarece animalele acestea minuscule sunt chinuite de curiozitate de la cap pana la coada. Insasi deviza acestei specii este: Du-te si vezi ce este! iar Rikki-Tikki-Tavi era o mangusta adevarata. Cum deschise ochii, se uita la carpa cu care era invelita si, dupa ce constata ca nu e buna de mancat, dadu de cateva ori tarcoale in jurul mesei, isi netezi blana si, dupa ce se scarpina o data, salta pe umarul baietasului.

- Sa nu-ti fie frica, Teddy, zise tatal baietasului, caci in felul acesta cauta sa se imprieteneasca cu tine.

- Au, tipa baietasul, ma gadila sub barbie.

Rikki-Tikki-Tavi isi baga apoi botisorul intre ceafa si gulerul baietasului si privi in jos, il gadila sub ureche si cobori pe dusumele, unde incepu sa-si frece nasul de scanduri.

- Doamne Sfinte, se minuna mama lui Teddy, si sa mai spui ca animalul acesta este salbatic! Mi se pare insa ca e atat de bland numai din cauza ca ne-am purtat frumos cu el.

- Toate mangustele sunt la fel cu aceasta. Daca Teddy nu o va trage de coada si nici nu va incerca sa o inchida in colivie va alerga toata ziua prin casa. Hai sa-i dam ceva sa manance.

Ii dadura o bucatica de carne cruda. Lui Rikki-Tikki ii placu grozav si dupa ce ispravi de mancat iesi pe terasa si, umflandu-si blana ca sa se usuce pana la radacina parului, se aseza la soare. Imediat dupa aceea se simti mult mai bine.

- In casa aceasta sunt atatea lucruri de vazut, isi zise mangusta, incat ar da de lucru la toata familia mea sa cerceteze, cat traieste. Voi ramane aici ca sa vad ce va fi de vazut.

Toata ziua se invarti prin casa si era cat pe aci sa se inece in putina de la baie, pe urma isi baga nasul in cali­mara cu cerneala de pe birou, apoi si-l arse la scrumul ti­garii, cand se urca in poala barbatului ca sa vada cum scrie. Dupa ce se insera, intra in camera lui Teddy, sa vada cum ard lampile de gaz, iar cand baiatul se urca in pat ca sa se culce, Rikki-Tikki-Tavi se urca dupa el. Era insa un tovaras foarte neastamparat, caci toata noaptea umbla de ici colo, ca sa vada care este pricina zgomotelor pe care le auzea. Cand venira tatal si mama lui Teddy sa vada ce face, gasira pe Rikki-Tikki stand de veghe pe perna.

- Nu-mi place deloc musafirul acesta, caci s-ar putea sa muste baiatul.

- Mangusta nu face asa ceva. Alaturi de ea, Teddy este in mai mare siguranta, decat daca ar fi pazit de un caine de vanatoare Daca ar intra acum un sarpe in camera

Mama lui Teddy insa nici nu voia sa auda de o astfel de grozavie.

Dimineata urmatoare Rikki-Tikki sosi pe terasa, inca­lecat pe umarul lui Teddy. Ii dadura sa manance o banana si cateva bucatele de ou fiert, pe urma se aseza pe rand in poala fiecaruia dintre ei, caci orice mangusta binecrescuta aspira sa devina intr-o buna zi mangusta domestica si sa aiba camere multe prin care sa poata alerga. Mama lui Rikki-Tikki-Tavi (care traise in casa generalului din Segowlee) ii spusese demult cum va trebui sa se poarte daca i se va intampla candva sa ajunga intre oameni albi.

Dupa ce manca, mangusta iesi in gradina sa vada si aici tot ce era de vazut. Gradina era foarte mare, dar numai pe jumatate cultivata, plina cu chioscuri acoperite de tran­dafiri, de lamai si de portocali, de trestii de bambus si iarba inalta

si uscata. Rikki-Tikki isi lingea buzele, vazand acest neasteptat teren de vanatoare. Isi zbarli coada ca un maturoi si incepu sa alerge in toate partile, cercetand mereu, pana cand din mijlocul unui hatis de maracini auzi niste tipete.

Era Darzee si femeia lui care impreunasera doua ramuri de copac si le legasera una de alta cu scoarta tanara, iar interiorul il captusisera cu floare de bumbac si de tres­tie. Cuibul se legana in toate partile, in timp ce amandoua pasarile tipau cat le lua gura, uitandu-se la el.

- Ce s-a intamplat? intreba Rikki-Tikki.

- Vai de capul nostru, raspunse Darzee. Unul dintre puii nostri a cazut ieri din cuib si a fost mancat de Nag.

- Hm, zise Rikki-Tikki, asta nu e o stire tocmai vesela, dar cum eu sunt strain prin partea locului, spuneti-mi, va rog, si mie cine este acest Nag?

Darzee si femeia lui, in loc de orice raspuns, se pitira in fundul cuibului, caci in aceeasi clipa dintre ierburile us­cate, chiar de la marginea hatisului, se auzi un sasait abia simtit, dar care iti ingheta sangele in vine si facu chiar pe Rikki-Tikki sa se dea doi pasi inapoi. Imediat dupa aceea din dosul ierburilor se vazu ridicandu-se, tot mai sus, capul romboidal al unei cobre negre care putea avea sase coti de la cap pana la coada. Dupa ce-si ridica aproape-trei sferturi din trup, dintre ierburi, cobra incepu sa se legene intocmai cum se legana o papadie batuta de vant si se uita fix la Rikki-Tikki cu ochii ei rai de sarpe, care niciodata nu-si schimba expresia oricare i-ar fi gandurile.

- Vrei sa stii cine este Nag? zise sarpele. Eu sunt Nag. Marele zeu Brahma a pus pecetea lui pe fruntea noas­tra, cand primul cobra a intins capul ca sa tina umbra lui Brahma in timpul somnului Priveste si inspaimanta-te!

Cobra isi pleca putin capul si pe ceafa ei Rikki-Tikki vazu o urma de ochelari care semanau mai mult cu o cata­rama facuta din doua zale. In primul moment, mangusta se inspaimanta, dar cum e peste putinta ca o mangusta sa stea

prea multa vreme incremenita de spaima, si cu toate ca Rikki-Tikki nu vazuse pana acum o cobra vie, totusi mama lui ii daduse odata sa manance o cobra moarta, si de atunci stia ca singura datorie in viata mangustei este sa se lupte cu ser­pii si sa-i omoare. Aceasta o stia tot atat de bine si Nag, de aceea simti o raceala care facea sa-i inghete sangele in vine.

- Bine, bine, pecete, nepecete, dar tu crezi ca e fapta cinstita sa mananci puii care cad din cuib? raspunse Rikki-Tikki si coada i se zbarli din nou.

Nag ramase cateva clipe pe ganduri, urmarind cu ochii miscarile firelor de iarba din dosul mangustei. Stia dinainte ca prezenta unei manguste in gradina, mai curand sau mai tarziu, inseamna moartea, atat pentru el cat si pentru toti ai lui. Tocmai de aceea voia sa o faca sa creada ca nu e nici o amenintare si coborand capul, il pleca putin intr-o parte.

- Hai sa ne intelegem zise cobra. Daca tu mananci oua, atunci eu de ce sa nu mananc pasari?

- Vezi ce este in urma ta Baga de seama cine vine pe la spate, ciripi Darzee, din cuib.

Rikki-Tikki stia dinainte ca nu va avea timp sa se in­toarca si sa vada ce este, de aceea sari in aer cat putu de sus si la o mica distanta mai jos de el vazu capul Nagainei, so­tia otravita a lui Nag, care suiera din limba ca o furculita. Venise pe furis, pe la spate, in timp ce el statuse de vorba cu cobra, si avea de gand sa termine cu el odata pentru tot­deauna. Mangusta ii auzi suierul furios, cand vazu ca lovi­tura ei a dat gres. Dupa ce cazu din nou la pamant, Rikki veni aproape de-a curmezisul peste cobra si daca ar fi fost o mangusta mai batrana, si-ar fi dat imediat seama ca aces­ta este momentul ca sa o rupa in doua dintr-o singura lovi­tura a coltilor. Mangustei insa ii fu frica de lovitura de coa­da pe care i-ar fi dat-o Nagaina. De muscat o musca, ce e drept, dar nu atat de adanc, apoi facu un salt la o parte si lasa cobra sangerand si zvacnind furioasa din coada.

- Darzee, tu, pasare afurisita! suiera Nag sarind cat a putut mai sus pentru ca ca ajunga cuibul. Pasarelele insa il cladisera destul de sus ca sa nu poata fi ajuns de serpi, asa ca la loviturile date de Nag cu coada, ramura se legana ca batuta de vant, fara nici o primejdie.

Rikki-Tikki simti ca i se rosesc ochii si incep sa se tul­bure de sange (cand ochii unei manguste se inrosesc, in­seamna ca incepe sa se infurie) si, asezandu-se pe coada fa­cuta colac sub ea, prinse sa scrasneasca din dinti, incordandu-si picioarele dinapoi ca un cangur. Nag si Nagaina insa disparusera printre ierburi fara sa mai intarzie, caci sarpele are obiceiul sa dispara imediat ce isi da seama ca prima lui lovitura a dat gres, ca nu cumva sa banuiesti ce are de gand sa faca de aici inainte. Rikki-Tikki nu se lua dupa ei, caci n-avea nici o siguranta ca va putea sa vina de hac la doi serpi dintr-o data. De aceea se intoarse pe cararuia prunduita pana aproape de casa si se intinse jos, ca sa se poata gandi in liniste ce va avea de facut, caci vedea bine ca lu­crurile incep sa se incurce. Vechile carti de istorie naturala spun ca daca se intampla ca o mangusta sa fie muscata in timpul unei lupte cu sarpele, ea alearga imediat sa gaseasca o iarba anumita pe care o mananca, si aceasta o vindeca de veninul lasat de coltii reptilei. Povestea aceasta insa nu co­respundea adevarului. Rezultatul unei lupte intre mangusta si sarpe depinde de precizia vederii si de iuteala miscarii picioarelor, de desfasurarea sarpelui care cauta sa evite sal­tul mangustei contra lui, si cum ochiul omenesc este inca­pabil sa ghiceasca clipa exacta cand capul sarpelui face ulti­ma miscare inainte de a repezi coltii, fireste ca aici nu poate fi vorba decat de anumite clipe mult mai hotaratoare pentru viata celor doi, decat efectul vindecator al unor ierburi.

Rikki-Tikki era o mangusta tanara si tocmai din cauza aceasta era foarte mandra ca reusise sa scape de atacul dat pe la spate de o cobra. Aceasta imprejurare ii dadea si mai multa incredere in sine, de aceea cand vazu pe Teddy ca vi­ne

in goana pe cararuie, se gandi ca ar putea sa vina sa-l fe­licite pentru acest rezultat. Dar in momentul cand baietasul voia sa se plece spre ea, ceva se misca in tarana si un glas slab se auzi strigand:

- Baga de seama, caci eu sunt moartea.

Era Karait, un sarpe foarte mic, de culoare cafenie, care aproape nu se vedea din mijlocul prafului ridicat din pamantul ars de soare, si muscatura lui este tot atat de primej­dioasa ca si a unei cobre. Tocmai din cauza ca e foarte mic, dar mai ales ca nu poate fi vazut, e cat se poate de primejdios.

Ochii lui Rikki-Tikki incepura sa se inroseasca din nou si se apropie furis de sarpe, cu aceiasi pasi leganati care caracterizau specia acestei minuscule feline. Miscarile mangustei erau atat de mladioase si de neasteptate, incat iti ve­nea sa razi vazand-o, dar aceste miscari erau anume calculate ca in orice clipa sa poata schimba directia spre care se duce si sa poata da atacul pe neasteptate. Rikki-Tikki nici nu-si dadu seama ca se pregatea sa dea o lovitura mult mai primejdioasa decat contra lui Nag, caci facand o miscare fulgeratoare, ar fi reusit, cel mult, sa prinda pe Karait de ceafa, ori acesta tocmai din cauza ca era foarte mic, se mis­ca extrem de usor si o nebagare de seama oricat de mica ar fi insemnat sa se expuna ca sarpele sa-l loveasca rapid cu coltii fie in ochi, fie in gura, producandu-i o rana mortala. Toate acestea Rikki-Tikki nu le stia, prin urmare incepu sa se legene din nou, miscandu-se incet si nesimtit, ca sa prin­da momentul cand sa apuce sarpele cu coltii. In clipa aceasta, Karait sari si Rikki-Tikki trebui sa salte pe de laturi, pentru a se feri de coltii lui, si incerca sa cada de sus in jos si sa-l apuce din nou, dar sarpele se tinea bine si-i urmarea orice miscare.

Teddy incepu sa strige cat il tinea gura la cei din casa:

- Veniti sa vedeti ca mangusta noastra vrea sa omoare un sarpe.

Rikki-Tikki auzi pe mama baiatului tipand inspaiman­tata, iar tatal sau aparu cu un baston in mana. In timpul acesta Karait facu un salt prea lung si mangusta se intoarse cu iuteala fulgerului si, sarindu-i in spate, il apuca de ceafa, apoi o rupse la fuga cu el in gura. Muscatura aceasta paralizase orice miscare a sarpelui si mangusta era pe cale sa inceapa sa-l inghita, de la coada la cap, asa cum e obiceiul acestor patrupede, dar isi aduse aminte ca o mangusta satula se moleseste si s-ar putea sa aiba nevoie de toata agilitatea, prin urmare va fi mult mai bine sa ajuneze.

Se duse sa faca o baie in praful fierbinte sub tufele de ricin, in timp ce tatal lui Teddy zdrobea sarpele cu bastonul pe care il avea in mana.

- La ce mai foloseste bataia aceasta, cand eu i-am fa­cut de petrecanie? se gandi Rikki-Tikki.

In timpul acesta vazu pe mama baiatului ca se apleaca spre ea si incepe sa o mangaie, spunandu-i ca a salvat viata baiatului ei, iar barbatul spunea ca prezenta mangustei a fost providentiala. Baiatul se uita la ei cu ochii speriati. Rikki-Tikki insa nu intelegea nimic din toata aceasta gala­gie si-i venea sa rada, vazandu-i cum se framanta, caci tot atat de bine ar fi putut sa-l mangaie si pe Teddy pentru ca venise sa se joace in tarana. In realitate insa facea mare haz de emotia lor.

In aceeasi seara, in timp ce se plimba printre sticlele de vin de pe masa, printre farfuriile incarcate de bucate, ar fi putut sa guste nesuparat si sa se ghiftuiasca din toate buna­tatile, dar isi aduse din nou aminte ca o asteapta Nag si Nagaina si cu toate ca-i placea sa se simta mangaiata de mama baiatului si sa se suie pe umarul lui Teddy, ochii i se roseau din cand in cand si dadea drumul chiotului prelung de lupta: Rikk-tikk-tikki-tikki-tehk!

Cand se duse la culcare, Teddy lua mangusta cu el si o puse sa-i doarma pe piept. Rikki-Tikki era prea blanda si prea bine crescuta ca sa-l zgarie sau sa-l muste, de aceea astepta pana cand baiatul adormi, pe urma se strecura usor din camera si se duse sa dea de cateva ori tarcoale in jurul casei. Prin intuneric dadu peste Chuchundra, soarecele mosc, pitit sub un perete.

Chuchundra este un soricel care duce o viata foarte amarata. Toata noaptea chitaie si ofteaza prin intuneric, doar doar si-o face inima sa se departeze de peretii casei si sa se apropie de camerele unde se gaseste cate ceva de mancare, dar niciodata nu se poate decide sa faca nici doi pasi de la zid.

- Sa nu ma ucizi, Rikki-Tikki, sa nu ma ucizi, scanci Chuchundra, ingrozit.

- Nu cumva crezi ca cel care ucide serpi, va incepe sa ucida si soareci? zise Rikki-Tikki, cu dispret.

- Cel care ucide serpi va muri de muscatura serpilor, raspunse Chuchundra si mai mahnit ca inainte. Afara de asta, de unde pot eu sti ca pe o noapte intunecoasa Nag nu m-ar putea asemui cu tine?

- Nu e nici o primejdie, mai ales ca Nag este in gradi­na si, dupa cate stiu eu, tu nu iesi niciodata in gradina.

- Varul meu, sobolanul Chua, mi-a povestit zise Chuchundra si se opri.

- Ce ti-a povestit?

- Saat! Rikki-Tikki, trebuie sa stii ca Nag e pretutin­deni. Cand ai fost azi in gradina, ar fi trebuit sa stai de vorba cu Chua.

- Tocmai pentru ca n-am stat cu el de vorba, va trebui ca tu sa-mi spui tot ce stii. Hai repede, sau te iau in colti.

Chuchundra incepu sa se tavaleasca pe jos si sa scanceasca, de-i picurau lacrimile din mustati:

- Eu sunt o fiinta oropsita, suspina soricelul, si nicio­data nu am curajul sa ies pana la mijlocul unei camere. Saat mi se pare ca nu mai trebuie sa-ti spun nimic Rikki-Tikki, tu n-auzi nimic?

Rikki-Tikki ciuli urechea, dar i se paru ca linistea din casa era deplina; cu toate acestea se auzea ceva ca bazaitul unei viespi mergand pe sticla unei ferestre inchise un fasait cum ar fi cel pe care il fac solzii sarpelui cand se taras­te pe ziduri.

- Trebuie sa fie sau Nag sau Nagaina care se furiseaza prin conducta de la baie, isi zise mangusta si se intoarse spre soricel: Ai dreptate Chuchundra, ar fi trebuit sa stau de vorba cu Chua.

