HRANA SI APA IN VIATA ANIMALELOR

Hrana si apa in viata animalelor

Dintre factorii care influenteaza existenta faunei salbatice, hrana joaca un rol central in autoconservarea, autoreproducerea si productivitatea populatiilor. Nu exista specie care sa nu aiba nevoie de hrana, exista insa diferentieri pronuntate intre profilul alimentar al diverselor specii, acestea avand rol si in conturarea diferentierii arealului, iar in cadrul teritoriilor gestionate, o oarecare distributie, care iese in relief mai bine in perioadele de iarna. Aceasta distributie este, desigur, rezultatul actiunii a numerosi factori, dar esentiali sunt hrana, apa, adapostul si, uneori factorii speciali.

Prin hrana faunei salbatice se intelege orice material organic ingerat de exemplarele acestuia in vederea asigurarii metabolismului. Desigur, aceasta definitie nu poate fi completa pana nu precizam si multe alte lucruri. Astfel, trebuie sa ne raportam la preferintele animalului, pentru care hrana poate fi preferata, obisnuita sau fortata.

In raport de cele trei categorii, hrana poate avea un randament superior, mediu sau slab. Acest lucru va avea influenta, in primul rand, asupra cantitatii consumate. Dar, in cazul hranei fortate, randamentul ramane atat de slab, incat se pare ca un animal care se hraneste doar cu hrana fortata slabeste lent, dar progresiv, astfel ca supravietuirea ii este asigurata cel mult 30 de zile.

Examinand hrana consumata de un animal, constatam ca ea se schimba nu numai in decursul unui an, dar si in decursul sezoanelor de vegetatie (aparitia diverselor plante erbacee, a mugurilor plantelor lemnoase, a frunzelor s.a.m.d.). Dar, se pot distinge, prin observatii, diferentieri, remarcandu-se preferinte fata de mugurii de salcie capreasca, amentii alunului etc. Anumite diferentieri se pot remarca  si la consumatorii secundari sau tertiari, fara a mai vorbi de animalele omnivore. La carnivore, unele diferentieri apar in conditiile in care hrana specifica le lipseste. Insa, cele care nu se pot obisnui cu un alt fel de hrana, cel putin pe termen scurt, in general, pier sau produc pagube in gospodariile oamenilor, pierind, in ultima instanta, de mana acestora. Acest aspect si altele ridica problema hranirii intr-o oarecare masura si a carnivorelor, lucru ce pana nu demult era de neconceput, dar care astazi, din cauza dezechilibrelor accentuate din natura, nu poate fi ocolit.

Nevoile de hrana ale animalelor salbatice inregistreaza schimbari nu numai in decursul unui an, ci si in decursul existentei lor. Este evident ca iarna nevoile de hrana sunt mai mari decat vara, dar ele sunt crescute si in timpul toamnei. Iarna, consumul energetic este mult mai mare, ceea ce determina si un consum ridicat de hrana. Animalele se pregatesc pentru aceasta, acumuland grasimi in stratul adipos (mistret, cerb etc.) sau isi fac rezerve de hrana (veverita).

In decursul vietii, nevoile de hrana se diferentiaza si pe varste si pe sexe. Astfel, dupa perioadele de imperechere, nevoile de hrana cresc, mai ales la femelele si masculii care nu prea mananca in aceste perioade. Nevoile de hrana la femelele gestante se mentin apoi si cresc succesiv pe perioada de gestatie si lactatie la mamifere. Apar apoi nevoile de hrana ale puilor, care se adapteaza mai incet sau mai rapid la hrana adultilor, ceea ce determina, pentru femelele cu pui, anumite localizari, in care exista hrana necesara.

Cercetarile efectuate au relevat, in primul rand la erbivore, o oarecare dependenta de numarul de specii de plante ce stau la dispozitie spre consum. Astfel, se considera sarace acele locuri unde capriorul gaseste doar 30 - 40 de specii si bogate acelea in care numarul speciilor depaseste 70 - 80, desigur, nefiind vorba de aparitii singulare ale plantelor, ci de o prezenta semnificativa. Astfel, un arboret cu Oxalis acetosella, in care apar sporadic si alte specii de plante erbacee, va ramane in categoria celor sarace din punct de vedere nutritiv.

O analiza teoretica a nevoilor de hrana in functie de greutate si metabolism este data in tabelul urmator.

Tabelul 8

Cercetarile efectuate de noi au evidentiat ca biomasa vegetala disponibila pentru hrana animalelor salbatice difera in functie  de tipul de padure, varsta si consistenta padurii, compozitia si etajarea padurii si oscileaza vara, in medie, intre 50 si 1762 kg la hectar. Din aceasta cantitate se poate conta doar pe 10-20%. Aceste cantitati scad toamna cu 40-50%, iar iarna raman doar 10-20% din ce se gaseste vara. Un segment important in primul rand pentru mistreti il constituie biomasa accesibila din sol (pana la 15-20 cm adancime). In tipurile de padure cu troficitate ridicata se gasesc 231-2862 kg la hectar, din care se pot consuma 15-20%. Probele recoltate se diferentiaza destul de mult in ceea ce priveste continutul in proteine, lipide si glucide.

