Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice



Acasa » didactica » carti
Louis bromfield - vin ploile - partea a doua

Louis bromfield - vin ploile - partea a doua





LOUIS BROMFIELD - VIN PLOILE - PARTEA A DOUA


1


Casa lui Mr. Bannerjee era unica in felul ei in Ranchipur. Construita din lemn si stuc avea un aspect foarte ciudat. Cu saptezeci si cinci de ani in urma fusese planuita si cladita cu economie sub directa supraveghere a lady-ei Streetingham, excentrica sotie a Rezidentului in timpul domniei Maharajahului cel Rau. Cladirea avea menirea sa adaposteasca pe oaspetii distinsei doamne. Extrem de sociabila si de o considerabila bogatie, se maritase cu un individ plictisitor. Exilata de indatoririle sotului intr-un stat barbar, obisnuia sa invite pe toate persoanele carora le facea cunostinta, oferindu-le sa se bucure de ospitalitatea ei oricat le-ar fi facut placere. Acesta era motivul pentru care ridicase o casa asemanatoare unui han inconjurat de numeroase dependinte, destinate servitorilor.

Casa propriu-zisa, datorita ciudatei sale forme, avea un farmec bizar. Octogonala, cu o veranda la parter si cu un balcon inconjurand intreg etajul doi, avea un acoperis plat la care se putea ajunge cu o scara. In noptile fierbinti oaspetii puteau sa se foloseasca de aceasta terasa dupa moda orientala, stand in aer liber sub cerul albastru inspicat cu stele scanteietoare. Inapoia cladirii fusese construita, ca un fel de coada diforma, o baraca adaugita dupa ce corpul principal al cladirii devenise neincapator spre a adaposti pe toti aventurierii si parazitii care acceptau invitatiile bogatei si excentricei sotii a Rezidentului. Edificiul acesta nu intarziase sa ajunga un fel de han in care cine voia intra si iesea, asa ca in cele din urma isi castigase o notorietate atat de spectaculara, incat dusese la rechemarea Rezidentului insusi. Pe atunci, casa aceasta contribuise la scaderea prestigiului europenilor mai vartos decat orice alt element intrat in istoria Ranchipurului. Aspectul verandei, dubios ornamentata de ciudatii oaspeti ai lady-ei Streetingham, zvonurile despre destrabalarile si betiile care aveau loc inauntrul zidurilor cladirii, iar la sfarsit asasinarea unui servitor si a unui oaspete, precum si sinuciderea altui invitat – la care se mai adaugara si alte ispravi – creasera casei o asemenea legenda, incat multi ani dupa ce ramasese goala nu-si mai gasise niciun locatar. Pana si cei mai prapaditi culii nu treceau prin fata ei fara ca umbra unui zambet dispretuitor sa le apara pe buze. Pentru oamenii din Ranchipur, aceasta casa infatisa spectacolul viu a ceea ce insemna civilizatia europeana.

In acele vremuri, stirilor le trebuiau multa vreme spre a-si face drum de la Ranchipur si pana la palatul guvernamental din Calcutta, si o vreme si mai lunga spre a se face crezute de catre detinatorii puterii politice, care trebuira sa se incline in cele din urma in fata evidentei. Nimeni nu-si inchipuise insa ca faptele petrecute in casa oaspetilor, construita de bogata si excentrica sotie a Rezidentului, puteau fi atat de grave. Sinuciderea si asasinatele pusesera capat nu numai sederii Rezidentului si a sotiei sale in Ranchipur, dar si petrecerilor la casa de oaspeti. Din nefericire, raul era facut, si treizeci de ani dupa aceea, legenda orgiilor de acolo circulase, scandalizand opinia celor douasprezece milioane de locuitori ai bogatului stat Ranchipur, creand o stare de spirit efervescenta, complicatii fara numar si o permanenta si sufocanta agitatie. Intr-o oarecare masura legenda casei de oaspeti fusese de mare folos batranului Maharajah in eforturile sale pentru luminarea poporului si pentru a-i reda mandria de odinioara, fiindca ii permisese sa toceasca si sa compromita acea misterioasa arma denumita de europeni prestigiu. In felul acesta ii invatase pe bastinasii din Ranchipur sa cunoasca ce inseamna egalitatea. Slabise de asemenea si autoritatea guvernamantului central, care constatase ca oaspetii lady-ei Streetingham facusera foarte grea sarcina guvernarii poporului din Ranchipur, astfel incat acesta si Maharajahul lor obtinusera mana libera spre a se conduce. Dornic de liniste, guvernamantul central isi ridicase bratul de deasupra acestora și-i lasase sa traiasca dupa bunul lor plac.

Casa incepuse sa cada in ruina, cand Maharajahul o preluase spre a o amenaja drept resedinta pentru bibliotecarul sau, Mr. Bannerjee. Firea bibliotecarului nu se deosebea mult de a lady-ei Streetingham. Extrem de ospitalier si de putin dificil in alegerea oaspetilor, avea din fericire gusturi mult mai conventionale. Sotia Rezidentului era multumita daca invitatii ei aveau o infatisare omeneasca si daca ramaneau destul de sobri spre a-i putea fi parteneri la whist.

Mr. Bannerjee, pe de alta parte, se comporta ca un foarte monden amfitrion din Mayfair. Foarte snob, era liderul unei societati care nu era nici indiana, nici europeana, ci un amestec al amandurora. Educat la Oxford, dobandise mai mult prin observatie si instinct decat prin contact un snobism care, in esenta lui, nu era britanic, ci mai mult decat atat, avea o puritate tipic englezeasca. Snobismul lui era ca un fel de pojghita peste partile mai umbroase ale firii sale de indian. Ca si petrecerile organizate el, omul acesta reprezenta un straniu amestec de elemente pe care nu reusise niciodata sa le uneasca intr-un fel armonios. In calitatea lui de lider al societatii cosmopolite din Ranchipur, primise sarcina din partea Maharajahului sa invite pe cei mai importanti oaspeti ai acestuia la diverse dineuri sau cel putin la o partida de tenis. Societatea britanica suburbana dirijata de Lilly Hogget-Clapton afecta un mare dispret fata de acest personaj, desi in sufletul lor membrii ei erau rosi de furie si gelozie fiindca granguri de nivelul lordului si al lady-ei Heston erau intotdeauna oaspetii bibliotecarului, dar foarte rar ai lor. Pe de alta parte, adevaratii indieni nu aveau incredere in Mr. Bannerjee si in manierele lui oxoniene și il dispretuiau fiindca nu se hotara de ce parte a barierei sa se plaseze. Dar Mrs. Bannerjee isi crease o lume si o pozitie proprie. Lumea sa semana oarecum cu acea societate care folosise casa lui drept club in epoca lady-ei Streetingham. Aceasta lume denumita „Clica lui Mr. Bannerjee” il facea sa fie constient de situatia sa aparte, il umplea de mandrie si-l indemna sa adopte in Ranchipur o atitudine stranie in care timiditatea si aroganta se aflau in conflict perpetuu. Pe deasupra era foarte bogat, asa cum se cuvine unui lider al lumii mondene, fiindca batranul Mr. Bannerjee, tatal sau, ii incredintase toata averea, dupa ce se retrasese dintr-o extraordinar de prospera companie de asigurari din Calcutta, spre a se consacra meditatiei. Mr. Bannerjee avea de asemenea o sotie frumoasa. Dar toate acestea, inclusiv pozitia lui proeminenta, autoritatea si chiar puterea de care dispunea nu-l faceau fericit fiindca multe lucruri din viata lui trebuiau sa ramana nestiute de lumea din afara.

Mai intai era vorba de propria lui nehotarare, de slabiciunea de caracter si de dubla-i personalitate. Numai un atotvazator ar fi putut sa-si dea seama de acestea, fiindca numai un personaj cu asemenea puteri ascunse ar fi putut sa stie ca Mr. Bannerjee, molaticul si oarecum arogantul amfitrion care organiza petreceri si partide de tenis si era capabil sa intretina o conversatie despre teatrele din Londra si despre cursele de cai de la Paris, era acelasi ins care iesea in zori din casa octogonala, se strecura printre baracile darapanate pana la capatul cel indepartat al gradinii, unde taia gatul unui tap in fata unei mici si monstruoase statui a lui Kali manjita deja de sangele a sute de sacrificii. Nimeni in afara de el nu cunostea momentele de groaza pe care le incerca atunci cand, in mijlocul unui dineu monden si cosmopolit, incremenea inghetat de frica fiindca intr-o secunda de inimaginabila oroare vedea chipul zeitei Kali, aducatoare de nenorociri, aparand deasupra capului unuia dintre invitati si acuzandu-l ca isi tradeaza sangele, rasa, credinta. Numai Kali stia ca Mr. Bannerjee ramasese fara copii nu fiindca sotia sa era stearpa, ci fiindca tacutul dispret pe care ea i-l aratase inca din primele zile ale casatoriei era atat de mare, incat el nu fusese niciodata in stare sa-si exercite drepturile maritale. Mrs. Bannerjee nu destainuise nimanui acest lucru. Nu-i vorbea decat foarte rar sotului ei. Dupa cum foarte rar le vorbea si oaspetilor europeni alaturi de care era silita sa stea uneori datorita imprejurarilor. Dispretul acesta tacut, inspaimantator, manifestat fata de toti, fara nicio discriminare, nu scapase lui Ransome, caruia ii trezise dorinta perversa de a o umili. Mr. Bannerjee nu resimtea fata de acest dispret decat un fel de infricosare, care il reducea la impotenta.

2

Ransome frecventa adeseori casa lui Mr. Bannerjee, fiindca acolo, ca si la palat, mai putea intalni oameni inzestrati cu o oarecare inteligenta. Ori de cate ori isi facea aparitia in Ranchipur un om de stiinta, un scriitor, un arhitect sau orice alt personaj dornic sa cunoasca muzica, pictura, sculptura sau istoria Indiei, se stia ca putea fi vazut in casa bibliotecarului. De cand Mr. Bannerjee se instalase in Ranchipur, cu treisprezece ani in urma, batranul Maharajah isi faurise iluzia ca oaspetii cu vaza ai statului puteau gasi la Mr. Bannerjee o ambianta tipic indiana. In realitate, invitatii acestuia gaseau o atmosfera care nu era nici indiana nici europeana, ci pur si simplu o petrecere care, potrivit conceptiei oarecum fanteziste a amfitrionului, amintea una din acele reuniuni mondene din Park Lane, contemporane cu Eduard al VII-lea.

Ransome il simpatiza si il compatimea in acelasi timp pe Mr. Bannerjee fiindca ii intelegea sovaielile si suferintele sufletesti, putin diferite de ale lui. Mai era si prezenta frumoasei si frigidei Mrs. Bannerjee, care mesteca pan, palavragea si chicotea in vreun colt cu cate o prietena, intaratandu-l, lasandu-l dezorientat si nesatisfacut. Nu se simtea insa in largul sau in casa lui Mr. Bannerjee, si nu-si amintea sa se fi distrat bine la vreuna din petrecerile acestuia. N-ar fi putut sa spuna ce anume il deprima, dar in orice caz acest ceva avea un substrat sinistru. Din clipa in care intra in casa si pana pleca, se simtea stanjenit, ca si cand in loc sa fie Ransome, omul care cutreierase intreaga lume, cunoscuse tot felul de oameni și stia sa se adapteze oricarui mediu, era un simplu copil, intimidat de prima lui petrecere. La inceput se simtise stingher si oarecum plictisit, dar cand aceste senzatii se repetasera, ajunsese sa caute explicatia acestor impresii destul de greu de analizat. Isi inchipuise la un moment dat ca-l tulburase intr-un chip oarecare mistic insasi faima casei, cu amintirea celor doua asasinate, a sinuciderii, a betiilor si a desfraului, conferita de spiritele celor morti care putrezeau acum in mormintele lor. Mai era pe deasupra si personalitatea lui Mrs. Bannerjee, atmosfera aceea de amara nefericire conjugala, precum si nevazuta si staruitoarea prezenta a batranului Mr. Bannerjee, tatal bibliotecarului, care se afla poate dincolo de un zid sau poate ascuns dupa un paravan. Nimeni din Ranchipur nu-l vazuse pe batran, cu exceptia sotilor Bannerjee, a Maiorului Safka sau a doi sau trei servitori.

Odata sau de doua ori, Ransome vazuse in gradina imprejmuita din dosul casei, in care Mrs. Bannerjee isi tinea animalele favorite, o roba alba disparand printre tufisurile prafuite. Dar fata si silueta batranului Bannerjee nu le putuse deslusi niciodata. Din cand in cand, bibliotecarul pomenea de taica-sau, in treacat, ca si cand n-ar fi fost nimic tainic in comportarea lui. De cate ori mentiona numele batranului, pe chipul fiului se citea o expresie de respect si veneratie. Bibliotecarul ii spusese ca batranul Mrs. Bannerjee hotarase in ultimii ani sa renunte la toate placerile lumesti, spre a se dedica contemplatiei, cugetarilor adanci si a se pregati astfel pentru viata viitoare. Respectul, veneratia din glasul fiului il impresionau pe Ransome, nu fiindca ar fi avut o consideratie deosebita pentru religia hindusa, ci fiindca ii parea extrem de bizara comportarea fiului, un rafinat om de lume, care se lasa atat de miscat de izolarea si de misticismul batranului. O data, o singura data, il intrebase oarecum nepoliticos:

— Ce mai este si aceasta contemplatie? Ce obiect are aceasta contemplatie care depaseste intelegerea noastra? De ce trebuie sa se izoleze spre a se dedica contemplatiei?

— Este greu de explicat, replicase Mr. Bannerjee politicos, dar rece. Este ceva cu neputinta de priceput, daca nu-l intuiesti singur.

Apoi schimbase brusc subiectul. Ransome isi daduse seama ca primise o usoara dojana si totodata observase ca Mr. Bannerjee se aratase oarecum infricosat. Fata lui se crispase, ochii-i ocolisera privirea lui Ransome, iar in totul arata ca un iepure speriat.

Ransome nu socotea ca atmosfera de mister sinistru, care plutea deasupra casei, avea de-a face cu sacrificiile tainice, ori cu orgiile ascunse, asa cum obisnuiau ziaristii de mana a doua sa descrie riturile hinduse. Era convins ca originea acestei ambiante avea un caracter mai putin senzational si o alta explicatie, pe care o resimtea din ce in ce mai mult ca pe un lucru real, aproape tangibil. Era prezenta peste tot. Daca aveai ochi patrunzatori, urechi agere si un oarecare fler, o simteai ori de cate ori intrai in casa. Plutea ca o mireasma subtila, dar corupta, in jurul lui Mr. Bannerjee si a sotiei sale. Staruia in toate incaperile. Uneori iesea brusc la lumina, facandu-si simtita existenta printr-o intonatie, printr-o privire infricosata, care o facea pana si pe Mrs. Bannerjee sa se transforme – in timp ce-i vorbeai dintr-o fiinta rece, distanta, dar reala, familiara chiar, intr-o faptura neințeleasa, inspaimantata, salbatica. Aceasta metamorfoza, remarcase Ransome, nu se limita la sotii Bannerjee, ci se manifesta in nenumarate cazuri la mai toti indienii pe care-i cunoscuse. Chiar si pe darza, mandra si independenta Maharani o vazuse schimbandu-se brusc, misterios, in vreme ce el ii vorbea. In casa sotilor Bannerjee impresia aceasta era si mai acuta, deoarece Mr. Bannerjee fiind un bengali si avand pretentia de a fi un indian luminat format dupa tiparuri europene, contrastul era si mai izbitor, iar misterul iesea si mai pregnant in evidenta.

Ransome se convinsese treptat ca acest ceva contribuia la separarea dintre indieni si europeni, rupand legaturile lor de intimitate, uscand prieteniile cele mai apropiate, lasandu-le sterpe si goale. Scriitorii se refereau la acest fenomen numindu-l vulgar „misterul Indiei”, dar Ransome era prea inteligent ca sa accepte aceste teorii, dupa cum nu putea accepta nici ieftinele smecherii ale fakirilor. Nega existenta misterelor pentru ca descoperise ca in cele din urma misterele hinduse, chiar si cele mai ezoterice, aveau explicatii destul de simple. Dupa un timp incepuse sa puna intrebari indienilor pe care ii socotea mai apropiati, dar nu realizase decat foarte putine progrese, pana in ziua cand se adresase Maiorului Safka. Nu avea niciun rost sa ceara lamuriri lui Ali Khan. Musulmanii nu intelegeau acest lucru. Inimosul si sincerul Rasid era de parere ca acest mister care-i facea pe hindusi atat de lasi, de tradatori, de nestatornici isi avea originea in neințelegerile si tulburarile dintre musulmani si hindusi. Pe musulmani ii irita si intriga mai mult chiar decat il intrigau si iritau pe Ransome insusi.

Dar Maiorul Safka era un hindus, un brahman eliberat; il eliberasera poate chiar stramosii lui care, in loc sa se incline in fata misterului si a spaimei, luptasera impotriva acestora. Medicul se eliberase poate si datorita credintei lui in stiinta si in superioritatea inteligentei umane asupra raului din natura, inmagazinat in trupurile misteriosilor zei.

— Aceasta este marea racila a Indiei, spunea Maiorul Safka. Ai putea s-o numesti raul hindus. Inabusa, paralizeaza, asfixiaza. Este asemenea duhorilor care plutesc asupra cartierelor sarace, cand sunt bantuite de ciuma ori de variola.

Discutasera adeseori despre aceasta chestiune, uneori pe veranda lui Ransome, alteori in biroul Maiorului, la spital. Cateodata Miss MacDaid intra, ii asculta cateva clipe, apoi se stramba dispretuitor, invinuindu-i ca isi pierd vremea, vorbind despre lucruri fara rost. Numai educatia, curatenia si o hrana indestulatoare ar putea salva India, obisnuia ea sa spuna.

Maiorului ii placea sa discute despre aceasta chestiune si ori de cate ori ataca acest subiect lucrurile i se limpezeau in minte. De fiecare data il facea si pe Ransome sa inteleaga lucrurile mai bine, mai clar.

— Acest rau isi are originea in misticism, iar manifestarile lui sunt tot mistice. Ca sa intelegi acest lucru, trebuie sa cunosti intreaga istorie a religiei hinduse – originile, ascensiunea, declinul ei. Nu stiu sa mai fi existat ceva asemanator de-a lungul istoriei, decat poate credintele stranii, ezoterice din evul cel mai intunecat al Europei, cand pustnicii se retrageau in pesteri dedicandu-se contemplatiei, ca acel sarlatan batran, tatal lui Bannerjee. Oameni inteligenti intrau in manastiri pentru ca numai acolo puteau pastra vie flacara culturii si a civilizatiei. Un fel de nor plutea asupra Europei in acele vremuri… un nor pe care l-as putea numi credinta si religie, in ciuda grosolaniei si a superstitiilor, vremuri in care crestinismul devenise un nefast amestec de credinte in care gaseai invatamintele lui Hristos imbinate ciudat cu paganismul crud, cu superstitii izvorate din tinuturile mlastinoase ale Germaniei, peste care se suprapuneau rationamentele si superstitiile romane si grecesti. Acest nor patrundea in fiecare casa si isi punea pecetea pe viata fiecarui om. Nu scapau de influenta lui decat cei ce se inchideau in manastiri sau traiau ca animalele in pesteri. Armate de vrajitori, de demoni, de strigoi bantuiau mintile si existenta pana si a celor mai inteligenti oameni, facandu-i sa traiasca sub teroarea unei credinte care glorifica raul nu binele. Aceasta s-a petrecut in cursul caderii unui mare imperiu, a prabusirii unei intregi civilizatii.

Maiorul relua dupa o pauza:

— Dupa cum vezi, un agent de asigurari retras din afaceri, cum e de pilda batranul Bannerjee, simte ca-l cotropeste frica; spre a scapa de pacate se izoleaza de lume și devine sfant tocmai fiindca viata lui nu a fost deloc sfanta. Banii agonisiti de el n-au provenit din afaceri curate si, la un moment dat, omul nostru este cuprins de frica; nu stie de ce ii este frica, dar il stapaneste totusi acest simtamant. Si Bannerjee fiul este infricosat, in ciuda manierelor lui rafinate, a limbajului sau distins; este un las si din cand in cand simte pogorand asupra lui o groaza nelamurita, datorita unei mase imponderabile de lucruri aflate dincolo de intelegerea sa.