Se strecura nesimtit in camera de baie a lui Teddy, dar nu gasi pe nimeni. De aici trecu in camera femeii. La mar­ginea zidului unde era scoasa o caramida ca sa faca loc conductei de la baie, era o cavitate in perete si in timp ce Rikki se furisa ca o umbra in aceasta gaura, auzi de afara glasurile lui Nag si al Nagainei care se intelegeau in soapta, pe lumina de luna:

- Cand casa va fi goala, va pleca si mangusta, iar noi vom fi din nou stapani pe gradina. Intra repede si adu-ti aminte ca omul acela care l-a omorat pe Karait trebuie sa fie muscat cel dintai. Pe urma vii si-mi spui ce-ai facut si ne vom duce amandoi sa-l prindem pe Rikki-Tikki.

- Bine, dar esti sigura ca vom avea de castigat ceva da­ca omoram oamenii? intreba Nag cu indoiala.

- Din afacerea aceasta n-avem decat de castigat. Cand nu locuia nimeni in casa, nu-ti aduci aminte ca in gradina nu era nici o mangusta? Cata vreme nu e nimeni prin apro­piere, in gradina tu tronezi ca un rege si eu ca o regina. Afara de asta nu uita ca ouale noastre clocesc in straturile de pepeni si maine-poimaine puii nostri vor avea nevoie de un loc sigur si linistit.

- La asta nu m-am gandit pana acuma, raspunse Nag. Ma duc, dar cred ca dupa ce voi termina, nu va mai fi ne­voie sa umblam dupa Rikki-Tikki. Voi omori barbatul si femeia, si daca se va putea si copilul, pe urma voi veni fara sa las nici o urma. Bungalow-ul ramane pustiu si Rikki-Tikki va trebui sa plece.

Auzindu-i ce planuiesc, mangusta incepu sa tremure de furie. In clipa urmatoare vazu capul lui Nag iesind la gura conductei si imediat dupa aceea trupul rece si plin de solzi, lung de aproape cinci coti. Cu toata furia care o sta­panea, Rikki-Tikki se simti ingrozita vazand cobra uriasa care luneca incet in camera. In clipa urmatoare, Nag se in­colaci pe dusumele si, ridicand capul, incepu sa sfredeleas­ca intunericul camerei de baie. Mangusta ii vedea capul stralucind fosforescent prin umbra.

- Daca il omor acum, Nagaina va baga de seama, iar daca ma incaier cu el pe dusumele, s-ar putea sa iasa mai tare decat mine. Ce sa fac? se intreba Rikki-Tikki.

Nag incepu sa se tarasca in largul camerei, pe urma mangusta il auzi ca se urca pe marginea galetii si incepe sa bea din apa cu care se umplea baia.

- Aici e foarte bine, zise sarpele. Barbatul care a ucis pe Karait avea un baston. Poate il are si acuma, dar cand va intra in baie nu-l va lua cu el. Voi astepta aici pana dimineata. Auzi Nagaina, voi sta aici la racoare pana se face ziua si-l voi astepta sa vina.

De afara nu se mai auzi nimic si Rikki-Tikki isi dadu seama ca Nagaina trebuie sa fi plecat. Nag se incolaci sub cercul cel mai de jos al galetii, iar Rikki-Tikki il pandea fara sa sufle, de credeai ca e moarta. Dupa ce trecu mai bine de un ceas, isi incorda muschii si o porni inainte, spre galeata, atat de incet incat ti se parea ca nici nu se misca. Nag adormise si mangusta facea planul care este punctul cel mai slab al spinarii lui enorme, de unde l-ar putea inhata.

- Daca nu-i rup spinarea de la prima saritura, ar insemna ca se mai poate lupta si atunci cine stie, isi zise Rikki-Tikki.

Examina grosimea gatului in partea de dupa ceafa, dar gura ei era prea mica pentru ca sa-l poata apuca, iar o musca­tura la coada n-ar fi facut decat sa intarate si mai mult cobra.

- Trebuie sa-l inhat de cap, isi zise mangusta, dar dupa ce l-am apucat trebuie sa-l tin bine sa nu mai scape.

In clipa urmatoare sari. Capul cobrei era putin iesit de sub galeata, tocmai sub indoitura manerului. Cand il apuca in colti, Rikki se propti cu spatele de pantecul galetii, si tra­se capul sarpelui pe dusumele. Cat ai clipi sarpele incepu sa se zvarcoleasca si sa tranteasca mangusta de toti peretii, cum ar tranti un zavod sobolanul pe care il prinde in colti; se invarteau acum prin toata camera si coada uriasa a co­brei biciuia peretii de metal ai putinei din baie, rasturnand tot ce-i iesea in cale. Mangusta insa nu slabea din falci in timp ce sarpele o tara in toate partile, rasturnand galeata, serviciul de sapun, periile pentru masaj, facand in jurul lor un zgomot infernal. Rikki stranse coltii si mai tare, caci era sigura ca va fi omorata in aceasta lupta, dar pentru cinstea neamului sau isi zicea ca in cazul acesta va fi mult mai bine daca va fi gasita cu dintii inclestati. Ii venea ameteala si-si simtea trupul moale ca o carpa; presimtea ca se apropie clipa cand sarpele o va sfasia in bucati. Din dosul ei insa porni un tunet care cutremura camera si o pala fierbinte de vant o facu sa-si piarda cunostinta, in timp ce simti ca doua limbi de flacara ii parlesc parul. La zgomotul facut de ei, barbatul se trezise si descarcase doua focuri de pusca in ceafa lui Nag.

Rikki-Tikki stranse inca o data din colti, mai ales ca acum se credea moarta; cu toate acestea isi dadu seama ca Nag nu mai misca, iar pe barbat il simti ca se pleaca asupra ei si o ridica in brate:

- Alice, e mangusta! Ne salveaza viata pentru a doua oara, striga omul.

Pe urma vazu ca intra mama lui Teddy, alba la fata ca varul, iar ea se furisa in camera baiatului unde petrecu toa­ta noaptea tremurandu-si usor trupul, pentru a se convinge daca nu cumva cobra il rupsese in patruzeci de bucati, asa cum isi inchipuise ea.

Dimineata urmatoare simti ca toate incheieturile i-au intepenit, dar era foarte mandra de isprava pe care o facuse in timpul noptii.

- Acuma va trebui sa ma rafuiesc cu Nagaina, isi zise mangusta, dar aceasta e de cinci ori mai primejdioasa decat Nag, si afara de asta nu stiu nici ziua cand vor iesi puii din ouale despre care vorbea. Maica Doamne! Va trebui sa ma duc si sa stau mai intai de vorba cu Darzee.

Nu mai astepta sa se puna masa ci se repezi in gradina la tufisul unde era cuibul lui Darzee care incepuse sa into­neze un imn de slava. Vestea despre moartea lui Nag o stia toata gradina, caci maturatorul aruncase cadavrul cobrei pe mormanul de gunoi.

- Ma bulgare de pene, de ce esti atat de prost! iti in­chipui ca tocmai acum e vreme de cantec si de petrecere?

- Nag e mort Nag e mort e mort e mort. Rikki voinicul l-a apucat de ceafa si i-a facut de petrecanie. Omul din bungalow a sosit cu maciuca lui care tuna si pe Nag l-au facut praf. De aici inainte nu va mai manca puii nostri.

- Asta este adevarat, dar as vrea sa stiu unde este acum Nagaina? intreba Rikki-Tikki rotind privirea in jurul lui.

- Nagaina a venit azi-dimineata la intrarea conductei in camera de baie si l-a strigat pe Nag, dar acesta a iesit din camera de baie calare pe un bat caci maturatorul l-a ridi­cat in varful batului si l-a aruncat pe gramada de gunoi.. Hai sa cantam un imn de slava in cinstea lui Rikki-Tikki cel cu ochii rosii. Si Darzee se umfla in gusa.

- Daca m-as putea urca pana la tine, ti-as arunca puii din cuib, raspunse Rikki-Tikki. Voi nici acuma nu stiti ca toate se fac la vremea lor. Acolo sus, in cuibul vostru, nu va ameninta nici un fel de primejdie, dar eu port razboi pe pamant. Opreste-te o clipa si nu mai canta!

- Pentru marele si minunatul Rikki-Tikki sunt gata sa ma opresc, raspunse Darzee. Ce este, o, minunat ucigator al groaznicului Nag?

- Te intreb pentru a treia oara, unde este Nagaina?

- Pe gramada de gunoi din fata grajdurilor. Se jeluieste dupa Nag. Mare este Rikki-Tikki si minunate sunt faptele savarsite de coltii sai albi!

- Lasa coltii mei albi in pace. Mai bine, spune-mi, nu cumva ai auzit unde ii sunt ouale puse la clocit?

- In stratul de pepeni de la capatul zidului, unde razele, soarelui bat cat e ziua de lunga. Le-a ascuns acolo de acum trei saptamani.

- Pana acuma n-ai gasit cu cale sa-mi spui si mie de­spre asta? Va sa zica, la capatul zidului?

- Rikki-Tikki, nu cumva ai de gand sa te duci sa-i mananci ouale?

- Nu tocmai asta, caci nici nu mi-a trecut prin gand asa ceva. Asculta Darzee, daca tu ai fi o pasare cuminte, ai zbura pe streasina grajdului si te-ai preface ca ti-ai rupt o aripa, asa ca Nagaina sa te goneasca pana in tufisul acesta, in nadejdea ca te va putea prinde. Eu trebuie sa ma duc pana la straturile de pepeni, si daca ma voi duce asa, fara sa pun la cale nimic, Nagaina ma poate vedea.

Darzee era o mica puslama cu mintea invelita in pene, dar mai ales incapabil sa se gandeasca prea departe, deci, tocmai din cauza aceasta, nu fu in stare sa inteleaga de ce puii Nagainei trebuiau distrusi, mai ales cand si ei ca si ai lui se nasteau din gaoace. Nevasta lui insa era mai cu cap decat el si isi daduse seama ca ouale de sarpe vor deveni foarte curand pui de cobra. Se repezi deci din cuib si lasa pe Darzee

sa tina puilor de cald, in timp ce-si canta imnul de triumf pentru moartea lui Nag. In unele privinte Darzee semana foarte mult cu unii dintre barbati.

Pasarica se indrepta spre gramada de gunoi si incepu sa zboare prin fata Nagainei, vaitandu-se:

- Vai de mine, vai de mine baiatul a iesit din casa si vazandu-ma a aruncat cu pietre dupa mine si mi-a rupt o aripa, se vaita pasarea leganandu-se prin aer.

Nagaina ridica ochii si suiera printre dinti:

- Mi se pare ca tu esti pasarea care a dat alarma, cand tocmai ma pregateam sa-l ucid pe Rikki-Tikki. Pe legea mea, ai ales un loc cat se poate de prost ca sa te vaiti si sa te plangi, raspunse cobra si incepu sa se apropie tarandu-se spre ea prin tarana.

- Mi-a rupt aripa cu o piatra, se vaita pasarea si lasandu-se jos incepu sa topaie, ducandu-si o aripa de-a tarasul.

- Poate ca inainte de a muri iti va face placere sa afli ca foarte curand va veni vremea cand imi voi incheia soco­telile si cu baiatul acesta. Sotul meu este intins pe gramada de gunoi, dar, inainte de a se face noapte, baiatul acesta se va intinde foarte linistit in casa si nu va mai misca nicioda­ta. La ce bun sa mai alergi crezand ca vei scapa de mine. Sunt sigura ca te voi prinde uita-te la mine, nebuno

Femeia lui Darzee insa era mult mai desteapta decat sa comita o astfel de imprudenta, caci stia dinainte ca o pasare care se uita in ochii sarpelui, ramane incremenita de spai­ma si nu mai e capabila sa faca nici o miscare. Incepu sa scanceasca din greu si sa topaie in fata sarpelui, fara sa se ridice in aer, in timp ce Nagaina zorea tot mai mult pasul, ca sa o poata ajunge.

Rikki-Tikki auzi ca se departeaza de grajduri si se repezi in goana la stratul de pepeni de la capatul zidului. Aici gasi ingropate in pamantul fierbinte si afanat douazeci si cinci de oua de marimea oualor gainii de Banthama, doar ca in loc de gaoace aveau numai o pielita stravezie. Ouale erau ascunse cu mult viclesug si acoperite de vrejurile pepenilor.

- Mi se pare ca am sosit tocmai la vreme, zise man­gusta, caci pe sub pielita stravezie se puteau vedea incola­citi puii de cobra despre care stia ca chiar din prima zi pot omori dintr-o singura muscatura un om sau o mangusta. Zdrobi cu coltii unul dupa altul toate ouale si rascoli in stratul de pepeni ca sa vada daca nu cumva a mai ramas vreunul. Nu mai ramasesera decat trei in clipa cand auzi pasarica tipand din urma:

- Rikki-Tikki, am condus pe Nagaina spre terasa care duce in casa, haide repede, caci vad ca are ganduri ucigase!

Rikki-Tikki mai zdrobi doua oua, iar cu al treilea se re­pezi in gura spre terasa, alergand cat o puteau duce picioa­rele de repede.

Tatal si mama lui Teddy erau pe terasa in fata mesei, dar nu mancau, si mangusta baga de seama ca erau albi ca varul la fata si incremeniti, de credeai ca sunt taiati in pia­tra. Nagaina statea incolacita pe rogojina din fata scaunului lui Teddy, la o departare de unde putea ajunge dintr-un salt pana la piciorul gol al baiatului. Sarpele ridicase capul si canta un cantec de izbanda, leganandu-se batjocoritor pe o parte si pe cealalta.

- Fiu al barbatului urias, sasai sarpele, care a ucis pe Nag, nu te misca ci stai linistit, caci nu sunt inca gata Mai asteapta putintel. Sa nu se miste nici unul dintre voi caci daca va veti misca, eu voi sari si va voi lovi Dar va voi lovi chiar daca nu veti misca oameni nebuni care ati in­draznit sa-l ucideti pe Nag!

Teddy privea tinta la tatal sau, dar acesta nu putea decat sa-i sopteasca ingrozit de spectacolul la care trebuia sa asiste neputincios.

- Stai linistit Teddy si nu te misca Stai linistit!

In clipa aceea Rikki-Tikki aparu la marginea terasei si striga:

- Intoarce-te Nagaina; intoarce-te spre mine si pregateste-te de lupta!

- Toate la vremea lor, raspunse cobra fara sa clipeasca sau sa se intoarca spre ea. Peste cateva clipe ma voi socoti si cu tine. Priveste-ti prietenii, Rikki-Tikki, au incremenit si sunt albi la fata ca varul. Le e frica si nu indraznesc sa se miste. Daca mai faci un singur pas, voi sari asupra lor.

- Du-te si vezi de ouale pe care le-ai ascuns in stratul de pepeni de la capatul zidului. Du-te Nagaina si vezi ce a mai ramas!

Sarpele urias se intoarse si vazu oul care era asezat pe dusumelele terasei.

- A, da-mi-l incoace, tipa Nagaina.

Rikki-Tikki intinse labele amandoua pe langa oul din fata lui si ochii i se injectara de sange.

- Cat face un ou de sarpe? Cat dai pentru un pui de cobra? Un pui de cobra regala? Singurul pui care a mai ramas in clocitoare? Pe ceilalti au inceput sa-i manance furnicile in stratul de pepeni.

Cat ai clipi, Nagaina se intoarse pe loc, uitand tot ce avusese de gand, si se repezi dupa oul pe care il vazuse intre labele mangustei. In aceeasi clipa Rikki-Tikki il vazu pe tatal lui Teddy intinzand bratul si, apucand pe baiat de umar, il salta peste masa incarcata de farfurii si cesti si il lua in brate, unde coltii Nagainei nu-l mai puteau ajunge.

- A scapat, a scapat! Rikk-tek-tek! chicoti mangusta multumita. Baiatul a scapat si sa stii ca eu sunt cel care noaptea trecuta in camera de baie l-am apucat de ceafa pe Nag, apoi incepu sa salte pe toate patru picioarele dintr-o data, cu capul intins deasupra dusumelelor. M-a tavalit in toate felurile, dar tot nu i-am dat drumul. Pana sa vina omul cu pusca si sa-l rupa in doua, el murise de mult. Eu l-am omorat! Rikki-Tikki-Teck! Haide, Nagaina, sa ne luptam ca sa nu-ti fie vaduvia prea lunga!

Nagaina isi dadu imediat seama ca nu-l mai putea ucide pe Teddy, iar oul era intre labele mangustei, de aceea pleca fruntea in pamant si incepu sa scanceasca:

- Da-mi oul, Rikki-Tikki. Da-mi oul cel din urma care mi-a mai ramas si iti fagaduiesc sa plec de aici, fara sa ma mai intorc vreodata.

- Stiu ca vei pleca, raspunse mangusta, si nu te vei mai intoarce niciodata, caci locul tau este pe gramada de gunoi alaturi de Nag. Haide, profita de ocazie, caci barbatul a plecat sa-si aduca pusca; haide sa terminam pana nu se in­toarce.

Rikki-Tikki incepu sa se invarteasca in jurul Nagainei, ferindu-se sa nu o poata ajunge cu coltii, si ochii ii ardeau ca doi carbuni. Nagaina se incolaci o data si se repezi la Rikki, dar mangusta sari in aer si cazu la doi pasi de ea departare. Cobra mai ataca o data, pe urma inca o data, dar, la fiecare incercare, capul i se lovea de rogojina intinsa pe terasa, apoi isi incolaci din nou trupul ca un arc de ceasornic.