Energia calorica raportata la 1 kg biomasa uscata la 105⁰C oscileaza intre 2863,80 cal si 4582,83 cal. Tinand cont de faptul ca biomasa uscata consumabila oscileaza intre 0,58 kg/ha si 48,54 kg/ha, putem estima capacitatea trofica naturala a arboretelor pentru speciile faunei cinegetice pe care le gestionam in teren. Pentru exemplarele crescute in captivitate, necesarul energetic se diminueaza vara cu pana la 50-60%, iar iarna cu 15-30%.

Calitatea trofica a plantelor din flora spontana difera de la specie, la specie si, in decursul unui an, de la o perioada la alta. In general, la plantele lemnoase se cunoaste ca maximum de substante nutritive este concentrat in lujerii anuali si frunze, in lunile mai - iunie, motiv pentru care tocmai atunci trebuie recoltate frunzarele pentru hrana de iarna.

In general, insa, se remarca diferentieri importante intre specii in continutul de proteina, calciu, fosfor etc. Aceste calitati, raportate la nevoile de proteina, calciu etc. ale animalelor incep sa explice necesitatea acestor plante si momentul consumului pentru acoperirea nevoilor animalelor.

In conditiile in care vegetatia cere o dezvoltare cat mai apropiata de cea naturala, fauna care convietuieste in astfel de ecosisteme se adapteaza ca varietate si efective, formand o retea trofica complexa. Pe masura ce vegetatia devine o cultura cu structuri simplificate, scade capacitatea trofica si apar dezechilibre intre fauna si vegetatie, care pot conduce la pagube, cat si  la pierderea unor specii animale al caror efectiv s-a redus, scazand sub limita inferioara a supravietuirii. Astfel de situatii, care genereaza crize alimentare, ce apar mai ales in timpul iernilor, au generat si solutia hranirii complementare.

Tocmai pentru a putea interveni corespunzator nevoilor trofice este necesara cunoasterea capacitatilor trofice naturale. Acestea sunt destul de diferite, in functie de zona in care se situeaza teritoriul studiat: pasuni, culturi agricole, lunci, zone umede, balti sau arborete. Daca intre aceste zone exista diferentieri calitative si cantitative notabile, atunci trebuie sa mentionam ca si in cuprinsul lor exista astfel de diferentieri. Ceea ce complica si mai mult lucrurile este faptul ca teritoriile gestionate pentru conservarea si valorificarea faunei cuprind, in proportii diferite, culturi agricole, zone umede si paduri. Solutia este, desigur, studierea capacitatii trofice a fiecareia si raportarea la suprafata ocupata. Desigur, acest lucru ar trebui evaluat pe fiecare sezon sau cel putin iarna si vara. In felul acesta s-ar putea estima cat din nevoile trofice ale animalelor sunt acoperite de hrana naturala si cat timp in decursul anului. Reprezentarea schematica a unui caz particular este data de graficul de mai jos.

Figura 13. Raporturile intre hrana complementara si hrana naturala

in decursul unui an

Dar aceasta schema este valabila intr-un anume an, cand stratul de zapada are o anumita grosime in ianuarie - februarie si noiembrie - decembrie. Daca zapada cade din octombrie si se mentine pana in aprilie, situatia se schimba semnificativ.

Un management corect va trebui sa aiba in vedere situatia cea mai putin favorabila pentru a evita pierderile, prin debilitare si infometare.

Hranirea complementara

Din cele expuse mai sus rezulta ca fauna de interes cinegetic poate dispune de o anumita cantitate de hrana naturala, care este completata, prin grija omului, cu hrana complementara, atunci cand hrana naturala nu este suficienta. Pana in prezent, s-a studiat prea putin hrana naturala a speciilor de interes cinegetic in sezonul de vegetatie, dar se pare ca ea satisface, in general, nevoile acestora. Desigur, insa, ca pentru ameliorarea calitativa a speciilor faunei cinegetice, va fi necesara o mai buna cunoastere a situatiei din teren. in privinta hranei complementare, observatiile si incercarile facute permit formularea unor recomandari destul de precise in raport cu preferintele si nevoile fiecarei specii.