Deodata, Maiorul izbucni in ras:

— Uneori si pe Maharani o cuprinde frica. Mi s-a intamplat sa o vad uitand ca are o minte luminata, ca a infiintat un liceu pentru fete si ca a facut sa se voteze o lege care ingaduie femeilor hinduse sa divorteze. Dar aceasta nu conteaza. Cateodata acel „ceva' pune stapanire si pe ea, readucand-o la starea de salbaticie de odinioara, supunand-o superstitiilor, ca pe vremea cand au adus-o aici dupa ce a coborat din munti. Deasupra Indiei pluteste ca un nor… o religie care nu a suferit reforme, o religie nascuta din natura – asemenea tuturor credintelor – si care a cunoscut o ascensiune fantastica, intrand apoi in declin ca orice religie salbatica, impanata de imagini idolatre si de tabu-uri ce slavesc principiul raului si al nimicirii deopotriva cu cel al binelui si al credintei. Poate ca in manifestarile ei este mai salbatica si mai infricosatoare decat a fost vreodata crestinismul pagan al evului mediu. Si aceasta nu se intampla fiindca oamenii sunt diferiti de cei din alte colturi ale lumii. Aceasta religie a fost zamislita nu de indivizi, ci de India insasi… de pamantul, de soarele, de cerul ei, de insasi viata cruda si nepasatoare a Indiei. In tara aceasta soarele arde nemilos, campiile sunt aride, uraganele nimicitoare, fertilitatea si linistea au o existenta scurta, serpii si fiarele salbatice bantuie, inundatiile, seceta, cutremurele se tin lant, iar natura este mai ostila ca oriunde. Pe continentul acesta suprapopulat si adeseori suprafertil, pe cat este Africa de pustie, de sterila, colcaie viata… o viata insa care cuprinde in esenta ei tot ce poate fi mai amenintator, mai rau, mai destructiv.

Maiorul devine grav, solemn.

— Vedeti, aceasta e… India, suspina el. De aceea a fost intotdeauna torturata, chinuita… de aceea conducatorii s-au aratat intotdeauna neinchipuit de mareti si de barbari… de aceea mizeria si molimele ei depasesc pe cele ale altor natiuni. Este o tara in care salbaticia cunoaste exagerari incredibile, cruzimea este mai cruda, iar frumusetea mai frumoasa ca in nicio parte a lumii. Din toate acestea s-a nascut credinta, a atins culmi nebanuite, apoi a intrat in declin, slavind principiile crude ale distrugerii. Pretutindeni in lume natura a fost ostila omului pana cand acesta a reusit gratie inteligentei sale sa o supuna. In India insa natura a ramas un monstru ce nu poate fi catusi de putin imblanzit. Trebuie sa o adori sub aspectul zeitei Kali, tocmai fiindca aceasta adorare pare lipsita de logica. Miss MacDaid are in parte dreptate. Ii putem educa pe indieni, le putem hrani multumitor copiii, putem incerca sa zagazuim molimele, dar pana in cele din urma tot natura va iesi invingatoare. Aici, in Ranchipur, am strabatut un drum lung, dar la sfarsit vom fi infranti de India insasi, de acest continent imposibil de cucerit.

Maiorul relua:

— Mr. Bannerjee nu este infricosat de niste simboluri ridicate la rangul de zeitati, ci de ceva mult mai salbatic si mai profund. Este inspaimantat de India insasi. Zeii sunt doar niste umbre. Seceta, musonii, cutremurele de pamant, lepra, ciuma, tifosul, arsita soarelui si cerul sterp se afla la temelia spaimelor lui. Mr. Bannerjee nu straluceste prin inteligenta si isi inchipuie ca zeita Kali este aceea care il ingrozeste. Este constient, pe buna dreptate, ca in ciuda educatiei sale dobandita la Oxford si a conversatiilor sale despre Londra si Paris, ramane un indian si orice ar face nu va scapa de India.

Suspina iarasi, apoi adauga:

— Poate ca si noi vom fi infranti. Nu cred ca este atat de simplu, precum crede Miss MacDaid. Oricum, facem o incercare. Dar nu este de loc usor, cand un intreg popor traieste sub stapanirea fricii, nu a unei credinte. Dumneavoastra europenii sunteti pe moarte fiindca v-ati pierdut credinta. Cateodata cred insa ca e mai bine sa nu crezi in nimic decat sa ai o credinta ca a noastra. Noi trebuie sa ne infrangem frica, negatia, vidul. De aici provine si superioritatea amicilor nostri musulmani. Nu-i inspaimanta nimic, nici cerul si nici pamantul… nici India nu-i ingrozeste. Mai mult ca oricare altii, au reusit aproape sa o supuna, dar pana in cele din urma si ei au fost infranti. N-a fost cucerita nici de englezi. Si ei nu sunt decat niste tolerati pana intr-o zi cand India, cu toate fortele ei rele si bune, se va rasuci in somn si-i va da peste cap, asa cum i-a dat si pe Asoka, si pe Alexandru, si pe moguli, si pe tatari, si pe chinezi.

Vocea si ochii Maiorului oglindeau o tristete si o descurajare pe care Ransome le deslusise si la alti indieni. Dar alaturi de acestea citi si un fel de mocnire a unui triumf si a unei mandrii izvorate poate din constiinta ca facea parte din acest vast, necucerit si tragic continent. Maiorul nu avea nici optimismul robust al lui Rasid Ali Khan, atat de mandru de sangele sau de cuceritor, si nici vioiciunea vesela, de pasare, a lui Mr. Jobnekar, de curand eliberat din sclavia apasatoare a atator secole. Maiorul era mai inteligent decat oricare dintre ei, si pe deasupra mai era inzestrat si cu instinctul si sensibilitatea unei rase si a unei caste a caror vechime putea fi anevoie cuprinsa in unitatile noastre de timp.

Erau momente cand si pe Maior il incoltea frica. Si aceasta sporea fascinatia pe care o exercita asupra lui Ransome. Maiorul era un copil, dar in acelasi timp batran ca vremea. Parea sa gaseasca viata prea dureroasa pentru a o suporta altfel decat aruncandu-se in vartejul ei si pierzandu-se in spaima si confuzia iscata. Caci Maiorului nu-i va fi niciodata posibil sa se retraga in adanca negare a vietii contemplative.

Ransome pleca pe jos pana la Mr. Bannerjee fiindca era beat si fiindca avea ferma convingere ca un contact direct cu vijelia si cu ploaia il va elibera de deprimanta impresie lasata de meschinaria si rautatea trezita in mintea lui de povestea cu Fern. Fumurile betiei il faceau sa creada ca ploaia il va spala in ciuda mantalei sale impermeabile si a palariei de fetru pe care o purta. „Vreau sa fiu curat, rosti el cu glas tare, vreau sa ma spele de toate.”

Apoi gandi iarasi: „Daca va ploua tot atat de tare si la intoarcere, am sa-l rog pe Maior sa ma ia cu masina lui.”

Nu voia sa-l aduca acasa Edwina. Il incrancena pana si ideea ca putea sa stea doua minute alaturi de ea, pe bancheta aceluiasi automobil. Stia foarte bine ca Edwina, odata ajunsa in fata usii lui va voi sa intre sa stea de vorba si sa bea un cocteil. Fiindca era un copil al noptii, ii placea sa doarma ziua si se trezea pe deplin numai dupa lasatul serii. Ziua parea adeseori obosita si oarecum ofilita, dar noaptea arata intotdeauna proaspata, vioaie, plina de viata. S-ar fi zis ca intunericul ii conferea vitalitatea si fascinatia. Edwina va dori sa intre si sa palavrageasca, si Ransome stia cum se va termina aceasta. Vor bea alcooluri si vor sta de vorba pana cand conversatia ii va plictisi, apoi vor repeta isprava de la palat, din noaptea aceea a dineului, fara niciun alt motiv decat pentru a satisface perversa atractie care ii impingea unul spre celalalt, de parca i-ar fi constrans o forta nascuta din sațietatea si epuizarea lor. Iar dimineata se vor simti ingretosati, murdariti, decazuti. Mergand beat prin ploaie, vazu pentru prima data, cu toata limpezimea, tot ceea ce ii apropia. Imbratisarea lor – rezultat al unei oboseli si al unei spaime impartasita de amandoi – avea semnificatia unui gest de sfidare adresat intregii lumi. Semanau cu niste copii nesuferiti si rai care dadeau cu tifla. Acum stia perfect acest lucru. Asa se intamplase si in noaptea aceea la palat cand savarsisera un act care avea semnificatia unui sfidator exhibitionism, fiind constienti ca orice ar fi facut si oricum ar fi facut, lumea va continua sa ii accepte pentru ca amandoi erau fermecatori si fiindca cei mai multi oameni erau vanitosi si meschini, ca Mrs. Hogget-Clapton si ingrozitoarea mama a lui Fern. Se poate spune ca in epuizarea si in depravarea Edwinei exista ceva stralucitor, uluitor… da… ceva curat chiar. Aceasta facea ca puterea coruptiei ei sa fie atat de nimicitoare. Dumnezeu ii daruise prea multe, odinioara, la inceputul existentei ei.

Cand ajunse la jumatatea drumului, ploaia inceta cateva momente si un soare palid aparu deasupra orizontului, scaldand intreaga fire intr-o lumina urata, sulfuroasa. Casele, zidurile, pana si verdele proaspat spalat al copacilor parea sa absoarba, apoi sa reflecte aceasta stralucire galbuie, ireala. Era aceea lumina tremuratoare cu care Dumnezeu va ilumina sfarsitul lumii – o aura bolnavicioasa, galbena, leproasa, evocand descompunerea si starnind spaima. Acum cadea in plin pe casa octogonala a lui Mr. Bannerjee, atingand pana si siluetele oaspetilor, pe care Ransome putea sa le vada prin ferestrele deschise. Ciudata senzatie ca acest edificiu era stapanit de o putere draceasca il izbi mai tare ca oricand. Avu impresia ca aceasta lumina se potrivea casei. Cand ajunse pe aleea noroioasa, soarele disparu brusc dupa orizont, lasand o atmosfera umeda, apasatoare, verzuie, imbibata de acea stranie si sinistra fertilitate care o infecta in timpul ploilor, astfel incat aerul insusi parea mai dens, mai bogat in umezeala, iar plantele si copacii pareau sa traiasca extragandu-si hrana numai din aer, fara sa mai aiba nevoie de radacini sau de pamant. Cand puse piciorul pe prima treapta a verandei, lumina galbuie disparu, astfel incat sinistra si stravechea cladire se cufunda in intuneric. In dreptunghiurile de lumina ale ferestrelor vazu mai multe siluete: sotii Bannerjee, Edwina, Miss MacDaid, Maiorul Safka si Miss Murgatroyd stand de vorba si band cocteiluri. Pasind pe primele trepte, Ransome observa ca aspidistrele sterile si gumierii care ornamentau veranda inflorisera in chip miraculos. Printre frunzele de un verde-inchis scosesera ca prin farmec capul craite, nalbe, begonii, garoafe, desfasurandu-se intr-o orgie de culori. Era un spectacol nebunesc, delirant in lumea plantelor care jigni simtul de gradinar al lui Ransome. Apoi intelese. Acest ciudat aranjament floral era opera batranului Bannerjee, care socotise desigur ca dineul acesta prezenta un mare eveniment in viata sociala a fiului sau. La seratele de gala impodobea gumierii si sterilele aspidistre cu flori ale unor plante mult mai bogate, mai exuberante, fixandu-le pe fiecare cu fire de ata, legate cu grija. De data aceasta, gandi Ransome, ornamentatia fusese facuta in cinstea Edwinei. Pana si in pustnicia si in meditatiile sale, batranul Bannerjee ramanea un snob.

In casa lui Mr. Bannerjee nu era nevoie ca servitorii sa anunte sosirea oaspetilor. Era destul sa se auda zgomotul unor pasi pe veranda, ca sa se starneasca un cor de scheunari, maraieli, tipete si latraturi, scoase de pekinezii lui Mr. Bannerjee, de nenumaratii papagali, mai mici sau mai mari, inchisi in colivii ori instalati pe leagane minuscule de-a lungul intregii verande – un cor care, asemenea ciumei, molipsea toate pasarile, animalele si copiii care traiau in gramada de baraci inghesuite in fundul gradinii. Casa si gradina lui Mr. Bannerjee era un fel de Indie miniaturala, suprapopulata, confuza, zgomotoasa, colcaind de viata. In casa, Mr. Bannerjee, foarte corect si elegant in costumul sau alb, croit in Savile Row, turna cocteiluri Edwinei, lui Miss MacDaid si Maiorului. Intr-un colt, pe un divan, statea Mrs. Bannerjee si confidenta ei, Miss Murgatroyd. Cele doua femei erau oarecum izolate de primul grup, de care le despartea nu numai distanta, dar si o atmosfera de detasare psihica, de parca o invizibila bariera le adapostea in coltul lor, inviolabil ca si India.

Miss Murgatroyd era o fata batrana, slaba, de vreo patruzeci de ani, care detinea functia de asistenta de bibliotecar pe langa Mr. Bannerjee. Nu apartinea nici lumii indiene, nici celei europene din Ranchipur. Nu se maritase niciodata, pe de o parte fiindca nu era bogata si nici atragatoare, pe de alta parte fiindca nu se gasise niciun barbat amator sa se insoare cu o eurasiatica asa cum era ea. S-ar fi gasit poate un eurasiatic care sa o placa dar Miss Murgatroyd avea un profund dispret pentru toti eurasiaticii si cateodata chiar fata de ea insasi. Desi toata lumea din Ranchipur ii cunostea taina – orice om cu cel mai slab spirit de observatie ar fi putut sa-si dea seama dupa strania culoare a parului ei, dupa fondul intunecat al tenului, dupa ochii ei albastri conturati cu un alb galbui, dupa mainile ei subtiri de indiana, care toate ii tradau originea – Miss Murgatroyd trecea prin viata avand iluzia ca nimeni nu-i cunostea obarsia. Obisnuia sa spuna ca parintii ei murisera cand era inca o copila si ca tatal ei fusese magistrat in prezidentia Madrasului. Se imbraca numai in vesminte europene, care nu o avantajau de loc, ci ii scoteau in evidenta uratenia. Intr-un sari ar fi putut sa treaca drept indiana si ar fi pastrat o oarecare autenticitate si demnitate. Imbracamintea europeana ii dadea aspectul unei aparitii de mascarada, plina de falsitate. Acelasi efect dezastruos l-ar fi avut orice fata batrana, de origine anglo-saxona si de varsta mijlocie, care ar fi aparut intr-un sari si cu multe bratari la un bal mascat. Nu numai ca purta vesminte europene, dar si le alegea cu un prost gust fantastic, abordand rochii care ar fi stat bine numai celor mai palide si vaporoase blonde. Acum statea intr-o atitudine cautata langa frumoasa si exotica Mrs. Bannerjee, si purta o rochie de tafta de un albastru palid, ornamentata cu ghirlande mici si cu buchetele de flori.

Ransome nu o vedea decat la biblioteca sau la sotii Bannerjee. Intre aceste limite se desfasura viata ei. Timida, sperioasa, servila, ii trezea lui Ransome o senzatie de scarba, datorita nu atat spectacolului oferit de Miss Murgatroyd insasi, cat cruzimii omenesti si prejudecatilor care deformasera atat caracterul cat si personalitatea ei, asa cum o boala deformeaza un trup sortit sa fie sanatos si plin de vigoare. Pentru frumoasa Mrs. Bannerjee, euroasiatica nu era decat un fel de sclava care-i facea comisioanele, ii purta pachetele, o lingusea, ii tinea isonul, razand prin colturi impreuna cu ea – asa cum facea acum – ii aplauda cu amara satisfactie sarcasmele cu care Mrs. Bannerjee ii trata pe toti cei din preajma sa. Miss Murgatroyd, reflecta Ransome, se razbuna prin intermediul lui Mrs. Bannerjee pe toti indienii si europenii care o umileau, ca si cand numai prin intermediul acesteia si-ar fi putut satisface amorul propriu, necesar existentei sale.

Relatiile dintre cele doua femei, isi spunea Ransome, nu se intemeiau pe simpatie. Mrs. Bannerjee o gasea utila, iar Miss Murgatroyd n-ar fi putut trai fara suportul moral pe care i-l asigura legatura cu Mrs. Bannerjee. In cateva randuri Ransome le studiase, urmarindu-le comportamentul in timpul catorva receptii si partide de tenis. Ajunsese astfel la concluzia ca Mrs. Bannerjee, mandra bengaleza, o tortura pe timida eurasiatica. Pe de alta parte o banuia pe Miss Murgatroyd ca este un fel de cal de bataie asupra careia Mrs. Bannerjee isi revarsa ura trezita de tot ceea ce purta pecetea europeana. Varstnica domnisoara ii indura cruzimile si uneori parea sa le accepte cu un fel de placere, caci ii dadeau iluzia de a fi un personaj cu oarecare importanta. Veneratia ei pentru Mrs. Bannerjee nu se deosebea de veneratia pe care cea mai urata si mai anosta eleva din scoala o poarta celei mai frumoase si mai inzestrate colege. Cand Ransome se apropie de divan, Mrs. Bannerjee abia facu un gest lenes, in vreme ce Miss Murgatroyd sari in picioare, intampinandu-l cu un adevarat torent verbal:

— Oh, buna seara, Mr. Ransome. S-a scurs atata vreme de cand nu ne-am mai intalnit. Speram sa va revad in seara aceasta. Imi era insa teama ca ati plecat in munti.

— Nu, zise Ransome, nu mai plec.

Desi era beat, simti ca il napadeste iarasi greata. Spectacolul oferit de Miss Murgatroyd, ochii ei sasii, puhoiul ei de vorbe il faceau sa dispretuiasca intreaga rasa umana. Ea amintea un catel maltratat indeobste de stapanii sai care da din coada si se taraste pe burta foarte prietenos, dar infricosat totodata ca se va alege cu un picior in spate. Efuziunea manifestata de Miss Margatroyd era datorita bunavointei lui, manifestata in scopul de a rascumpara crudul ostracism si umilintele suferite de aceasta. El ii aratase intotdeauna o atentie exagerata, ca si cand l-ar fi interesat persoana ei. Ii vorbea cand altii o ignorau; ii ura ostentativ „buna seara”, cand altii ieseau din camera fara sa-i arunce o singura privire. Nu-i pasa ca Murgatroyd era eurasiatica, il indispunea doar faptul ca era atat de plictisitoare.

Mrs. Bannerjee ii spuse buna seara, apoi continua sa mestece o foaie de betel, ca si cand ar fi fost nerabdatoare sa fie lasata in pace. Miss Murgatroyd il tot asalta cu efuziunile ei pana cand Ransome, exasperat, murmura ceva despre un cocteil si le parasi spre a se duce la Edwina, care se retrasese din grupul celorlalti, spre a-l astepta.

— Crezi ca ai sa mai poti bea inca un cocteil? intreba Edwina.

— De ce nu? zambi el. Unul mai mult sau mai putin nu conteaza.

— Intr-una din seri ai sa intreci masura si ai sa cazi in nas. Numai atunci are sa-si dea seama lumea cat esti de beat. Oricum, straduieste-te sa vorbesti cu sir cand esti cu mine.

— Sunt oare atat de beat?

In timp ce discutau, Ransome auzi dinspre divanul dinapoia Edwinei o rabufnire de soapte si chicoteli si isi dadu brusc seama ca Mrs. Bannerjee si Miss Murgatroyd vorbeau pe seama lui si a Edwinei. Era sigur ca ele stiau ce se intamplase in camera de jos de la palat. Numai un neghiob si-ar fi putut inchipui ca lumea din Ranchipur nu va afla toata povestea in mai putin de douazeci si patru de ore. Maine, isprava lui cu Fern va face si mai mare valva si va lua proportiile unei melodrame, incheiata cu violarea lui Fern Simon. In vreme ce vorbea cu Edwina, Ransome reflecta: „Poate ca Fern a avut dreptate. Poate ca ar fi mai cuminte sa parasesc Ranchipurul.” Si pentru intaia oara simti ca nu mai poate suferi Ranchipurul cu intrigile si cu sporovaielile lui, mai rele chiar si decat cele de la Grand River, cand casnicia lui cu Mary incepuse sa se clatine.

— Cum se mai simte sotul tau? o intreba cu glas tare pe Edwina.

— La fel ca si pana acum… delireaza. Cred ca ar fi trebuit sa stau acasa, la capataiul sau. Numai ca Maiorul mi-a interzis acest lucru. Oricum, n-o sa incep chiar din clipa asta sa indeplinesc asemenea servicii, mai ales daca vom fi siliti sa ramanem aici saptamani intregi.

Deodata Ransome se simti indeajuns de beat spre a formula o intrebare pe care voia s-o i-o puna inca de la inceput.

— Iți pare rau?

Edwina evita sa-i raspunda direct la intrebare.

— Fiindca sunt silita sa raman aici? Nu! M-am invatat cu gandul. Voi avea ce povesti mai tarziu la Londra. In lipsa de alte subiecte, l-as putea oricand ataca pe acesta.

Ransome era constient ca Edwina ocolea un raspuns precis. Era insa hotarat sa n-o lase sa scape, asa cum reusea ea mai intotdeauna.

— Nu. Am vrut sa spun altceva. Te-am intrebat daca iți pare rau de sotul tau.

— Nu-mi pare rau.

— Eram sigur.

— N-am pretins niciodata contrariul. Nu-i asa?

El rase.

— Altminteri ai fi riscat sa pari mai umana.

— Ce e cu tine in seara asta? De ce esti atat de incisiv? In general betia te face mai agreabil.

In timpul acestei conversatii, Ransome putu sa auda vocile lui Mr. Bannerjee, a lui Miss MacDaid si a Maiorului vorbind despre holera, despre cresterea inspaimantatoare a apelor raului, iar ca fundal chicotelile lui Mrs. Bannerjee si a lui Miss Murgatroyd, care stateau deoparte, la distanta, ca si cand nu ar fi avut nicio legatura cu aceasta petrecere. Acoperind uneori murmurul glasurilor, se auzea ropotul monoton al ploii, vuietul raului si racnetele staruitoare ale unuia dintre leii intemnitati in Gradina zoologica de peste pod.