Rikki-Tikki ii dadu ocol ca sa o poata lovi pe la spate, dar cobra se intoarse iar ca sa-l poata vedea ce face, in timp ce coada ii susura frecandu-se de rogojina si facea un sunet sec ca de frunze uscate, cand le bate vantul. Rikki-Tikki uitase de oul care era la intrarea pe terasa si, in timpul aces­ta, Nagaina se apropiase de el, apoi dintr-un salt se repezi si, apucandu-l in gura, trecu ca o sageata spre treptele care coborau in gradina, dar mangusta fugea gafaind dupa ea. Cand o cobra fuge ca sa scape de moarte iti face impresia ca e sfarcul unui bici care se incolaceste in aer si sfichiuie caii porniti la goana, ca un zig-zag de fulger.

Mangusta isi daduse seama ca va trebui sa o ajunga din urma, caci altfel toata lupta de pana acum era fara nici un folos.

Nagaina se indrepta spre ierburile din marginea tufisului de maracini, si, in timp ce alerga, Rikki-Tikki auzi din nou cantecul desucheat al lui Darzee care nu-si mai ga­sea locul de multumire.

Femeia lui Darzee, insa, fu mai desteapta decat el si cand o vazu pe Nagaina ca vine in goana spre maracini, cobori din

cuib si incepu sa o loveasca cu aripile peste cap. Daca ar fi venit si Darzee in ajutorul ei, poate ar fi reusit sa o faca pe Nagaina sa se intoarca din drum, asa insa cobra se multumi sa plece capul si sa goneasca inainte. Intarzie­rea de o clipa pe care i-o pricinuise pasarea, fu insa de ajuns pentru ca Rikki-Tikki sa o ajunga si sa o poata apuca de coada inainte ca Nagaina sa dispara pe gaura facuta de sobolanii in cuibul carora isi facuse culcusul impreuna cu Nag. Mangusta tinea zdravan cu dintii si fu trasa in adanc. Se stie insa ca nici o mangusta, oricat de priceputa si de inteleapta ar fi, nu se gandeste niciodata sa intre dupa o cobra in vizuina. Rikki-Tikki simti ca gangul se stramteaza si in jurul ei se face intuneric; cine stie daca mai incolo nu se largeste vizuina si cobra se va putea intoarce sa o muste. Tocmai din cauza aceasta stranse coltii cu deznadejde si se propti in picioarele care se infundara in pamantul afanat si fierbinte. Apoi, dintr-o data, ierburile de la gura vizuinei nu se mai miscara si totul paru ca se linisteste, iar Darzee incepu sa cante din nou:

- S-a terminat cu Rikki-Tikki. Va trebui sa-i cantam cu totii prohodul Vrednicul Rikki-Tikki e mort, caci cu siguranta Nagaina l-a omorat in fundul vizuinei

Incepu sa cante o melodie lugubra, dar cand ajunse la nota cea mai emotionanta, ierburile de la gura vizuinei incepura sa se miste din nou si mai intai aparu un picior, pe ur­ma celalalt, pe urma capul mangustei care era plina de pamant si, de cum iesi la lumina, incepu sa-si linga mustatile. Darzee, mirat, isi intrerupse cantecul, iar Rikki-Tikki incepu sa stranute din cauza prafului pe care si-l scutura din spinare.

- S-a terminat definitiv, zise mangusta. Vaduva nu se va mai intoarce

Furnicile rosii care isi au musuroaiele printre ierburile inalte il auzira si ca sa se convinga daca spune adevarul incepura sa coboare roiuri-roiuri pe gura vizuinei. Rikki-Tikki insa se intinse pe iarba verde si se facu ghem, apoi

adormi ostenit si nu se mai trezi decat foarte tarziu spre seara, caci in ziua aceea muncise din greu.

- Acuma va trebui sa ma duc acasa, zise ea de cum se trezi. Tu, Darzee, du-te si spune cintezoiului ca Nagaina e moarta, ca sa povesteasca la toata gradina ce s-a intamplat si toata lumea sa afle.

Cintezoiul indian este o pasare care face un zgomot de parca ar lovi cu ciocul intr-o tingire si el face slujba de povestitor al gradinilor hindustane, unde poarta toate stirile pe care le aude si le povesteste tuturor celor care au vreme si vor sa-l asculte. Nici nu ajunse pana la capatul potecii care ducea spre casa si in urma ei Rikki-Tikki auzi sunetele subtirele si metalice, ca ale unui gong minuscul care anun­ta ora mesei: "Toata lumea s-auda si sa-nteleaga!". Pe ur­ma un ding-dong-tock! Nag e mort dong! Nagaina e moarta si ea! Ding-dong-tock! Si imediat dupa aceea toate pasarile gradinii incepura sa ciripeasca si broastele sa oracaie, deoarece stirea era binevenita pentru toate neamurile de vietuitoare ale gradinii, caci Nag si Nagaina mancau cu aceeasi pofta mormolocii ca si puii din cuiburile pasarilor.

Cand ajunse in fata casei, Teddy si mama sa (care era si acuma alba la fata ca varul, caci de spaima lesinase) ii iesira in cale impreuna cu tatal baiatului si erau gata sa planga de bucurie. In seara aceea manca pana nu mai putu, din toate bunatatile pe care le pusera in fata ei, si se duse sa se culce in patul baiatului unde se cuibari la subtioara lui Teddy. Mama lui Teddy o gasi nemiscata, in acelasi loc, peste cateva ceasuri cand intra in camera sa vada ce face baiatul.

- Ne-a scapat de la moarte si a scapat si viata lui Ted­dy, zise femeia. Numai ei avem sa-i multumim ca mai sun­tem vii. E de necrezut.

Rikki-Tikki tresari din somn, caci de obicei mangustele dorm foarte usor:

- Dumneata esti? murmura mangusta buimacita. De ce nu te linistesti? Au murit toate cobrele, una nu se mai

gaseste, iar daca se va gasi, va avea de a face cu mine.

Rikki-Tikki avea tot dreptul sa fie mandra de isprava ei, cu toate acestea nu-si pierdu deloc cumpatul ci pazi de aici inainte gradina, ca o adevarata mangusta, cu coltii si cu ghearele, cu sprinteneala si cu viclesug, pana ce nu mai indrazni sa se arate prin apropiere nici un fel de cobra.

ODA LUI DARZEE

Cantata in cinstea lui Rikki-Tikki-Tavi, mangusta.

Sunt croitor si cantaret,

De imnul meu rasuna slava

Si cuibul meu e o podoaba,

Deci mandru sunt de doua ori!

In slavi e numai melodie, si in casa numai bucurie

Asa viata eu mi-o trec!

Ridica fruntea ta spre soare,

Nevasta si canta cu mine,

Primejdia de moarte, e moarta

Si puii in gradina tihniti.

Groaza ascunsa in umbra de floare s-a dus, musuroiul

Sa-nalte la grajd in gunoi!

Cine ale robiei haine curmeaza

Cu mana viteaza le smulse,

E Rikki viteaz si voinic luptator,

Cu ochi de jaratic e Tikki!

E Rikki-Tikki-Tavi cu coltii de fildes in cange

Si ochi de carbune aprinsi.

Cu cozile flamuri de lupta,

Zburatoare cantati-i de slava

Un imn, dati drumul la triluri

Privighetori, caci sunt singur.

Ori lasati-o pe mine, caci eu o stiu bine povestea

Lui Rikki cu coada zbarlita

Si ochi de carbune aprinsi.

(Cand a ajuns la aceasta strofa, Darzee a fost intrerupt de Rikki-Tikki, asa ca restul cantecului nu-l stie nimeni).

TOOMAI AL ELEFANTILOR

Aminte vreau de ce-am fost sa-mi aduc.

De cujbe si lanturi satul,

De vechea putere aminte-mi aduc

si al junglelor freamat,

Poveri in spinare pe o mana de ogrinzi

de astazi eu nu va mai port

Ci la cei cu mine de o seama,

in verde culcus de liane ma-ntorc.

Cand noaptea asterne pamantului somn,

voi pleca, sa sosesc inspre zori

De-a vantului rece fiori

si racoarea suvoaielor limpezi chemat,

Veriga de lant vreau sa uit

ca mi-ati ferecat pe picioare,

Si stalpul de care-s legat,

caci drag ce mi-a fost, azi ma cheama.

Kala Nag, ceea ce inseamna "Sarpele Negru", slujise Guvernul indian in toate chipurile in care un elefant il poate sluji, vreme de patruzeci si sapte de ani, si implinise douazeci in ziua cand fu prins si domesticit, deci avea aproape saptezeci de ani, varsta cand un elefant este tocmai in cea mai deplina putere. Isi mai aducea aminte de vre­mea cand, cu o perna groasa legata de frunte, impingea cu capul un tun impotmolit in mijlocul unei mocirle adanci. Aceasta se intamplase inainte de razboiul afgan din anul 1842, pe vremea cand el inca nu era in toata puterea. Rhada Pyari, sau Rhada favorita cum ii ziceau, mama lui care fu­sese prinsa o data cu el, ii spusese de multe ori pe vremea cand nu-i cazusera inca dintii de lapte, ca elefantii care se tem de ceva sau se sperie, se aleg intotdeauna cu cate o nemultumire. Kala Nag trebui sa recunoasca foarte curand ca sfatul acesta este cat se poate de intelept, caci in ziua cand a vazut pentru prima data un obuz facand explozie in fata lui, s-a speriat si a dat inapoi, bagandu-se in randurile sol­datilor care se oprisera, cu armele intinse, si baionetele l-au intepat destul de rau tocmai in partile cele mai sensibile ale trupului. Asa s-a intamplat ca inainte de ce ar fi implinit douazeci si cinci de ani, uitase cu totul ce este frica si toc­mai din cauza aceasta era elefantul cel mai alintat si cel mai bine ingrijit dintre toti elefantii care se gaseau in sluj­ba Guvernului Indiei. El transportase corturile, o incarcatu­ra de o mie doua sute de kilograme, in timpul traversarii Indiei de miazanoapte; intr-un rand il ridicasera pe bordul unui vapor, cu ajutorul unei macarale automate, si dupa ce zile intregi au trecut peste o apa, i-au incarcat in spinare o mortiera de munte pe care a dus-o printr-o regiune foarte ciudata si stancoasa care era foarte departe de India, de un­de venise el. Aici a vazut in Magdala, pe Regele Theodor, intins pe catafalc. Pe urma s-a intors acasa cu acelasi va­por, avand - dupa cum spuneau soldatii care-l insoteau - toate drepturile pentru a fi decorat cu medalia de razboi a Abisiniei. La Ali Musjid vazuse multi dintre elefantii mai batrani, cu care venise, cum mureau de frig, de foame si de insolatie; aceasta s-a intamplat cu zece ani mai tarziu. Pu­tin dupa aceea a fost dus la sute de kilometri spre sud unde cara busteni si aduna lemn de tec pentru santierul din Moulmein. Aici, aproape omorase in bataie pe un elefant mai tanar care nu asculta poruncile si cauta sa se sustraga de la munca. Dupa ce a terminat cu caratul lemnului de cheres­tea, a plecat impreuna cu un grup de elefanti, anume dresati, ca sa prinda cirezi de elefanti salbatici in muntele Garo.

Elefantii sunt supravegheati cu cea mai mare atentie de Guvernul indian; exista chiar un departament special, a carui misiune este exclusiv vanatoarea de elefanti, pe care ii prind, ii domesticesc si ii distribuie in toate partile tarii, unde este nevoie de ei pentru tractiune.

Cand statea in picioare, Kala Nag avea zece coti buni de la talpile picioarelor dinainte pana la umeri. Coltii ii fu­sesera retezati la o lungime de cinci coti, si pentru a-i feri sa plezneasca, le imbracasera capetele cu cercuri de bronz. Cu toate acestea, Kala Nag se putea servi de coltii lui scur­tati mai bine decat se stia folosi un elefant salbatic de coltii intregi.

Dupa ce pierdura saptamani intregi cu adunatul elefan­tilor risipiti printre munti, cei patruzeci sau cincizeci de monstri salbatici fura indreptati spre ultimul tarc si dupa aceea poarta grea facuta din trunchiuri groase de copaci legati unul de altul se inchise pe urma lor. La primul cuvant poruncitor pe care il auzea, Kala Nag intra si el in acest pandemoniu facut din stalpi si din flacari (aceasta se in­tampla de obicei in timpul noptii, la lumina tremuratoare a tortelor care te lasa sa apreciezi numai cu multa greutate distantele). Kala Nag alegea pe cel care i se parea mai in­daratnic si mai salbatic

dintre toti elefantii adunati si dupa ce-l inghesuia cu coltii si-l muia de tot, oamenii incalecau pe ceilalti elefanti, iar pe cei tineri ii legau in cujbe.

In mestesugul de a se lupta, nu exista nici un fel de taina pe care Kala Nag, batranul si inteleptul Sarpe Negru, sa nu o fi cunoscut, caci nu o data in viata lui infruntase cu barbatie atacul tigrului ranit si ridicandu-si trompa in aer pentru a evita sa-i fie sfasiata de ghearele bestiei, la mo­mentul oportun, cand tigrul sarea in aer, cu o miscare neas­teptata a capului desfacea trompa si lovea cu ea cum ai lovi cu o coasa uriasa (aceasta era o lovitura pe care o inventase el si nu o cunostea nimeni altul), iar in clipa urmatoare fia­ra, intinsa pe pamant si framantata de genunchii uriasi ai elefantului, isi dadea duhul intr-un raget cumplit, ca pe ur­ma sa nu mai ramana dintr-insa decat o otreapa vargata pe care Kala Nag o apuca de coada cu trompa si o tara dupa el.

- Nici vorba, spunea Marele Toomai, paznicul sau care era fiul lui Toomai cel Negru cu care elefantul fusese in Abisinia, si stranepot al lui Toomai care fusese de fata la prinderea lui, acest Sarpe Negru nu se teme de nimic in lume in afara de mine. A avut parte sa vada trei generatii dintre ai nostri, care l-au hranit si l-au ingrijit, si va trai ca sa o vada si pe a patra.

- Se teme si de mine, zise micul Toomai, ridicandu-se in picioare, cu toate ca nu era mai inalt de doi coti, si in ju­rul trupului gol nu avea decat o bucata de panza cu care era incins.

Baiatul avea cel mult zece ani si era fiul cel mare al Marelui Toomai; conform obiceiului, el trebuia sa ia locul tatalui sau, cand va fi in varsta, si va manui ankusul greu de fier, care era cangea elefantilor, poleita de palmele mai­nilor, in timpul cat o intrebuintase bunicul si strabunicul sau. Baiatul stia ce spune, caci fusese nascut in umbra lui Kala Nag si se jucase cu varful trompei lui inainte de ce ar fi stiut sa umble in picioare; el il facea sa coboare la fluviu chiar din ziua cand putu sa se ridice copacel, iar lui Kala Nag nici prin

minte nu i-ar fi trecut sa nu se supuna porun­cilor pe care le dadea baietasul cu glas subtirel, cum nu i-a trecut prin minte nici sa-l ucida in ziua cand Marele Toomai a adus pe acest copilas mititel, cu trupul tuciuriu, si l-a asezat intre coltii lui, poruncindu-i sa se inchine in fata lui cum se cuvine sa te inchini in fata unui viitor stapan.

- Da, repeta micul Toomai, se teme si de mine, si apropiindu-se cu pasi largi de Kala Nag, incepu sa-l ocarasca si-i porunci sa-si ridice unul dupa altul picioarele in aer.

- Huah, striga micul Toomai, cum avea obiceiul sa strige si tatal sau, si-si legana capul zbarlit: Tu esti un ele­fant voinic si oricat ar plati Guvernul pentru elefanti, ei sunt cu toate acestea ai nostri, ai mahout-ilor. Dupa ce tu vei imbatrani, Kala Nag, va veni intr-o zi un rajah bogat si, din cauza inaltimii si a bunelor tale purtari, te va cumpara de la guvern. Incepand din ziua aceea nu vei mai avea alt­ceva de lucru decat sa porti cercei de aur in urechi, iar in spinare sa duci o hawda aurita, ca sa mergi in fruntea pro­cesiunilor regelui, acoperit cu draperii rosii, tesute cu fire de aur. Eu voi fi incalecat pe tine, in mana cu un ankus de argint, si in fata noastra vor alerga oamenii, cu bastoane de aur in maini, si vor striga: "Faceti loc sa treaca elefantul Regelui!". Acestea vor fi zile fericite, Kala Nag, dar nu atat de fericite ca cele pe care le traim acum in timpul vanato­rilor din jungla!

- Fugi, baiete, zise Marele Toomai, tu esti un copilan­dru tot atat de salbatic ca si un malac. Viata asta de neintre­rupta goana cutreierand muntii nu este cea mai de preferat in serviciul pe care il ofera guvernul. Am inceput sa imbatranesc si nu-mi mai plac elefantii salbatici. Prefer tarcurile de elefanti zidite, cu cate o despartitura speciala pentru fie­care si un stalp zdravan de care sa-l pot lega, apoi drumu­rile largi si drepte in lungul carora sa-i invat sa umble, in loc de viata asta de neintrerupta hoinareala prin munti. Ehe, baracile de la Cawnpore erau minunate, si in apropierea lor era si un bazar; acolo nu erau decat trei ceasuri de munca pe zi.

Micul Toomai isi mai aducea aminte de tarcurile ele­fantilor din Kanpur, dar nu zise nimic. Pentru el, viata in cantonament avea mai mult farmec si nu putea suferi drumurile acelea lungi si drepte, cu distribuirea zilnica a ratiei de fan la magazia de furaje si cu ceasurile lungi si grele, cand nu avea alta treaba decat sa supravegheze pe Kala Nag cum framanta pamantul in picioare, intre stalpii de care era priponit.