Iepurele are nevoie de hrana complementara in perioadele in care solul este acoperit de un strat de zapada mai gros de 20 cm. Se recomanda utilizarea lucernei, care va fi prinsa in smocuri de arbori sau de tufe la o inaltime convenabila. Alaturi, se ofera ramuri de porni fructiferi, ulm si acerinee, sfecla, varza, nap etc. in general, se va avea in vedere ca hrana suculenta sa fie ferita de inghet, pentru a preveni imbolnavirea in randul faunei de interes cinegetic. La fiecare 100 ha teren agricol si 20 ha padure se face o "hranitoare" sau un punct de hranire. Hrana necesara se calculeaza pe, o perioada de 150 zile (01.09 - 31.03), cu un decalaj de 15 - 30 zile intre zona de campie si cea de deal, socotind pentru fiecare individ 70 g furaje uscate pe zi (fan, lucerna), alaturi de care se mai pot administra varza, sfecla, morcovi furajeri si seminte.

Fazanul manifesta preferinte fata de semintele de buruieni, de hrisca, porumb, bob, grau, fasole, sorg, salcam, corn, paducel, ghinda, floarea-soarelui, orz, alaturi de care consuma insecte si chiar carne de cadavre. Hranirea se face diferentiat,  in functie de provenienta fazanilor (liberi sau din crescatorie) si perioada din an. Astfel, in fondurile cu caracter de cultura intensiva pentru fazani in conditii naturale, intre 1 mai si 30 septembrie se administreaza 10 g/cap/zi, iar pentru exemplarele lansate din crescatorii 40 g/buc./zi. in intervalul de la 1 octombrie la 30 aprilie se vor asigura ratii de 40 (50) g/cap/zi. In celelalte terenuri, in perioada de vara nu se va asigura hranirea fazanilor, iar ratia de iarna va fi doar de 30 g/cap/zi. Hrana va fi constituita din diferite seminte de buruieni, de hrisca, porumb. bob, grau, fasole, sorg, salcam, corn, paducel, ghinda, floarea-soarelui, orz, cartofi, napi, gulii si varza furajera. Semintele se vor pune sub un strat de pleava, sub hranitori, plasate la 20-40 m de liniile parcelare, avand densitate de o hranitoare la 10-20 ha padure. Apa va fi asigurata la hranitori in vase curate, daca nu exista in apro-piere surse naturale. Se recomanda ca in perioadele cu un strat gros de zapada sa se deschida partii de acces la hranitori.

Potarnichea se preteaza in cea mai mare masura la hrana complementara in timpul iernii, cand campul acoperit de zapada nu-i mai asigura existenta. Se impune, pentru aceasta perioada, administrarea unei ratii zilnice de circa 20 g/cap, din care 15 g vor fi seminte de grau, canepa, porumb sfaramat, sorg, hrisca, deseuri de treier, seminte de buruieni, alaturi de care se adauga varza furajera si napi porcesti. Hrana se distribuie in hranitori amenajate langa maracinisuri sau tufe, in locuri adapostite, departe de arbori. Hrana va fi imprastiata, pentru ca potarnichea sa o caute si sa fie retinuta mai mult sub adapost. Intervalul de hranire: 1 noiembrie - 31 martie.

Capriorul are nevoie de cantitati mai mari de hrana, in raport cu greutatea sa corporala si in functie de hrana naturala. Se recomanda utilizarea frunzarelor, nutreturilor insilozate, a fanului, precum si a concentratelor (ghinda, castane, jir, ovaz, porumb); de asemenea, varza, napi, gulii etc. Hranirea complementara se asigura in intervalul 1 noiembrie - 31 martie, cu un decalaj de 15 - 30 zile intre zona de campie si cea montana, ratia zilnica fiind de 0,8 (1,5 kg)/exemplar. Ea cuprinde 0,2 (0,3) kg nutreturi combinate, granulate, porumb etc. si 0,6 (1,2) kg furaje uscate. Pentru administrare se vor prefera hranitoare mai mici si mai numeroase, deoarece hranitoarele mari concentreaza prea multe exemplare si inlatura de la hranire o parte din ele. in imediata apropiere a hranitoarelor se vor amplasa 1-2 sararii (3 kg sare/an/cap).

Cerbul lopatar va primi hrana complementara in perioada 1 noiembrie - 31 martie, ratia zilnica fiind de 1,5 (2,3) kg/exemplar. Ea va cuprinde 0,5 (0,8) kg seminte, granulate, porumb, sfecla, castane, ghinda, gulii etc. si 1,0 (1,5) kg furaje uscate. Anual, se va asigura o ratie individuala de 5 kg sare/exemplar.

Cerbul comun va beneficia in intervalul 1 noiembrie - 31 martie de o ratie zilnica de 2,3 (3,7) kg pentru fiecare exemplar. Din aceasta, furajul uscat va ocupa 1,5 (2,5) kg, iar restul va fi constituit din ghinda, castane, napi, gulii, sfecla, varza furajera etc. Se recomanda utilizarea de hranitoare mai mici si mai multe, langa care se vor amplasa si sarariile. Anual, se va asigura o ratie individuala de 10 kg sare/exemplar.