— Si doctorul?… intreba Ransome.

— Pare sa-si cunoasca meseria.

Nici ochii si nici vocea ei nu-i tradau adevaratele ganduri.

— Am impresia ca ai inceput sa cunosti India si din experienta, nu numai din carti, nu-i asa?

Ea nu-i dadu imediat replica, dar cand o facu, il privi drept in ochi.

— Ce rost au intepaturile astea?

— Ce?

— Poate fiindca esti beat. Tot ce e urat, femeiesc, in firea ta iese la suprafata.

— Te rog sa ma scuzi.

— Nu mai face pe marinimosul si pe ironicul. N-o faci pentru ca esti gelos.

— Nu… da… poate ca sunt.

— Nu! Nu esti gelos in adevaratul sens al cuvantului. Mult mai complicat.

— Posibil.

— In domeniul acesta ma cam pricep.

Ransome raspunse cu un zambet. Edwina puse mana pe bratul lui.

— Asculta, Tom, noi doi am jucat feste unei lumi intregi. N-are ratiune sa ne razboim tocmai acum.

In ciuda fumurilor betiei, Ransome isi dadu seama ca Edwina facea apel la generozitatea lui, si ca deocamdata renuntase la duritatea ei. Gandi: „Edwina cea stralucitoare, Edwina cea norocoasa, Edwina cea lipsita de inima… prezumpțioasa Edwina este infricosata.'

Adauga cu glas tare:

— Da. E mai bine sa ne sprijinim reciproc. Nu ne avem decat unul pe celalalt.

— Atunci lasa-ma sa-mi gasesc placerea acolo unde pot. Nu mai fi rautacios.

— Perfect. Fa cum crezi. Imi este indiferent. Nu-mi faceam griji pentru tine. Poti sa-ti strangi oricand bagajele si sa te imbarci; cu asta vei pune capat la toate. Ma gandeam numai la raul pe care l-ai putea lasa in urma ta.

— Cateodata te porti oribil, ca un porc.

— Poate ca asta este rolul meu adevarat.

Ea voi sa-i raspunda, dar se stapani. Ransome astepta cateva clipe, dar cand tacerea ei se prelungi, o intreba:

— Ce voiai sa spui?

— Nu! Nu mai spun nimic. Tot nu m-ai intelege. Ai face glume pe seama mea si ai zice ca sunt sentimentala. Nu ma mai inteleg nici eu.

Maiorul se apropie de ei, si Ransome observa imediat licarirea din ochii Edwinei. Se intreba daca ea nu mai putea ascunde impresia pe care i-o facea Maiorul, daca se comporta ca o nerusinata, sau daca nu cumva el era singurul care ii putea deslusi simtamintele. Nimeni altul n-ar fi putut sa observe cum sangele incepuse sa circule mai repede sub pielea ei palida si nici caldura care ii indulcise brusc glasul. Numai el putea distinge licarul din ochii ei albastri atat de frumosi, ochi care, gandi el cu amaraciune, pastrau inca o nuanta de inocenta in ciuda a tot ceea ce vazusera si care pareau sa astepte ceva imposibil sau poate inexistent. Deodata intui o fateta necunoscuta a sufletului ei si aceasta il misca profund, starnindu-i melancolia. N-o vazuse niciodata intr-o asemenea lumina si aceasta il facu sa traga concluzia: „Nu, nu e bine sa devii sentimental, nu te ajuta cu nimic.”

Nu, nu exista scapare. Ransome era mai apropiat de Edwina decat de oricare alt om din Ranchipur, ori din lumea intreaga. In aceasta privinta erau legati unul de altul fara posibilitatea de a se mai desprinde. Lui Ransome ii parea insa rau de Maior, pe care il iubea si il respecta. Ajunsese sa-l gelozeasca, fiindca pana in momentul de fata era singurul om din cati cunoscuse vreodata care nu-l dezamagise. Insa orice s-ar intampla trebuia sa ramana de partea Edwinei. Daca n-as fi fost beat, gandi el, n-as fi fost in stare sa inteleg expresia din ochii ei.

Atunci o remarca pe Miss MacDaid. Statea de vorba cu Mr. Bannerjee, dar era limpede ca nu auzise nimic din ceea ce i se spunea. Se uita peste umarul maruntului sau interlocutor, la Edwina si la Maior. In timp ce-i pandea fata ofilita, urata si acoperita ridicol cu un strat de fard trandafiriu, Ransome isi dadu seama ca ea ghicise ceea ce se intampla si ca suferea cumplit.

3

Ransome avea impresia ca dineul nu se mai termina. Ceva – in ciuda straduintelor sale nu reusea sa afle ce anume – alterase efectul pe care bautura il avea in general asupra lui. Continua sa creada ca nimic nu avea importanta, ca nimic nu-l mai interesa, dar aceasta cunoastere in loc sa-l dispuna, il umplea cu un fel de dureroasa desperare. Era intr-o stare sufleteasca foarte apropiata de sinucidere. Simtamantul acesta era mai cumplit decat suferinta si desperarea care-l asaltau cand era treaz. Plasat intre Edwina si Miss Murgatroyd, nu auzea nici comentariile taioase ale uneia si nici efuziunile celeilalte; era insa in permanenta constient de ropotul ploii si de mugetul raului care-i rasunau in ureche. „Cred ca de asta data am baut prea mult, isi zise el. Ma tem ca Edwina a avut dreptate. Poate ca asa incep crizele de delirium tremens. Acoperind vuietul raului, se auzira iarasi ragetele leilor din Gradina zoologica. De data aceasta nu ragea unul ci trei, patru sau cinci dintre leii trimisi Maharajahului de catre imparatul Abisiniei. Ragetele lor aveau ceva sinistru, ceva care-l umplea de spaima si anxietate. Adeseori, noaptea, il trezeau din somn ragetele leilor, dar indeobste era vorba doar de un singur leu, sau de maximum doi; niciodata insa nu auzise un asemenea cor de ragete, inzestrate ciudat cu o frumusete inspaimantatoare.

Edwina nu-i mai dadea nicio atentie, vorbea peste masa cu Maiorul sau cu Mr. Bannerjee, a carui mica fata nepaleza era luminata de bucurie la gandul ca primise in casa sa pe una dintre cele mai elegante pairese ale Angliei. Cina se sfarsi brusc, Mr. Bannerjee se ridica de pe scaun, apoi doamnele parasira sufrageria. Ransome le vedea printr-un fel de ceata. Era dezgustat de festa pe care i-o jucase betia, cu atat mai mult cu cat nu se mai simtise niciodata intr-o astfel de stare.

Cand se rasuci politicos in scaunul sau si se uita la Mr. Bannerjee, descoperi pe chipul acestuia o expresie de groaza. Altii n-ar fi observat-o, si nici chiar Ransome nu i-ar fi inteles semnificatia daca nu ar fi vazut-o de mai multe ori plutind pe fata amfitrionului sau. Mr. Bannerjee era infricosat de ceva necunoscut lui Ransome, care putea sa fie vuietul ploii si al raului, ori mugetele nefiresti ale leilor. Mr. Bannerjee nu mai era vioiul si mondenul personaj imbracat intr-un impecabil costum alb din Bond Street, ci un taran inspaimantat, desprins din junglele indepartate ale Bengalului de Nord. Ransome se uita la Maior, iar acesta ii zambi.

— Are o intalnire cu zeita Kali, ii sopti acesta. Se teme de razbunarea ei din cauza ca ne-a servit niste gaini la masa.

Ransome facu un efort desperat spre a-si reveni in fire. „Niciodata in viata n-am patit o asemenea rusine. Pentru prima data in viata ma vad prin ochii altuia. Ma privesc prin ochii lui Safka si vai, ce jalnic spectacol ofer.”

Maiorul se pleca peste masa spre el si ii zambi:

— Nu arati bine. In locul dumitale n-as mai bea brandy, ii spuse.

— Mi-e cam rau, zise Ransome, cred ca ai dreptate.

Dupa o scurta pauza, Maiorul relua:

— As vrea sa spun ceva, dar nu stiu cum sa incep. Ransome nu-i raspunse, asa ca el continua: Nu vreau sa ma crezi nici obraznic nici pedant. Intinse mana peste masa si si-o puse prieteneste peste a lui Ransome. Asculta-ma, amice, daca as putea sa-ti fiu vreodata de folos, nu ma ocoli. Stiu ca invitatia aceasta suna foarte sentimental, mi-a trebuit multa indrazneala ca s-o spun, dar acum am facut-o. Vream doar sa stii.



Ransome isi desprinse privirile de cele ale Maiorului, se uita la paharul de brandy si murmura:

— Esti prea bun. Te-am inteles. Dar nu poti face nimic, si nimeni n-ar putea face ceva.

In acelasi timp, cugeta amar: „Ce spectacol frumos oferi acum Generalului si tuturor acelor functionari britanici, care nu vorbesc decat despre prestigiu! I-am facut de ras pe toti… pe toti. Prestigiu, rahat!

Maiorul isi retrase mana si isi aprinse o tigara.

— Am pentru dumneata doua stiri rele. Poti sa le suporti acum, sau preferi sa le amani pe maine?

— Pot sa le suport, zise Ransome posomorat. Despre ce este vorba?

— Prima este in legatura cu biata noastra Miss Dirks.

— Da, cred ca stiu ce este.

— Ei, cele mai rele presupuneri ale dumitale sunt adevarate. Daca ar fi venit la mine acum cateva luni, as fi putut sa fac ceva pentru ea, acum totul este zadarnic. Nici nu poate fi vorba de operatie. Ar insemna s-o ucid. Poate ca ar fi mai bine…

Deodata, Ransome izbucni intr-un ras isteric de betiv. Hohotele lui sunau mai jalnic decat niste gemete. In vreme ce radea o vazu pe biata Miss Dirks asa cum statuse in ziua aceea pe veranda lui, tinandu-si in poale mainile ascunse sub jacheta, palind, apasandu-se pe stomac cand durerea incepuse sa o copleseasca. O voce launtrica ii rasuna pana la creier, facandu-l sa o planga: „Biata Miss Dirks! Biata fiica a batranului «Dacy» Dirks! N-a avut niciodata vreo bucurie! Biata Miss Dirks! Stia ca era ca si moarta!” Continua sa rada constient ca Maiorul il observa, nu alarmat, ci intelegandu-i oarecum groaznica-i veselie de betiv. „Oh, Doamne! Biata Miss Dirks!”

Criza inceta brusc, incheindu-se intr-o tuse prelunga. Ransome bau un pahar cu apa si spuse:

— Imi pare rau. N-am putu sa ma stapanesc. Stii de ce a venit la dumneata atat de tarziu?

— Cred ca stiu.

— Nu te inseli. A amanat atata fiindca nu concepea sa se dezbrace in fata unui barbat. Biata batrana moare fiindca „Dacy Dirks si toate generatiile de stramosi ingusti la minte i-au bagat in cap ca barbatii sunt desfranati, rai si ca se cuvine a-ti fi rusine de trupul tau. Biata fata batrana moare torturata lent, din cauza imbecilitatii a o mie de pastori nonconformisti… o mie de crestini pervertiti. Luciditatea ii reveni brusc. I-ai dat ceva ca sa n-o mai doara?

— Nu va mai avea dureri. I-am dat tot ce trebuie… si chiar mai mult… sa ia cat va crede de cuviinta.

— Nu le va lua asa cum i-ai indicat. Poate ca nu le va lua de loc. E in firea ei.

— Stiu, zise Maiorul. Este o englezoaica incarnata. A suferit agonia asta zi si noapte, saptamani de-a randul.

— Si cealalta veste? intreba Ransome. Nu poate sa fie mai groaznica decat asta.

Auzi iar ragetele leilor. De data aceasta mult mai apropiate, ca si cum ar fi venit de la ferestre.

— Este foarte rea, dar nu atat de ingrozitoare ca prima. Heston are ciuma.

Dupa un moment de stupoare, Ransome intreba:

— Esti sigur?

— Nu exista nici cea mai mica urma de indoiala. Am trimis o proba de sange la Bombay. Raspunsul telegrafic a sosit in aceasta dupa-amiaza.

— De unde o fi luat-o?

Maiorul ii dadu acelasi raspuns ca si in dimineata aceea, pe coridorul vechiului palat de vara, numai ca de asta data nu zambi.

— Chiar si puternicilor lorzi britanici li se mai intampla sa fie muscati de paduchi. Apoi adauga: Cred ca l-au piscat cand s-a dus in grajd ca sa vada caii Inaltimii-sale Maharajahul. Este o epidemie printre sobolani. Doi gradinari au si murit.

Ransome simti cateva clipe ceva care se putea asemui cu spaimele lui Mr. Bannerjee fata de puterile monstruoase ale naturii.

— I-ai spus si ei? intreba Ransome.

— Nu. Am socotit ca este mai bine sa afle de la dumneata, un vechi prieten. Arunca o privire patrunzatoare asupra lui Ransome. Crezi ca are s-o tulbure rau?

Ransome era destul de lucid spre a cugeta mai adanc inainte de a raspunde. Ca printr-un fel de pacla, intelese ca vorbele lui ar putea sa puna pe veci capat planurilor Edwinei de a-l cuceri pe Maior. Nu trebuia sa-i spuna lui Safka decat adevarul. Apoi ca prin vis auzi: „Lasa-ma sa-mi gasesc placerea acolo unde pot… Sa nu ne dusmanim tocmai noi.” In acelasi timp revazu neasteptata expresie de nevinovatie din ochii ei și gandi: „N-am sa joc eu rolul lui Iehova.” Spuse cu voce tare:

— Nu stiu. E o situatie destul de delicata. Heston s-a purtat cu ea ca o bruta. A indurat de la el mai mult decat isi poate inchipui cineva. Intr-un fel cred ca ea a avut o purtare foarte frumoasa fata de el. A fost…

Fraza lui ramase neterminata. Masa incepu sa se clatine, facand sa cante paharele ciocnite intre ele. Perdelele de la ferestrele din fata lui se agitau ca si cand ar fi fost batute de vant desi nu se simtea nicio adiere. Apoi pamantul se cutremura si doua miniaturi persane cazura de pe pereti, urmate de bucati de gips din tavan. „Cred ca am inceput sa-mi dau sufletul” gandi el. Apoi deslusi pe chipul Maiorului o expresie de indescriptibila uimire. Luminile se stinsera. Din camera alaturata se auzira tipetele isterice ale lui Miss Murgatroyd, acoperind harmalaia papagalilor mari si mici si a pekinezilor. Maiorul intra cel dintai in actiune. De peste masa striga lui Ransome:

— Haide, trebuie sa scoatem femeile din casa.

Bajbaind prin intuneric, rasturnand scaune, pahare, Ransome il urma spre salon. In drumul sau prin bezna, calca peste portretul unui mogul cazut de pe perete. Cand simti calcaiul sfaramand sticla si strivind delicata opera de arta, sari in laturi de parca ar fi calcat pe un sarpe.

In bezna celeilalte camere, Miss Murgatroyd statea in genunchi si continua sa zbiere, dar nu in explozii isterice, ci la intervale regulate, ca si cum urletele pe care le scotea i-ar fi trezit un fel de voluptate. Miss MacDaid se straduia s-o puna pe picioare si s-o traga spre adapostul ceva mai sigur parca al verandei, dar Miss Murgatroyd se impotrivea urland, ca si cand infirmiera-sefa ar fi vurt sa o duca la tortura. Din celalalt capat al odaii, Ransome putea sa le vada siluetele profilandu-se in cadrul vag luminat al usii. Deodata, Miss MacDaid o plesni cu toata forta peste fata pe eurasiatica.

— Haide, nebuna dracului! Daca mai vine o zguduitura, cade casa pe noi.

Palma trasa de Miss MacDaid isi avu efectul. Miss Murgatroyd se lasa trasa pe veranda. Urma apoi o clipa de o extraordinara tacere tulburata doar de vaietul raului si de caderea ploii, dar in curand leii reincepura sa raga, iar din incalceala de baraci din fundul gradinii se ridicara strigate si jelanii, contopite toate intr-un urlet unic de spaima si deznadejde.

Cu pretul unui mare efort, Ransome rezista cetoasei tentatii de a lasa totul sa se duca de rapa, in speranta ca un al doilea soc va urma repede si ii va distruge pe toti. Era ca si cum fiziceste si-ar fi stapanit slabiciunea trupului si s-ar fi palmuit, asa cum Miss MacDaid o palmuise pe Miss Murgatroyd spre a o readuce intr-o stare normala.

Prin bezna striga numele Edwinei si tot prin bezna primi raspunsul rostit cu o voce, nu infricosata, ci stranie si incordata.

— Esti teafara? intreba.

— Da, i se raspunse. Extraordinar cutremur, nu-i asa?

— Cred ca nu s-a terminat.

— Si acum ce facem?

— Nu stiu. Sa decida Maiorul.

Maiorul ii adunase pe toti si ii indemna sa paraseasca veranda si sa isi caute adapost sub porticul de la intrare, singurul loc unde s-ar fi aflat nu numai in siguranta, dar si feriti de ingrozitorul potop al ploii.

— Unde sunt sotii Bannerjee? intreba el deodata.

Nimeni nu parea sa stie. Chiar daca Miss Murgatroyd ar fi stiut ceva, era incapabila sa raspunda. Nu mai tipa, ci se marginea sa geama inspaimantata.

— Pentru Dumnezeu, taci odata! o repezi Miss MacDaid. Imi ajung urletele din fundul curtii.

Maiorul o zgalțai pe Miss Murgatroyd.

— Unde este Mrs. Bannerjee?

— Nu știu, bolborosi ea printre suspine. Nu stiu.

Aproape in acelasi moment, Mrs. Bannerjee isi facu aparitia coborand pe scara, cu o straveche lanterna cu parafina si inconjurata de o haita de pekinezi galagiosi. Se misca incet, ca si cand nu ar fi existat niciun pericol si niciun motiv sa se grabeasca. Umbla dreapta cu un fel de demnitate pe care inainte Ransome nu i-o banuise. Chipul ei, luminat de jos in sus, ii reliefa trasaturile-i frumoase si dadeau un nou modelaj pometilor inalti, ochilor usor bridati, nasului fin cizelat. Pana și in aceste momente de grea cumpana, Ransome o studie gandindu-se la ceea ce Miss MacDaid ii spusese odata… ca pe langa frumusetea unui indian cei mai frumosi europeni par niste pudinguri.

In vreme ce Mrs. Bannerjee traversa camera, un nou zgomot veni dinspre balconul de la etaj… un strigat de jale si de spaima, vocea lui Mr. Bannerjee aflat in plina rugaciune. Dar in curand aceasta fu acoperita de alt zgomot, mai slab la inceput, asemenea suieratului indepartat a milioane de serpi, apoi din ce in ce mai puternic si mai deslusit, crescand in volum, pana ce grupul de sub portic avu certitudinea ca aude un huruit de ape dezlantuite. In aceeasi clipa zarira cu totii, prin obscuritate, o linie alba, ingusta de spuma de inaltimea unui om, care parea sa absoarba din bezna adanca fiecare raza palida de lumina izvorata din luna ascunsa cu desavarsire dupa nori, lumina care in alte imprejurari n-ar fi fost aparenta, dar care acum parea fosforescenta. Se apropia de ei cu iuteala, doborand indepartatul zid de chirpici al gradinii, in vreme ce suieratul se schimba intr-un muget care ineca strigatele de jale, urletele leilor, latratul pekinezilor si mormaielile inspaimantate ale lui Mrs. Bannerjee.

Ransome o impinse pe Edwina in casa. Miss MacDaid ii urma, purtandu-si singura de grija, iar Maiorul o insfaca pe Miss Murgatroyd ca pe un sac de faina si incepu sa strige:

— Luati-o pe scari in sus. Aducțiunea! S-a rupt barajul!

Ransome ajunse cel din urma la scara. Cand puse piciorul pe prima treapta, zidul de apa izbi stravechea casa. O clipa, peretii tremurara ca si cand i-ar fi zguduit un al doilea cutremur. S-a sfarsit cu noi, gandi el. Casa nu va mai rezista si la asta. Dar rezista. Apa navali pe ferestre, pe usi, si urca pana la mijlocul scarii pe urmele refugiatilor.

Afara, zidul de apa matura gradina si acoperi baracile din fund, inabusind strigatele și vaietele de desperare sub zgomotul infernal facut de barnele si de zidurile sfaramate. Apoi urletul incepu sa slabeasca transformandu-se intr-un suier tot mai indepartat. Dinspre oras se ridica un bocet ingrozitor, in care se imbinau glasurile tuturor acelora care vazusera moartea venind peste ei de-a lungul pietii celei mari din fata vechiului palat de lemn.