Micului Toomai ii placeau potecile napadite de balarii din jungla pe care nu le puteau desteleni decat elefantii; pe urma coborarea in vaile adanci si umbra cirezilor de ele­fanti salbatici care se pierdeau in zari; bataia ploilor calde si domoale pe urma carora coastele muntilor incepeau sa fumege; diminetile inecate de ceata cand nimeni nu ti-ar fi putut spune unde se vor opri sa poposeasca noaptea vii­toare; urmarirea continua si furisa a elefantilor salbateci, iuresul dezlantuit al celei din urma nopti, cand elefantii se repezeau ca stancile pravalite din culmi in tarcurile facute din trunchiuri groase de copaci pe care nu le puteau dara­ma; chiotele, cu flacarile tremurate ale faclelor si pocnetul continuu al rachetelor cu care indepartau animalele de peretii facuti din trunchiuri grele.

In astfel de imprejurari chiar un copil poate fi de mare folos, si micul Toomai se dovedise mai folositor decat ar fi putut sa fie trei copii de seama lui. Ridica faclia si striga cat il lua gura; adevarata placere insa incepea abia atunci cand elefantii din tarc trebuiau scosi afara si cand keddah toata lua infatisarea unei scene din ziua de apoi, cand oamenii nu se mai puteau intelege intre ei, decat facandu-si semne. Micul Toomai, cu parul lui albit de lumina soarelui, se urca in varful unui stalp strambat de opinteala elefantilor care se repezisera in el, si la lumina facliilor iti facea impresia ca este un pitic izvorat din intunericul junglei; cand vuietul se mai domolea il auzeai tipand subtirel si indemnand pe Kala Nag, in mijlocul mugetelor, al paraitului trunchiurilor si pocnetelor cujbelor care tineau elefantii prinsi: "Mail, mail, Kala Nag! (Da-i inainte, da-i inainte, Sarpe Negru!) Dant do! (Da-i cu coltii!). Somalo! Somalo! (Cu bagare de seama). Maro! Maro! (Loveste! Loveste!) Baga de seama la stalp! Arre! Arre! Hi! Yai! Kva-a-ah!". Lupta cumplita in­tre Kala Nag si elefantul salbatic se desfasura in tot cuprin­sul cat tinea keddah, iar batranii vanatori de elefanti isi stergeau sudoarea care le curgea siroaie pe obraz, facand din cand in cand cate un semn de incuviintare micului Too­mai care tremura din tot trupul de bucurie, asezat in varful stalpului sau din marginea tarcului.

Baiatul insa mai facea si altceva, nu tremura numai de bucuria luptei care se desfasura in fata ochilor lui. Intr-o noapte isi dadu drumul din varful stalpului unde era coco­tat si se strecura printre elefanti, ca sa ridice capatul unei franghii scapate de un vanator care incercase sa arunce latul ca sa prinda de picioare un elefant tanar si incapata­nat (puii de elefant sunt intotdeauna mai incapatanati decat cei batrani), Kala Nag il vazu si intinzand trompa dupa el, il ridica si il dadu in bratele Marelui Toomai care il lua la subtioara si dupa ce-i dadu cateva palme, il aseza din nou in varful stalpului de unde isi daduse drumul.

A doua zi de dimineata il dojeni si-i spuse:

- Nu-ti sunt de ajuns cateva tarcuri de piatra si cateva corturi, asa ca te repezi sa prinzi de capul tau elefanti, ma netrebnicule. Iata ca acum, ticalosii acestia de vanatori care au o simbrie mult mai mica decat a mea, au povestit si lui Petersen Sahib despre isprava pe care ai facut-o.

Micul Toomai se inspaimanta, caci el nu stia prea multe lucruri despre oamenii albi, iar Petersen Sahib era cel mai mare intre toti albii din lume, cel putin asa isi in­chipuia el. El era capul tuturor operatiunilor care se desfa­surau in keddah, barbatul care prindea toti elefantii de care avea nevoie Guvernul Indiei si care cunostea mai bine obi­ceiurile elefantilor decat orice muritor.

- Da si ce se va intampla acum? intreba Micul Toomai.

- Ce se va intampla acum? Se va intampla ceva cat se poate de prost. Petersen Sahib este un nebun, caci altfel nu inteleg de ce ar urmari aceste animale salbatice. Ar putea sa ceara ca si tu sa intri in trupa oamenilor care vaneaza elefanti, sa dormi undeva in jungla unde pandesc frigurile mortii si sa fii intr-o buna zi calcat in picioare de aceste animale adunate in interiorul unui keddah. Noroc ca pros­tia ta de asta noapte s-a terminat fara nici un accident. Saptamana viitoare vanatoarea elefantilor va fi terminata, iar noi cei din vai vom fi trimisi la posturile noastre. Din ziua aceea vom umbla pe drumuri bune si batute si vom uita aceasta vanatoare. Dar sa stii, fiule, ca sunt foarte amarat ca te-ai amestecat in treaba aceasta care apartine unor nespalati asamiti din jungla. Kala Nag nu asculta de nimeni altul decat de mine, asa ca numai eu pot intra cu el in keddah; el insa este un elefant de lupta si nu poate fi de folos la legarea celorlalti. Prin urmare eu stau binisor, cum se ca­de unui mahout - nu oricarui vanator - un mahout care du­pa ce-si termina anii de slujba, are dreptul la o pensie. Cred ca nu ti-a trecut prin minte sa-ti inchipui ca familia unui Toomai al elefantilor n-ar fi buna de altceva decat sa fie framantata in balegarul unei keddah? Netrebnicule si ticalosule! Fiu fara rusine, ce esti! Mai bine du-te si spala pe Kala Nag si baga de seama sa-i fie urechile curate, si uita-te sa nu aiba maracini in picioare, altfel e sigur ca Petersen Sahib te va prinde si va face din tine un bataius salbatic, un urs de jungla care alearga pe urmele elefantilor. Ptiu, ce rusine! Pleaca de aici, sa nu te mai vad in ochii mei.

Micul Toomai pleca fara sa zica nimic, dar in timp ce examina picioarele lui Kala Nag, ii povesti amaraciunile lui:

- Nu face nimic, zise baiatul intorcand pe dos enorma ureche dreapta a lui Kala Nag, caci numele meu a fost pomenit in fata lui Petersen Sahib, si poate poate, cine stie, multe se pot intampla. Ia te uita, ce maracine enorm ti-am gasit aici!

Cele cateva zile pe care le mai aveau, le petrecura adu­nand cirezile de elefanti prinsi, pe care ii plimbau unul cate unul intre doi elefanti imblanziti, pentru a-i obisnui cu apropierea oamenilor si pentru ca in felul acesta sa aiba mai putine dificultati cu ei in timpul cat va dura drumul spre sesuri; altii adunau paturile, franghiile si restul mate­rialelor care s-ar fi putut prapadi si pierde prin jungla.

Petersen Sahib sosi si el calare pe inteligenta Padmini: fusese sa plateasca simbria celorlalti vanatori din alte cantonamente, caci timpul vanatorii era acum pe sfarsite; un indigen era asezat in fata unei mese de sub un copac si chema pe rand batausii, ca sa le dea sumele de bani la care aveau dreptul. Dupa ce fiecare primea ce avea de luat, oamenii se intorceau unul cate unul la elefantii lor si se insirau in coloana care astepta gata de plecare. Haitasii, vana­torii si batausii, toti cei care fac parte din personalul obis­nuit al unei keddah si care isi petrec viata in jungla cat e anul de lung, erau incalecati pe elefantii care faceau parte din corpul permanent de sub conducerea lui Petersen Sa­hib; altii stateau cu spatele sprijinit de trunchiurile copaci­lor, cu armele in maini si faceau haz pe socoteala batausilor care plecau, sau radeau cat ii lua gura cand vedeau ca un elefant proaspat prins a iesit din rand si o ia razna.

Marele Toomai se apropie de cel care facea platile, ur­mat de Micul Toomai, iar in timpul acesta Machua Appa, capetenia haitasilor, sopti unui prieten:

- Uite colo, cum pleaca un pui de vrednic vanator. Pa­cat sa duci in vai un astfel de erete din jungla.

Petersen Sahib insa avea urechile asezate in jurul capu­lui in forma de cerc, asa cum trebuie sa le aiba vanatorul de elefanti salbatici care sunt animale cu miscarile cele mai linistite dintre toate vietuitoarele junglei. Se intoarse in asternutul in care era intins pe spinarea lui Padmini si intreba:

- Ce este? N-am auzit pana acum ca intre oamenii din sesuri s-ar gasi si unul capabil sa lege in cujbe chiar un elefant mort.

- Nu este un barbat, ci un copil. La ultima vanatoare a coborat in keddah si a aruncat latul in picioarele lui Barmao, in timp ce noi ne cazneam sa indepartam de langa maica-sa puiul acela de elefant care are o zgarietura pe umar.

Machua Appa arata cu mana spre Micul Toomai; Pe­tersen Sahib se intoarse spre el si Micul Toomai isi pleca fruntea pana in pamant.

- Cum se poate? Baiatul acesta a aruncat latul? Nu e mai mare decat un tarus Cum te cheama piciule? intreba Petersen Sahib.

Micul Toomai era atat de inspaimantat incat nu putu scoate nici o vorba, dar langa el era Kala Nag si facu un semn pe care acesta il intelese, caci apucandu-l cu trompa, il ridica pana la inaltimea fruntii elefantului Padmini, in fata lui Petersen Sahib. Micul Toomai isi acoperi fata cu mainile, caci el era un copil, si in afara de ceea ce stia de­spre elefanti, incolo, ca orice copil de seama lui era tot atat de nestiutor.

- Ia te uita, zise Petersen Sahib, zambind pe sub mus­tata, cum se face ca ai invatat elefantul sa faca aceasta mis­care. Nu cumva asta este pentru ca poti fura graul verde de pe acoperisul colibelor, cand oamenii astern spicele la soa­re ca sa se usuce?

- Nu graul verde, ocrotitor al celor netrebnici, ci pepe­nii, raspunse Micul Toomai, iar oamenii din apropierea lor

izbucnira intr-un tunet de rasete. In timpul copilariei lor cei mai multi dintre ei invatasera elefantii sa faca aceleasi miscari. Micul Toomai era la opt coti inaltime deasupra pamantului, dar el ar fi preferat sa fie la opt coti adancime sub pamant.

- Acesta, Sahib, este Toomai, fiul meu, interveni Mare­le Toomai. Este un copil foarte rau si cu siguranta va sfarsi in inchisoare.

- De asta ma indoiesc, raspunse Petersen Sahib, caci un baiat care la varsta lui indrazneste sa infrunte o keddah, acela nu poate sa sfarseasca la inchisoare. Asculta piciule, vad ca sub claia aceea de par cenusiu ai si putin cap; ia aceste patru anna ca sa-ti cumperi dulciuri. S-ar putea ca la vremea potrivita sa devii si tu un vanator de elefanti. (Ma­rele Toomai se intuneca si mai mult la fata). Dar nu uita ca o keddah nu este un loc potrivit de joaca pentru copii, ada­uga Petersen Sahib.

- Nu mai am voie sa intru niciodata acolo Sahib? intre­ba Micul Toomai si ofta.

- Ba da, raspunse Petersen Sahib, dar numai in ziua cand vei vedea elefantii jucand. Cred ca acesta va fi soro­cul cel mai potrivit. Dupa ce i-ai vazut jucand, vino la mine si atunci te voi lasa sa intri in orice keddah vei vrea.

Cei dimprejur hohotira din nou, caci intre vanatorii de elefanti aceasta este o vorba cunoscuta si inseamna nici mai mult nici mai putin decat "niciodata". Departe, in adancul padurilor, erau luminisuri ascunse, numite locuri de joc pentru elefanti. Aceste locuri insa nu puteau fi desco­perite decat din intamplare, dar inca nu vazuse nimeni ele­fanti jucand in aceste luminisuri. Cand se intampla ca un vanator sa se mandreasca in fata celorlalti cu curajul si in­demanarea lui, tovarasii lui il intreba:

- Cand ti s-a intamplat sa vezi elefantii jucand?

Kala Nag lasa jos pe Micul Toomai si baiatul se inclina din nou, apoi pleca impreuna cu parintii lui. Banul de ar­gint de patru anna, il dadu mamei lui care alapta pe un frate mai mic, pe urma fura incarcati impreuna cu tot bagajul pe care il aveau, pe spinarea lui Kala Nag. Elefantii se insiruira unul dupa altul, mugind si strigand pe limba lor, in lun­gul cararii care cobora spre vai. Drumul parea foarte agitat din cauza tinerilor elefanti de curand prinsi care la fiecare pas dadeau de lucru haitasilor si trebuiau mangaiati sau bi­ciuiti la fiecare cotitura de drum.

Marele Toomai era furios si indemna pe Kala Nag sa mearga in pas grabit; baiatul insa era foarte multumit si tocmai din cauza aceasta nu era dispus sa stea cu nimeni de vorba. Petersen Sahib vorbise cu el si ii daduse si un ban de argint, prin urmare era tot atat de mandru ca si soldatul pe care comandantul sau il scoate din randuri in fata fron­tului si-l lauda pentru buna lui purtare.

- Ce-o fi vrut sa spuna Petersen Sahib cu jocul elefantilor? intreaba el pe mama lui intr-un tarziu.

Marele Toomai il auzi si murmura suparat:

- Ca tu nu vei deveni niciodata tovaras al acestor bivoli de batausi, asta a spus. Ma Cei din fata! Ce faceti aco­lo? racni Marele Toomai.

Un baietas assamit, care mergea mai in fata cu doua sau trei randuri de elefanti, se intoarse si striga:

- Adu-l pe Kala Nag incoace, sa mi-l buseasca putin pe puiul acesta si sa-l invete minte. De ce m-o fi ales Pe­tersen tocmai pe mine sa cobor in vale cu cireada asta de magari obisnuiti, sa pasca in mijlocul semanaturilor de orez Adu elefantul pe marginea potecii si pune sa-l bu­seasca de cateva ori cu coltii Pe toti zeii din munti, ele­fantii acestia tineri sau au innebunit de-a binelea sau simt aproape pe tovarasii lor ramasi in jungla.

Kala Nag busi pe tanarul elefant de cateva ori cu coltii intre coaste, incat acesta aproape isi pierdu respiratia, iar Marele Toomai raspunse:

- La ultima vanatoare am curatat muntii de elefanti salbatici, prin urmare inghesuiala se datoreaza nepriceperii voastre de a conduce caravana. Va inchipuiti insa ca nu am intentia sa ma ocup tot drumul de voi si sa fac ordine.

- Ascultati la el ce spune! interveni un alt haitas. Zice ca am curatat muntii de elefanti. Ma, dar destepti mai sun­teti voi, oamenii de la ses. Oricine, afara de un cap sec ca acestia, isi da seama ca ei stiu ceea ce stiu, anume ca anul acesta s-a terminat cu vanatoarea elefantilor. Prin urmare in noaptea aceasta toti elefantii salbatici vor dar la ce sa mai risipesc vorba de dragul unei broaste raioase?

- Ce vor face elefantii in noaptea aceasta? intreba Micul Toomai.

- Ce-i cu tine piciule? Aici esti! Ei bine, tie iti voi spu­ne, pentru ca te vad baiat la locul tau. In noaptea aceasta elefantii vor juca! Iar tatal tau, care spune ca a curatat toti mun­tii de elefanti salbatici, ar face mult mai bine daca in noap­tea aceasta ar lega elefantii lui cu lanturi duble de tarusi.

- Ce vorbe sunt acestea? De patruzeci de ani, din tata in fiu am ingrijit de elefanti, dar pana acum n-am auzit pe nimeni pomenind de jocul elefantilor.

- Asta este adevarat, deoarece un om din vai, care tra­ieste intr-o coliba, nu poate vedea altceva decat peretii co­libei lui. N-ai decat sa lasi in noaptea aceasta elefantii nepriponiti si vei vedea ce se intampla; cat despre jocul lor, eu am vazut unde Bapree-Bap! Cate cotituri are fluviul Dihang? Am ajuns din nou la un vad si va trebui sa trecem puii prin apa. Opriti-va, cei din urma convoiului!

Vorbind asa, mai ciondanindu-se din cand in cand si balacind prin vadurile raurilor pe care le intalneau in cale, ajunsera pe inserate la un fel de cantonament, unde trebu­iau sa se opreasca pentru noapte cu cireada noilor elefanti, care incepusera sa se nelinisteasca.

Aici elefantii fura legati cu lanturi de picioarele dina­poi si priponiti de tarusi de fier batuti adanc in pamant; cei prinsi de curand fura legati in cujbe indoite, si ingramadira nutretul in fata lor ca sa aiba ce manca in timpul noptii. Cand ziua incepu sa se ingane cu noaptea, haitasii coborati din munti se dusera la Petersen Sahib, lasand in grija oamenilor din vai, ca noaptea aceasta sa pazeasca elefantii cu mai multa bagare de seama decat inainte, iar cand acestia intrebara care este motivul nelinistii lor, haitasii incepura sa rada.

Micul Toomai statuse ca sa vada de Kala Nag in tim­pul mesei, pe urma dupa ce se insera de-a binelea, incepu sa cutreiere cantonamentul in cautarea unei tobe si se simtea extrem de multumit. Cand un copil hindustan de seama lui se simte multumit, nu alearga fara nici un rost de colo pana colo, ci se aseza jos si isi face o petrecere in felul lui. Micul Toomai era fericit ca Petersen Sahib statuse cu el de vorba, si daca n-ar fi reusit sa gaseasca ceea ce cauta, cu siguranta ca s-ar fi imbolnavit: Negustorul de dulciuri care se aseza­se cu cortul aproape de cantonament ii imprumuta un tam-tam al lui - un fel de toba care se bate cu podul palmei - si asezandu-se cu ea intre genunchi, in fata lui Kala Nag, incepu sa o bata, in timp ce stelele se aprindeau deasupra lor. Pe masura ce isi dadea seama de marea cinste pe care i-o facuse Petersen Sahib vorbind cu el, in mijlocul capite­lor de fan din fata elefantilor, zumzetul surd al tobei se ridica tot mai indraznet spre stele. Nu canta o melodie anume si cantecul lui nu avea nici cuvinte, dar se simtea nespus de fericit.