Mistretul necesita si el hrana complementara, mai ales ca este sensibil la lipsa hranei. In anii lipsiti de fructificatie la fagacee sau cvercinee si cu solul inghetat, este necesara hranirea complementara pentru a-1 salva de la moarte, a-i pastra vitalitatea si pentru a-1 lega de teren. Hrana va consta din colete de sfecla, cartofi, porumb, orz, ovaz, ghinda, castane, sfecla, deseuri de treier, napi porcesti, precum si deseuri de abator sau cadavre de la serviciul de ecarisaj. in intervalul 1 noiembrie-31 martie, ratia zilnica va fi de 1,5 - 1,7 kg/exemplar, fiind constituita din 1,0 (1,3) kg nutreturi combinate, granulate, porumb, samburi etc. si 0,4 kg suculente. Pe terenurile cu densitate foarte mare, in restul timpului se asigura 0,2 kg/zi/exemplar porumb, furaje concentrate, samburi etc. Hrana se plaseaza sub gramezi de frunze uscate, in gropi, de unde este scoasa de animale prin ramare.

Capra neagra va avea asigurata hrana complementara intre 1 noiembrie - 31 martie, constituita din nutreturi combinate, concentrate etc. Ratia zilnica va fi de 0,2 (0,3) kg/exemplar. Administrarea se va face sub molizii stufosi de la limita altitudinala a padurii. Anual, se va asigura o ratie individuala de 5 kg sare/exemplar.

Muflonul va primi, in intervalul 1 noiembrie - 31 martie, o ratie zilnica de 1,1 - 1,8 kg/exemplar, fiind constituita din 0,3 - 0,4 kg nutreturi combinate, porumb etc. si 0,8 - 1,4 kg furaje uscate. Administrarea se va face in hranitoare. Se va prevedea si o ratie anuala de 3 - 4 kg sare/exemplar.

Ursul va avea asigurata, intre 1 martie - 1 noiembrie, o ratie zilnica de 3 - 5 kg/exemplar, din concentrate. Pe fondurile cu caracter special se va asigura in restul anului 1,5 kg/exemplar, concentrate.

Dropia va primi o ratie zilnica de 100 g seminte in intervalul 1 noiembrie - 31 martie.

Sarariile

Constituie unul din mijloacele cele mai eficiente de retinere a faunei cinegetice in teren, sarea jucand totodata un insemnat rol in metabolismul animalelor. Pentru cervide si capra neagra sarea este indispensabila si, din acest motiv, sarariile sunt distribuite in special pe terenurile cu aceste specii.

Sarea este cautata si de mistreti, porumbei si chiar de iepuri. In distributia sarariilor se va tine seama ca, in terenurile populate de caprior sau capra neagra, sa existe una la 25-50 ha padure, pentru lopatar una la 50 - 80 ha si pentru cerb una la 100 - 200 ha.

In vederea planificarii cantitatilor de sare necesara, se vor lua in calcul 2 - 3 kg pentru un caprior, 4 - 5 kg pentru un lopatar si capra neagra si 10 kg pentru un cerb, in decursul unui an.

Ogoarele pentru hrana faunei cinegetice

Pentru asigurarea necesarului de hrana, gestionarul fondului de vanatoare isi va stabili strategia pentru procurarea hranei faunei de interes cinegetic. In acest sens se va calcula necesarul pe sortimente si se va stabili daca va fi produsa sau procurata. in cazul in care se va conveni ca ea sa fie produsa in totalitate sau partial, in functie de productia minima ce se poate realiza, se face estimarea suprafetei necesare fiecarei culturi. Productia realizata va fi depozitata sau expusa direct consumului faunei cinegetice. Cantitatea ce va fi depozitata va trebui sa aiba corespondent in capacitatea depozitelor de hrana.

Speciile de plante alese spre a fi cultivate pe ogoarele de hrana trebuie sa fie adecvate statiunii, sa aiba valoare nutritiva ridicata, sa fie consumate de animale, sa aiba o productie cantitativa ridicata etc. Cateva din speciile ce se iau obisnuit in considerare sunt urmatoarele:

Lucerna (Medicago sativa) este valoroasa pentru continutul in proteine (12,1%) si saruri minerale. Da in medie intre 15 000 - 40 000 kg masa verde la hectar, respectiv 5 500 7 000 kg fan. Se seamana primavara in sol arat de cu toamna la cea. 30 cm adancime, bine discuit si grapat, se insamanteaza la 2 - 3 cm. Recoltarea se face cand planta a inflorit doar partial.

Trifoiul rosu (Trifolium pratense) - destul de valoroasa, se poate cultiva in regiunile de deal si munte. Se seamana primavara devreme, in sol bine pregatit, la o adancime de 1 - 3 cm. Da o productie de 3 000 - 5 000 kg fan la hectar, cu un continut de proteine de circa 12%.