De pe palierul de sus al scarii nu se mai auzea niciun zgomot. Groaza redusese la tacere pana si cainii lui Mrs. Bannerjee, care se ghemuisera in prejma ei. Tinand inca lanterna, aceasta se rezemase de perete. Miss Murgatroyd zacea lesinata la picioarele ei si acum arata ca o gramada de tafta albastra, de ghirlande si de buchetele. Maiorul si Miss MacDaid, cu o expresie de groaza pe chipurile lor, se priveau, incordandu-si auzul. Ransome stia ca nu se gandeau la propria lor siguranta, ci la spital, la neputinciosii lor bolnavi de acolo, la distrugerea a tot ceea ce reprezentase pana atunci ratiunea propriei lor existente. Si Edwina statea rezemata de un perete in fata lui Mrs. Bannerjee. Nu se uita la niciunul din cei prezenti, ci parea ca priveste dincolo de capetele lor, prin pereti. In ochii ei albastri licarea o lumina ciudata, iar buzele, cu colturile ridicate, schitau parca involuntar un zambet.

Deplin lucid, eliberat de negura betiei care-i tulburase pana atunci mintea, Ransome, desi era martor la un dezastru, nu putea sa nu remarce melodramatica frumusete a tabloului oferit de refugiatii de pe palierul sotilor Bannerjee – Mrs. Bannerjee si Edwina fata in fata, prima atat de bruna, cealalta blonda si fragila, cainii ghemuiti la picioarele stapanei lor, patetica gramada de tafta albastra a tipatoarei rochii purtata de Miss Murgatroyd, Maiorul si Miss MacDaid privindu-se ingroziti. Intreaga scena era luminata de flacaruia galbena a lanternei.

Afara, linistea noptii se asternuse iarasi. Cu exceptia catorva strigate izolate, tasnite in inima orasului, dincolo de pod, dar care pierira foarte repede, nu se mai auzea decat ropotul ploii si zgomotul raului. Leii tacusera definitiv. „Bietele animale! gandi Ransome Au murit inecate in custile lor. Linistea aceea coborata atat de brusc asupra firii era mai inspaimantatoare decat vacarmul de cutremur si de potop.

— Oh, Doamne! rosti Miss MacDaid cu un ton ciudat, lipsit de expresie. Trebuie sa ajungem la spital, intr-un fel sau intr-altul.

De pe veranda de la etaj se auzi iarasi vocea lui Mr. Bannerjee, ridicand rugi in limba bengaleza catre totii zeii hindusi.

Multa vreme dupa catastrofa, cand Ransome avea sa evoce noaptea aceea, amintirile aveau sa-i para rupte de realitate, poate datorita faptului ca dezastrul se produsese intr-un moment in care betia il facuse sa vada lumea intr-o lumina ireala, fantastica, poate si din cauza ca totul se intamplase atat de repede, incat nici mintea si nici trupul sau nu avusesera timpul sa inteleaga, sa sesizeze gravitatea situatiei. Intr-un fel betia il avantajase fata de ceilalti in sensul ca fiecare zgomot, fiecare impresie a catastrofei nu-l izbise direct, ci se amortizase, ajungand la el printr-un val gros, printr-un strat de vata, creand un spatiu intre momentul impactului si momentul realizarii lui. Aceasta facuse sa nu fie inspaimantat; dar se mai adauga si alt element. Din intregul grup de refugiati, numai lui nu-i era frica de moarte – ceva mai mult, o trata cu indiferenta. Inregistrase calm, cu un fel de detasare, și socul cutremurului, si potopul, si strigatele deznadajduite ale nenorocitilor din incalceala de baraci din fundul gradinii, si vaietele indepartate din piata, si sfarsitul tragic al leilor, ca si cand toate acestea ar fi facut parte integranta dintr-o piesa la care asistase de la o mare distanta. Acesta era motivul pentru care – in mijlocul panicii generale – incercase o senzatie de durere, aproape de groaza, cand calcaiul lui zdrobise sticla tabloului infatisand pe Jehangir si pe curtenii sai practicand nobilul sport al vanatorii cu ajutorul soimilor. Din aceeasi cauza fusese in stare sa aprecieze frumusetea teatrala a scenei de pe palierul de sus. Datorita betiei sale, Ransome nu fusese capabil sa corespunda situatiei, actionase cu incetineala si se marginise la un rol de executant, in vreme ce Maiorul preluase conducerea grupului.

Abia dupa ce a trecut efectul socului, si Miss MacDaid incepu sa vorbeasca, Ransome izbucni in ras, avand insa grija in prealabil sa-si intoarca spatele spre grup, astfel incat sa nu poata fi vazut la lumina lanternei purtata de Mrs. Bannerjee. Era un ras scapat de sub control, ca si hohotele acelea ilare care-l cuprinsera cand Maiorul il informase ca Miss Dirks era pe moarte; numai ca rasul acesta avea o alta semnificatie, fiind starnit de amintirea ridicolei comportari a varstnicei Miss Murgatroyd, care urlase metodic, pana cand Miss MacDaid ii trasese o palma, reducand-o la tacere; radea de Mrs. Bannerjee care coborase incet scara inconjurata de cainii ei in plin cutremur; radea de vocea jalnica, inspaimantata, a lui Mr. Bannerjee; radea de tabloul pe care i-l infatisau toate aceste personaje fugind de frica potopului – vrednica Miss MacDaid, capabilul Maior, Mrs. Bannerjee cu toti cainii ei, Edwina „una din cele mai elegante pairese ale Angliei, Miss Murgatroyd, bibliotecara euroasiatica, purtata pe sus ca un sac de faina. Oricare ar fi fost tainele, desperarea, tulburarile lor, voiau mai presus de orice sa traiasca, orice s-ar intampla. Totul era mai mult decat caraghios. In adancul fiintei sale era constient ca scena aceasta ii daduse o mare satisfactie. Daca inecul si cutremurul acesta ar fi cuprins lumea intreaga… ar fi avut prilejul sa vada bancheri si oameni politici, milionarese si lideri sindicali, jurnalisti si dictatori alergand spre a-si cauta salvarea in Washington si Whitehall, pe Quai d´Orsay, in Quirinal si pe Unter den Linden… grozav ar fi fost sa-i urmareasca… Cine stie daca profetii din Vechiul Testament nu aveau dreptate? Toate astea erau pline de mare haz si puteau face pe oricine sa rada.

Simti ca Maiorul il zguduie de umar.

— Miss MacDaid si cu mine vom incerca sa mergem la spital, zise Safka. Va trebui sa ai grija de ceilalti. Bannerjee nu e bun de nimic.

— In regula, spuse Ransome. Dar e o nebunie. N-o sa puteti ajunge acolo.

Apoi gandi: „Nu trebuie sa li se intample ceva rau. In momentul de fata sunt cei mai pretiosi oameni din Ranchipur, din intreaga Indie.” Adauga cu glas tare:  

Nu aveti dreptul sa va asumati un asemenea risc.

— Nu vom risca nimic. Da-mi o mana de ajutor pentru Miss Murgatroyd.

O ridicara impreuna si o dusera intr-o odaie lipsita de mobilier, cu exceptia unei sofale indiene si a mai multor perne. Edwina ii urma o data cu Mrs. Bannerjee, care tinea lanterna.

— Am sa ma ocup eu de ea, spuse Edwina spre surpriza lui Ransome. Aduceti-mi putina apa sau putin brandy, daca se mai poate gasi asa ceva!

Mrs. Bannerjee, tinandu-si lanterna, ii conduse pe scari in jos pana in hol, unde gasira un servitor aproape gol, care gemea si tremura tot. Mrs. Bannerjee ii porunci in gujerati sa inceteze vaicarelile si sa caute cateva lumanari.

Apa, adanca de vreo treizeci de centimetri, acoperea pardoseala incaperii si, in vreme ce ei stateau pe treptele de jos, uitandu-se la stricaciuni, un nou val de apa, dar nu prea inalt, navali pe usa.

— Nu veti putea trece, zise Ransome.

— In orice caz, vom incerca, spuse Miss MacDaid.

Daca nivelul nu se mai ridica, cred ca vom putea ajunge la pod.

Miss MacDaid isi ridica rochia de seara pana peste genunchi si il urma pe Maior in veranda, in vreme ce Ransome ii lumina cu lanterna. Jumatate din portic se daramase, luat de ape, si o parte din acoperis atarna in gol. Fordul Maiorului zacea rasturnat pe o rana intr-un morman de ierburi si de sfaramaturi provenite de la viitura. Aspidistrele si gumierii pierisera o data cu o mare parte din balustrada. Maiorul se uita la automobilul sau si zambi

— Asta e!

Va insotesc, zise Ransome.

— Nu! Mai mult ne-ai incurca. Nu ne-ai fi de niciun folos si ne-ai da bataie de cap!

Miss MacDaid se rasti:

— Nu mai face pe prostul!

Ransome pricepu ca ea nu-i dorea prezenta, fiindca aceasta expeditie trebuia sa ramana a ei si a Maiorului. Un al treilea ar fi stricat totul.

— Nu e neaparata nevoie sa vii nici dumneata, se adresa Maiorul infirmierei-sefe.

— Nimeni nu ma poate sili sa raman aici. Fara mine n-ai face mare scofala, spuse cu un ton de exaltare in glasul ei adanc, in vreme ce o expresie plina de insufletire i se asternu pe chipul sulemenit.

„Maiorul ii va apartine numai ei, gandi Ransome. Infirmiera avea sa-i fie de mare folos. Ii era indispensabila.”

Ii urmari cu privirea pana se indepartara, Maiorul mergand inainte si ducand lanterna, Miss MacDaid in urma, cu rochia ridicata pana in brau si legata intr-un nod la spate. De pe veranda de sus se auzea vocea monotona a lui Mr. Bannerjee psalmodiind cu ton ascutit, asemanator bazaitului albinelor din marile candelabre de la palat.

Apa murdara le ajungea pana la piept. Maiorul si infirmiera trebuira sa lupte impotriva ei, desi curentul slabise foarte mult și doar cate un mic val, incununat de spuma, ii dadea uneori cu cate un pas inapoi. Ransome ii urmari cu privirea pana ce lanterna disparu la capatul aleii, inapoia a ceea ce mai ramasese din zidul inconjurator al gradinii.

Cand se intoarse, o vazu pe Mrs. Bannerjee stand pe trepte alaturi de servitorul plangaret, care gasise lumanari si inca o lanterna. Cand se apropie de scara, ea ii spuse:

— Ati face bine sa cautati sticla de brandy in sufragerie. O puteti gasi in dulapul cu bauturi, daca nu cumva l-a luat apa.

Ransome gasi brandy-ul si cand se intoarse, ea adauga:

— N-ar fi rau daca ati lua si cartile de bridge din birou. Le gasiti in sertarul de sus. Vorbea ca si cand nu s-ar fi abatut asupra lor un cutremur si o inundatie, iar serata s-ar fi desfasurat potrivit planurilor ei.

Biroul fusese mutat din loc de forta apei, dar statea inca in picioare, si in sertarul de sus Ransome gasi cartile de joc, nu prea ude. „Am impresia ca am innebunit, reflecta el. Poate ca toti am innebunit.”

Dadu cartile de joc lui Mrs. Bannerjee, apoi lua lanterna din mana servitorului.

— Ma duc in fundul gradinii. Poate ca cineva are nevoie de ajutor.

Si pe cand se balacea in apa de pe veranda, microcosmosul sau incepu sa se largeasca; nu se mai limita la oamenii din casa si la soarta lor, ci includea intreg Ranchipurul. Mai intai de toate se gandi la Fern. Era incantat ca ea plecase acasa in loc sa se duca la Rasid. Misiunea se afla la circa trei mile departare si era plasata pe un teren mai inalt, asa ca fusese desigur ferita de inundatii. Fern ar fi trebuit sa fie acum in siguranta, daca violentul cutremur nu ar fi daramat casa veche, facuta din piatra, peste locatarii dinauntru. Abia acum isi dadu seama ca locuința lui Mr. Bannerjee rezistase zguduirii seismice fiindca era usoara si cladita din lemn, ceea ce ii cladea o oarecare flexibilitate. O casa de piatra s-ar fi prabusit.

Deodata, intelese pentru intaia data ca era infricosat, dar nu de soarta lui, ci de a lui Fern. Ei nu trebuia sa i se intample nimic. Ideea ca s-ar putea sa n-o mai vada vreodata ii paru de nesuportat. Fara ea viata lui in Ranchipur nu ar mai fi fost posibila.

Luptand impotriva apei, ajunse pe locurile de la capatul gradinii in care mai inainte se aflase incalceala de baraci. Tinand felinarul deasupra capului, incerca sa gaseasca vreun semn dupa care sa se ghideze, dar fiindca nu reusi sa dea peste asa ceva, crezu ca gresise drumul. Marele ficus bengalez, care crestea intre cladirile de lemn, se mai afla acolo, dar nicio urma de casa, nici macar un stalp sau vreo barna nu se ridica din apa noroioasa. Apoi intelese ca ceea ce nu voise sa creada era adevarat. Casele, cu toti locatarii lor, barbati si femei, copii, prunci, bunici si strabunici, un intreg sat in miniatura fusese maturat si tarat in curentul nebun al raului dezlantuit de catre primul val de apa.

Ransome se afla acum acolo, singur, ingrozitor de singur, cu apa pana la brau si tinand lanterna deasupra capului. Moartea era acolo, dar nu-si trada prin vreun semn prezenta. Nu vedea in jur decat o mare de apa murdara, batuta de ploaie si acoperita cu tot felul de gunoaie si craci rupte. Abia atunci observa ca deasupra orasului norii capatasera o culoare galbuie, trandafirie, reflectand vapaile unor incendii. Apoi limbile flacarilor incepura sa se vada printre mangotieri, in directia piatetei. Intr-o strafulgerare se gandi la sotii Smiley si la Rasid. La sotii Jobnekar si la fragila lor casa zugravita in trandafiriu si cladita in partea de jos a orasului, langa fantana celor din casta paria. Se gandi si la Miss Dirks si la Heston. Prima murea de cancer in micul ei bungalow, iar celalalt de ciuma in vechiul palat de vara. Se gandi si la Maharajah si la Maharani, aflati in vastul si noul palat, cu nenumarate turnuri si turnulete, unele mai fragile decat altele.

Trebuie sa plec de aici, gandi el. Sa aflu ce li s-a intamplat. Luptandu-se din rasputeri, inainta prin apa si reveni in casa. Dar cand ajunse pe veranda i se paru ca apa luminata de orasul in flacari, incepuse iarasi sa se umfle. Cand trecu prin salon, impresia aceasta deveni certitudine. De la plecarea lui si pana acum nivelul apei se ridicase acoperind inca o treapta. Se intoarse in usa casei, legana lanterna si striga cu putere pe Maior si pe Miss MacDaid, dar nu primi niciun raspuns. Vocea lui nu putea sa strabata prea departe prin cortina de ploaie.

4

In cabina cea mica agatata de buza barajului aproape de stavilarele de siguranta, nu stateau niciodata mai mult de doi gardieni. Dar in noaptea dezastrului nu se afla acolo decat unul, pentru ca jobedar-ul sef se dusese in oras spre a-si petrece noaptea cu sotia. Escapada asta nu-i salvase viata, caci se inecase impreuna cu intreaga familie cand valul cel mare le strivise casa. Gardianul ramas la post era un om timid si negricios, care la primul soc al cutremurului iesise afara din cabina, in ploaie, si o luase la fuga de-a lungul barajului. Dar intr-acolo nu gasi un loc sigur, caci aproape in acel moment auzi inaintea sa, acoperind ropotul ploii, urletul apelor care se avantau prin barajul fisurat, iar cand se intoarse si alerga in directia opusa, auzi acelasi zgomot refacandu-se din bezna. Inspaimantat, dandu-si seama ca nu mai exista scapare, se arunca cu fata in jos si incepu sa implore protectia lui Șiva, a lui Krisna, a lui Rama si chiar a lui Kali, zeita mortii, dar in vreme ce se ruga, barajul de sub el se prabusi si gardianul se cufunda in abis, tarat de un puhoi de ape clocotitoare, invalmasite cu stanci care se pravalira peste uzina electrica, zidita la cateva sute de picioare mai jos. Apoi portile de siguranta trosnira, gemura si se prabusira la randul lor, astfel incat intregul lac, lung de sapte mile si lat de trei, porni sa se reverse la vale, vuind salbatic.

Uzina electrica cu cei treizeci si unu de muncitori ai sai fu pur si simplu acoperita, maturata, iar mai tarziu nu mai avea sa se gaseasca acolo nimic altceva decat o mare groapa, care sa marcheze vechiul amplasament. Imensul puhoi de apa navali de-a lungul vaii largi plate, maturand doua sate si o suta de ferme, luand barbati, femei si copii, vite cornute si magari, tapi și maimute sfinte. Urmand cursul raului, cu apele deja umflate, ineca regiunile joase si lua cu asalt inaltimile. Cand ajunse la marginea orasului, lovi cazarma splendizilor soldati siks, atat de admirati de Miss Hodge, si ineca jumatate din cei pe care nu apucase sa-i omoare sau sa-i raneasca marele cutremur. Puhoiul linse infometat distileria si fabrica de produse chimice, distrugand masinile scumpe aduse de Maharajah din Germania. Se revarsa apoi ceva mai imblanzit, fiindca ajunsese intr-o zona mai inalta, dupa ce trecuse peste terenurile de tenis ale casei Simon, si peste gradina sotilor Smiley, luand cu el si hiena si cerbul latrator si porcii salbatici din mica ingraditura din fundul curtii. Se repezi peste drumul Scolii de ingineri, ocolind terenurile inalte pe care se ridica marele palat, se prelinse pe langa marginea bungalow-ului locuit de Miss Dirks si Miss Hodge, se avanta peste bazinul din piata cea mare, invecinata cu vechiul palat de lemn si matura multimea inspaimantata de barbati, femei si copii care isi cautasera refugiu in preajma bazinului dupa ce iesisera din cinema si din casele zguduite de cutremur, navali peste bazar, strivind una cate una baracile de lemn, ca pe niste castele din carti de joc, strabatu parterul vechiului palat de vara la etajul caruia lordul Heston zacea chinuit si umflat de ciuma, se abatu peste cartierul de jos al castei paria topind casele din chirpici ca si cand ar fi fost facute din nisip, cotropi Gradina zoologica inecand animalele salbatice in custile lor, inghiti rugurile funebre, apoi se avanta iarasi in camp deschis – tavalug de apa si case, de cadavre si copaci dezbracati.

Invadand campia, tavalugul urma cursul raului spre Muntele Abana. Oprit cateva secunde de cele doua poduri cu arcuri prea joase, ajunse in sfarsit la valea ingusta prin care raul si facuse drum prin cercul de munti si acolo se poticni, zagazuit de un baraj creat din propria-i ingramadire de sfaramaturi si copaci, de cadavre de barbati, femei si copii si animale, carat in pantecele lui de-a lungul a douazeci de mile. Umflandu-se din ce in ce mai mult din cauza stavilarului de sfaramaturi, torentul de apa se opri iarasi un timp, apoi incepu sa se reverse inapoi spre orasul ruinat, hranindu-se necontenit din ploaia teribila si din torentul huruitor al raului. Pana cand asupra intregii vai inecate si asupra orasului lovit de moarte se asternu tacerea.

5

In momentul dezastrului, Maharani plictisita si mai ales enervata din cauza zapuselii, juca bezique cu Maria Lișinskaia. Partida nu era interesanta, fiindca Maharani avea de-a face cu o adversara slaba, pe care o putea invinge usor, asa ca jocul nu-i oferea nicio placere. O plictisea si jocul de carti si Ranchipurul si Maria Lisinskaia. Maria se saturase de muson. Era palida, arata bolnava si isi pierduse toata vioiciunea.

Cred ca s-a certat cu Mr. Bauer, gandi batrana doamna, sau poate ca este numai obosita. Oricum, Maria trecuse de prima tinerete. Maharani incerca sa ghiceasca cam ce varsta avea rusoaica. Nu-i puse insa intrebarea: „Cati ani ai, Maria?” fiindca stia ca Maria ar raspunde cu o minciuna la o chestiune atat de directa.

— Cati ani aveai cand s-a terminat razboiul? o intreba ea pe ocolite.

Maria, luata prin surprindere, marturisi repede:

— Douazeci si unu.

Maharani calcula la iuteala ca rusoaica avea acum treizeci si noua de ani, varsta la care nu mai putea pretinde ca este tanara si proaspata, mai ales dupa ce dusese o viata atat de framantata. Erau momente cand Maria arata mai tanara decat varsta ei, dar alteori parea mult mai batrana. Avea o infatisare foarte schimbatoare, constata batrana doamna. In asemenea clipe, cand firea ei asiatica biruia pe cea europeana, devenea mai batrana decat timpul, batrana, infricosata, deznadajduita.

— Doriti sa va citesc ceva? intreba Maria.

— Nu multumesc. Ma duc la culcare.

Maria isi aprinse o tigara si incepu sa faca o pasienta. Dar in vreme ce oranduia cartile de joc pe masa, o schimbare extraordinara se produse in palat. Atmosfera paru sa fi devenit insuportabil de grea, de sufocanta; se lasase brusc o tacere atat de profunda, de parca pamantul ar fi incetat sa se mai invarteasca. Cu miscari tot mai lente, Maria punea pe masa carte dupa carte, pana cand deodata se opri ca si cand ar fi intuit un mare pericol. Tragea cu urechea, asculta incordata si astepta ceva, in vreme ce o expresie de groaza i se oglindi in ochi. Obrajii ei galbeni-pamantii se facura albi ca ceara. Maharani, care statea in fata ei, isi inclesta instinctiv mainile de bratul fotoliului.