Elefantii cei tineri intindeau de legaturile cujbelor si mugeau din cand in cand prin seninul noptii, iar departe, dinspre corturi, Toomai auzea pe mama sa leganand pe fratiorul lui cel mic sa-l adoarma, in timp ce canta un cantec stravechi de leagan despre marele Zeu Shiva care odinioara invatase toate animalele ce trebuie sa manance fiecare Cantecul acesta de leagan este foarte duios si prima strofa incepe cam asa:

Shiva care ai dat secerisului rod si vanturile ai pus sa bata,

Tu care ai stat in pragul zilei cel dintai,

din vreme neinceputa,

Si parte fiecaruia facusi de hrana, de munca si de soarta

Pe o forma stapanului incoronat si

cersetorului in prag de poarta.

Shiva atotstiutor, el toate le-a facut

Mahadeva! Mahadeva! Pe toate el le-a izvodit:

Scaieti pentru camile si fanul pentru boi

Iar sanul cald, copii, odihna pentru voi.

Micul Toomai petrecea fiecare vers de cate un tam-ta-tam si continua asa, pana in clipa cand se simti obosit si se intinse sa doarma in fanul care era asternut in fata lui Kala Nag. Intr-un tarziu elefantii incepura sa se culce unul cate unul, asa cum le era obiceiul, pana cand nu mai ramase in picioare decat Kala Nag care era priponit pe partea stanga a convoiului; elefantul se legana pe picioare fara intrerupe­re si ciulea urechile, cautand sa prinda zvonul molcom al vanturilor care veneau dinspre munti. Noaptea era plina de murmurele nesimtite care toate inchegate impreuna fac imensa tacere: fasaitul sec al unei trestii de bambus ale carei frunze se lovesc intre ele, pasul furis al unei vietati care se pierde pe potecile ascunse din hatisuri, piuitul molcom sau fasaitul aripilor intinse ale unei pasari treze (in timpul noptii pasarile sunt mult mai treze decat ne-am putea noi inchipui), plescaitul unei picaturi de roua scapate de pe o frunza. Micul Toomai dormi un timp, iar cand se trezi, luna stralucea pe cer; Kala Nag statea in aceeasi atitudine si cu urechile ciulite. Toomai se intoarse in fanul care susura si se uita la spinarea enorma a elefantului care acoperea ju­matate din cerul instelat; in timp ce se uita la el, din mari departari se auzi chemarea unui elefant salbatic, atat de stinsa si de departata, incat nu parea sa trezeasca mai mult ecou decat zanganitul unui ac cu gamalie cazut in gol. Din­tr-o data toti elefantii priponiti se ridicara in picioare si in­cepura sa se framante, asa ca mugetul lor trezi pe toti mahutii adormiti; paznicii iesira si cercetara tarusii; ici colo stransera lanturile pe picioarele animalelor sau innodara franghiile, pe urma totul se cufunda din nou in tacere. Unul dintre elefantii proaspat prinsi, aproape isi smulse tarusul din pamant. Marele Toomai veni si desfacu lantul de pe pi­cioarele lui Kala Nag, apoi lega cu el elefantul cel tanar, prinzandu-i piciorul dinainte de cel dinapoi. Nu uita insa nici sa aduca o mana de fan, pe care dupa ce o rasuci, o lega in jurul picioarelor lui Kala Nag, ca sa-si aduca aminte ca si el este destul de solid priponit. Isi aducea aminte ca acelasi lucru vazuse si pe bunicul si parintele sau, facandu-l de sute de ori. De asta data insa Kala Nag nu dadu nici o atentie celor ce facea paznicul sau, cum avea obiceiul ina­inte. Elefantul statea nemiscat in picioare, cu capul putin mai ridicat si urechile desfacute ca niste aparatori, privind in adancul senin al noptii si adulmecand vanturile care bateau din partea muntilor Garo.

- Baga de seama caci noaptea aceasta este nelinistit, zise Marele Toomai catre fiul sau, apoi intra in cort si adormi din nou.

Micul Toomai era gata sa atipeasca si el, cand auzi cujbele din scoarta de palmier plesnind cu un sunet sec, si deschizand ochii vazu pe Kala Nag furisandu-se printre tarusii intre care era priponit, tot atat de nesimtit ca si o pala de neguri cand se ridica din vai. Baietasul se lua dupa el, lipaind cu picioarele goale in lungul cararii si striga in soapta:

- Kala Nag! Kala Nag! Oh, Kala Nag! Ia-ma si pe mi­ne cu tine!

Elefantul se intoarse fara nici un zgomot, facu trei pasi inapoi, intinse trompa si, apucand baiatul, il ridica in spinare, apoi, inainte ca Toomai sa se poata aseza comod, intra cu el in adancul junglei.

Din cantonament se auzi mugetul furios al elefantilor priponiti in tarusele de fier, pe urma totul se linisti in fun­dul noptii si Kala Nag o lua inainte. Din cand in cand se auzea fasaitul ierburilor inalte care ii bateau coastele, cum bat valurile in pantecele unei corabii; altadata ramurile joase ale arborilor salbatici de piper ii maturau spinarea cat era de lunga, sau pe marginea potecii pe unde treceau se auzeau plesnind mladitele de bambus, zdrobite de umerii lui uriasi; cu toate acestea elefantul mergea tot timpul fara nici un zgomot si patrundea tot mai adanc in bungetul muntilor Garo, cum ar fi patruns in valatucul unui fum. Kala Nag urca poteca la deal, si cu toate ca printre ramurile copacilor putea vedea stelele, Micului Toomai ii fu peste putinta sa recunoasca in ce parte se indreptau.

Dupa o buna bucata de drum, Kala Nag ajunse pe coa­ma muntelui si se opri cateva clipe, asa ca Micul Toomai putu vedea jungla intinsa in fata lui ca un covor batut de lu­mina lunii, intinzandu-se pana la departari de sute de kilo­metri, iar departe in fund se vedea ceata albastruie care se tara deasupra fluviului. Micul Toomai se pleca inainte si privi padurea asternuta in fata lui, apoi isi dadu seama ca bungetul acesta se trezise la sosirea lor si printre copacii inveliti de intuneric, incep sa misune vietatile. Simti cum ii trece pe langa urechi un urias liliac cafeniu din specia celor care se hranesc cu fructe; in lungul hatisului uscat, dintre copaci se auzi fasaitul unui arici; in fundul intunericului, intre trunchiurile copacilor auzi un urs sapand de zor radacinile in pamantul cald si afanat, mormaind mereu in timp ce scormonea cu labele.

Pe urma ramurile copacilor se unira din nou deasupra lui, si Kala Nag incepu sa coboare, dar de asta data nu mai mergea in pas domol, ci se repezi ca o ghiulea de tun cand ii dai drumul, si incepu sa goneasca; picioarele lui enorme se miscau ritmic, intocmai ca pistoanele unei masini cu aburi, facand la fiecare ridicare cate un pas de aproape sase metri, si la fiecare miscare pielea lui incretita se auzea scartaind la incheieturi. Hatisul taiat in doua de drumul pe care il facea se auzi suierand pe ambele parti, de parea ca cineva sfasie o panza; vrejurile tinere pe care le dadea la o parte cu umerii ii biciuiau coapsele, iar in coltii lui erau snopi intregi de liane si curpeni pe care ii smulgea in drum, in timp ce-si croia brazda de carare, lovind cu capul in dreapta si stanga, ca o coroana gigantica. Micul Toomai se intinse cat fu de lung sub ceafa elefantului, de frica sa nu fie maturat din spinarea lui de vreo ramura care atarna prea jos. Din cauza vartejului goanei, ar fi preferat acuma sa fi ramas mai bine in tabara. Drumul pe unde treceau era mlastinos, caci picioarele lui Kala Nag se auzeau flescaind in aluatul moale al pamantului, de cate ori le ridica pentru ca sa le duca inainte; ceata rece a noptii, care se tara din fundul vaii, incepu sa infioare pe Micul Toomai. Se auzi apoi cum elefantul balaceste in marginea unei ape, si valu­rile unui fluviu treceau vajaind, in timp ce Kala Nag isi pi­paia drumul la fiecare pas pe care il facea. Prin vajaitul apei care batea inspumata flancurile elefantului, Micul Too­mai auzi in susul si in josul fluviului nenumarate balaceli, mugete si sforaituri, iar prin trambele de ceata care se in­ghesuiau, in jurul lui, i se paru ca vede umbre care se stre­curau inainte, o data cu ei.

- Ehe, murmura el clantanind din dinti. Noaptea aceas­ta, neamul elefantilor s-a pornit la drum. Prin urmare, azi e jocul elefantilor.

Kala Nag iesi din albia fluviului si dupa ce sufla un val de apa din trompa, incepu din nou sa urce la deal; de asta data insa nu mai era singur si nici nu mai trebuia sa-si taie drumul, caci drumul se vedea taiat in fata lor pe o largime de sase coti si ierburile junglei, calcate in picioare, incer­cau sa se ridice. Cateva minute inainte trecuse pe aici o cireada de elefanti. Micul Toomai se uita inapoi si exact in clipa aceea vazu un enorm elefant salbatic, cu ochii mici ca de purcel si rosii ca doi carbuni aprinsi, iesind din apele fluviului. Pe urma ramurile copacilor se inchisera din nou deasupra lor si incepura iarasi sa urce, petrecuti de fanfara de trompe si de trosnetul crengilor, framantate in picioarele pachidermelor, pe ambele parti ale cararii.

Intr-un tarziu, Kala Nag se opri intre trunchiurile a doi copaci din varful unui munte; copacii acestia faceau parte dintr-o ingraditura facuta in jurul unui teren de forma neregulata care putea sa aiba trei pana la patru hectare, si toata aceasta suprafata, dupa cat putu vedea Micul Toomai, era batatorita, de-ti venea sa crezi ca e pavata cu lespezi. Ici-colo pe intinderea acestui teren se vedea cate un copac, dar scoarta de pe el era smulsa, si insusi lemnul lucea in bataia lunii, de parea ca este poleit. Din ramurile lor atar­nau liane cu florile albe ca de ceara, spanzurand obosite deasupra pamantului, ca niste fiinte toropite de somn, dar incolo, cat vedeai cu ochii, nu era un fir de iarba ci numai pamantul batatorit. In lumina lunii pamantul avea o culoare cenusie ca otelul, afara de locurile unde se vedeau opriti elefantii care aruncau pe pamant umbre negre ca pacura. Micul Toomai privea inaintea lui, cu ochii iesiti din orbite, si, retinandu-si rasuflarea, vedea cum dintre trunchiurile copacilor uriasi ieseau mereu elefantii in luminis. Micul Toomai nu stia sa numere decat pana la zece, dar numara pe degete cate zece, pana ce incepu sa simta ca-i vajaie ca­pul ca o morisca. Dincolo de luminis, in mijlocul bungetului, auzea pasul greu al elefantilor care isi faceau drum spre culmea muntelui si de cum soseau intre trunchiurile copa­cilor care ingradeau locul batatorit incepeau sa se legene ca niste umbre.

Intre cei sositi erau elefanti uriasi, cu coltii albi, cu frunze vestede, cu ramuri tinere si nuci prinse in cutele pie­lii de dupa ceafa si dupa urechi; muieruste grase cu puii de un negru aprins care dadeau mereu tarcoale pe langa ugerul mamei lor; elefanti tineri cu coltii abia rasariti, dar foarte mandri de ei; muieruste batrane si sterpe cu chipurile scofalcite si ochii tristi, cu trupurile ca scoarta copacilor putre­zi; batrani elefanti salbatici cu trupul vargat de ranile vin­decate care se intindeau de la umeri pana la coada, ca o marturie a luptelor prin care trecusera, iar pe trupul lor urias se mai vedeau inca lipiile uscate de mal pe care le aduceau din tavaleala prin baltoacele unde se scaldasera; intre ei era unul care avea un colt rupt si purta pe trupul lui urma unei groaznice batalii, lasate pe umeri de gheara ti­grului care se infipsese in el.

Elefantii se intoarsera cu capetele unul spre altul si se plimbau doi cate doi in largul luminisului, iar cei ramasi singuri se leganau neincetat pe picioare, ca in ritmul unei melodii nesimtite. Erau sute si sute de elefanti. Micul Too­mai se simtea in deplina siguranta, intins pe spinarea lui Kala Nag, caci stia dinainte ca nici in cuprinsul unei ked­dah, un elefant salbatic nu indrazneste sa inalte trompa ca sa ridice un om incalecat pe gatul unui elefant imblanzit, iar in noaptea aceasta elefantii adunati aici nu se mai gan­deau la oameni. La un moment dat toti elefantii se oprira si ciulira urechea: din adancul junglei se auzea zanganitul fia­relor incopciate pe picioarele unui elefant. Era Padmini, elefantul lui Petersen Sahib, care isi rupsese lantul de pe langa tarusul la care fusese priponit si venea in goana spre culmea muntelui la adunare. Micul Toomai mai vazu un elefant venind in goana, dar pe acesta nu-l cunostea si vazu ca pe trup si mai ales pe piept era ros de urma franghiilor in care fusese legat; probabil si acesta reusise sa scape dintr-un lagar care era undeva prin muntii din imprejurimi.

Dupa un timp oarecare, dintre copacii junglei nu se mai auzira venind elefanti, si Kala Nag se porni dintre trunchiurile intre care se oprise si se indrepta spre mijlocul luminisului, grohotind si gemand incet; pe urma toti ele­fantii incepura sa grohaie si sa chicoteasca pe limba lor, schimbandu-si greutatea trupului de pe un picior pe altul.

Micul Toomai, intins pe pantece, vedea sutele de spi­nari ale elefantilor uriasi agitandu-se, cu trompele ridicate in vant, cu urechile batand ca niste lopeti, cu ochii marunti invartindu-se in orbite. Auzea sunetul sec al coltilor care se loveau din intamplare, pocnetul trompelor care se incola­ceau in aer, scartaitul umerilor gigantici care se frecau unul de altul si plesnetul cozilor uriase care fosneau. Prin fata lunii trecu apoi un nor si ramasera in complet intuneric; cu toate acestea fasaitul, grohaitul si fosnetul continua ca si mai inainte. Isi dadu seama ca in jurul lui Kala Nag era adunata o multime enorma de elefanti, deci ar fi fost peste putinta ca sa-l scoata din mijlocul lor, prin urmare inclesta dintii si incepu sa dardaie in tacere. In imprejmuirea unei keddah era lumina tortelor si chiotele oamenilor, dar aici era complet intuneric, iar intr-un rand simti o trompa ridi­cata in aer care cobori si-i pipai incet genunchii.

Auzi apoi un elefant care sufla in trompa ca intr-o trompeta uriasa si imediat dupa aceea, timp de cateva secunde, toti elefantii intonara in cor un teribil si fioros trambitat de trompe. Din ramurile copacilor picurii grei de roua se scurgeau peste ei ca o bataie repede de ploaie, pe urma se auzi un vuiet surd, la inceput abia perceptibil, pe care baiatul nu-l putea deslusi de unde vine, apoi vuietul deveni tot mai puternic si Kala Nag incepu sa ridice picioarele rit­mic, unul dupa altul, lovind cu ele in pamant, ca niste baroase de potcovarie. Elefantii incepura sa bata cu totii din picioare si vuietul semana acum cu bataia unei uriase tobe de razboi la gura unei pesteri. Roua de pe frunze cadea greu, pana cand nu mai avu de unde sa cada si vuietul cres­tea ca o apa mare, cutremurand pamantul in jurul lor, pana cand Micul Toomai nu mai putu suporta acest muget nein­trerupt si isi duse mainile la urechi. Vuietul urias al miilor de picioare care framantau pamantul insa crestea mereu si-l simtea rasunandu-i in tot trupul. O data sau de doua ori simti pe Kala Nag ca face cativa pasi pe urma auzi freama­tul picioarelor, zdrobind mladitele copacilor din care sarea mustul, dar acest zgomot nu dura decat cateva clipe, caci imediat dupa aceea framantarea picioarelor se auzi din nou pe pamantul batatorit. Un copac se auzi trosnind in apropierea lor si Micul Toomai intinse bratul prin intuneric si-i simti scoarta; Kala Nag insa inainta mereu, batand din pi­cioare, asa ca acum nu-si mai putea da seama in ce parte a luminisului se gaseste. Elefantii nu mai grohaiau, numai intr-un rand se auzira puii, dar imediat dupa aceea veni un vuiet ca de ingramadeala, si pocnetul picioarelor continua fara intrerupere. Trecusera mai bine de doua ceasuri de cand tinea aceasta framantare si trupul Micului Toomai vibra ca taiat de cutite; dupa miresmele aerului care se primeneau insa mereu, baiatul isi dadu seama ca se apropie zorile.

Dincolo de culmea muntilor se crapa de ziua si lumina ca o perdea alba incepu sa desparta intunericul; pocnetul picioarelor se opri la prima raza de soare care se aprinse in departari, parca ar fi fost un ordin venit din alta lume. Inainte ca Micul Toomai sa-si fi putut da seama ce se intampla in jurul lui, si inainte ca cel din urma ecou al vuietului urias sa-i fi pierit din urechi, in jurul lui nu mai vazu nici un elefant, afara de Kala Nag, de Padmini si de elefantul strain care purta urmele franghiilor pe spinare si pe piept. Nici pe coasta muntelui la vale sau printre copaci nu se au­zea nici o soapta, nici nu se misca nimic din care ai fi putut sa-ti dai seama incotro au disparut ceilalti.