Sparceta (Onobrychis viciifolid) - are valoare nutritiva destul de ridicata (10-15% proteina), rezista bine la seceta si inghet, ceea ce o plaseaza in zonele secetoase ale tarii, unde da 3 000 - 6 000 kg fan la hectar.

Ghizdeiul (Lotus corniculatus) - poate fi semanat singur sau in amestec cu trifoiul alb (Trifolium repens) si alte plante, contine circa 13% proteine brute.

Da 3 000 - 5 000 kg fan la hectar.

Orzul (Hordeum vulgare) - are un continut de 9,4% substante proteice, din care 6,6% digestibile. Se seamana toamna in sol bine pregatit, la 3 - 4 cm adancime. Produce intre 2000 - 4500 kg la hectar.

Ovazul (Avena sativa) - are un continut de 10,3% substante proteice, din care 8% digestibile. Se seamana in sol bine pregatit, manifesta mai putine pretentii fata de sol; adancimea de semanat - 3 cm. Produce intre 1 200 - 3 500 kg la hectar.

Porumbul (Zea mays) - are un continut de 9,3% (11,73% la hibrizi) proteine. Cere soluri bine pregatite si zone calduroase, se seamana in jur de 15 kg boabe la hectar, la o adancime de 10 - 15 cm. Productia oscileaza intre 1 100 - 7 000 kg la hectar.

Sorgul (Sorghum durra) - are un continut de 10,06% proteine (unele soiuri chiar 13,1%). Este o specie pretentioasa, cere soluri nisipoase profunde. Se recomanda a se semana la 2 - 7 cm adancime, in luna mai. Productia oscileaza intre 1 000 - 8 000 kg la hectar.

Meiul (Panicum miliaceum) are un continut de 10,6% proteine. Se seamana in zone calduroase, cere soluri mijlocii bine pregatite la o adancime de 3 - 5 cm. Realizeaza productii intre 700 - 2 000 kg la hectar.

Hrisca (Fagophyrum sagittatum) are un continut de 10,8% proteine brute. Este o planta de zone mai inalte, dar pretentioasa fata de caldura. Solurile cu textura mijlocie spre luto-nisipoasa ii sunt favorabile arate, bine lucrate cu grapa si cultivatorul. Semanatul se face la 3-11 cm. Produce intre 700 - 1 000 kg la hectar.

Rapita (Brassica napus ssp. oleifera) - are un continut de 19 - 24% proteine brute. Planta putin pretentioasa la clima, dar foarte pretentioasa fata de sol. Se seamana cea. 12 - 15 kg la hectar, la 2 - 5 cm adancime. Produce 500 - 2 500 kg seminte la hectar.

Topinamburul (Helianthus tuberosus) este o planta ce produce tuberculi (10 000 -35 000 kg la hectar) si tulpini aeriene (30 - 50 tone). Plantarea tuberculilor ce contin 1 - 2% proteine brute se face primavara sau toamna in sol bine pregatit, in randuri situate la 50 - 60 cm, la o adancime de 8 - 10 cm (12 - 15 cm in soluri usoare). La inceput sunt indicati tuberculii de 30 - 50 g. in primul an de cultura in cuiburi se introduc si cartofi, in proportie de 20%.

Cartoful (Solanum tuberosum) este bine consumat de speciile de interes cinegetic. Contine 1 - 3% proteine pe langa amidon si zaharuri. Cere multa umiditate si soluri bine afanate. Se planteaza in cuiburi la 5 - 17 cm adancime. Da o productie intre 7 000 - 14 000 kg la hectar.

Sfecla de zahar (Beta vulgaris var. altissima) este o planta ce contine 1,3 - 2,3% proteine si 16 - 18% zahar. Este adaptata climatului temperat si pretinde soluri profunde, bogate in humus si elemente fertilizante. Terenul se ara de cu toamna, primavara urmand sa fie afanat si nivelat. Se seamana destul de timpuriu, deoarece samanta germineaza la 4 - 5°C, la distanta de 50x20 cm si o adancime de 2 - 4 cm. Productia oscileaza intre 25 000 si 45 000 kg.

Sfecla furajera (Beta vulgaris var, crassa) - contine intre 1.2 si 2,4% proteine. Este adaptata climatului temperat si cere soluri cu umiditate suficienta, se seamana dupa sfecla de zahar, in randuri, la 50 cm si cu o distanta de 25 - 30 cm pe rand. Produce intre 15 000 - 50 000 kg la hectar.