Batrana doamna stia ce avea sa urmeze. Ca prin vis se vazu transportata cu cincizeci de ani in urma, in acel mic si prafuit sat din Deccan pe care-l parasise spre a deveni Maharani in Ranchipur. Simtea in aer ceva care ii aduse in fata ochilor mintii privelistea intregului sat pravalindu-se, acoperind ulitele cu daramaturi, moloz si nori de praf. Auzi iarasi tipetele nenorocitilor ingropati sub sfaramaturile caselor prabusite… In aceeasi clipa podeaua paru sa se ridice dedesubt. Bucati de ipsos se desprinsera din tavan si retelele de la fereastra, in care se prindeau lilieci gigantici, prinsera sa se legene. Apoi unul cate unul, turnurile si turnuletele vastului palat incepura sa se naruie. Luminile se stinsera brusc. Stand in bezna, auzira turnurile pravalindu-se peste acoperisuri, la intervale rare, oribile, care faceau asteptarea si mai ingrozitoare. Tipetele ei acoperira vaietele de groaza, care se ridicau de prin toate colturile palatului.

— Inceteaza cu racnetele! o repezi cu brutalitate batrana doamna. Ce sunt tipetele astea? Nu ajuta la nimic.

In glasul Maharanei rasuna un timbru de o autoritate implacabila si o profunda scarba. Nu simtea decat scarba pentru aceasta femeie infricosata, cuprinsa de istericale in fata mortii, lipsita de orice urma de demnitate, fara de care omul devine inferior animalelor.

In sfarsit, zguduirile si zgomotele turnurilor care se prabuseau incetara.

— S-a terminat, spuse Maharani dupa o clipa. Palatul rezista. Du-te si adu-mi lanterna electrica. Si nu mai face pe nebuna!

Nu primi niciun raspuns, insa. Desi era bezna, Maharani isi dadu seama ca Maria Lisinskaia ii executa ordinele. In curand, dama ei de companie se inapoie, precedata de un mic cerc de lumina. Vaietele din palat pareau sa fi capatat un ritm, descrescand si crescand iarasi, destul de tare incat sa acopere vuietul apelor care coborau spre oras venind dinspre barajul sfaramat.

Batrana doamna isi lua lanterna.

— Vino! porunci ea. Sa mergem la Inalțimea-sa.

Pe Maria n-o mai infricosa acum propria ei soarta. „Oh, Doamne, de nu i s-ar fi intamplat ceva lui Harry! Apara-l, Doamne, pentru mine!”

Timbrul aspru al vocii Maharanei, autoritatea si tonul de comanda al vorbirii ei, avusesera pentru Maria efectul unei palme peste obraz, eliberand-o in acelasi timp de frica de pana atunci. Deodata se simti calma, resemnata, asiatica. Si pe cand strabateau holul de-a lungul ferestrelor cu arcuri largi, calcand peste sticle sfaramate si bucati de ipsos cazute din tavan, se vazu cu o completa obiectivitate, poate prima data in cursul framantatei ei existente. Cum de am ajuns aici… eu, Maria Lisinskaia, nascuta tocmai la Kiev? Ce caut in holul acestui palat indian, umbland pe urmele unei Maharani in timpul unui cutremur de pamant? isi dadu seama ca nu mai era infricosata, nu fiindca ar fi fost curajoasa, ci fiindca se simtea obosita, atat de obosita incat ii pierise si pofta de a mai trai; era obosita de tot ceea ce i se intamplase pana acum, obosita de mistuitoarea ei pasiune pentru Harry Bauer, atat de obosita incat vedea totul cu perfecta limpezime, de parca ar fi fost de pe acum moarta. Nu-i mai ramasese decat trupul, iar acum trupul acesta – ca si spiritul ei – era obosit si uzat.

In definitiv, cine era acest Harry Bauer, de mersese pana acolo incat i se daruise… ea, Maria Lisinskaia, atat de spirituala si de inteligenta, cu o copilarie incarcata de evenimente si de personaje importante care nu l-ar fi acceptat pe Harry Bauer decat cel mult in postura de servitor? Cine era individul asta? Nu era altceva decat un animal frumos, cu un corp admirabil, dar lipsit de duh, de sensibilitate, de creier, de cultura. Pe fundalul acelor necontenite vaiete, se vazu asa cum ar fi privit un film; stand in apartamentul din Moscova al tatalui ei langa o masa rotunda acoperita cu o cuvertura de plus violet, care cadea pana in podea; pe masa se afla o lampa cu abajur verde, asa cum folosesc studentii, iar alaturi statea tatal ei, cu capul lui rotund de tatar plecat asupra unei carti – Nicolae Mihailovici Lisinski, care stia mai multe despre chimia organica decat oricare altul din Rusia, un lider al liberalilor, care fusese prea slab si prea inteligent, crezuse prea mult in bunatatea omenirii si isi inchipuise ca libertatea si educatia sunt suficiente pentru a transforma pe oameni in ingeri. Apoi usa se deschidea, și mama ei isi facea intrarea, venind de la teatru, cu fardul inca pe obraz, intreband daca Leonid a plecat cu bine din statia centrala… Leonid care avea sa fie ucis in Carpati, fiindca batalionul lui primise cartuse necorespunzatoare pustilor, iar baionetele, manuite cu tot curajul din lume, nu puteau fi de niciun folos impotriva proiectilelor Skoda si a mitralierelor germane… Leonid, care ar fi trebuit sa fie tatal copiilor ei, și care ar fi putut sa stea acum langa o masa cu lampa verde, asa cum statuse si tatal ei odinioara. Unde se afla acum tatal ei? In vreo groapa, la marginea Kievului… Si maica-sa, moarta de pneumonie din cauza lipsei de hrana si combustibil necesar incalzirii… mama ei care fusese atat de vesela, de dragalasa, de inteligenta, de nepasatoare.



Trecuse prin multe. Inainte vreme, cand ameninta ca se va sinucide, stia in adancul sufletului ei ca nu o va face, fiindca nu avea nici curajul si nici indiferenta trebuincioasa; ii lipsise curajul si atunci, la Praga, cand batuse cu biciul un rotofei si varstnic comis-voiajor, si mai tarziu in noaptea aceea de groaza in camera cu plusuri rosii, cristale si oglinzi, in hotelul acela din Leipzig. Acum insa o putea face. E usor sa treci la fapte cand te simti obosit, atat de obosit incat nu stii daca ai sa ajungi la capatul coridorului. Ar fi minunat sa nu se mai trezeasca, sa nu mai fie nevoita sa inceapa o noua zi… sa doarma doar. Un somn vesnic, sa se cufunde in nefiinta.

Tonul aspru al glasului Maharanei, strigand in gujerati, o smulse din starea de amortire in care cazuse. In cercul de lumina izvorat din lanterna batranei doamne se aflau doua slujnice paria, care se vaicareau trantite cu fata la pamant. Furioasa, dispretuitoare, Maharani le lovi cu piciorul ei gol impodobit cu diamante si le apostrofa in gujerati. Una din cele doua femei ridica putin capul si, cand se vazu in prezenta regalei fapturi, uita de spaima, dadu un ghiont tovarasei sale, apoi se ridica in genunchi ploconindu-se de nenumarate ori.

Dincolo de cele doua slujnice, drumul parea barat de o gramada de moloz si de pietre, ramasite ale unui turn care se prabusise strabatand acoperisul. Dupa un moment insa Maharani reusi sa-si faca drum urcandu-se peste daramaturi, astfel incat in curand se vazura in coridorul care ducea in apartamentele Maharajahului. Maharani impinse cu forta usa anticamerei, trecu repede pe langa sentinelele invesmantate in uniformele lor cu rosu si aur si care faceau de paza de o parte si de alta a usii dormitorului ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Inauntru, batranul Maharajah statea rezemat de spatarul unui fotoliu, langa fereastra, si privea orasul. Harry Bauer se afla in preajma lui si il sprijinea cu un brat petrecut pe dupa corpul batranului. Cand fostul maestru de inot se intoarse cu fata spre noile-venite si Maria Lisinskaia ii vazu fata frumoasa, dar lipsita de inteligenta si umerii patrati, uita de moartea pe care si-o dorise: „Multumescu-ti, Doamne! isi spuse ea. Traieste! Multumescu-ti tie, Doamne!

In intreaga incapere nu-l mai vedea decat pe el. Maharajahul, cu fata sa batrana intoarsa spre ele, si cu privirea aceea tragica, incercata de groaza, nu exista pentru rusoaica. Din departare se auzeau destul de slab vaietele oamenilor din piata, care vedeau moartea venind spre ei. Ce-i pasa Mariei de vaietele lor, ce-i pasa de moarte? Nu auzi nici strigatul Maharajahului nici strigatul sotiei sale, dupa cum nu-l vazu nici pe batran cazand la pamant, in ciuda puterii lui Harry Bauer. „Multumescu-ti tie, Doamne! murmura ea pervers. Trimite-mi-l la noapte in mijlocul groazei si al dezastrului, pentru ca el este tot ce mi-a mai ramas!”

Abia acum isi dadu seama ca ceea ce cauta la el nu era nici senzualitatea si nici satisfactia fizica; era ceva mai complicat si in acelasi timp mai simplu. O atragea vigoarea lui intacta, incoruptibila, straveche ca timpul si totusi etern noua. Tanarul acesta pastra in el forta pamantului insusi, simplitatea si frumusetea acestuia. Se ridicase din pamant, si in pamant avea sa se intoarca, fara a se lasa tulburat de indoieli, de teorii, de idealuri, neschimbat si neschimbator. Era antiteza spaimei si a oboselii, fiindca apartinea eternului pamant. Fara el ar fi fost pierduta, ca si moarta.

6

Dupa ce trecu primul val de apa, Miss Dirks se tari la Miss Hodge pe sofa. Bajbaind prin intuneric, isi facu drum pana la dulapul in care tinea sticla cu brandy. Peste cinci minute, miss Hodge, inviorata de palmele aplicate usor peste obraji si de un paharel de brandy, deschise ochii.

— Unde ma aflu? exclama ea incepand deodata sa planga.

Miss Dirks o mangaie pe cap.

— N-ai patit nimic. A fost o inundatie si un cutremur de pamant. Cred ca s-a intamplat ceva la baraj. Nu mai plange si linisteste-te.

— Fac tot ce pot, rosti Miss Hodge printre suspine. Sunt o proasta. A fost atat de stupid din partea mea sa lesin.

— Nu chiar atat de stupid. Oricine ar fi putut sa lesine. In odai apa este de vreo cincisprezece centimetri.

— A stricat ceva? S-a spart serviciul de ceai cumparat de la East India Company?

— Nu stiu, zise Miss Dirks. Hai, linisteste-te.

Continua s-o mangaie pe cap. Miss Hodge inchise ochii si simti ca o cuprinde din nou ameteala. Totodata o navali o mare fericire, fiindca, pentru prima oara dupa atatia ani, Sarah o mangaia astfel pe par. Aceasta o facea sa se simta ca un copilas invatat sa fie mangaiat si rasfatat si care a fost lipsit multa vreme de dezmierdari. Statura asa multa vreme, luminate slab de flacaruia albastra a lampii cu alcool, folosita de Miss Dirks in vremuri normale pentru experientele ei de chimie. Fusesera amandoua atat de aproape de moarte, incat acum, cand trecuse primejdia, se simteau purificate, usurate, constiente ca in aceste pretioase momente de liniste se apropiasera iarasi sufleteste una de alta. Disparusera toate neințelegerile, toate acele valuri de emotie care o urcau tot mai sus pe Miss Hodge spre culmile nemultumirii, meschinariei si neurastenici, care le alterase atata vreme prietenia.

— Ce-i zgomotul asta bizar? intreba Miss Hodge.

— Se jeluiesc indigenii, zise Miss Dirks. Stii prea bine. Pentru cel mai neinsemnat lucru ii apuca istericalele. Dupa un timp adauga, ca si cand ar fi reflectat mai adanc asupra acestei chestiuni: Nu au niciun autocontrol. Din orice isi pierd cumpatul. Asta e marele lor cusur: sunt molai. Te simti ceva mai bine?

— Da… mult mai bine. Ah, sunt atat de proasta. N-am reusit niciodata sa infrunt greutatile. Am fost intotdeauna o povara. Toata viata mea am stat pe capul cuiva.

Incepu iarasi sa planga. Miss Dirks vru sa-i raspunda dar, injunghiata de o durere paroxistica, ramase fara glas. Mai inainte de a-si fi revenit, o auzi pe Miss Hodge vorbindu-i.

— As dori sa-ti spun ceva, Sarah. Toata ziua am vrut sa-ti vorbesc. Mi-e rusine de felul cum m-am comportat in legatura cu invitatia la ceai. Am sa-i scriu un bilet lady-ei Heston chiar in noaptea aceasta, si in drum spre scoala am sa-l las la palatul de vara.

— In momentul de fata cred ca nu mai are nicio importanta. Dupa cele ce s-au intamplat, nimeni nu se va mai gandi la vizite. Maine nici nu cred ca se vor tine cursuri la scoala. Poate ca nu se vor mai tine niciodata.

— De ce? Atat de grozav a fost?

— Noi ne aflam pe un teren ridicat, si cu toate astea suntem jumatate sub apa… a mai fost apoi si un cutremur.

— Cutremur de pamant?

— Da. Atunci ai lesinat.

— Ma tem ca a facut multe stricaciuni.

— Ma duc sa vad.

Cuprinsa iarasi de istericale, Miss Hodge o apuca de mana.

— Nu. Nu. Nu te duce! Nu ma lasa!

In loc de raspuns, Miss Dirks se margini sa rosteasca:

— Elisabeth.

— Da?

— N-ai regretat niciodata, nu-i asa? Faptul ca ai venit aici cu mine?

— Nu, Sarah, nu. Am dus o viata mult mai interesanta decat mi-as fi putut inchipui. In orice caz mult mai interesanta decat la Birmingham.

— N-am avut intentia sa te supar cand ti-am spus lucrurile acelea urate.

— Stiu, draga mea.

— Nervii sunt de vina. De la o vreme o duc foarte rau cu nervii. Voiam sa stii, asta-i tot.

— Am stiut, zise Miss Hodge.

Apoi Miss Dirks tacu, incurcata. Dupa un lung timp, rosti simplu:

— Acum ma duc.

— Nu… nu. Nu ma parasi!

— Nu fi caraghioasa, Elisabeth. Ai sa stai aici. N-as avea liniste daca n-as sti ce s-a intamplat la scoala si ce s-a ales din toate cartile acelea frumoase primite din tara. Ar fi ingrozitor sa se fi stricat, fiindca nu au fost urcate la etaj.

— Mi-e frica. Mi-e frica.

— N-are de ce sa-ti fie frica. Ai sa ramai aici. Intr-o jumatate de ora sunt inapoi.

— Scoala trebuie sa fie in intuneric.

— Am cheile mele. Si cunosc locurile.

— Mi-e frica, murmura Miss Hodge.

— Daca vrei sa-mi fii de ajutor, stai cuminte si asteapta-ma pana ma intorc. Nu mai este nicio primejdie. Apa a trecut.

Se ridica si, cu acea hotarare care o caracteriza, ii dadu un sfat practic:

— Daca-ti mai este frica, bea putin brandy. La nevoie bea cat ai sa poti. N-are sa-ti faca rau daca ai sa te imbeti si tu in noaptea asta.

Se ridica si Miss Hodge de pe sofa.

— Merg cu tine. Nici nu ma gandesc sa te las sa pleci singura.

Miss Dirks isi imbraca tocmai vechia-i haina de ploaie.

— Nu, draga mea, rosti ea ferm. M-ai incurca. Ai lesina iarasi si atunci ce m-as face cu tine?

Deodata Miss Hodge simti ca o cuprinde ameteala. Se lasa iarasi pe sofa, fiindca nu o mai tineau picioarele.

— Nu pleca. Nu pleca, repeta ea.

Miss Dirks ii turna incet printre buze un intreg pahar de brandy, apoi o mangaie pe cap.

Miss Hodge incepu sa planga.

— Iarta-ma, Sarah. Fiindca te-am suparat atat de mult.

— N-am ce sa-ti iert, draga mea. Te inteleg foarte bine. Acum stai culcata si nu te mai agita. Nici n-ai sa stii cand am plecat si cand m-am intors. Incearca sa dormi.

Apoi disparu mai inainte ca Miss Hodge, ametita, sa-si fi dat seama. Aceasta incerca sa se ridice de pe sofa, dar slabiciunea o facu sa cada la loc.

— Sarah! Sarah! i striga ea. Asteapta-ma! Asteapta-ma!

Incerca iarasi sa se ridice si de asta data izbuti. Clatinandu-se putin, trecu in vestibul, isi puse haina de ploaie, iesi, apoi cobori scara bungalow-ului. In vreme ce pasea pe trepte in jos, apa i se urca incet pana la genunchi. De obicei, noaptea ii era frica de serpi, dar acum, in graba, uita de ei.

— Sarah! Sarah! striga ea in noapte. Sarah! Asteapta-ma! Asteapta-ma, Sarah!

Se opri in poarta. Apa ii ajungea pana la mijloc. Isi incorda auzul, dar nu-i ajunsera la ureche decat vaietele indepartate de la palat. Striga din nou, salbatic:

— Sarah! Unde esti? Asteapta-ma! Sunt eu, Elisabeth! Sarah! Asteapta-ma!

Din bezna nu primi niciun raspuns. Asculta iarasi cu incordare, blestemandu-si slabiciunea, prostia, incompetenta, dar nu-i ajunse la ureche decat galgaitul apei sumbre, stavilita la est de Muntele Abana si care acum incepuse iarasi sa se ridice. Norii de deasupra erau luminati de vapaia unor incendii izbucnite undeva, in centrul orasului.

7

La scoala serala din dosul bazarului, sotii Smiley adunara pe cei douazeci si sapte de baieti din clasa si ii dusera pe acoperisul noii aripi. Cladirea noua, din beton cu armatura de fier, desi se clatinase, lasand sa-i apara crapaturi in pereți, ramasese in picioare și acolo, pe acoperis, nu-i mai ameninta pericolul, chiar daca un al doilea soc ar fi urmat dupa primul. De acolo, de sus, auzira mugetul apei care venea spre ei si urletele de groaza din piata vechiului palat de lemn. Le ajunsera la urechi zgomotul puhoiului navalind spre ei prin strazile bazarului, doborand vechile case de lemn, pe masura ce se apropia. Mrs. Smiley se lasa in genunchi, inchise ochii si incepu sa se roage. Trecusera luni de zile de cand nu mai ridicase rugi catre cer fiindca nu avusese niciodata ragaz si fiindca stia ca intr-un fel sau in altul Dumnezeu o va intelege si o va ierta. Acum nu se ruga pentru ea sau pentru Mr. Smiley, ci pentru cei douazeci si sapte de baieti inspaimantati, buluciti in jurul ei si care aveau toata viata inainte. In orice caz, viata lor va fi mult mai buna decat viata parintilor lor, pentru ca ea si Mr. Smiley muncisera pentru ei. Se mai ruga fiindca stia ca numai un miracol dumnezeiesc ar fi putut sa-i salveze, si ea credea cu adevarat in Dumnezeu, sau cel putin in vagul principiu ca in cele din urma binele va invinge raul. Cand valul de apa izbi scoala serala, cladirea grea si masiva se zgudui, noi crapaturi aparura in acoperis sub picioarele refugiatilor, in vreme ce din bezna din jur le ajungea la ureche huruitul zidurilor care se prabuseau, paraitul barnelor ce sustineau casele mici din bazar, doborate si maturate de puhoi. Scoala insa rezista ca o stanca in mijlocul ruinelor, un refugiu pentru cei douazeci si sapte de baieti din castele indiene cele mai de jos, pentru Mr. si Mrs. Homer Smiley din Cedar Falls, Iowa.

Dupa ce mugetul puhoiului se pierdu in departare, Mr. Smiley se apleca precaut peste marginea casei, ca sa vada ce mai ramasese din strazile, atat de familiare, dupa trecerea potopului. Mrs. Smiley, constienta ca miracolul se produsese, deschise ochii si se ridica in picioare.

— Acum ce ne facem. Homer?

In adancul fiintei lui Mr. Smiley se trezi un impuls, un instinct, o forta adormita de cand se nascuse. Era senzatia fizica incercata de toti acei care se desteapta din somn, fara sa se simta toropiti sau mahmuri, ci inviorati, plini de incredere, de vigoare si cu o mare forta launtrica. In sangele umilului si blandului Mr. Smiley se trezi la viata o intreaga procesiune de strabuni, a caror prezenta o ignorase pana atunci… Jed Smiley razboinicul indian, si bunicul Smiley care si-a faurit o ferma bogata in mijlocul salbaticiilor, și Morgan Downs care l-a insoțit pe Daniel Boone in timpul aventuroaselor lui peregrinari prin Kentucky, toate acele eroice tovarașe de viața precum și neinfranții și viguroșii lor urmași, capabili sa reziste la cele mai grele incercari, inzestrați cu talentul de a supraviețui dezastrelor, plini de resurse launtrice și curajoși pana la temeritate. Toți se aflau in sangele sau, și acum se trezisera la viața. In trupul plapand, incolor, incarcat de ani al lui Homer Smiley, eroismul și setea de aventuri ieșeau la lumina.