Micul Toomai facu ochii mari si se uita cu bagare de seama in jurul lui. Vedea ca luminisul, dupa cat putea el sa priceapa, se mai largise. In mijlocul lui erau acum mai multi copaci decat inainte, iar hatisul junglei cu ierburile, copacii si lianele ei, se dadusera inapoi. Se mai uita o data si incepu sa-si dea seama de cele ce se intamplasera: ele­fantii zdrobisera in picioare copacii si hatisul din marginea luminisului, facandu-l puzderii si amestecandu-l cu sucul ramurilor pline de seva; il framantasera in pamant si-l batatorisera, de nu se mai cunostea nimic din ce fusese.

- Of! gemu Micul Toomai si-si simti pleoapele grele ca plumbul. Stapane Kala Nag, hai sa luam si pe Padmini si sa ne intoarcem in lagarul lui Petersen Sahib, caci altfel eu nu ma mai pot tine mult in spinare.

Elefantul cel strain se uita dupa ei cum se departeaza, apoi se intoarse si apuca acelasi drum pe care venise. Probabil el era de la asezarile unui print indigen care puteau sa fie la o departare de saizeci pana la o suta de mile de aici.

Doua ceasuri mai tarziu, in timp ce Petersen Sahib isi lua pranzul de dimineata, elefantii ale caror lanturi fusesera dublate in noaptea aceasta, ridicara trompele in aer si mugira, iar Padmini, plin de noroi pana la umeri, intra in taba­ra urmat de Kala Nag care se legana pe picioarele umflate de atata drum.

Micul Toomai era alb la fata si tras, iar in par avea frunze vestede si pline de roua; cu toata oboseala, incerca sa salute pe Petersen Sahib si striga cu glasul stins:

- Jocul elefantilor Venim de acolo l-am vazut si acum mor!

Cand Kala Nag se lasa in genunchi, baiatul cazu de pe spinarea lui lesinat.

Copiii indigenilor insa nu au nervii prea slabi ca sa ai pricina sa-ti faci grija din cauza lor, caci peste doua ceasuri se trezi in hamac, sub cap cu tunica lui Petersen Sahib si in pantece cu senzatia placuta a unui pahar de lapte caldut, indoit cu putin alcool si un varf de cutit de chinina. Putin dupa aceea vanatorii si haitasii cu capetele zbarlite se ase­zara pe trei randuri in fata lui si dupa ce le povesti in cu­vinte scurte si simple, cum face orice copil, tot ceea ce va­zuse, la sfarsit adauga:

- Dar daca va inchipuiti ca v-am spus un singur cuvant neadevarat, trimiteti oameni care sa se incredinteze ca elefantii au batatorit pamantul mai larg in luminis de cum era inainte; si vor gasi zeci si zeci si nenumarate zeci de poteci proaspat taiate care duc la acest loc unde joaca elefantii, si unde si-au facut locul mult mai larg. Eu i-am vazut, caci Kala Nag m-a luat cu el, si picioarele lui Kala Nag sunt umflate din cauza pamantului pe care l-a batatorit.

Micul Toomai adormi si dormi intins toata dupa-amiaza, pana pe inserat, iar in timpul acesta Petersen Sahib in­sotit de Machua Appa se luara dupa urmele lasate de cei doi elefanti si facura drum de cincisprezece mile printre munti. Petersen Sahib petrecuse optsprezece ani cu vana­toarea de elefanti, dar pana acuma nu vazuse decat o sin­gura data un astfel de luminis. Machua Appa nu avea ne­voie sa se uite de doua ori nici sa incerce sa zgarie paman­tul cu unghia, pentru ca sa-si poata da seama de ceea ce se intamplase in acest luminis.

- Baiatul a spus adevarul, zise el. Toate acestea s-au intamplat noaptea trecuta, si am numarat saptezeci de poteci care au fost taiate peste fluviu. Priveste Sahib urma pe care a lasat-o inelul de fier de pe piciorul lui Padmini, caci in noaptea trecuta a fost si el aici.

Se uitara unul la altul, pe urma ridicara ochii in sus si se minunara, caci obiceiurile si faptele elefantilor sunt mai presus de intelegerea oamenilor, fie ca ei sunt negri, fie ca sunt albi.

- De patruzeci si cinci de ani de cand vanez elefanti, zise Machua Appa, n-am auzit niciodata ca un copil sa fi vazut ceea ce a vazut copilul acesta. Pe toti zeii muntilor ce ar trebui sa credem despre asa ceva? intreba el si dadu ganditor din cap.

Cand ajunsera din nou in tabara, era tocmai vremea cinei. Petersen Sahib manca singur in cortul lui, dar dadu porunca sa se imparta oamenilor doi miei si cateva pasari, ratie dubla de faina, de orez si de sare, caci prevedea ca in noaptea aceea va fi mare sarbatoare. Marele Toomai venise in goana din vale ca sa-si caute baiatul si elefantul care ii lipsea, iar acum cand ii gasise, se uita la amandoi cu un fel de sfiala. In noaptea aceea fu praznic mare in jurul focuri­lor aprinse in fata elefantilor si cel pe care il cinstira era Micul Toomai. Uriasii vanatori de elefanti cu fetele pa­mantii, batausii, haitasii si paznicii, impreuna cu cei care cunosteau toate tainele pentru imblanzirea unui elefant oricat de indaratnic, isi trecura copilul din mana in mana si-i facura pe frunte un semn cu sange de cocos de munte, proaspat taiat, ca sa se stie ca baiatul era muntean, priceput in tainele junglei si slobod in toate.

Cand flacarile focurilor aprinse incepura sa atipeasca si lumina rosie a carbunilor reflectata pe trupurile uriase ale elefantilor te faceau sa crezi ca si ei sunt scaldati in san­ge, Machua Appa, mai marele haitasilor si al tuturor keddahlelor Machua Appa, care era chipul si asemanarea lui Petersen Sahib, cel care de patruzeci de ani nu vazuse drum batut niciodata, Machua Appa, care era atat de mare incat nimeni nu indraznea sa-i spuna altfel decat Machua Appa, se ridica in picioare si, luand copilul in brate, il ri­dica deasupra capului si striga:

- Ascultati fratilor. Ascultati si voi stapanii mei care sunteti in tabara, caci vorbeste Machua Appa. Baiatul aces­ta nu se va mai numi de aici inainte Micul Toomai ci Too­mai al Elefantilor asa cum s-a numit si strabunicul sau ina­inte de asta. Ceea ce nici un barbat nu a vazut inainte, el a vazut in lunga noapte care a trecut, de aceea fie cu el buna­vointa elefantilor si a zeilor Junglei. Baiatul acesta va de­veni un mare vanator, mult mai mare decat mine, Machua Appa. El va urmari cu ochi limpezi si siguri urmele proas­pete, urmele invechite si cele incurcate ale elefantilor. Fie el ferit de rele in tarcul oricarei keddahle cand se va cobori sub pantecele elefantilor salbatici pentru a le pune cujbele, si sa-i fie lui scris ca de va luneca in fata unui elefant por­nit sa-l atace, sa nu fie calcat in picioarele lui si elefantul sa-l recunoasca pe el. Aihai! Domnii mei cei priponiti de taruse, striga el trecand in fuga prin fata elefantilor, iata ba­iatul care a vazut jocurile voastre in luminisurile ascunse pe care nici un barbat nu le-a vazut pana acuma. Dati cuve­nita cinstire, domnii mei! Salaam karo, copii. Cinstiti pe Toomaiul Elefantilor! Ganga Pershad, ahaa! Heera Guj, Birchi Guj, Kutar Guj, ahaa! Padmini, tu l-ai vazut in fata jocurilor voastre si tu de asemenea Kala Nag, tu margaritar intre toti elefantii! Ahaa! Toti intr-un glas pentru Toomaiul Elefantilor Barao!

La acest chiot salbatic, trompele tuturor elefantilor se ridicara la aceeasi inaltime cu fruntile si mugira ca niste tromboane gigantice, facand salutul care se cuvine numai Viceregelui Indiei, caci numai lui ii este dat sa auda un Salaamut al keddahlelor.

Cinstirea se dadu insa de asta data pentru Micul Too­mai care vazuse ceea ce n-a mai vazut om inaintea lui, jo­cul elefantilor in timp de noapte, el singur in inima munti­lor Garo!

SHIVA SI LACUSTA

Cantecul pe care mama lui Toomai l-a cantat copilasului ei

Shiva care ai dat secerisului rod

si vanturile ai pus sa bata,

Tu care ai stat in pragul zilei celei dintai, din

vreme neinceputa,

Si parte fiecaruia facusi de hrana,

de munca si de soarta

Pe o forma stapanului incoronat si cersetorului

in prag de poarta.

Shiva atotstiutoare el toate le-a facut

Mahadeva! Mahadeva! Pe toate el le-a izvodit:

Scaieti pentru camile si fanul pentru boi

Iar sanul cald, copii, odihna pentru voi.

Celui bogat tu i-ai dat graul

si orz pentru sarac ai dat,

O strachina de hrana,

celui ce bate in poarta toiag de pelerin,

Marunt vanat la tigri si fiare, iar starvul la vulturi,

Ciolane pentru lupul ce noaptea coboara din paduri.

Nu fu in fata-i nimeni trufas, nici prea netrebnic,

Alaturi cu Parvati el drumul indrepta tuturor.

Ca sotul sa-si indemne si ca sa ispiteasca vointa lui,

Femeia o subreda lacusta in sanul ei ascunse.

Pe Shiva atoatestiutor asa il ispiti

Mahadeva! Mahadeva! Intoarce-te si vezi:

Camilele sunt mart, tari boii din cirezi,

Din gaze cea mai mica e pruncul meu la san!

Cand gluma fapta se facu,

razand ii spuse atunci femeia:

Stapane, tu mii de guri flamande ai

si una nu lasi nesatula.

Iar Domnul cu a lui mila s-a intors spre ea:

isi are partea

Fiecare, chiar cel mai mic ce in sanu-ti porti ascuns.

Dar hoata de Parvati din faldurile rochiei

pe cea mai mica

O scoase dintre gaze ce leaganul

pe fir de iarba-si poarta.

Femeia atunci vazand-o de ea

se inspaimanta si minunata,

Lui Shiva care toate stie cu har i se inchina!

Shiva atoatestiutor, el toate le-a facut

Mahadeva! Mahadeva! Pe toate el le-a izvodit:

Scaieti pentru camile si fanul pentru boi

Iar sanul cald, copii, odihna pentru voi.

SLUGILE MARIEI SALE

Plouase necontenit si din greu, vreme de o luna inche­iata, peste tabara formata din treizeci de mii de oameni, cateva mii de camile, de elefanti, de cai, de boi si de catari care fusesera concentrati intr-o localitate numita aval Pindi, pentru a fi trecuti in revista de Viceregele Indiei. Acesta se pregatea sa primeasca vizita Emirului din Afga­nistan, un domnitor salbatic, dintr-o tara si mai salbatica. Emirul adusese cu el o garda personala formata din opt sute de calareti si tot atatia cai, care nu vazusera pana atunci niciodata un cantonament si nici o locomotiva: oameni sal­batici si cai salbatici din fundul cel mai intunecat al Asiei Centrale. Era aproape sigur ca in fiecare noapte o parte din caii acestia isi vor rupe capestrele si vor incepe sa galopeze in largul taberei, prin noroiul acoperit de intuneric; tot asa camilele speriate incepeau sa alerge in toate partile si sa dea peste franghiile cu care erau intinse corturile oameni­lor, va puteti deci inchipui cat de neplacute erau aceste in­tamplari pentru cei care aveau nevoie de odihna. Cortul meu era destul de departe de locul unde erau legate cami­lele, asa ca-mi inchipuiam ca sunt in deplina siguranta. In­tr-o noapte insa aripa cortului fu data la o parte si imediat dupa aceea aparu capul unui om care striga cat il lua gura:

- Iesi repede, caci se apropie! Cortul meu a fost daramat! Intelesei imediat ce vroia sa spuna si dupa ce-mi trasei cizmele, imi luai mantaua de ploaie si ma repezii afara. Vixen, foxterierul meu, iesi pe cealalta parte a cortului, si numaidecat dupa aceea am auzit niste racnete si mugete, pe urma vazui prajina din mijloc ca incepe sa danseze si sa se agite ca un om beat. O camila se incurcase intre franghii si cu toate ca eram suparat si ud pana la piele, nu ma putui stapani sa nu rad. O rupsei pe urma la fuga, caci nu puteam banui cate camile scapasera din tarc, si putin dupa aceea ajunsei destul de departe de tabara, balacind prin baltoa­cele care imi ieseau in cale.

Intr-un tarziu ma impiedicai de afetul unui tun, asa ca putui sa-mi dau seama ca am ajuns in liniile unde era arti­leria, postata pentru noapte. Cum nu eram deloc dispus sa mai orbecai prin intuneric si noroi, imi intinsei mantaua de ploaie peste teava unui tun si cu cateva prajini pe care le gasii in apropiere imi facui un fel de wigwam si ma intinsei pe afetul unui al doilea tun, ca imediat sa ma intreb incotro o fi apucat biata Vixen si in ce parte ma gaseam eu insumi in aceasta clipa.

Tocmai cand era sa atipesc, am auzit zornaitul unor hamuri si un nechezat stapanit, iar in clipa urmatoare pe langa mine trecu un catar care isi scutura urechile ude de ploaie. Catarul facea parte dintr-o baterie de tunuri cu vizor, caci il recunoscui fara greutate dupa zanganitul de lanturi si de curele care erau legate de saua lui captusita cu paturi. Tunurile cu vizor sunt piese mici de artilerie, facute din doua bucati care trebuiesc insurubate una intr-alta cand vrei sa te servesti de ele. Tunurile acestea se intrebuinteaza in munti si in orice parte s-ar putea gasi o poteca pe unde sa urce un catar, iar in regiuni stancoase sunt de cel mai mare folos.

Dupa catar venea o camila ale carei picioare lungi si subrede lunecau prin clisa de noroi, iar gatul lung i se lega­na in toate partile, ca al unei gaini zapacite. Din fericire invatasem de la indigeni limbajul animalelor - nu al celor salbatice ci al celor domestice - si intelesei ce li s-a intamplat. Camila trebuie sa fi fost chiar cea care se incurcase in cortul meu, caci o auzisem intreband catarul:

- Ce sa fac acum? Incotro sa ma duc? M-am batut cu o sperietoare alba care se agita in aer, dar a pus mana pe o prajina si m-a lovit peste gat. (Acesta era stalpul pe care fusese ridicat cortul meu, asa ca-mi facu placere sa aud ce spune). Sa mai alergam?

- Va sa zica tu si prietenii tai, raspunse catarul, ati rascolit toata tabara? Maine in zorii zilei va vor scutura putin de praf, dar ca sa-ti dai seama ce inseamna asta, voi incer­ca eu sa-ti dau o neinsemnata arvuna.

Auzeam clinchetul hamului si al lanturilor de la sa, iar pantecele camilei suna ca o toba uriasa sub cele doua randuri de copite pe care le primi de la catar.

- Alta data sa faci bine sa nu mai alergi ca o bezmeti­ca printre catarii de la tunuri, strigand ca e foc si ca au dat hotii. Culca-te aici si nu-ti mai legana gatul acela desirat.

Camila se intinse desfacandu-si picioarele ca un com­pas si dupa ce icni o data, se aseza pe jos. Prin intuneric se auzi o bataie de copite apropiindu-se in cadenta de ei, si un cal voinic de trupa venea ca la parada, apoi sari peste afe­tul altui tun de alaturi de mine si se opri langa catar.

- Asta este adevarata rusine, zise el sufland pe nari. Saptamana aceasta camilele au intrat pentru a treia oara in tarcul nostru. Cum va putea un cal sa-si pastreze puterile ca sa fie in forma, cand nu-l lasa niciodata sa se odihneasca? Cine umbla pe aici?

- Eu sunt, catarul de la afetul tunului numarul doi, din prima baterie de tunuri cu vizor, iar cel de colo este unul dintre prietenii vostri. Dar tu cine esti?

- Numarul cincisprezece, Grupa E, din Escadronul noua Lancieri. Calul lui Dick Cunliffe. Fa-mi te rog si mie putin loc.

- Te rog sa ma ierti, zise catarul, e atat de intuneric in­cat nu se mai vede nimic. Nu ti se pare ca aceste camile sunt nesuferite? Am iesit din tarcul nostru si am venit in­coace, ca sa-mi caut liniste si odihna.

- Domnii mei, balbai camila umilita, noaptea aceasta am avut visuri urate si ne-am inspaimantat foarte. Eu nu sunt decat o camila de transport si fac parte din regimentul 39 de infanterie indigena, tocmai din cauza aceasta eu nu pot fi atat de vrednica cum sunteti dumneavoastra, domnii mei.

- Atunci de ce nu cari bagajele regimentului 39 infan­terie in loc sa alergi ca o bezmetica prin tabara? intreba catarul.

- Au fost visuri urate, raspunse camila, va rog sa ma iertati. Ce se aude, trebuie sa o rupem din nou la fuga?

- Stai binisor, interveni catarul, ca de unde nu, ai sa-ti rupi cataligele alergand printre tunuri, apoi ciuli urechea si asculta: Acestia sunt boii! Pe legea mea, tu si cu prietenii tai ati rascolit toata tabara, si nu e lucru tocmai usor sa pui in picioare cireada de boi care trag la baterie.