Morcovul furajer (Daucus carota) contine 1,2 - 1,7% proteine, 9,3 - 9,7% extractive neazotoase, din care jumatate zahar si restul glucoza, amidon si dextrina. Contine o cantitate insemnata de caroten (provitamina A), are pretentii mai reduse fata de cultura si se poate cultiva pana la 1 000 - 1 600 m altitudine. Cere soluri usoare sau mijlocii, permeabile si bine afanate. Solul se prelucreaza atent. Semanatul se face primavara devreme, in mustul zapezii. in randuri de 35 - 45 cm la o adancime de 1 - 2 cm. Productia oscileaza intre 15 - 60 tone Ia hectar, la care se adauga frunzele ce reprezinta 25%o din productia de radacini.

Guliile furajere (Brassica napus) cunoscute si sub denumirea de napi contin 1,6 -2,3% proteine. Sunt plante de climat umed si racoros, avand pretentii reduse fata de caldura. Pretind soluri afanate, permeabile si bogate in humus, nisipo-lutoase pana la argilo-lutoase. Se recomanda fertilizarea cu 150 - 200 kg azotat de amoniu si sare potasica si 200 - 300 kg superfosfat, iar pe soluri acide amendamentul de var. In solul bine pregatit se seamana primavara devreme, in randuri Ia 40 - 50 cm, la adancime de 1,5-2 cm pe rand, se Iasa 25 -30 cm la rarire si apoi se mai fac doua prasile. Productia este de 20 000 - 50 000 kg radacini si 4 000 - 10 000 kg frunze la hectar.

Pe ogoarele de hrana se pot face culturi in amestec, in care gramineele sa fie combinate cu leguminoase. Cele mai cunoscute sunt borceagurile in care sunt cultivate mazarichea, orzul, ovazul, secara. Aceste combinatii dau 20 000 kg masa verde sau injur de 4 000 kg fan la hectar.

Nutreturi utilizate pentru fauna de interes cinegetic

Nutreturile sunt produse de natura organica sau anorganica care prin calitatile nutritive asigura exigentele animalelor. In vederea hranirii corecte este necesar ca, pe de o parte sa se cunoasca cerintele de hrana ale animalelor, iar pe de alta parte, valoarea nutritiva a nutreturilor. Acestea din urma se pot clasifica dupa continut, dupa compozitia chimica etc. Astfel, dupa origine avem nutreturi vegetale, nutreturi de origine animala, de origine minerala si de sinteza. Dupa continut avem nutreturi concentrate (cele care la unitatea de greutate au un volum mic si o cantitate mare de substante nutritive) si nutreturi voluminoase (de volum), care contin o cantitate mica de substante nutritive intr-un volum mare, raportat tot la aceeasi unitate de greutate.

Nutreturile vegetale cuprind nutreturile verzi (pajisti naturale si nutreturi verzi cultivate), fanurile, silozul (nutretul murat), nutreturile de volum (paiele, cocenii), radacinoasele, tuberculiferele, grauntele, semintele etc.

Nutreturile de origine animala cuprind deseurile de abator, animalele de la ecarisaj (pentru hranirea carnivorelor), subprodusele lactate (pentru animalele crescute in captivitate sau semilibertate), fainuri din subproduse animale (oase, sange etc).

Nutreturile de origine minerala cuprind in primul rand sarea de bucatarie, dar. treptat isi fac loc mai ales in formulele de hranire artificiala numeroase alte substante minerale.

Nutreturi combinate Pentru hranirea cat mai eficienta a animalelor s-au conceput combinatii de furaje care sa asigure cat mai bine nevoile acestora. Pentru fiecare specie se au in vedere anumite combinatii care insa au variante in raport de varsta si sex. Aceste combinatii se cunosc sub denumirea de furaje concentrate. Ele cuprind obisnuit o suita de furaje produse sau subproduse ale agriculturii (graunte, seminte, radacinoase, tuberculi, fructe) ale industriilor alimentare (tarate, sroturi, melasa, borhoturi, drojdie de bere, drojdii furajere, faina de carne, faina de peste, faina de oase, faina de sange) si ale industriei chimice (uree, creta furajera, fosfati furajeri, microelemente de uz furajer etc.). Ca urmare a cercetarilor intreprinse s-a stabilit rolul important pe care il joaca astazi unele substante aditionale de uz furajer, cum ar fi substantele biostimulatoare (antibioticele, hormonii), preparatele enzimatice (culturi bacteriene selectionate) ca si unele substante aromatizante, substante antioxidante, substante conservante si substante corectoare de gust.

Nutreturile combinate pot fi clasificate in: nutreturi combinate complete, ce cuprind toate substantele de care are nevoie animalul furajat (furajele granulate pentru fazani, cervide, urs etc), nutreturi combinate proteino-mineralo-vitaminice, care sunt destinate completarii furajelor energetice (porumb, fanuri etc.) si in premixuri realizate din microcomponente vitaminice si minerale.

Premixurile se clasifica in premixuri minerale, premixuri vitaminice, premixuri cu vitamine si diverse substante medicamentoase (pentru stimulare, tratament curativ sau preventiv etc.), premixuri complexe, care contin substante minerale, vitamine, biostimulatori, aminoacizi care se intalnesc obisnuit sub denumirea de zooforturi.

Dintre toate categoriile de nutret amintite, in practica gospodaririi fondurilor de vanatoare o pondere mare o au frunzarele, fanurile, nutretul insilozat, radacinoasele, semintele, grauntele si fructele de padure.

Fanul se recolteaza atat de pe ogoarele de hrana, cat si de pe pajistile naturale. Recoltarea se face cand plantele au inceput sa infloreasca, majoritatea fiind doar imbobocite. Uscarea se va face pe cat posibil pe capre, garduri de lemn etc. Depozitarea se va face in capite sau fanare, dupa deplina uscare. Valoarea nutritiva a fanurilor naturale si cultivate se prezinta in tabelele de mai jos. Din acestea rezulta si importanta alegerii momentului in care se realizeaza fanurile.

Valoarea nutritiva a fanului natural

(dupa ICZ)

Tabelul 9

Valoarea nutritiva a fanului de lucerna si de trifoi

(dupa ICZ)

Tabelul

Frunzarele se recolteaza din speciile arborescente si arbustive consumate de speciile de interes cinegetic si valoroase, asa cum s-a mai aratat si din punct de vedere nutritiv. Dintre speciile indicate pentru recoltarea de frunzare amintim artarul, ulmul, salcia capreasca, teiul, plopul tremurator, frasinul, zmeurul, socul etc. Perioada optima de recoltare se inscrie la campie de la sfarsitul lunii mai pana la sfarsitul lunii iunie, in functie de mersul vremii si cu o luna mai tarziu la munte. Recoltarea se va face in zilele fara ploaie, iar uscarea se va face la umbra, pentru a evita o rapida diminuare a apei, ceea ce ar determina pierderea unor substante nutritive din frunze.

Nutretul insilozat este executat din borceaguri, leguminoase, coceni de porumb, frunzare etc. operatia de insilozare se executa in gropi sapate in sol, uneori betonate, de dimensiunile dorite. Furajele verzi de care dispunem se toaca manual sau mecanic. Murarea se realizeaza cu adausuri de uree, sulfat de amoniu, sare, melasa etc. Nutretul insilozat se recomanda in alimentatia de iarna, valorificand mai bine proteinele din nutreturile verzi, este suculent, ieftin si permite utilizarea chiar si in perioadele geroase.

Rolul substantelor minerale

Pentru a aprecia importanta substantelor minerale in hrana necesara animalelor, sa vedem ce rol joaca fiecare element chimic in edificarea si functionarea organismelor animale. Elementele chimice regasite in organismele vii sunt categorisite in micro - (0,01%) si macroelemente (99,99%). Dintre microelementele ce se apreciaza ca esentiale sunt: fierul, cobaltul, nichelul, cuprul, zincul, cromul, molibdenul, manganul, fluorul, seleniul si iodul. Dintre macroelementele importante sunt: carbonul, hidrogenul, oxigenul, fosforul, sulful, natriul, kaliul, magneziul, clorul si calciul. Rolul acestor substante este prezentat in tabelul urmator.

Principalele functii ale sarurilor minerale

Tabelul 11

Rolul vitaminelor poate fi evidentiat de functiile lor biochimice si fiziologice. Principalele functii ale celor mai cunoscute vitamine sunt evidentiate in tabelul urmator.

Principalele functii ale vitaminelor

Tabelul 12

Necesarul de substante nutritive al animalelor trebuie sa asigure intretinerea functiilor vitale si cresterea organismelor, respectiv reproducerea lor. Pentru intretinerea functiilor vitale, animalele au nevoie de o anumita energie, proteine, saruri minerale si vitamine. Animalele au nevoie insa concomitent si de un aport corespunzator de hrana pentru crestere si reproductie. Daca in zootehnie administrarea furajelor se face diferentiat, tinand cont de situatia fiecarei categorii de animale (reproducator, femele gestante, pui s.a.m.d.), in cazul faunei de interes cinegetic diferentierile in administrarea hranei pe varste si sexe nu sunt posibile decat in crescatorii sau in tarcuri. Este cunoscut faptul ca subalimentarea in perioada de crestere are influente asupra calitatii reproducatorilor si asupra calitatii trofeelor. De aceea, hranirea trebuie urmarita pe intreg parcursul dezvoltarii animalelor, si nu numai in perioada premergatoare recoltarii trofeelor. Din studierea modului de nutritie a animalelor rezulta o dinamica in raport de stadiul de dezvoltare, reproducere, naparlit, alaptat, ouat, reinnoirea coarnelor, iernare etc. Aceste perioade determina atat schimbari calitative, cat si cantitative in hrana. Astfel, un cerb de 200 kg are nevoie in perioada de dupa boncanit de o ratie zilnica de 600 g proteine, 1 500 g hidrati de carbon si 25 g calciu si fosfor. in perioada de crestere a coarnelor ii ajung 200 g proteine, 500 g hidrati de carbon, dar are nevoie zilnic de 100 g calciu si fosfor. Aceasta dinamica se complica si din cauza disponibilitatii variabile a hranei naturale. Examinand graficele lui A. Comsia, rezulta ca in existenta speciilor de interescinegetic apar, asa cum s-a precizat mai sus, perioade critice, care cresc in timp si se accentueaza in conditiile unor efective mai mari si a conditiilor naturale modificate (cum ar fi cazul padurilor cultivate). De aici, rezulta atat importanta hranirii complementare, cat si perioadele cele mai periculoase pentru existenta faunei de interes cinegetic.

Apa si animalele salbatice

Apa este o componenta esentiala a fiintelor vii, ocupand o pondere remarcabila din greutatea corpului acestora. In acelasi timp, apa este, pentru cea mai mare parte a mamiferelor sau pasarilor, o necesitate zilnica, iar in cazul pestilor constituie mediul lor de viata. In functie de nevoile lor de apa, distingem:

organisme acvatice sau hydrophyle, care traiesc in apa, precum pestii, vidrele etc.

organisme hygrophyle, care traiesc in zone umede, precum becatinele, sitarii, nutriile etc.

organisme mesophyle, care au nevoie moderata de apa, suportand atat secete limitate, cat si sezoane ploioase; in aceasta situatie sunt majoritatea mamiferelor si pasarilor de la noi

organisme xerophyle, care traiesc in medii secetoase, cu deficit pronuntat de apa; in aceasta grupa retinem iepurele, potarnichea, dropia etc.

tinand cont de cele prezentate, managementul trebuie sa aiba in vedere oferta terenului in cursul unui an si pretentiile speciilor care il populeaza.

Animalele isi pot asigura apa prin mijloace diverse, cel mai frecvent ele adapandu-se din izvoare, ape curgatoare sau statatoare. Sunt unele care utilizeaza apa pe care o contin alimentele pe care le consuma (iepurele). La animalele care traiesc in apa, absorbtia se face prin piele (broaste).

Apa consumata pe caile aratate este utilizata in parte in structura anatomica si pierduta prin transpiratie, respiratie sau excretii urinare si dejectii.

Lipsa apei determina deplasarea animalelor sau deshidratarea, caz in care se poate ajunge la moarte. Astfel, femelele care alapteaza in lunile fierbinti de vara pot muri in cateva zile in care le lipseste apa. Desigur, animalele lupta pentru a nu ajunge intr-o situatie disperata prin reducerea pierderilor de apa, utilizarea apei prin metabolism, adaptari ecologice si etologice.

Orice manager care dirijeaza amenajarea unui teritoriu trebuie sa cunoasca si sa aiba in vedere tipul si distributia surselor de apa, ca si variatiile lor de debit. Pentru unele specii, de importanta este roua si continutul in apa al plantelor (potarnichi).

In general, cuiburile pasarilor se gasesc plasate la distante de pana la 800 - 1000 m de sursa de apa de baut. Pasarile din zona de deal - munte, care beneficiaza de o retea hidrografica destul de densa, cel putin in conditiile de la noi din tara neexistand probleme deosebite, decat in cazul unei secete accentuate, in care seaca unele surse de apa.

Desigur, ratele, gastele sunt legate de sursele de apa. Chiar si fazanul, care nu este o specie acvatica, fiind in categoria mezofile este legat de sursele de apa, in general la cateva sute de metri si nu mai departe de 1 - 2 km. Leopold sustine ca si fazanii pot supravietui doar cu suculente. La noi, aceasta specie are deplasari notabile doar in cursul apelor.

Mamiferele au si ele pretentii diferite fata de apa. In zona de campie, rozatoarele, reprezentate de iepure se multumesc cu apa din plante, aceasta neexcluzand situatii in care sa vedem iepuri band din ape curgatoare sau balti.

Caprioarele sunt mai dependente de apa, de regula adapandu-se de doua ori pe zi, dimineata si seara. Caprioarele cu iezi sunt mai dependente de surse de apa in apropierea carora se si localizeaza. Mistretii, cerbii, ursii au nevoie zilnica de apa, deplasandu-se catre sursele de apa, fapt ce le face dependente de acestea. Lipsa acestora determina unele deplasari, care, tinand cont de densitatea retelei de apa, nu vor fi importante, dar suficiente pentru a parasi, de multe ori, teritoriul in care sunt gestionati.

Astfel, devine absolut necesara evaluarea permanenta a resurselor de apa si prevederea din timp a eventualelor nevoi pe termen scurt, precum cele generate de o seceta.