Eroismul nu-i lipsise niciodata – insa un eroism modest, darz, lipsit de trufie, care-l facuse sa lupte impotriva murdariei, a ignoranței, a bolilor. Dar primejdiile noi care-l incolțeau acum puteau fi infrante cu prețul unui alt fel de eroism, și acum, fara sa-l caute, Mr. Smiley simți cu o adevarata incantare, cu exaltare chiar, ca acel eroism spectacular care cerea un cap limpede și resurse launtrice deosebite spre a invinge cele mai imposibile obstacole era prezent și ii raspundea la apel. Sangele incepu sa circule mai repede in trupul sau mic, dar vanjos, și deodata se simți tanar și puternic, mai tanar și mai puternic decat fusese vreodata la optsprezece ani. Cand auzi vocea soției sale, chemandu-l prin bezna și ploaie, iși dadu seama ca nu era singur. Desluși in glasul ei obosit și slab același eroism trezit la viața. Impreuna vor fi capabili sa infrunte potopul, cutremurele și toate asalturile dușmanoase ale naturii. Nu avea importanța faptul ca ar putea sa fie infranți și nimiciți, de vreme ce vor cadea impreuna, luptandu-se plini de incredere unul fața de celalalt. Și pentru intaia oara in molcoma lui existența, Mr. Smiley incerca emoțiile pasiunilor puternice, marețe, exaltante, și acea purificare sublima pe care toate acestea le implicau… Blanda, calma afecțiune pe care o avusese intotdeauna fața de Bertha Smiley, lasase locul unor simțiri magnifice, orbitoare, dar nu lirice, ci cu totul salbatice. In mijlocul intunecimii și al dezastrului, Mr. Smiley descoperi ca este barbat in toata puterea cuvantului, un barbat tot atat de viril, de zgomotos, de violent ca și Rașid sau ca frumosul Maior. Fara sa-și fi dat seama, toata viața așteptase acest moment.  

Cand raspunse sotiei sale, aceasta deslusi in tonul lui cel nou, care se deosebea atat de mult de cel dinainte, ca se putea bizui pe el si ca va gasi oricand in persoana lui un ghid si un protector.

— Cel mai intelept lucru este sa ne refugiem pe un teren mai inalt, zise el. Am sa cobor la parter, ca sa vad cum se prezinta situatia. Ramai aici cu copiii si baga de seama sa nu faca vreo nazbatie.

Reintra in cladirea scolii, apoi cobori scara. In incaperile de la parter apa era adanca de aproape un metru, dar pentru moment nu-i pandea nicio primejdie. Cand se intoarse pe acoperis se adresa sotiei sale:

— Ma duc sa fac o mica recunoastere. (Vorbea ca si cand s-ar fi pregatit sa iasa din incinta unei fortificatii, spre a se avanta intr-o regiune salbatica, bantuita de piei rosii.)

Dar Mrs. Smiley ridica obiectii (intocmai ca sotia unui pionier).

— Nu. Ai putea sa te ratacesti si sa te pierzi de noi. Riscul va fi acelasi daca te insotim, in loc sa ramanem aici, sus. In orice caz, vom fi impreuna. E mai bine asa.

Trebuise sa strige ca sa se faca auzita, acoperind ropotul ploii si plansetele copiilor de sub supravegherea ei.

Sotilor Smiley le fu destul de greu sa-i urmeze pe cei douazeci si sapte de baieti, dintre care sase sau sapte erau paralizati de frica. Acestia nu se clintira pana ce Mr. Smiley nu le spuse ca ii va lasa singuri si se prefacu chiar a-si pune in practica amenintarea. Tertipul acesta ii puse in miscare chiar si pe cei mai sovaielnici, care se temura ca vor fi parasiti de aceasta pereche de europeni varstnici, care pareau sa nu se teama de nimic. Mr. Smiley deschidea drumul, iar Mrs. Smiley incheia coloana, ca un credincios caine de stana. Bajbaira pe scari in jos, pana ce apa le ajunse la genunchi, apoi iesira in ceea ce mai ramasese din biata strada. Era atat de intuneric, incat nu puteau vedea la o departare mai mare de trei sau patru pasi. Mersul se dovedi totusi mai putin anevoios decat isi inchipuise Mr. Smiley, deoarece puhoiul dusese cu el daramaturile, curatind drumul. Nu inaintau pe firul strazii, fiindca nu mai existau semne dupa care sa se calauzeasca, și chiar daca acestea ar fi ramas in picioare, nu ar fi putut fi vazute. Mr. Smiley era nevoit sa se foloseasca de propriul sau simt de orientare, resursa la care pana atunci nu fusese niciodata nevoit sa apeleze. Stia perfect ce avea de facut. Spre a ocoli bazarul, trebuia sa urmeze o ruta circulara de dupa palatul de vara si Liceul de fete, apoi sa o ia pe drumul Scolii de ingineri si sa iasa pe inaltimile pe care fusese cladit marele palat.

Convoiul inainta cu jalnica incetineala, nu numai datorita faptului ca baietii se poticneau in daramaturi sau alunecau in gropi, ci mai ales din cauza spaimei care ii incoltisera, facandu-i astfel foarte greu de stapanit. La un moment dat Mrs. Smiley intinse instinctiv mana, spre a-si recaștiga echilibrul compromis, si se apuca de un obiect albicios care plutea in preajma ei, constatand in ultimul moment ca se agatase de coapsa unui cadavru care plutea dus de ape. Mr. Smiley abia scapa sa nu apuce un mic piton incolacit pe o grinda impinsa de curent. Din cinci in cinci minute, Mrs. Smiley facea apelul elevilor spre a se asigura ca niciunul dintre ei nu se ratacise. Nu se bizuia pe ei, deoarece cunostea slabiciunea caracterului hindusilor, incapabili sa-si domine spaima si desperarea si oricand gata sa se intinda pe pamant, ca acele camile masculi care refuza sa mai traiasca. Baietii acestia erau atat de ingroziti, incat se comportau ca niste copilasi iresponsabili si nu ca niste flacaiandri care aveau sa atinga – peste cativa ani – varsta maturitatii. Niciunul dintre scolarii acestia nu se simtea raspunzator fata de soarta camarazilor sai si cu atat mai putin fata de propria-i soarta. Mr. Smiley si sotia sa erau constienti ca raspundeau in fata lui Dumnezeu de existenta tuturor acestor douazeci si sapte de vieti. De aceea Mrs. Smiley continua sa inainteze bajbaind, impiedicandu-se, gafaind, uda pana la piele si cu mainile insangerate, impingandu-si elevii de la spate, avand grija de fiecare, strigandu-le necontenit numele si amenintandu-i cand ii vedea ca isi pierd cumpatul la vederea serpilor si a infioratoarelor cadavre plutitoare.

Deodata auzi din capul coloanei glasul lui Mr. Smiley care ii striga peste umar:

Suntem pe calea cea buna. Cred ca am trecut pe langa palatul de vara fara sa-l observ. Am ajuns insa aproape de liceu. Iata-l. Sta inca in picioare.

La vreo zece metri in stanga lor se ridica in noapte marea cladire, daramata in parte.

Cand acestia trecura pe langa liceu, Miss Dirks statea pe treptele de la intrare. Auzind glasul lui Mrs. Smiley care ii ameninta si ii incuraja pe baieti in limba gujerati, facandu-le pentru a zecea oara apelul, se simti ca un caine de stana parasit de stapan. Asa cum statea cu mana pe clanta usii de la intrarea pretioasei sale scoli, fu ispitita sa se ataseze convoiului si sa-i ajute pe sotii Smiley a-si pastori elevii. In ciuda durerii care o injunghia, simti ca o invidiaza pe Mrs. Smiley. Si-ar fi dorit si ea sa-si fi adunat fetele – multe din ele erau inecate poate in clipa aceasta – si sa le fi escortat, asa cum isi escortau sotii Smiley elevii paria, si sa le fi impins de la spate spre a le salva de la moarte. O clipa fu ispitita sa-i strige, sa se alipeasca micului convoi care se indrepta spre liman, sa se incadreze iarasi in marea desfasurare a vietii, sa recladeasca ca odinioara, tot ce fusese nimicit in aceste ore de grea cumpana. Dar se razgandi. Era prea batrana si prea obosita. Nu mai avea puterea si nici rabdarea sa se avante intr-o noua si cumplita lupta. Cum pot sa-mi mai treaca asemenea ganduri prin cap, cand sunt cu un picior in groapa? reflecta ea.

Pastra deci tacerea si ramase lipita de usa, ca si cand ar fi vrut sa se ascunda de mica procesiune si sa nu o mai vada. Nu! Asa e mai bine, cugeta ea. Si pentru Elisabeth va fi mai usor. Este cea mai rapida si mai usoara cale. Dornica totusi in adancul sufletului ei sa alerge pe urmele micului convoi, statea nemiscata, in intuneric, ascultand glasul lui Mrs. Smiley care-si incuraja si isi ameninta mica turma de baieti. Vocea ei se indeparta si slabea din ce in ce mai mult, pana cand nu se mai auzi decat zgomotul ploii si clipoceala apei care incepuse din nou sa creasca, atingandu-i picioarele.

Dincolo de liceu, Mr. Smiley, continuandu-si marele ocol, iesi in sfarșit in drumul Scolii de ingineri. Ajuns acolo, constata ca nivelul apei incepuse sa creasca rapid si ca scapasera de inec ca prin urechile acului. Bajbaind prin intuneric, se trezi deodata in fata zidului inconjurator al gradinii palatului, exact cum isi propusese, si acest succes il facu sa exalte. N-ar fi putut sa spuna cu precizie in ce punct al imprejmuirii se afla, dar dupa ce cugeta cateva clipe, isi zise ca cel mai nimerit lucru era s-o ia la dreapta, spre a ajunge la poarta cea mare, unde muzica militara a Maharajahului canta in fiecare seara, indata dupa asfintit. Instinctul lui de pionier nu-l insela nici de data aceasta si dupa ce mersera un timp de-a lungul zidului, ajunsera la poarta cea mare, care se inalta pierzandu-si culmea – i se paru lui – in bezna nesfarsita. Striga in hindustani pe ostasii din garda, dar nu primi niciun raspuns. Cand se apropie de nisele in care stateau de obicei sentinelele sikhs, constata ca erau goale. Opri o clipa convoiul si facu din nou apelul elevilor, spre a se convinge ca niciunul din ei nu se pierduse pe drum. Se pregatea sa dea semnalul de plecare, cand o auzi pe Mrs. Smiley chemandu-l:

— Asculta, striga cineva!

Razbatand prin ropotul ploii si acoperind vaietele indepartate, se auzi glasul unei femei care striga intr-una:

— Sarah! Asculta-ma! Sarah! Sarah!

Mr. Smiley recunoscu imediat vocea lui Miss Hodge.

— Ne intoarcem s-o cautam? intreba Mrs. Smiley.

Mr. Smiley se vazu pus in fata unei teribile dileme. Pe drumul Scolii de ingineri, aflat pe un teren relativ inalt, apa se ridicase pana la brau. Cinci minute mai tarziu ar fi trecut peste capul celor mai scunzi dintre baieti. Nu-i trebui multa gandire.

— Nu. Ducem intai copiii la palat, apoi ma intorc dupa ea.

Pusese in talgerele balantei pe deoparte viata unei fete batrane, pe de alta existenta a douazeci si sapte de baieti paria care abia incepeau sa traiasca.

— Grabiti-va! le striga el in gujerati, facandu-i sa intre pe sub maretul si tacutul portal si zorindu-i sa parcurga cei cinci sute de iarzi de alee serpuita, care-i mai despartea de liman.

In vreme ce mergeau anevoie pe aleea inundata, unul dintre cei mai mici baieti se lasa gemand in apa, ca si cand i-ar fi fost totuna daca va fi sa moara. Mrs. Smiley nu l-ar fi observat, daca nu i-ar fi atras atentia baiatul care-l tinuse de mana. Facandu-si drum pana la copilul cazut in apa, il insfaca de umar si il puse pe picioare. Apoi ii trase o palma si, apucandu-l de mana, il tari dupa ea in ciuda gemetelor si suspinelor lui.

La un moment dat terenul incepu sa urce in panta pronuntata, iar apa sa se faca din ce in ce mai mica, pana cand reusira in sfarsit sa calce pe un pamant acoperit cu noroi, dar eliberat de ape. Urmand drumul pietruit, ajunsera destul de usor pana la uriasa masa a palatului pe jumatate ruinat, lipsit acum de turnuri si turnulete si care se ridica in fata lor, vizibil numai fiindca era mai opac decat intunericul din jur. Cand se vazura in siguranta, sub adapostul indoielnic al porticului daramat in parte, din fata intrarii, Mr. Smiley urca scarile si ii conduse spre sala de onoare. Dar abia dupa cativa pasi gasi drumul blocat de gramezi de piatra si moloz – tot ce mai ramasese din turnul cel mare. Pricepu numaidecat ce se intamplase. Marele turn se prabusise blocand sala de onoare, strivind foile de aur si panourile din lemn de santal din sala Durbar-ului. Slabul parfum al tepuselor de santal plutea in aerul liber, iar dintr-o indepartata parte a palatului se auzea un cor de vaiete si jeluiri. Deodata, in apropierea lui se isca o mare zarva si o ceata de guralive maimute sfinte trecura in fuga spre una din anticamere.

Mr. Smiley se asigura pentru ultima oara ca niciun baiat nu lipsea, apoi se adresa sotiei sale:

— Acum ma intorc sa vad ce pot face pentru cele doua fete batrane.

— Nu! Nu te duce! Nu te duce! se pomeni Mrs. Smiley strigand.

Deodata tacu rusinata de propria ei iesire. Stia ca Mr. Smiley trebuia sa plece, ca nimic nu-l putea opri si ca ea nu avea dreptul sa-l impiedice. In adancul sufletului ei nu dorea catusi de putin sa-l opreasca. Daca Mr. Smiley ar fi renuntat sa se duca, si-ar fi pierdut aura de glorie pe care in ochii ei i-o conferise salvarea copiilor. Propriul ei trup protestase, trupul acela care pana acum fusese intotdeauna docil si indiferent, un fel de masina pusa in slujba spiritului. Spiritualiceste il iubise intotdeauna pe Mr. Smiley, dar acum il dorea trupul ei, care ii slavea destoinicia, bravura, hotararea. Pentru ea Mr. Smiley era acum un alt om, si deodata si ea avu bizara senzatie ca este o noua Mrs. Smiley. Impresia aceasta o exalta si o intriga totodata. In bezna si in confuzia din jur, auzi un glas cantand inlauntrul ei, un fel de exaltare, fiindca impreuna cu sotul ei invinsesera cutremurul, potopul si toate ororile beznei si ale ploii. Il auzi spunand:

— Trebuie sa ma duc, draga mea.

Glasul lui pastra aceeasi blandete de totdeauna.

— Ai dreptate, trebuie sa te duci, dar sa ai grija de tine! raspunse ea dandu-si in acelasi timp seama ca vorbele si vocea ii erau inadecvate si banale pe langa ceea ce simtea in adancul sufletului ei.

Mrs. Smiley isi dadu brusc seama ca Mr. Smiley o cauta prin bezna, si intinzand mana il apuca de brat si il trase spre ea. Se imbratisara repede, apoi el disparu in ploaie. Dupa felul cum o sarutase, ea ii ghici simtamintele si aceasta o facu sa incerce o noua exaltare, mai minunata decat toate experientele ei de pana acum. Deodata incepu sa planga, impresionata de revelatia ca era o femeie in toata puterea cuvantului si nu numai un simplu instrument al lui Dumnezeu. Dupa un timp, lacrimile incetara si Mrs. Smiley cazu in genunchi si incepu sa se roage, de asta data implorand pe Dumnezeu sa-i apere barbatul.

Astepta aproape doua ore, cand rugandu-se, cand ocupandu-se de baietii paria, care stateau ingramaditi langa ea, unii adormiti, altii tremurand si scancind. La fiecare cinci minute se ducea pana afara si striga in noapte:

— Homer! Homer!

De fiecare data o inspaimanta sunetul izolat al vocii ei inabusite de zgomotul ploii.

Dupa un timp, vaicarelile care se auzeau din cele mai indepartate locuri ale palatului incetara, si asupra noptii se lasa o tacere tulburata doar de clipocitul apei, care se ridica necontenit, inghitind treapta cu treapta scara de la intrare. Parfumul tepuselor din lemn de santal plutea in aer si la un moment dat, in ciuda sperantelor, dorintelor si credintei sale, Mrs. Smiley incepu sa se teama ca sotul nu i se va mai intoarce, si in mintea ei incepu sa se intrebe cum se va comporta fara el mai ales acum, dupa ceea ce i se intamplase. Si deodata, din bezna, auzi vocea sotului ei strigand-o:

— Bertha! Bertha!

Vocea lui era slaba si ragusita din cauza extenuarii. Deodata Mrs. Smiley simti ca lesina, coplesita de o mare bucurie.

Aproape simultan, el se lasa sa cada pe lespezile de marmura.

— Mi-a fost imposibil sa ma apropii de ele. A trebuit sa inot ca sa ma pot salva. Este ingrozitor. Acum apa este plina de serpi.

Apoi lesina cu capul in poalele ei. In acelasi timp aparu din intuneric, in holul ruinat, un om alb care se clatina, un european, pe care Bertha Smiley nu-l mai vazuse pana acum. La lumina unui fulger deslusi fata prelunga, palida, cu nas lung si ochi ingusti ai unui ins invesmantat bizar intr-o jacheta ca acelea purtate de reprezentantii britanici la Durbar-urile Maharajahului. Barbatul se poticni de unul dintre baietii paria si cazu fara sa mai faca vreun efort spre a se ridica. Era Bates.

8

Framantata de o intreaga gama de emotii care includeau mania, exaltarea, triumful, lubricitatea refulata și confuzia, Mrs. Simon iesi din casa lui Ransome, se urca in Fordul ei demodat si porni spre bungalow-ul lui Mrs. Hogget-Clapton. Locuinta acesteia era situata la o oarecare departare de oras si anume la marginea campului de instructie. Mrs. Simon isi gasi prietena singura, stand posomorata intr-un vast fotoliu, invesmantata intr-un larg pegnoir roz pal, garnisit cu dantelute. Nu purta corset. Mrs. Hogget-Clapton medita asupra absentei si singuratatii in care o lasase sotul ei, plecat ca de obicei la Delhi, fara a se gandi ca ea ramasese sa se inabuse in atmosfera din Ranchipur. Nu isi turnase de baut pentru ca atinsese limita saturatiei dupa ce se intorsese de la Mrs. Simon, careia ii impartasise senzationalele „noutati”. Cand atingea punctul de saturatie, orice picatura de brandy in plus i-ar fi sporit tristetea si greata. Intreg Ranchipurul stia ca in momentul in care Mrs. Hogget-Clapton atingea limita de saturatie devenea foarte vorbareata si galcevitoare, iar ciudatul accent pe care si-l inventase ii scapa de sub control, lasand loc limbajului ei nativ cockney. In acele momente inceta sa se mai exprime in pukka si i se intamplase adeseori sa intrebuinteze expresii ca: „lua l-ar dracu!” si „rahat cu perje”.

In ciuda starii ei de saturatie se lumina putin la vederea lui Mary Lou Simon coborand din Fordul ei demodat.

— Trebuie sa ramai la masa si sa-mi tii companie, spuse ea schimonosindu-se, ca si cand ar fi fost o adolescenta cu chip de fetita. Am o migrena ingrozitoare.

Mrs. Simon accepta imediat invitatia si trimise un servitor spre a-l anunta pe reverendul Simon sa n-o astepte cu masa. Se simtea intotdeauna extrem de flatata cand Lily Hogget-Clapton ii solicita compania. Acum venise cu un sac de noutati palpitante – in legatura cu depravarea sotilor Smiley, cu nerusinata comportare a lui Fern, si mai presus de toate cu descrierea interiorului casei lui Ransome, care o „intrigase” atat de mult pe Mrs. Hogget-Clapton. Piesa de rezistenta care avea s-o dea gata pe amfitrioana va fi insa vestea apropiatei casatorii a lui Fern cu Ransome. De fapt, deborda de subiecte menite s-o starneasca pe sotia lui Hogget-Clapton, fie ca era saturata ori ba.

Toate astea amfitrioana le asteptase clocotind de nerabdare inca de la cinci dupa-amiaza. O intreaga sticla de brandy nu-i fusese indeajuns spre a-i potoli neastamparul. Mrs. Simon ii propuse de la inceput sa treaca in salon, deoarece acolo riscau mai putin sa fie auzite de descultii aceia de servitori.

Incaperea aceasta era pe atat de incarcata pe cat de goale aratau camerele lui Ransome. Erau adunate acolo, claie peste gramada, tot felul de fleacuri, bronzuri de Benares, fotografii, perne, obiecte de arta de o valoare indoielnica, la care se adauga o fotografie colorata in marime naturala a lui Mrs. Hogget-Clapton – pe atunci in prima ei tinerete – cand isi facea debutul pe scena in Cotoiul incaltat. Toate aceste nimicuri erau asezate aiurea, intr-o totala dezordine, ceea ce facea ca incaperea sa semene grozav cu harababura din capul amfitrioanei in momentul in care vizitatoarea ei o gasise pe veranda.