Am auzit un lant greu tarandu-se pe pamant si imediat dupa aceea aparura o pereche de boi albi injugati care mergeau tristi alaturi; animale din acelea care sunt inhamate la tunurile grele de asediu, cand elefantii refuza sa mai inainteze sub ploaia de gloante; pe urma lor venea un alt catar mai tanar, care aproape calca pe lantul ce-l tarau dupa ei, si striga disperat: "Billy".

- Acesta este unul dintre recrutii nostri, lamuri catarul cel batran, si ma cheama pe mine. Incoace tinere si nu mai striga, caci intunericul nu face rau nimanui.

Boii se culcara si incepura sa rumege tihniti, dar cata­rul cel tanar se stranse alaturi de Billy.

- S-au intamplat lucruri ingrozitoare, Billy, zise cata­rul. Au dat buzna in tarcul nostru. Ce crezi, au de gand sa ne ucida?

- Mi-ar face multa placere sa-ti pot arde o pereche de copite, numarul unu, raspunse Billy. Cine a mai vazut un catar de paisprezece schioape, cu educatia pe care o ai tu, ca sa faca bateria de rusine in fata acestor domni?

- Ia-o domol, dragul meu! interveni calul. Stii foarte bine ca la inceput intotdeauna este asa. Eu cand am vazut om pentru intaia data (asta s-a intamplat in Australia si aveam trei ani) am alergat ingrozit o jumatate de zi, dar daca as fi vazut atunci o camila, cred ca as mai alerga si astazi.

Aproape toti caii nostri pentru cavaleria engleza sunt adusi in India de-a dreptul din Australia si dresati chiar de oameni de trupa.

- Este destul de adevarat, raspunse Billy, dar pentru atata lucru nu mai tremura tinere. Prima data cand mi-au pus si mie hamul in spinare impreuna cu saua si lanturile, m-am ridicat pe picioarele dinainte si am inceput sa car cu copitele dinapoi, pana ce am facut praf tot ce era in jurul meu. Pe vremea aceea inca nu cunosteam toate tainele mestesugului de a zvarli cu copitele, dar cu toate acestea cei din baterie spun ca asa ceva n-au mai vazut niciodata.

- Bine, dar de asta data nu a fost vorba nici de ham nici de lanturi, riposta catarul cel tanar. Era ceva ca niste trunchiuri de copaci care grohaiau si s-au repezit in tarcul nos­tru; mie mi s-a rupt capastrul si nu mi-am mai gasit condu­catorul; nu te-am putut gasi nici pe dumneata, Billy, de aceea am fugit incoace impreuna cu domnii acestia.

- Hm, facu Billy, eu cand am auzit ca s-au speriat camilele, am rupt-o la fuga de unul singur. Dar se vede ca atunci cand un catar de baterie si mai ales de la tunuri cu vizor numeste boii de la tunuri "domni", trebuie sa fie grozav de speriat. Cine sunteti voi aceia care v-ati asezat acolo?

Boii isi inghitira rumegusul si raspunsera amandoi din­tr-o data:

- Noi suntem jugul al saptelea de la primul tun greu de asediu. Noi dormeam cand au venit camilele, dar cand au inceput sa ne calce in picioare, ne-am ridicat si am plecat, caci e mult mai bine sa te poti intinde linistit, chiar in noroi, decat sa fii calcat in picioare in asternut proaspat. Prietenului dumitale care este aici de fata i-am spus ca nu este nici o pricina de spaima, dar se vede ca el stie mai multe decat noi si s-a gandit ca e mai bine astfel. Uuh!

Pe urma incepura din nou sa rumege.

- Iata ce inseamna sa te inspaimanti tinere. Ai ajuns sa rada de tine si boii de la baterie Cred ca nu se poate sa nu-ti faca placere, ce zici?

Am auzit cum ii clantaneau dintii si tanarul catar parea ca spune ceva, anume ca lui nu-i e frica de nici un fel de halca de bou din lume; boii insa se multumira sa-si apropie capetele unul de altul, de li se auzira coarnele lovindu-se intre ele, si continuara sa rumege linistiti.

- Dupa spaima pe care ai tras-o, nu mai fi acum si suparat, caci aceasta e cea mai urata dovada de lasitate, zise calul. Cred ca i se poate trece oricui cu vederea cand se sperie in timp de noapte din cauza lucrurilor pe care nu le poate pricepe. Noi am scapat din tarcurile noastre de nenumarate ori si am rupt-o la goana cu toate ca eram o herghe­lie de patru sute cincizeci de cai, numai din cauza ca un manz proaspat sosit a inceput sa ne inspaimante cu niste po­vesti despre un fel de serpi care se gasesc in Australia. Eram ingroziti de moarte si am rupt capestrele ca sa putem fugi.

- Toate acestea sunt bune si frumoase, cand esti in tabara. Nu zic ca dupa ce am stat la grajd o zi sau doua, nu mi-as pierde si eu rabdarea din cauza unui lucru de nimic; bine dar ce faci in timpul serviciului?

- Asta e alta caciula, raspunse calul. Dick Cunliffe este in sa, si-i simt genunchii cum mi se infig in coaste, asa ca n-am altceva de facut decat sa ma uit bine unde pun pi­ciorul inainte, sa ma tin bine pe cele dinapoi si sa bag de seama incotro ma duce fraul.

- Ce va sa zica asta: sa bagi de seama incotro te duce fraul?

- Ei comedie ca asta, sforai calul, doar nu cumva vrei sa afirmi ca in meseria ta, nu te-au invatat pana acum ce este sa bagi de seama incotro te duce fraul? Nu faci o ceapa degerata, daca nu intelegi sa te intorci ca o sfarleaza, ime­diat ce simti ca fraul se intinde pe gatul tau. Asta poate in­semna viata sau moarte pentru omul pe care-l duci in spi­nare, dar in acelasi timp poate insemna viata sau moarte si pentru tine. De cum simti fraul strans pe gat trebuie sa te intorci roata pe picioarele dinapoi. Daca se intampla sa nu ai loc ca sa te poti intoarce, trebuie sa te ridici in doua pi­cioare si sa te intorci in jurul tau. Asta este sa bagi de sea­ma incotro te duce fraul.

- Pe noi nu ne invata in felul acesta, raspunse Billy cu indiferenta. Noua ni se spune sa urmam omul care ne duce de capastru si sa mergem inainte, cand ne indeamna, sau sa dam inapoi, cand ne porunceste. La urma urmelor cred ca este acelasi lucru si una si alta. Dar acuma spune-mi, rogu-te, mestesugul acesta de fantezie si de parada, care de alt­fel trebuie sa fie destul de neplacut pentru picioarele tale, la ce foloseste?

- Asta depinde, raspunse calul. De cele mai multe ori trebuie sa ma reped in mijlocul unei gramezi de oameni cu capetele zbarlite si in maini cu cutite - cutite lungi si lucitoare, mult mai agere decat cutitul veterinarului - si trebuie sa bag de seama ca cizma lui Dick sa ajunga exact pana langa cizma omului care este alaturi de el, dar fara sa o incalece. Alaturi de ochiul meu drept vad lancea lui Dick si-mi dau numaidecat seama ca nu e nici o primejdie, dar n-as vrea sa fiu in locul omului sau al calului care se ga­seste in drumul nostru cand ne repezim la inghesuiala.

- Cutitele lovesc? intreba catarul cel tanar.

- Aoleo Intr-un rand am fost lovit in piept de un cu­tit, dar asta nu s-a intamplat din vina lui Dick

- Cred ca eu as fi avut de lucru cu cel din vina caruia am primit lovitura, declara tanarul catar.

- Nu trebuie sa cercetezi niciodata, riposta calul. Daca nu ai incredere in omul care te conduce, atunci e mai bine sa o rupi la fuga chiar de la inceput. Tot asa fac si unii din­tre ai nostri, si eu nu-i dezaprob din cauza aceasta. Dupa cum v-am spus, lovitura n-a fost din vina lui Dick. Omul cazuse, si ca sa nu-l calc in picioare, m-am intins sa sar; in clipa aceasta el mi-a dat o lovitura de jos in sus. Cand mi se va mai intampla asa ceva, nu voi mai sari, ci voi calca pe el cu sete.

- Hm, facu Billy, mi se pare caraghios ceea ce spui. Cutitele nu sunt bune niciodata. E mult mai bine sa urci o poteca de munte, in spinare cu o sa bine incinsa, sa te proptesti zdravan in toate patru picioarele si sa deschizi bine urechile; pe urma te opintesti si te strecori ca un sarpe, pana ajungi la sute de metri deasupra tuturora, apoi sa te opresti pe o muche unde nu este mai mult loc decat exact cat iti trebuie ca sa-ti asezi copitele. Cand ai ajuns aici, te opresti si nu mai faci nici o miscare si nu ceri niciodata conducatorului ca in astfel de imprejurari sa te mai tina de capastru, tinere ci sa stai binisor pana cand se monteaza tunul pe urma sa te uiti cum ploua in vale, printre ramurile copacilor, la sute de metri dedesubtul tau, de parca ar spulbera cineva seminte de mac

- Nu ti se intampla niciodata sa poticnesti? intreba calul.

- Se spune ca atunci cand un catar poticneste, poti pune cercei in urechea unei gaini, raspunse Billy. Din cand in cand se mai intampla ca o sa prost incinsa sa dea peste cap un catar, dar aceasta se intampla rareori. Mi-ar placea sa-ti pot arata cum merge meseria noastra, caci e minunata. Mie mi-au trebuit trei ani incheiati pentru ca sa pot intelege ceea ce-mi spuneau oamenii. Tot mestesugul este sa te feresti ca trupul tau sa se profileze pe seninul cerului, caci in felul acesta ramai descoperit si oamenii trag asupra ta. Adu-ti aminte de asta tinere. Ascunde-te intotdeauna cat poti mai bine chiar daca ar fi sa faci un inconjur de un kilo­metru de la drumul batatorit. Cand facem astfel de urcu­suri, eu merg intotdeauna in fruntea bateriei.

- Cum adica, sa fii impuscat si sa nu te poti repezi in gramada de oameni care trag asupra ta? riposta calul ingandurat. De asa ceva eu n-as fi capabil, caci mi-ar veni pofta sa plec la atac impreuna cu Dick.

- Nu se poate, caci imediat ce esti pe pozitie, iti dai seama ca de asta se insarcineaza bateria. Aceasta este tacti­ca stiintifica si foarte simpla; cutitele insa, ptiu

Camila de bagaje misca mereu capul pe o parte si pe alta a trupului si astepta ca sa se poata baga si ea in vorba. Pe urma am auzit ca-si drege nerabdatoare glasul si spune:

- Am facut si eu putin razboi, dar e adevarat ca nu am urcat poteci pe munti si nici n-am galopat cum spune calul.

- Nu mai spune. Dar fiindca veni vorba, riposta Billy, trebuie sa-ti spun ca nici nu ai aerul sa fii capabila sa urci poteci de munte sau sa galopezi Haide, spune-ne si noua, burdufule, cum ai facut?

- Cat se poate de simplu, raspunse camila. Ne culcam toate

- Aoleo, dar asta ce o mai fi, murmura calul printre dinti. Auzi, culcate!

- Ne culcam caravana de o suta de camile cel putin, continua dromadera, in careu cat se poate de larg, iar oamenii ingramadesc bagajele si seile pe partea din afara a acestui careu. Pe urma incep sa traga cu pusca peste trupurile noastre, pe toate laturile careului.

- Ce fel de oameni trag cu armele? Oricine trece pe acolo? intreba calul. Ne-au invatat si pe noi la manej sa ne culcam si sa lasam calaretii sa traga cu arma pe deasupra noastra, dar singurul om in care as avea incredere pentru aceasta incercare, ar fi Dick Cunliffe, caci teava armei ma gadila pe spinare, si-afara de asta nu pot vedea nimic cu capul intins pe pamant.

- Ce importanta are cine trage pe deasupra ta, raspunse camila, cand in apropierea ta sunt o multime de oameni si de camile, si nori grei de fum deasupra. Mie nu mi-e frica niciodata cand lupta este in toi, de aceea astept linistita sa vad ce este.

- Cu toate acestea ai visuri urate si rascolesti toata ta­bara in timp de noapte, interveni Billy. Ei bine, eu cred ca inainte de a ma intinde pe pamant, nu vorbesc de culcare, capul omului care ar trage cu arma peste mine si copitele mele, ar avea sa-si spuna ceva Ati mai auzit o astfel de ineptie?

Urma o lunga tacere, dupa care un bou de la tunurile de asediu ridica fruntea si zise:

- Toate acestea sunt caraghioslacuri, caci pentru a te lupta nu exista decat un singur fel.

- Ei haide, spune inainte, il indemna Billy. Te rog sa nu-ti fie rusine din cauza ca sunt si eu de fata. Imi inchipui ca voi plecati la lupta saltand in varful cozii? Nu e asa?

- Un singur fel, repetara boii dintr-o data (probabil erau gemeni) si acesta este urmatorul: sa pui la tanjeala cele douazeci de juguri ale noastre, in fata tunului de asediu, imediat ce auzi ca Doua Cozi incepe sa buciume din trom­pa. (In tabara, elefantul este poreclit Doua Cozi).

- Dar din ce cauza incepe sa buciume Doua Cozi? in­treba catarul cel tanar.

- Ca sa dea de stire ca el nu vrea sa se mai apropie de norul de fum care este in fata lui Doua Cozi e mare secatura Noi incepem sa ne opintim toti dintr-o data Haeva Hullah Haeva Hulah! Noi nu ne cataram nici ca pisicile si nici n-o rupem la fuga ca juncii, ci mergem in pas domol pe camp deschis, toate cele douazeci de juguri, pana cand ne opresc; pe urma ne asternem la odihna si tu­nurile grele incep sa stea de vorba cu cate un oras ascuns in dosul zidurilor facute din pamant batut. Peretii sa cada sfaramati si norii de praf plutesc in aer, de-ti vine sa crezi ca sute de cirezi se intorc la grajduri.

- In timpul acesta voi va apucati sa pasteti? intreba catarul cel tanar.

- Atunci sau altadata, e totuna, caci hrana e buna oricand. Pastem pana cand vin sa ne injuge din nou, ca sa du­cem tunul acolo unde s-a oprit Doua Cozi. Se intampla cateodata ca din oras sa raspunda tunuri, si cate unul dintre ai nostri sa fie omorat, dar in cazul acesta ramane cu atat mai multa iarba de pascut pentru ceilalti. Aceasta este soarta fiecaruia nimic altceva. Cu toate acestea Doua Cozi e o mare secatura Acesta este felul in care trebuie sa te lupti Noi amandoi suntem frati si am venit din Hapur. Tatal nos­tru a fost taurul sfant al lui Shiva. Atata aveam de spus

- Ei bine, mi se pare ca in noaptea aceasta am mai invatat cate ceva, zise calul. Dar dumneavoastra domnilor, cei de la tunurile cu vizor, mai aveti pofta de mancare, cand tunurile grele incep sa traga si Doua Cozi vine dupa voi?

- Asta ar fi tot atata, ca atunci cand noi ne-am tranti jos si am lasa oamenii sa traga peste noi, sau ne-am repezi intre cei cu cutitele. In viata mea n-am auzit asa palavre. Un colt solid de stanca, incarcatura bine echilibrata, un conducator in care sa ai toata increderea ca te va lasa sa pui piciorul unde vrei, acestea sunt conditiile in care as accep­ta sa fiu catarul orisicui; cat despre altceva nici prin gand nu-mi trece, zise Billy si batu din picior.

- Fireste, continua calul, nu fiecare este facut din ace­lasi aluat, si bag de seama ca familia dumitale, din partea tatalui, ar fi incapabila sa inteleaga anumite lucruri.

- Nu te lega de familia mea, riposta Billy (nici unui ca­tar nu-i place sa i se aduca aminte ca tatal lui a fost magar). Tatal meu a fost un domn din miazazi care ar fi fost in stare sa puna pe goana orice cal i-ar fi iesit in cale. Baga in cap ceea ce-ti spun, Brumby.

Brumby inseamna cal salbatic, fara nici un fel de ascendenti in familie. Ganditi-va ce-ar zice un cal de rasa, daca l-ai trata drept gloaba si va puteti inchipui cum se simti calul acesta din Australia auzind riposta catarului. Ii vazui albul ochilor lucind prin intuneric.

- Asculta, corcitura adusa din Malaga, raspunse calul scrasnind din dinti, te voi face numaidecat sa intelegi ca din partea mamei eu sunt inrudit cu Carbine, cel care a cas­tigat premiul Melburne, iar in tara de unde vin eu, nu sun­tem obisnuiti sa trecem cu vederea prostiile unui catar cu limba de papagal si cap de purcel, chiar daca face parte dintr-o baterie de petardieri care impusca si cu fasole. Esti gata sa incepem?

- Sus, pe picioarele dinapoi, rancheza Billy.

Amandoi se incordara pe picioare si ma asteptam sa se incinga o bataie in toata forma, cand din intuneric se auzi un trambitat prelung si din partea dreapta cineva striga:

- Ce, va apucati sa va bateti acolo, copii? Linistiti-va!

Se lasara in patru picioare si incepura sa sforaie cu scarba, caci nici calul si nici catarul nu suporta ca alaturi de el sa vorbeasca elefantul.

- E Doua Cozi, zise calul. Eu nu pot sa-l sufar cand il vad cu cate o coada la fiecare extremitate a trupului. Doua cozi pentru unul singur, gasesc ca e prea mult.

- Sunt de aceeasi parere, aproba Billy, apropiindu-se de cal, ca sa mai prinda curaj. In aceasta privinta ne intele­gem perfect.

- Cred ca acest sentiment il datoram mamei noastre, raspunse calul, si nu vad pentru ce ne-am ciondani din cauza unui lucru de nimic! Asculta, Doua Cozi! Esti legat?

- Fireste ca sunt, raspunse Doua Cozi si chicotul ii galgai in lungul trompei. M-au legat de tarusi pentru noapte Am auzit ce spuneati adineauri, dar n-aveti nici o grija, caci eu nu vin sa va supar.

Boii si camila murmurara cu jumatate de glas:

- Grija din cauza lui Doua Cozi? Ce copilarie! Apoi boii continuara: Ne pare foarte rau Doua Cozi ca ai auzit ce s-a vorbit aici, dar cu toate acestea este adevarat. Pentru ce ti-e frica sa mergi inainte, cand tunurile incep sa vor­beasca intre ele

- Uite ce, raspunse Doua Cozi si se scarpina cu un pi­cior dinapoi in genunchiul celuilalt, cum ar face un copilas care se pregateste sa spuna o poezie. Nu sunt tocmai sigur ca voi ati putea intelege motivele.

- Nu stiu daca vom intelege, dar una stim, anume ca tunurile trebuie duse pana la capat.

- Stiu foarte bine, si mai stiu ca voi sunteti mult mai vrednici decat va aratati. Cu mine insa este altceva. Zilele trecute comandantul bateriei mele mi-a spus: Pachiderm anacronic; asta mai zilele trecute.

- Acesta este probabil un mod nou de a te lupta? intre­ba Billy care incepuse sa-si vina in fire.

- Fireste, voi n-aveti de unde sti ce inseamna asta. Eu, insa, stiu; asta inseamna nici alba, nici neagra, ceea ce este exact cazul meu. Eu imi dau seama ce urmeaza dupa explozia unui obuz, dar voi, boii, n-aveti habar de asa ceva.

- Eu pot sa-mi dau seama, zise calul, si cred ca sunt pe aproape de adevar, dar, cat pot, caut sa nu ma gandesc la asa ceva.

- Eu pot vedea mai bine decat voi, si ma gandesc mai mult. Eu am de aparat din cauza trupului meu urias o portiune mult mai mare decat ceilalti, si stiu dinainte ca daca ma voi imbolnavi, nimeni nu va sti cum trebuie sa ma ingrijeasca. Tot ce-mi pot face in astfel de cazuri, este sa opreasca simbria conducatorului meu, in care eu nu pot avea nici un fel de incredere.

- Aha, asta explica multe Eu, insa, pot avea toata increderea in Dick, zise calul.

- Un regiment de oameni ca Dick nu m-ar putea face sa ma schimb, chiar daca i-as purta in spinare. Eu stiu des­tule pentru ca sa nu ma simt bine in anumite imprejurari, dar tot nu stiu de ajuns, pentru a merge inainte cand pre­simt ca trebuie sa ma opresc.

- Nu prea intelegem, zisera boii.

- Stiu ca nu intelegeti si nici nu am vorbit cu voi, caci voi nu stiti ce este sangele.

- Ba stim, raspunsera boii. E ceva rosu care inmoaie pamantul si miroase.

Calul zvarli cu picioarele si sari de cateva ori in aer, apoi incepu sa necheze.

- Nu mai vorbiti de sange, caci incep sa-i simt mirosul numai cand ma gandesc la el. Imi vine sa o rup la fuga, imediat ce aud de sange si vad ca Dick nu este cu mine.

- Nu vezi ca nu e nici un fel de sange in apropierea noastra? De ce esti tampit, ripostara boii si camila.

- E ceva ingrozitor despre care nu-mi place sa vorbesc, dar de fugit tot imi vine sa fug, zise calul.

- Tocmai aici voiam sa ajung, interveni Doua Cozi si incepu sa dea din coada pentru a le explica in ce fel stau lucrurile.

- Pai, suntem aici de cum s-a intunecat, raspunsera boii.

Doua Cozi incepu sa bata din picioare de-i zanganira inelele de fier pe care le purta.

- Taceti, caci n-am vorbit cu voi. Voi sunteti incapabili sa vedeti ce se petrece in capetele voastre.

- Fireste ca nu. Noi vedem cu cei patru ochi pe care ii avem, numai lucrurile din afara, drept inainte.

- Daca eu n-as fi bun de altceva decat de atat, voi n-ati mai avea nevoie sa trageti la tunuri. Daca as semana cu capitanul meu, in capul caruia se vad lucrurile ce vor urma, mult inainte de a deschide focul, si care tremura ca o varga, dar tot nu o ia la fuga; cum zic, daca as semana cu capitanul, as trage eu tunurile in locul vostru. In orice caz, daca as fi fost atat de destept ca el, eu n-as fi azi aici. As fi rege in jungla, cum am mai fost odata; as dormi zile intregi si as face baie cand ma trage inima. N-am mai facut o baie buna de o luna de zile.

- Toate bune si frumoase, dar cu asta n-am lamurit lucrurile, oricat le-am lungi, conchise catarul.

- Ssst, interveni calul, mi se pare ca eu am inteles ce vrea sa spuna prietenul Doua Cozi.

- Peste cateva clipe vei putea intelege si mai bine, raspunse Doua Cozi suparat. Deocamdata, spuneti-mi care este motivul ca asta nu va place, si ridicand trompa incepu sa buciume furios din ea.

- Opreste, strigara amandoi deodata, atat catarul cat si calul, si i-am auzit batand furiosi din copite si tremurand, caci mugetul unui elefant in timpul noptii este intotdeauna fioros.

- Nu ma voi opri deloc, pana ce nu-mi veti spune mo­tivul pentru care nu va place. Hrrum! Hrr! Hrump! Hrra! in clipa urmatoare se opri pe neasteptate, si auzind un scancet prin intuneric, imi dadui seama ca Vixen daduse de urma mea. Catelusa mea stia ca si mine ca elefantul nu se teme de nimic in lume ca de un caine care latra; tocmai de aceea incepu sa sara in jurul lui Doua Cozi si sa latre, repezindu-se la picioarele lui.

- Pleaca de aici, catelule, striga elefantul. Nu ma gadila la glezne, ca-ti dau un picior de-ti trece pofta. Haide, catelusule haide, cutu. Du-te acasa, jigodie, si nu mai latra. De ce nu vine cineva sa-l goneasca de aici, sa nu ma muste?

- Tare ma tem, zise Billy intorcandu-se spre cal, ca prietenul nostru Doua Cozi se teme si de umbra lui. Daca mi-ar fi dat mie portie dubla de hrana pentru fiecare caine pe care l-am plesnit in tabara cu copitele, astazi as fi cel putin atat de mare cat Doua Cozi.

Fluierai si Vixen veni in goana spre mine. Era plina de noroi de sus si pana jos si, dupa ce ma linse pe nas, imi povesti lunga ei patanie in timpul cat ma cautase prin tabara. Nu-i spusesem pana acum ca eu inteleg limba animalelor, caci si-ar fi permis fata de mine cine stie ce obraznicii, de aceea o infasurai in mantaua mea de ploaie, in timp ce Doua Cozi batea pamantul sforaind si vorbind singur:

- E extraordinar! Nemaipomenit, spunea el. Acesta este raul de care sufera toata familia noastra. Unde s-o fi ascuns jigodia asta?

Am simtit ca incepe sa pipaie cu trompa in jurul lui.

- Cred ca fiecare isi are slabiciunea lui, continua el stranutand. Tot asa si dumneavoastra, domnilor, pareati foarte alarmati cand am inceput adineauri sa bucium din trompa, nu este asa?

- Nu tocmai alarmati, raspunse calul, dar imi face impresia ca am pe spinare niste tantari in loc de sa. Te rog sa nu incepi din nou.

- Eu ma sperii de un catel, camila asta de aici se sperie de ceea ce viseaza noaptea.

- Cred ca e foarte bine pentru noi ca nu trebuie sa ne luptam cu totii in acelasi fel, interveni calul.

- Eu ma mir, zise catarul cel tanar care tacuse vreme indelungata, de ce o fi trebuind in general ca noi sa luptam.

- Pentru ca asa ni se porunceste, sforai calul cu dispret.

- Serviciu comandat, adauga Billy clampanind din falci.

- Hukm Hai! (Asa e porunca) zise camila galgaind din gat, iar Doua Cozi si boii repetara dupa ea: "Hukm Hai!".

- Bine, dar cine da ordinele? intreba catarul cel tanar.

- Omul care merge inaintea ta, cel care te incaleca, cel care te duce de capastru sau cel care iti suceste coada, raspunsera unul dupa altul Billy, calul, camila si boii.

- Dar lor cine le da ordine?

- Ei, tinere, prea multe vrei sa stii, riposta Billy, si s-ar putea ca drept raspuns sa primesti o lovitura de copita. Treaba ta este sa asculti de ce-ti spune omul care te duce si sa nu intrebi niciodata nimic.

- Are dreptate, interveni Doua Cozi, eu insa nu pot asculta intotdeauna, caci la mine, cum v-am spus, nu e nici alba, nici neagra; totusi, Billy are dreptate. Asculta de omul care merge alaturi de tine, caci altfel opresti toata ba­teria in drum, si pe deasupra te mai scutura si de praf.

Boii de la baterie se ridicara sa plece:

- S-a facut ziua, zisera ei. Ne intoarcem in tarcurile noastre. E adevarat ca noi nu vedem decat ce este inaintea noastra, si nici prea destepti nu suntem, dar tot atat de adevarat este ca in noaptea aceasta noi am fost singurii in tabara care nu s-au inspaimantat. Noapte buna, bravilor.

Nu raspunse nimeni si, intr-un tarziu, calul, ca sa schim­be vorba, intreba:

- Unde este catelul? Un catel insemneaza intotdeauna ca este si un om prin apropiere.

- Aici sunt, latra Vixen de sub afetul de tun, alaturi de stapanul meu. Tu, camila batrana si fara minte, ai daramat cortul stapanului, care, din cauza aceasta, este foarte suparat.

- Tii, te pomenesti ca este un om alb pe aici? intrebara boii.

- Ba bine ca nu, raspunse Vixen, sau poate credeai ca stapanul meu este un cirezar negru?

- Uaa! Muu! Uaa! facura boii. Hai sa plecam de aici mai repede!

Incepura sa se balaceasca in noroi si se aranjara atat de bine incat jugul le ramasese inclestat in protapul unui cheson de munitii.

- Asa va trebuie, striga Billy. Ce va zbateti asa? Va tre­bui sa stati acolo pana se face ziua. Ce e cu voi? intreba el foarte linistit.

Boii sforaira pe nari, cum fac animalele domestice in India cand sunt speriate, si incepura sa se opinteasca in jug, intrand tot mai adanc in noroi, pana ce lunecara si cazura in genunchi ca sa nu se mai ridice. Apoi incepura sa mu­geasca salbatic.

- Daca nu stati linistiti, va veti rupe grumajii in jug, striga calul. Dar ce aveti voi cu oamenii albi? Eu traiesc bine cu ei.

- Oamenii acestia ne mananca. Mai opinteste-te o data, zise boul de hais.

Jugul se auzi paraind, pe urma se rupse in doua si boii se ridicara si disparura in tulbureala diminetii.

Nu stiusem pana acum de ce animalele din India sunt atat de speriate cand vad englezi. Oamenii acestia mananca fara nici o sfiala carne de vita, ceea ce nici un pastor indi­gen nu face, si e foarte firesc ca astfel de gusturi sa nu con­vina nici boilor.

- Sa ma bata cu lanturile care tin loc de sleauri daca mi-ar fi trecut prin minte ca si doua namile ca boii acestia se mai pot speria de ceva, zise Billy.

- Nu face nimic. Eu ma duc sa vad cine este albul aces­ta, caci dupa cate stiu eu, mai toti au ceva prin buzunare, zise calul.

- Atunci eu te las, caci n-as putea spune ca ma prapadesc cu firea din cauza lor. Afara de asta, albii care nu au un loc scutit unde sa poata dormi in timp de noapte, sunt de obicei hoti si eu am in spinare lucruri care sunt proprietatea guvernului. Haide, tinere, sa ne intoarcem in tarcul nostru. Noapte buna, Australia! Cred ca la parada de maine ne vom vedea. Noapte buna, burdufule, si cauta sa nu te mai impiedici alta data! Noapte buna, Doua Cozi. Daca o fi sa ne mai intalnim, fii bun si nu suna din trompa, caci ne strici randurile.

Batranul Billy pleca, miscandu-si greoi picioarele intepenite, cum se cuvine unui soldat imbatranit in slujba; calul veni sa ma miroasa si-i dadui cateva piscoturi, in timp ce Vixen, care este o catelusa foarte vanitoasa, incepu sa-i traga la brasoave despre nenumaratele herghelii pe care le aveam noi doi.

- La parada de maine vin si eu cu docarul. Tu in ce parte vei fi? intreba catelusa.

- Pe partea stanga a escadronului al doilea. Eu sunt cel care da cadenta trupei noastre, domnisoara, raspunse calul politicos. A sosit, insa, vremea sa ma intorc la Dick. Mi-e coada plina de noroi si ii trebuie doua ceasuri incheiate pana sa ma prepare pentru parada de maine.

Marea revista a celor treizeci de mii de oameni avu loc a doua zi dupa-amiaza, iar Vixen si cu mine gasiram un loc foarte bun alaturi de Vicerege si de Emirul Afganistanului, care purta o enorma caciula neagra de astrahan, in fata cu o stea numai din diamante. Prima parte a revistei fu stralucitoare, regimentele treceau prin fata noastra randuri-randuri, ca valurile apei, ridicand picioarele ritmic si tevile armelor in linie dreapta, pana cand simtiram ca ochii incep sa ni se impaienjeneasca. Veni apoi cavaleria, care trecea in sunetele marsului Bonnie Dundee, si Vixen ciuli urechea si se ridica in picioare pe marginea docarului. Al doilea escadron de lancieri trecu in trap, ca o perdea de umbre, si aici vazuram calul nostru cu coada ca un caier de matase, cu o ureche indreptata in sus si una ciulita. Picioarele si le repezea inainte ca in ritmul unei melodii de vals, si el da tactul pentru intregul escadron. Venira apoi tunurile grele si vazuram pe Doua Cozi, iar dupa el veneau alti elefanti inhamati in rand la tunurile de asediu, si la urma de tot,

douazeci de perechi de boi injugati. Al saptelea jug era nou, iar boii pareau tristi si obositi. Ultimii care trecura, fura bateriile tunurilor cu vizor si Billy mergea de parca el ar fi fost comandantul intregii trupe. Incepui sa aplaud nu­mai eu

singur, dar Billy pentru nimic in lume nu ar fi privit nici la stanga, nici la dreapta.

Ploaia incepu sa curga din nou si din cauza cetei o vreme nu mai puturam vedea ce fac trupele. Oamenii facusera un enorm semicerc in mijlocul campului, desfasurandu-se in coloana. Aceasta coloana se ingrosa si se lungea mereu, zid vajnic de oameni, de cai si de tunuri, pana cand avu trei sferturi de kilometru de la un capat la altul. Pe urma oame­nii pornira de-a dreptul spre Vicerege si Emir, iar cand se apropiara, pamantul incepu sa se cutremure sub pasii lor, ca bordul unui vapor in adancul caruia au inceput sa trepi­deze masinile.

Daca nu ai asistat la asa ceva, este peste putinta sa-ti imaginezi efectul pe care il face o astfel de masa de oameni pravalita inainte. Ma uitai la Emir; pana acum nu daduse nici un semn de mirare si nu facuse nici un gest. De asta data insa vazui ca deschide ochii mari, tot mai mari, de aproape ii ieseau din orbite, si lasand fraul pe gatul calului, se uita inapoi. Cateva secunde paru ca e gata sa traga sabia si sa se repeada sa-si taie drum printre barbatii si femeile engleze care erau ingramaditi in trasurile postate la spatele lui.

Apoi, deodata, coloana se opri, pamantul nu mai fre­mata, armata dadu onorurile si treizeci de fanfare incepura sa cante toate dintr-o data. Parada se ispravise si regimen­tele incepura sa se intoarca in taberele lor, in timp ce muzi­ca unui regiment de infanterie intona:

In arca intra cate doua

Dobitoacele impreuna,

Ura!

Cate doua patrupede,

In arca intra la rand

Elefant cu catarul alaturi,

In arca, si afara ploua!

Am auzit pe un comandant carunt, venit cu Emirul din partea de miazanoapte a Asiei, intreband un ofiter indigen:

- Spune-mi, cum de ati reusit sa infaptuiti aceasta parada minunata?

- S-a dat un ordin pe care toata lumea l-a executat, raspunse ofiterul.

- Bine, dar animalele sunt tot atat de intelegatoare ca si oamenii?

- Ele asculta, ca si oamenii. Catarul, calul, elefantul sau boii asculta de conducatorul lor, acesta asculta de sergent, sergentul asculta ce spune locotenentul, locotenentul exe­cuta ce i-a comandat capitanul, capitanul asculta ce spune colonelul, colonelul executa ce spune brigadierul, care comanda trei regimente, iar brigadierul asculta de general, care primeste ordinele de la Vicerege, si acesta este in sluj­ba Mariei Sale, imparateasa. Asa am reusit sa organizam parada.

- Ar fi bine ca lucrurile sa se petrecea tot asa si in Afganistan, caci acolo nimeni nu asculta decat de propria lui vointa.

- Tocmai din cauza aceasta, adauga ofiterul indigen, rasucindu-si mustata, Emirul vostru, pe care voi nu-l ascultati, trebuie sa vina aici ca sa primeasca ordinele Vicere­gelui nostru.