Pierdute in mijlocul acestei colectii heteroclite de obiecte ieftine, cele doua prietene stateau varate una intr-alta, in vreme ce Mrs. Simon istorisea pe nerasuflate ingrozitoarele lucruri pe care le descoperise de cand nu se mai vazusera – cu doua ore inainte. Harry Loder le gasi in plin conciliabul ceva mai tarziu, si anume in clipa in care Mrs. Simon ii vorbea despre scrisoarea trimisa Consiliului Misionarilor din Iowa, cu scopul de a-i „aranja” pe sotii Smiley odata pentru totdeauna.



Loder era un barbat spatos, de vreo treizeci si unu de ani, mai mult bovin decat musculos, cu par negru, ochi caprui si un ten stralucitor, care in ciuda betivaniilor lui ramanea proaspat si trandafiriu, in loc sa devina de o albeata pastoasa, asa cum li se intampla celor mai multi europeni din India. Omul acesta supravietuise caldurii, climatului, exceselor alcoolice, numai datorita vitalitatii lui de animal. Plesnea de sanatate, nu scanteia prin inteligenta si era de o vitalitate agresiva, grosolana. Avea un fel de frumusete animala, care le epata pe cele doua femei ori de cate ori il vedeau. Acum, cand dadu navala in camera, prezenta lui le electriza, facandu-le sa se intreaca in cochetarii. Abia acum, dupa ce sarisera pragul celor patruzeci de ani, erau in stare sa-l aprecieze pe Harry Loder, care in noaptea aceasta era mai impresionant, mai agitat, mai rosu la fata si mai incarcat de virilitate exploziva ca niciodata.

Dupa ce constata ca navala lui de taur furios isi facuse pe deplin efectul, se adresa gazdei:

— Va rog sa-mi scuzati intrarea intempestiva, dar voiam sa o vad pe Mrs. Simon. Apoi se adresa numai lui Mrs. Hogget-Clapton: Imi pare rau ca trebuie sa va spun, dar este vorba de ceva foarte important.

In clipa aceea amandoua prietenele isi dadura seama ca si el aflase.

— Va ascult, zise Mrs. Simon. Nu va jenati. Mrs. Hogget-Clapton stie totul.

Acum, la vederea lui Harry Loder, hotararea ei de a-l avea pe Ransome drept ginere incepu sa slabeasca. La urma urmei, chiar daca nu era atat de bogat ca Ransome si nici de o familie la fel de buna, se gaseau destule argumente care pledau in favoarea lui… In primul rand era mai usor de prins in cursa. De fapt l-ar fi dorit pentru ea (recunostea pe jumatate acest lucru), dar in lipsa de asa ceva… s-ar alege cu el Fern…

— Vreau sa va vorbesc despre Fern, rosti el umflandu-si narile si respirand greu.

— Ah, da, despre Fern, replica Mrs. Simon cu voce scazuta, potrivita circumstantelor. Mi-a vorbit si Mrs. Hogget-Clapton despre aceasta chestiune.

Iși scoase batista, desi ochii nu-i erau de loc umezi, și se prefacu a plange… Inima ei zvacni excitat, cand Harry Loder incepu sa zbiere aproape ca un gentleman din Sud:

— Am sa-l impusc pe ticalos! Cum si-a permis…

Nu! zise Mrs. Hogget-Clapton cu acea intelepciune tipica turmentatilor. Nu poti sa faci una ca asta.

— De ce nu pot? racni el.

— Trebuie sa te gandesti cu cine ai de-a face, relua Mrs. Hogget-Clapton, careia incepusera sa i se limpezeasca ideile. Nu e un soldat de rand, nici macar un ofiter inferior.

Si ce daca este fratele unui imputit de conte?

— Capitane Loder!

— Va rog sa ma iertati. Enervarea m-a facut sa-mi pierd cumpatul.

Excitata de spectacolul oferit de acest barbat in toata legea, starnit de o oarba gelozie, Mrs. Simon uita pana si de Fern.

— La noi in Sud, vorbi ea cu afectat accent sudic, oamenii de felul lui Ransome sunt numiti amanti ai negreselor.

In clipa aceea, ca o razbunare a lui Dumnezeu, cutremurul se abatu zgomotos, datorita mai ales vacarmului starnit de toate acele bronzuri si pseudo-obiecte de arta care incepura sa cada in jurul lor. Cele doua femei izbucnira in urlete si continuara sa urle chiar si in vreme ce Loder le tari pe veranda, unde Mrs. Hogget-Clapton gasi cu cale sa lesine. In vreme ce prietena ei si Harry Loder se straduiau s-o readuca in simtiri, potopul se porni sa mature valea, mai jos de ei, mugind si suierand atat de tare, incat acoperi corul vaietelor indepartate. In clipa in care Mrs. Hogget-Clapton ridica putin capul si gemu usor, Harry Loder isi aminti ca in asemenea momente locul sau nu era aici, alaturi de aceste femei coapte si isterice, ci la cazarma, unde n-ar fi fost exclus sa se fi intamplat cele mai mari nenorociri.

— Si-a revenit, se adresa el lui Mrs. Simon. Acum trebuie sa va parasesc si sa ma intorc la cazarma.

— Nu, nu! Nu se poate! striga Mrs. Simon. Cum sa ne parasesti tocmai acum?

— Acolo e locul meu, raspunse Loder. Stati aici si am sa ma intorc de indata ce-mi va fi posibil.

Mrs. Hogget-Clapton incepu sa strige ca nu se cuvenea sa fie lasate singure, dar Mrs. Simon, impresionata de barbateasca energie a ofiterului, interveni cu hotarare:

— Nu, Lily. Lasa-l sa plece. Apoi se intoarse spre Loder: Du-te! Du-te! Fa-ti datoria!

Abia dupa plecarea sa, Mrs. Hogget-Clapton pricepu bizarele si infioratoarele vaiete din orasul de jos.

— Ce s-a intamplat? intreba.

— Zbiara multimea, ii explica Mrs. Simon, apoi se intoarse iarasi spre locul in care se aflase Harry Loder si adauga: Du-te! Locul dumitale e la cazarma!

Dar ofițerul plecase deja.

9

La volanul astmaticului si demodatului sau Morris, Harry Loder infrunta ploaia, inaintand cand pe drum, cand peste campurile imbibate de apa. Cunostea atat de bine drumul, metru cu metru, incat il plictisea pana la ingrețoșare, chiar si acum, in plina nenorocire. Insa in vreme ce conducea, simti ca il incolteste frica, dar nu frica de moarte, necunoscuta inca lui, ci un fel de spaima neagra, animalica, de neințeles, acelasi fior de panica incercat de o gazela in plina jungla, cand simte in preajma o prezenta necunoscuta, dar amenintatoare. Groaza aceasta odioasa era provocata de ploaia aceea blestemata, interminabila, de asaltul vegetatiei luxuriante, de friguri, de serpi, de acea tacere umeda, care precede cutremurele, de ura care il impresura de pretutindeni. Il infricosau pana si proprii lui soldati indieni, atat de supusi si de maleabili sub mana lui de fier, dar in acelasi timp atat de evazivi, de insolenți si atat de putin loiali in adancul sufletului lor. Il inspaimanta si peisajul care abia se mai contura prin perdelele tot mai dese de ploaie il infricosau pana si copacii care-si plecau degetele lor ramuroase peste fascicolele de lumina ale farurilor, amenintand parca sa-l smulga din masina.

De multa vreme nu o mai ducea bine cu nervii; insa abia acum isi dadea seama. Incercase pentru prima oara asemenea senzatii acum trei ani. Dar starea aceasta rea era mult mai veche. O resimtise, in ciuda aspectului sanatos a tenului sau, inca din clipa in care pasise pe acest pamant. Urase mirosurile acestui pamant, il scarbisera pana si parfumul de iasomie, aromele mirodeniilor, pe care alti oameni cu sanatatea ruinata de multa vreme le gaseau nostalgice si agreabile. Urase tara aceasta blestemata si mai presus de toate ii urase pe indienii insisi. Nu intalnise printre acestia niciunul care sa-i inspire incredere. Nu-i intelegea. Hindusi sau musulmani erau facuti toti din acelasi aluat. Daca te aratai prietenos, deveneau aroganti si nesuferiti, daca ii tratai militareste indivizii acestia aveau un fel de a se comporta care te facea sa te simti inferior, de parca ai fi fost un animal pe jumatate salbatic. De zece ani incoace urase tara aceasta, peisajele ei si oamenii care o locuiau. Ii era dor de Devonshire si ar fi preferat sa se afle in Birmania, care era cel putin verde și luxurianta, sau la Sanhai, ori in cel mai nenorocit loc din afara Indiei. Nu-i ruinase sanatatea, punctul vulnerabil al celor mai multi albi. Il lovise pe la spate, subtil, slabind nervii unui om fara nervi. Nici vanatorile de mistreti sau de pantere, nici placerea de a ucide pe care o avea in sange, placerea expertului dornic sa arunce cu lancea, ori sa-si atinga tinta tragand cu o carabina de mare calibru nu-l putea face sa uite aceasta oribila si nedefinita teama care il rodea de atata vreme. O data, pe cand cutreiera inaltimile de dincolo de Muntele Abana, aflandu-se la vanatoare de pantere, suferise o usoara criza de malarie si avusese un vis inspaimantator. Se facea ca ucidea pantere, una dupa alta, pana cand se adunase in fata sa o uriasa gramada de starvuri, si incepuse sa-l doara bratul si sa nu mai poata tine arma in mana. Bestiile continuau totusi sa vina spre el, sarind peste culmea mormanului de carcase, pana ce nu mai fusese in stare sa traga. Una din pantere se aruncase asupra lui si il doborase la pamant. In acest vis India se afla in fiecare pantera.

Si in vreme ce conducea din ce in ce mai repede pe drumul noroios frica aceasta reusi sa depaseasca pana si furia pe care i-o starnise Ransome, fiindca reusise sa o aiba pe Fern Simon inaintea lui. Furiei acesteia, izvorata din gelozie si vanitate ranita, ii daduse o noua interpretare, socotind-o virtute ultragiata si simt al onoarei, definitii scornite de acea ipocrizie dezgustatoare a oamenilor care se ghideaza dupa ceea ce numesc ei „codul onoarei”. Uitase ca incercase sa faca acelasi lucru fetei, dar ca nu reusise fiindca aceasta nu-l acceptase. Vanitatea lui ranita ii provocase un fel de durere fizica. Nu putea concepe ca fata unui misionar de rand sa-l prefere pe un betivan ca Ransome unui om cu prestigiul lui, la picioarele caruia cadeau toate femeile. In ciuda maniei a spaimei sale, isi dadu seama ca Mrs. Hogget-Clapton avusese dreptate. Nu-l putea impusca pe Ransome. Curvistina aceea mica nu merita acest sacrificiu! La urma urmei, trebuia sa se gandeasca la viitorul sau. Ceea ce i se intamplase lui Fern nu mai avea nicio importanta. Acum nu o mai dorea, dar vanitatea lui cerea o reparatie. Nu, nu-l va impusca pe Ransome, dar cu prima ocazie ii va trage o bataie sora cu moartea.

In luminile farurilor zari ingraditura alba a hipodromului si isi dadu seama ca nu mai avea de parcurs decat putin drum pana la cazarma. In acelasi timp auzi strigate salbatice si tipete, care-i trezira iarasi frica nedefinita si atat de chinuitoare. Poate ca s-au rasculat! Poate ca-i ucid pe ai nostri! Simultan luminile farurilor cotira, luminand in plin asupra locului unde ar fi trebuit sa se afle cazarma, numai ca acum nu se mai vedea nicio cladire, ci doar un morman de daramaturi din care apareau ici si colo capetele rupte ale unor barne. Auzi strigatele salbatice ale soldatilor indieni care alergau de colo pana colo ca niste furnici prin ploaia deasa, incercand sa dea la o parte gramezile de piatra si de moloz. „Acolo trebuie sa fi fost popota, gandi el. Cred ca se aflau cu totii la popota. Au fost prinsi sub daramaturi… si Cruikshank, si Culbertson, și Bailey, si Sampson. Apoi soldatii alergara spre el, orbiți de faruri, strigand cuvinte neințelese lui. „Blestemata tara! Afurisita tara! si deodata izbucni intr-un hohot de plans.

Fara sa opreasca motorul, sari din masina si strigand in hindustani:

— Unde e locotenentul Bailey? Unde sunt ceilalti ofiteri?

Cei trei soldati care alergasera spre el nu mai strigau, ci stateau incremeniti, amutiti, in lumina farurilor. In sfarsit unul dintre ei, sergentul Pashat Singh, rosti cu un glas sugrumat in hindustani:

— Acolo sunt. Toti sahibii sunt acolo. Casa a cazut pe ei.

Apoi incepura sa bolboroseasca tot felul de cuvinte neințelese si sa se ploconeasca intr-un mod foarte nesoldatesc, de parca s-ar fi simtit intr-un fel responsabili de acest dezastru.

Loder incepu sa zbiere:

— Puneti-va pe treaba, porcilor! Puneti-va pe treaba Scoateti-i pe toti de acolo!

Racnea si injura spre a-si acoperi propriile-i suspine, pentru ca oamenii sai nu trebuiau sa stie ca el, un militar britanic, era in stare sa planga cu hohote. Desi se straduia sa si le stapaneasca, nu reusea, fiindca aceste hohote reprezentau un paroxism fizic, care-l facea sa se cutremure din cap pana-n picioare asemenea unor spasme, iar intre aceste paroxisme tremura in uniforma lui uda leoarca. „Doamne, ajuta-ma sa ma stapanesc! Doamne, ajuta-ma!” se ruga el mintal. Nu se mai simtise in asa hal decat odinioara, pe cand avea patru ani si se afla in casa unchiului sau din Surrey. Atunci il inspaimantase un dulau care sarise in patul lui, noaptea.

Cand alerga spre gramada de pietre, isi dadu seama ca nu avea niciun rost sa se grabeasca, pentru a ajunge acolo… Cruikshank, și Bailey, si Culbertson, si Sampson… nimeni nu putea sa fi ramas viu sub mormanul acela de pietre, de barne si de moloz.

Ajutat de Pashat Singh incepu sa smulga pietre din gramada, taiate odinioara din inima eternului Munte Abana. Le smulgea salbatic, la intamplare, blestemand si suspinand, si deodata dadu peste pian, acel biet si plapand pian degradat de caldura si de umezeala, la care Cruikshank obisnuia sa cante seara dupa cina. „Poate ca tocmai canta la pian, gandi el. Poate ca il voi gasi aici”. Si deodata descoperira corpul bietului Cruikshank dedesubtul pianului distrus. Trupul ii era strivit, insangerat, fara viata. Inclestandu-si pumnii, Loder ii ridica spre cerul din care se revarsa ploaia, amenintandu-l si strigand:

— Blestemata tara! Blestemata si ticaloasa tara!

10

Dupa plecarea lui Loder, cele doua femei varstnice ramasera ghemuite una langa alta pe podeaua verandei. Mrs. Hogget-Clapton suspina isteric, iar Mrs. Simon incerca sa o reconforteze. In cele din urma, tacura amandoua, epuizate de emotiile puternice prin care trecusera. Acum stateau nemiscate si ascultau cu incordare zgomotele indepartate, provenite din orasul lovit de moarte, si care ajungeau pana la ele inabusite de ropotul ploii oribile, de parca ar fi incercat sa descopere prin intermediul acestora ce se intamplase.

— Ma intreb ce s-o fi intamplat baietilor… si lui Hazel si lui Mr. Simon, rosti Mrs. Simon cu voce scazuta.

— Multumesc lui Dumnezeu ca Herbert nu-i aici, spuse Mrs. Hogget-Clapton. Nervii lui n-ar fi putut sa suporte.

— Trebuie sa ma duc acasa. Cred ca am sa pot conduce masina.

Mrs. Hogget-Clapton incepu sa planga din nou, ca o betiva.

— Nu ma parasi. Nu se cuvine sa ma parasiti.

— Imprumuta-mi soferul dumitale.

— Nu pot sa ma misc. Nu ma pot ridica in picioare. Striga-l dumneata. Trebuie sa fie in casa servitorilor.

Mrs. Simon batu din palme, dar nu primi niciun raspuns, asa ca incepu sa strige numele primului servitor, la inceput slab, apoi din ce in ce mai tare, pe masura ce sporea spaima:

— Dalji! Dalji! repeta ea de cateva ori, dar cand vazu ca nimeni nu-i raspunde, tacu, coplesita de o spaima mai ingrozitoare decat cea provocata de cutremur.

Langa ea „ducesa”, sotia directorului bancii din Ranchipur, originara din Shropshire, care isi crease un accent propriu, incepu sa strige iarasi, de data aceasta in jargonul cockney. Nu mai era „ducesa”, ci pur si simplu o femeie vulgara, care avusese o oarecare frumusete odinioara, cand Mr. Herbert Hogget-Clapton se insurase cu ea din pasiune, din slabiciune si din naivitate, ruinandu-si intreaga cariera. De la o vreme o lasa la Ranchipur, fiindca acum, de cand frumusetea ei pierise si pasiunea lui se racise, ii era rusine s-o mai ia cu el la Delhi. Cele doua femei varstnice, prima din Unity Point, Mississippi, si cealalta din Putney stateau inclestate una de alta, parasite, inspaimantate, uitate.

11

Zidurile stravechi dar solide ale palatului de vara se crapara la primul soc al cutremurului, dar un timp ramasera in picioare datorita propriei greutati, clatinandu-se inainte de a se prabusi, aripa estica inauntru si aripa vestica in afara, strivind porticul de la intrare si rondurile de muscate si de cannacaee. Zidul estic o acoperi pe Miss De Souza, infirmiera, pe cele doua cameriste infricosate ale Lady-ei Heston si patru servitori indieni; zidul de vest strivi pe cele doua sentinele sikhs si pe portarul de serviciu la intrare. Servitorii care scapasera teferi iesira din casa si fugira inspre bazar, dar acolo ii prinse tavalugul apei, ucigandu-i si amestecandu-i cu ramasitele caselor daramate si cu alte cadavre aduse de puhoi. In ceea ce mai ramasese in picioare din intregul palat, numai lordul Heston se mai afla in viata, in patul lui din lemn de teck, impodobit cu incrustatii de sidef. Un perete si o parte din acoperis se prabusira, astfel ca ploaia torentiala patrundea biciuindu-i fata, udandu-i asternutul, trezindu-l pentru o clipa din delirul care timp de patrusprezece ore il facuse sa se zvarcoleasca in pat si sa urle la fantomele care il chinuiau, acum chircindu-se, acum incercand sa se arunce pe podea, pentru ca febra si durerile erau atat de violente, incat ajunsese sa se zbata ca un nebun. Cu doua ore inainte de cutremur ganglionii de la vintre incepusera sa se umfle, buboaie inspaimantatoare ii aparusera la subsuori si in gatlej, si o data cu ele il napadisera niste dureri cumplite, care rabufneau pana si prin obstacolul de morfina pe care Maiorul incercase sa-l ridice intre el si chinurile bolii, atat de violente, incat il readuceau intr-o stare de semiluciditate, facandu-l uneori sa-si dea limpede seama de propria lui nenorocire si agonie.

Acum, cand ploaia naprasnica il trezea lent, in scurte tasniri de constienta, se gandi mai intai ca se afla in splendida sa locuinta din Hill Street si ca o teava de apa se sparsese intr-o camera de deasupra lui. Incerca sa-l strige pe Bates, dar delirul il insfaca iarasi, aruncandu-l din nou in lumea oribila a acelor groaznice plasmuiri. Dar, o data cu fiecare val de revenire la constienta, mintea lui se limpezea tot mai mult, si cum valurile acestea aveau o existenta din ce in ce mai lunga, reusi in cele din urma sa inteleaga, dupa valvataia raspandita de orasul in flacari, ca se afla intr-o situatie stranie, intr-o camera devastata, bizara, ca apa ce-i biciuia obrazul izvora nu dintr-o teava sparta ci se pravalea din vazduh, dintr-un vazduh imbacsit de nori, care reflectau lumina valvataii de pe pamantul de dedesubtul lui. Norii stralucitori pareau sa-l apese cu toata greutatea lor pe pat, in vintre si la subsuori il rodea o durere mistuitoare, iar din departari ii ajungeau la ureche vuietele sufletelor zvarcolindu-se in chinuri.

Incerca din nou sa-l strige pe Bates, dar de data aceasta constata ca niciun sunet nu-i iesea printre buze. Gura ii era plina cu un fel de substanta cleioasa care il sufoca ori de cate ori incerca sa vorbeasca. Treptat, intelese ca nu putea scoate niciun cuvant fiindca acea ciudata substanta era propria lui limba, atat de umflata, incat ii umplea intreaga cavitate bucala. Innebunit, inca in delir, se gandi cuprins de o cumplita oroare: Sunt mort. Am si ajuns in iad.

Apoi delirul milostiv interveni pentru un timp cu orori mai blande decat ororile provocate de durerile acelea groaznice, in plina stare de luciditate, si de limba-i monstruos de umflata. Se zvarcoli si se zbatu pana cand efectul morfinei prinse iarasi sa scada, intr-un fel de valuri din ce in ce mai indepartate, eliberandu-i luciditatea pana cand incerca din nou sa-l strige pe Bates, fara ca gura lui sa scoata vreun sunet. In sfarsit, cu putin inainte de miezul noptii, efectul morfinei disparu cu totul, limpezindu-i cu desavarsire mintea, dar lasandu-l prada unor dureri care-l faceau sa-si infiga unghiile in carne, ca si cand ar fi incercat s-o sfasie in speranta ca va putea gasi putina alinare si ca va putea evada astfel din teribila agonie. Zvacnind o data cu fiecare bataie a viguroasei sale inimi, durerea se apropia si se departa in spasme, iar in intervale Heston incepu sa inteleaga cu crescanda limpezime unde se afla si cum ajunsese aici. In tot acest timp voia sa strige: „Unde sunteti? De ce m-ati lasat in iadul asta?” Apoi isi aminti de tocmeala sa cu Maharajahul pentru cai, de targuielile sale cu Dewan-ul pentru fabrici si mai ales de cearta lui cu Edwina. Incerca iarasi sa strige, dar de asta data nu pe Bates, ci pe Edwina: „Nu e cu putinta sa ma paraseasca aici in halul asta, gandi el. Nu ma uraste chiar atat de mult. N-o cred in stare de asa ceva.” Dar gatlejul i se contracta iarasi, iar muschii falcilor incepura sa se inclesteze cu desperare, fara sa scoata insa vreun sunet din cauza limbii lui umflate.

Apoi, pe jumatate delirand, pe jumatate constient, incepu sa isi retraiasca fragmentar intreaga lui viata – acele zile de vacanta cand, copil fiind, pleca la Liverpool pe bicicleta spre a urmari cu privirile pe gentlemen-ii care sareau calari peste garduri si peste santuri, ziua sfadei finale cu tatal si cu mama sa, cand fugise la Londra, fara sa mai incerce de atunci a-i mai vedea, zilele tineretii sale, petrecute in Macassar si Borneo, si apoi cele din statele malaieze, cand facea tot felul de planuri si visuri asupra viitorului, analizand oamenii, studiindu-i cu siretenie, in vreme ce vindea cutite si ceasuri ieftine. Intre crizele de dureri chinuitoare, ca niste impunsaturi de cutit si momentele de delir, retraia acele simtaminte de triumf, amestecate cu amaraciune si dispret pentru semenii sai, simtaminte pe care le incerca ori de cate ori insela pe vreunul din ei sau dadea vreo mare lovitura. In cele din urma ajunse la aceasta calatorie finala in India, atat de urata lui – aceasta Indie, care nu putea deveni o adevarata piata de schimb, fiindca o serie de imbecili din birourile administratiei Indiei refuzau sa-i trateze pe indieni cu asprime, asa cum ar trebui tratati toti aceia dupa urma carora vrei sa scoti mari profituri – aceasta Indie, pe care o ura atat de mult, deoarece cuprindea oameni ca Maharajahul si ca siretul Dewan. Toate acestea ii treceau prin creier, amestecate, confuze, o data cu imaginile atat de dureroase si cu fiorii de frig provocati de ploaia care-l udase pana la piele. Deodata, intr-o strafulgerare de luciditate, gandi: „Nu trebuie sa mor. Nu trebuie sa mor pana nu voi duce pana la capat tot ceea ce vreau sa fac, pana nu voi ingenunchea la picioarele mele aceasta lume blestemata… Nu voia sa moara pana ce nu va cumula mai multe averi, mai multa putere si nu va umple paginile ziarelor sale cu noi articole menite sa-i zdrobeasca pe bolsevici si pe acei slabanogi nenorociti care strigau cerand pace. Ce rost avea pacea? Se alesese cineva cu vreun profit de pe urma pacii? E destul sa privesti dezbaterile acestei blestemate Ligi a Natiunilor… „Trebuie sa ies de aici… Trebuie sa plec! reflecta el cuprins de frenezie. Se ridica in capul oaselor cu pretul unui desperat efort, apoi incerca iarasi sa articuleze numele lui Bates, in ciuda limbii sale hidos de umflate. Se tari anevoie spre marginea patului, mistuit de o suferinta cumplita, ca si cum un cutit cu lama dintata i-ar fi sfasiat vintrele, si vaslind din umeri, se lasa sa cada pe podea. Muschii i se contractara sagetati de o durere ingrozitoare. Apoi paroxismul trecu si nu mai ramasera decat zvacnirile sangelui pompat de inima lui puternica, de taur, ce nu-i ingaduia sa moara. Obsesia ii reveni innebunitoare: „Trebuie sa ies de ici… sa scap din locul asta ingrozitor, din tara asta blestemata. Tarandu-se cu mainile si cu genunchii, se lupta sa ajunga la usa.

Biciuit de ploaie, inainta centimetru cu centimetru pe covorul rosu, turcesc. Cazu de doua ori, sagetat in vintre, in subsuori, si in gatlej de niste intepaturi ca de cutit, provocate de acei viermi, de acele oribile fiinte microscopice care-l devorau; in cele din urma izbuti sa ajunga la usa si, cu o tresaltare a monstruoasei sale vitalitati, se ridica incet, pana ce reusi sa apuce clanta aurita a usii. Dar usa nu se misca, fiindca era blocata de tone de piatra, de moloz, de barne si de corpurile strivite ale lui Miss de Souza si ale cameristelor Edwinei. O zgudui salbatic, bolborosind, inabusit de limba-i umflata si de eforturile sale de a striga: „Ajutor! Scapati-ma! Sunt lordul Heston, marele si puternicul lord Heston. Va platesc oricat veti cere. Va dau tot ce am, numai scoateti-ma de aici! Ajutor! Scapati-ma!”

Dar limba lui ramanea muta. Se umflase atat de mult, incat incepuse sa-l sufoce. Cuprins iarasi de un delir salbatic, avu brusc viziunea mutrei lui Bates, rece, vanata, umezita, incarcata de ura si de dispret. Deodata clanta se desprinse de usa, si Heston se prabusi greoi, intr-un paroxism de durere. Capul lui incins de febra se lovi de coltul marmurei de pe spalatorul victorian. Scapat in sfarsit de dureri si de frigurile delirului, cazu pe covorul rosu, turcesc, atat de ud, si ramase nemiscat sub ploaia torentiala, inrosita de limbile de flacari ale orasului incendiat.

12

Cartierul rezervat celor din casta paria avu cel mai mult de suferit, fiindca era situat in partea cea mai de jos a orasului, pe malul raului si in fata rugurilor funebre, asa ca primi in plin nu numai socul puternic, masiv, al valului de apa, ci si tavalugul caselor daramate si al cadavrelor luate de puhoiul dezlantuit.

La prima zguduire a cutremurului de pamant, Mr. Jobnekar isi luase sotia si pe cei trei copilasi – gingasi ca niste papusi – si iesisera in piateta, unde se adunase deja o multime de oameni. Dar mai inainte de a putea scoate o vorba de incurajare pentru cei din jur, ii ajunse la ureche mugetul indepartat al puhoiului, imbinat cu acel ciudat si parca inabusit strigat de spaima care se ridica deasupra orasului, nu intr-o multitudine de voci izvorate din mii de gatlejuri, ci ca un singur glas, de parca intreaga asezare omeneasca ar fi scos un urlet desperat in fata prapadului care se abatea asupra-i.

Mr. Jobnekar, mai spontan, mai inteligent, mai educat decat cei din jur, sesiza intelesul acestui zgomot si striga:

— Vine puhoiul! Vine puhoiul! Urcati-va pe acoperisuri!

Strigatul acesta, repetat de nenumarate voci, se intinse de la multimea de oameni din piata pana in cartierul castei paria, unindu-se cu urletul de groaza provenit din partea de sus a orasului. Luand in brate pe doi din copii, si urmat de Mrs. Jobnekar, care il cara pe praslea, alerga spre mica lor casa trandafirie, cu perdele impodobite cu dantele de Nottingham, patrunsera inauntru si, urcand cate doua trepte deodata, ajunsera pe acoperis. Dupa ei se napustira si vecinii luand cu asalt scara si urland de spaima. Multimea cuprinsa de panica invada acoperisul plat, pana ce ajunse sa se imbulzeasca atat de cumplit, incat copiii incepura sa fie striviti sub picioarele oamenilor maturi. Mr. Jobnekar abia avu timp sa-si traga sotia dupa el, si intre ei sa-i adaposteasca pe cei trei copii, cand puhoiul se abatu mugind salbatic asupra piatetei, maturand casa dupa casa, strivind sub greutatea apei, a daramaturilor si a cadavrelor purtate de curentul puternic pe putinii barbati, femei si copii care mai ramasesera in piateta propriu-zisa. In acel moment, Mr. Jobnekar isi pierdu orice speranta. Intr-un ultim gest de protectie se stradui sa-si cuprinda nevasta si copiii in bratele sale intinse, apoi se intoarse cu spatele spre puhoi, ca si cand ar fi vrut sa faca zid din corpul lui. Cand muntele de apa izbi casa, aceasta se clatina, parai, gemu, si, aproape simultan, una din extremitatile ei se prabusi, tragand in adancuri ciorchinii de oameni innebuniti de spaima. Apoi ceda si restul cladirii, lasandu-se in jos cu relativa incetineala, asemenea unui animal ranit de moarte, care cade in genunchi inainte de a se prabusi la pamant, apoi se cufunda o data cu sotii Jobnekar si cu cei trei copii ingroziti si plansi, sub asaltul impetuos al torentului. Cand apele se inchisera deasupra capului sau, Mr. Jobnekar continua sa-si stranga in brate copii, de parca ar fi vrut sa-i reconforteze, sa-i linisteasca, in vreme ce gandurile il strafulgerara pentru ultima oara: „Nu trebuie sa mor! Mai am atatea de facut!

Cand puhoiul se avanta peste campiile dinspre Muntele Abana, nicio casa nu mai ramasese in picioare in cartierul castei paria.

13

Trecusera douazeci si trei de ani de cand lucrarile barajului se terminasera, dar nimeni nu banuia ca aceasta minune arhitectonica si tehnica a Indiei avea un defect ascuns. De douazeci si trei de ani, mandrul Maharajah, siretul Dewan, Rasid, Ministrul politiei, Mr. Jobnekar, consilierii de stat, precum si cei mai umili cetateni din Ranchipur avusesera o incredere neclintita in marele baraj. Crezusera in el asa cum credeau in inelul de munti din jur, in neschimbatorul desert de dincolo de masivul muntos, in sfantul si eternul Munte Abana incununat de temple albe profilate pe cerul de bronz. In sufletul tuturor – cu exceptia poate a Dewan-ului, tot atat de batran ca si timpul – dainuise un fel de credinta mistica, aproape copilareasca, in miracolele savarsite de maiestrii ingineri din Occident… lucrari pe care indienii nu le puteau concepe si nici executa. Nu ridicasera inginerii acestia baraje uriase in nord si mari poduri peste Gange si Brahmaputra? Si care dintre acestia ar fi meritat o incredere mai deplina decat amabilul si reputatul Aristide de Groot, care cladise – se spunea – baraje, poduri si uzine in Elvetia sl Austria, in Italia si Suedia, in Brazilia si in China?

Dupa ce noua mii de oameni isi pierdusera viata in marea inundatie, se mai gasira totusi insi in Ranchipur care sa-si aduca aminte de acest Aristide de Groot, privit pe atunci de unii cu o vaga neincredere. Circulasera multe zvonuri pe seama lui, unele probabil imaginare. Se spunea ca n-ar fi elvetian si n-ar fi avut nici alta nationalitate, ca in realitate era un apatrid, un aventurier si un sarlatan. Si-l aminteau ca pe un individ oaches, bondoc, care la sosirea sa in Ranchipur vorbea curent vreo douasprezece limbi, si care isi insusise dialectele hindustani si gujerati cu o remarcabila usurinta si iuteala. Inspirase multora incredere, iar compania lui era foarte cautata, cu atat mai mult cu cat acest om parea lipsit de orice prejudecati in ceea ce priveste rasa, credinta sau culoarea pielii. Limba lui era mai ascutita decat a unei vipere Russell. Cateva personaje cu mintea ceva mai vie, printre care Dewar-ul si batrana Maharani, nu-i puteau uita ochii aceia reci ca ai unui veninos sarpe Krait, ochi care vedeau in toti oamenii doar niste eventuale victime ale lui Aristide de Groot. Dar limba lui de vipera fusese destul de ademenitoare spre a convinge nu numai pe bunul si naivul Maharajah, dar si pe un om de lume ca Viceregele, ca aveau de-a face cu un mare inginer.

Cand ingrozitoarea veste a dezastrului ajunse la urechea Dewan-ului, aflat pe atunci la Poona impreuna cu intreaga si numeroasa lui familie, acesta isi trecuse degetele prin barba lunga si alba, reflectand posomorat: Barajul avea desigur defecte nestiute. Abia mi-l mai amintesc pe acest de Groot. Nu-i pot insa uita ochii. In ochii acestia se ascundea intreaga tragica lacomie a europenilor.

Acum, in vreme ce statea in gradina sa racoroasa, isi spunea ca ar fi trebuit sa se bizuie mai mult pe instinctele care nu-l inselasera niciodata. Regretele acestea tardive erau insa inutile. Dupa ce cugeta o dimineata intreaga, amintirea ochilor aceia ca de Krait il facu sa conchida: Oamenii de felul lui de Groot ar trebui starpiti ca serpii. Daca nu vor fi starpiti, se va termina cu Occidentul. Lumea occidentala se va distruge singura. Asa cum statea acolo, neinchipuit de batran si de intelept, se gandi cu placere la ascutimea mintii lui. Dar rascolirea vechilor lui banuieli nu mai putea readuce la viata cele noua mii de victime – barbati, femei si copii – si nici sa salveze de la distrugere opera constructiva creata de Maharajah cu pretul a cincizeci de ani de lupta si de sacrificii.

Defectul ascuns al barajului nu va putea fi dovedit decat intr-o inalta instanta de judecata, unde Aristide de Groot se va infatisa inconjurat de o armata de avocati corupti si plini de bani. Oricand omul acesta va putea sa invoce in apararea sa un argument greu de rasturnat: prabusirea barajului si consecinta sa imediata – inundația – au fost posibile datorita socurilor violente ale cutremurului. Totusi, dupa inundatie, cand marele lac de acumulare se va goli, lasand la vedere peretii sfaramati ai barajului, se va putea constata ca intreaga constructie fusese facuta in graba si dupa metode cu totul depasite, compozitia betonului fusese necorespunzatoare, iar cantitatea de beton armat insuficienta. Ceva mai mult, se folosise nisip maritim, nepotrivit scopului, deoarece continea sare, dar care nu necesitase mari cheltuieli de transport, fiindca marea era aproape. Va fi cu neputinta sa se faca dovada ca unul din aceste elemente contribuise hotarator la producerea dezastrului. Verdictul cel mai sever ce se putea spera ar fi constatat ca Aristide de Groot fusese un constructor incapabil, dar asa ceva nu l-ar fi impresionat din cale-afara pe de Groot, care avea si alte sageti la arc si care uitase probabil de multa vreme ca exercitase vreodata profesia de inginer constructor.

Guvernul britanic dezvalui dedesubturile ascensiunii lui Aristide Groot, dupa epoca aceea cetoasa si relativ mizera, cand construise marele baraj din Ranchipur. Membrii comisiei de ancheta constatasera ca de Groot nu se mai ocupa de constructii hidro-energetice de foarte multa vreme si ca in realitate nici nu obtinuse vreodata diploma de inginer. In ultimii ani avea mari interese in afacerile petroliere, in operatiile de import-export, in fabricarea de munitii si in alte combinatii dubioase. Exploatand mizeria unor natiuni falimentare si indeletnicindu-se cu comertul armelor aducatoare de moarte, acumulase o avere fabuloasa dar foarte greu de depistat. Se pare ca o parte din capitalurile sale erau plasate la New York, Londra, Paris si Amsterdam, iar restul undeva in Suedia. Guvernul britanic mai descoperise ca acelasi sinistru personaj cu ochi vicleni de Krait si cu limba ascutita ca vipera Russell avea marele talent de a crea vaste piete de desfacere pentru pustile, proiectilele, tunurile si mitralierele fabricate de el, si ca tot el aprinsese razboaie, revolutii si mari turburari interne in diferite tari de pe glob. Mai scosese la iveala si faptul ca de Groot escrocase cu doua milioane de lire sterline guvernul de facto al Chinei, in baza unui contract de furnituri militare, ca introdusese prin contrabanda arme in Afganistan, ca avea legaturi ascunse cu regimul hitlerist si ca investise mari capitaluri intr-o organizatie subterana, care se ocupa cu traficul de stupefiante.

Foarte repede, Aristide de Groot deveni omul misterios, atat de iubit de gazetarii in cautare de vesti senzationale. Ascunzandu-si ochii dupa paravanul unor ochelari negri, faimosul personaj parasi pe furis castelul sau in Compiègne, spre a-si petrece vacanta in Peru. Nu se ostenise sa fuga fiindca s-ar fi temut de mania autoritatilor. Guvernul britanic constata ca Aristide de Groot era oarecum invulnerabil, deoarece avea prieteni foarte sus-pusi: „barbati de stat, senatori si bancheri din lumea veche si din lumea noua. Era, asadar, protejat cu prisosinta. Guvernul britanic mai constatase, oarecum stupefiat, ca cinci dintre cele mai importante personaje din Londra, printre care lordul Heston si rivalul sau in domeniul presei, lordul Skillington, isi petreceau wekend-ul cu Aristide de Groot, fie pe iahtul acestuia, fie in castelul sau de langa Compiègne sau in vila de la Biarritz. Guvernul ajunsese chiar la concluzia ca tragedia de la Ranchipur constituia una dintre faradelegile minore ale lui de Groot. Si nici in legatura cu aceasta nu se putea face mare lucru, atata vreme cat lordul Skillington (care supravietuise lordului Heston) scria intr-unul din faimoasele sale articole: „Nu putem ingadui fortelor de stanga sa opereze in libertate in tara noastra. Indata dupa aceasta filipica, lumea intelese ca ar fi oportun sa se faca mai putin zgomot in jurul lui Aristide de Groot. La scurt timp acesta se inapoie din Peru si isi regasi sotia – pe care o cunoscuse odinioara intr-un bordel din Trieste – in superbul lor castel Luis al XIII-lea, inaltat nu departe de poarta unde Jeanne d´Arc cazuse prizoniera.

La urma urmei nu avea mare importanta pentru crestinatate – preocupata de lecuirea propriilor ei rani – ca noua mii de bastinasi fusesera striviti si inecati in cateva minute, si ca Ranchipur, cel mai bine guvernat stat din rasarit fusese devastat de un dezastru pentru o intreaga generatie. Nenorocirea aceasta se petrecuse undeva departe, desi distanta parea cu mult mai mica astazi decat acum o jumatate de secol. Ramanea totusi destul de indepartat, astfel incat sa nu mai sporeasca povara amenintarilor internationale, conferintelor, razboaielor civile, aliantelor secrete, intrigilor, lacomiilor, fanatismelor, amaraciunilor si urii care apasa deja umerii civilizatiei occidentale.

Barajul care fusese un fel de simbol al increderii Occidentului in desavarsirea tehnica, onestitatea, spiritul de organizare si superioritatea Occidentului, simbolul acesta intrupat de baraj se fisurase de multa vreme si apoi se prabusise.










Politica de confidentialitate

.com Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 PROIECT DE LECTIE Clasa: I Matematica - Adunarea si scaderea numerelor naturale de la 0 la 30, fara trecere peste ordin
 Proiect didactic Grupa: mijlocie - Consolidarea mersului in echilibru pe o linie trasata pe sol (30 cm)
 Redresor electronic automat pentru incarcarea bateriilor auto - proiect atestat
 Proiectarea instalatiilor de alimentare ale motoarelor cu aprindere prin scanteie cu carburator

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 Proiect diploma Finante Banci - REALIZAREA INSPECTIEI FISCALE LA O SOCIETATE COMERCIALA
 Lucrare de diploma managementul firmei “diagnosticul si evaluarea firmei”

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 CONTABILITATEA FINANCIARA TESTE GRILA LICENTA
 LUCRARE DE LICENTA - FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 Proiect atestat informatica- Tehnician operator tehnica de calcul - Unitati de Stocare
 LUCRARE DE ATESTAT ELECTRONIST - TEHNICA DE CALCUL - Placa de baza
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 Proiect atestat tehnician in turism - carnaval la venezia

Cartea junglei - rudyard kipling
Legenda valaha al. mitru - strigatul huhurezului
Judith mcnaught - westmoreland
Legenda valaha al
Jeffrey archer - sa-i spunem presedintelui?
JEFFREY ARCHER - O tolba plina cu sageti
Kazuo Ishiguro - Ramasitele zilei
CHICOTELE LUI MARS SI SUSPINELE DE FRUSTRARE ALE ATENEI



Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu