Dincolo de timp *teatru*

Dincolo de timp

*teatru*

Personaje:

ADINA - directoarea azilului de batrani, in jur de 40 ani

ILINCA - prietena Adinei, cam de aceeași varsta

Batranii (intre 75 și 85 de ani):

GENERALUL - impunator, emana forța, ținuta inca dreapta, militareasca

MARIȚA - o femeie simpla, de la țara, ușor mioapa și adusa de spate

CEASORNICARUL - om obișnuit, nu iese in evidența prin nimic

FIGURANTUL - scund, slab, pipernicit, dar de o vioiciune aparte

ANA - distinsa, discreta, privindu-i intr-un anume fel de sus pe toți, cu excepția Generalului

Acțiunea se petrece intr-un azil de batrani dintr-un orașel de provincie.

Scena I

In biroul directoarei: Adina, Ilinca, stau de vorba, la o cafea

ILINCA (indignata): Bravos, națiune! Eu vad cum trece viața pe langa mine și tu-mi ceri sa ma ocup de-ale altora! Spuneai ca-mi ești prietena?

ADINA (zambind dezamagita, ușor ironic): Tu ești cea care bombanea revoltata la adresa celor care spun doar vorbe, fara s-ajute macar cu puținul pe care-l pot pe acești jumatate duși din lume dar care se-agața firav de-un fir de existența? Iata-te pe tine, indignata, ingroșand randurile frumos-vorbitorilor nimic-facatori. In fond, ce ți-am cerut? In niciun caz bani, ci numai o parte din timpul și o farama din sufletul tau.

ILINCA (da sa protesteze): Dar

ADINA (luandu-i vorba din gura): O sa le spun ca ești de la ziar și c-o sa le publici poveștile. Nu trebuie decat sa-i asculți.

ILINCA: Și sa mint, nu-i așa?

ADINA: Da. Mai exact, sa consimți la o minciuna, ca aerul de necesara pentru ei.

ILINCA: Bine, dar daca-mi vor cere publicațiile?

ADINA: N-or sa ți le ceara. N-au nevoie de ele. Tot ce le trebuie este credința in iluzia ca nu sunt duși de tot pentru aceasta lume, ca cineva mai afla despre ei, ca, intr-un anume fel, sunt in centrul atenției. In cercul stramt in care-și duc existența nu mai au cui sa-și spuna poveștile - mai mult sau mai puțin adevarate, dar ce conteaza? S-au saturat unii de alții, ba chiar se cearta uneori: "Asta mi-ai spus-o altfel data trecuta" sau "Ești un mare mincinos. Cand ai fost tu bogat? Ce cauți atunci printre noi?" Ințelegi? Oamenii aceștia nu mai au unde sa evadeze, singura lor scapare ar fi sa dea drumul istoriilor dincolo de ziduri, ca unor porumbei calatori, chiar și fara destinație cunoscuta.

ILINCA (batand in retragere, dar neconvinsa inca): De ce n-ai incerca sa faci asta chiar cu un ziarist? Vreau sa spun unul adevarat, care sa le și publice?

ADINA: Ha, ha! Pe ce lume ești? Cine-ar cumpara un ziar doar ca sa afle poveștile unora scoși in afara societații? Și-apoi, ziariști și reporteri au mai fost. Vin la mine sa-mi ia interviu, fotografiaza cantina și grupurile sociale, il mai intreaba pe vreunul cați ani are, eventual cat are de gand sa mai traiasca (cu alte cuvinte cat se va mai hrani din bugetul nostru, al tuturor) și cam atat. N-are nimeni timp de povești.

ILINCA (ramasa pe ganduri, fara putere de a argumenta): Ai știut din capul locului c-o sa accept, nu-i așa?

ADINA (zambind, triumfatoare): Da. Ți-am spus c-am studiat și puțina psihologie, apoi te cunosc. Nu-ți va parea rau, te asigur. Sunt oameni interesanți, iți trebuie doar puțina rabdare cu ei.

ILINCA: In regula. Ma voi inarma cu rabdare și voi veni cu temele facute, nu fara un tremur interior, sufletesc, in timp ce ma voi preface a fi omul potrivit pentru a face porumbeii sa zboare. (Privind in gol): Peste granițe, dincolo de meschinarii, de prejudecați și chiar dincolo de timp.

(Dupa o tacere scurta, mai mult pentru sine): Intrata in acest rol, deja simt ca am ieșit și eu inafara timpului, uitand ca "afara" lumea se grabește și eu odata cu ea, fara macar sa știu incotro.

Scena II

In parcul azilului, o vreme de vara pe sfarșite.

Ilinca, Generalul, cațiva figuranți

Ilinca e așezata pe o banca, parand ganditoare. Generalul se apropie și se așaza in timp ce vorbește.

GENERALUL: Cam tare arde soarele in asta dimineața, noroc ca mi-am pus palaria. Tu de ce nu porți?

ILINCA (derutata, neștiind cu ce sa inceapa): Buna ziua!

GENERALUL: O fi buna pentru tine! La mine-i altfel, dar nu-i treaba nimanui. Nici macar a ta. Știi, in fiecare zi ma scol mistuit de-un gand care-mi tot da ghes de la o vreme-ncoace. Anume ca, dac-aș lua gatul unuia in fiecare zi, viața mea s-ar prelungi cu cate un an de fiecare cap. He, he, he! (O privește pe Ilinca pe deasupra ochelarilor). Ilinca pare speriata, Generalul izbucnește intr-un ris sanatos. Dupa ce-și șterge lacrimile, se adreseaza Ilincai.

GENERALUL: Te-am speriat? Ce-ai crezut, ca asta-i azil de nebuni? Ha, ha, ha! De ce n-or fi putand tinerii sa creada ca batranii sunt și ei oameni? Ne priviți ca pe niște ființe ciudate, sau chiar ciumate, as zice, si va ganditi cum sa fugiti mai repede de noi. Hai, lasa, si eu gandeam la fel

ILINCA (Dupa un moment de tacere, stanjenita, incercand sa lege conversația): Sunt

GENERALUL: Stiu cine esti, ne-a spus doamna doctor. Da' nu prea ma intereseaza. "Sunt cutare!" "Sunt cutarica!"Esti pe dracu'! Nu esti nimic, ai inteles?
ILINCA (marind ochii): Ihm

GENERALUL: Vorbesc in general, desigur. Acum s-ar putea sa ti se para ca esti cineva, ca ceea ce esti conteaza. Dar uita-te la mine! Eu nu mai pot sa spun decat "am fost". Vrei sa stii ce-am fost?

ILINCA: Daaa!

GENERALUL: Nimic. Ai inteles? Nimic! A, sigur ca si eu credeam ca sunt cineva. N-ai idee ce mandru ma prezentam: "Sunt generalul cutare". Fas! Crezi ca intereseaza pe adunatura asta de idioti (ii arata cu degetul) cate stele-am purtat pe umar? Sau ca bucatareasa-mi pune vreo lingura de ciorba-n plus? Niste nerecunoscatori! De parc-am facut doar pentru mine razboiul! Stii ce-i ala razboi?

ILINCA: Da.

GENERALUL: Stii pe dracu'!

ILINCA: Vreau sa spun am citit.

GENERALUL: Bravo! Si eu am citit cum se nasc copiii. Crezi ca asta ma-ndreptateste sa ma numesc mama?
ILINCA: Dar eu n-am spus ca sunt general.

GENERALUL: Da' nici mult nu mai aveai. Las' ca va stiu eu p-astia tineri - vi se pare ca le stiti pe toate, iar viata o tineti la degetul mic, n-are secrete pentru voi. O tineti pe dracu'!
Ilinca afișeaza o mimica de revolta, da sa spuna ceva, apoi se razgandește. Se preface interesata de un grup mai indepartat, format din doua femei și un barbat, ce par a se contrazice pe o tema anume.

GENERALUL: Ce taci? Ti se pare ca esti mai desteapta?
ILINCA (hotarata sa ia taurul de coarne): Uitati ce este: daca prezenta mea va deranjeaza, atunci plec.
GENERALUL: Nu pleca! Nu m-am mai distrat de mult asa bine.

ILINCA (pentru ea): Cred și eu.

GENERALUL (privind-o deodata cu alți ochi, parand ca abia atunci o vede): Olgaaa!

ILINCA (cu naduf): Nu ma cheama Olga!

GENERALUL: Taci! Si nu-mi mai spune cum nu te cheama!

ILINCA (pentru ea): Tac, ce Dumnezeu sa fac? Asta ma confunda cu ordonanta.

GENERALUL (uitandu-se prin ea): Olga, Olguța, nu te-ai suparat, nu-i așa?

ILINCA (pentru ea): Bine. Fie si Olga.

Generalul scoate din buzunarul de la piept o fotografie-portret ingalbenita, pe care o intinde Ilincai. Aceasta o privește cu sfiala, puțin șocata de asemanarea persoanei din fotografie cu ea.

GENERALUL: Am iubit-o. Stii ce-i aia iubire? ILINCA (pentru ea): Acu' i-acu'! Daca raspund afirmativ, imi zice "stii pe dracu'!", daca zic "nu" - "ti-am spus eu ca voi, astia tineri, n-aveti habar de nimic!", daca tac, cica fac pe desteapta. Se straba discret.

GENERALUL (fara sa mai aștepte raspunsul, transpus): Doamne, cat am iubit-o! Vrei sa stii de ce?
ILINCA: De ce?

GENERALUL: Stiam eu ca nu te pricepi! Pai, poti spune vreodata de ce iubesti un om???
(Apoi, dupa o pauza): Si ea m-a iubit. Dar nu ne-a folosit la nimic. Vrei sa stii de ce?
ILINCA: Nu.

GENERALUL: Atunci iti spun. Razboiul a fost de vina.
ILINCA (vrand sa i-o plateasca Generalului): Nu exista razboi, cum nu exista nimic altceva care sa desparta doi oameni care se iubesc!

GENERALUL (ironic): I-auzi! P-asta unde-ai citit-o, in "Arici-Pogonici"? Asculta, mai bine! (Schimba tonul) Olga era rusoaica, fiica unui sef de Stat Major pe care l-am intalnitma rog, imprejurarile nu mai conteaza. Era frumoasa, culta, talentata, canta la pian (dumnezeieste canta), dansa pe muzica de balet, scria poeziiHotaraseram sa ne casatorim cand se va fi terminat razboiul.

ILINCA (punand sare pe rana): S-a terminat cam de mult

GENERALUL (serios, fara sa ia in seama ironia): Mda. Din pacate s-a terminat si prost. Iar pentru mine a fost un dezastru. Nu-mi mai ramasese nimic din ce-aveam (nu mare lucru, de altfel). N-aveam unde sa stau, din ce sa traiescCum sa ma fi prezentat in fata unei femei atat de minunate, cu tupeul de-a o pofti in mizeria mea? Am fost intotdeauna un tip responsabil. Apoi, am sperat o vreme c-am sa-mi revin. A fost sa fie abia peste vreo cinci anicand n-am mai avut curajul sa-i tulbur viata.
ILINCA (incepand sa se transpuna): Bine c-ati avut curajul sa mergeti la razboi! Nu dau doi bani pe eroismul care se manifesta distructiv, cum nu dau o ceapa degerata pe scuzele nobile ce servesc lasitatii de a nu trai.

V-ati gandit ca poate in toti anii aceia v-a asteptat?
GENERALUL (cu sfarșeala): Cred ca nu e zi sa nu ma gandesc.

ILINCA (aproape cerandu-i socoteala): Si la ce va foloseste?

GENERALUL (ridica din umeri abatut și continua cu voce din ce in ce mai stinsa): N-am mai aflat nimic despre ea. Doar o data, intamplator, am vazut o poezie intr-un ziar, semnata Olga nu mai stiu cum - pseudonim sau nume de casatorie, n-am vrut sa ma gandesc - dar am fost sigur ca e ea. Titlul era "Capitanul meu" - asa-mi spunea, pe atunci eram doar capitan - iar ultima strofa mi s-a infipt in inima: "Cu ce-a mai ramas din ce-am fost odata/ Visez numai noaptea rubinul arzand/ Tresar si ma rog sa gasesc asteptand/ Inelul ce nu mi l-ai dat niciodata".

Se-apleaca si rupe un fir de iarba pe care-l mestereste in forma de cerc. Ia mana Ilincai și-i așaza cercul din iarba pe inelar, ratacindu-se iar in lumea Olgai: Olguta, asa-i ca ma iei de barbat si cu inelul acesta? Rubinele s-au demodat, stii
ILINCA (transpusa, vorbind pentru sine): Intre timp si iubirea s-a demodat și cand o gasesti
Poate ca undeva, intr-un alt parc, pe o alta banca, sub lumina aceluiasi soare nepasator, o batrana inca-si mai asteapta inelulAtatea zadarnice asteptari ne umbresc scurtul drum prin aceasta lume!
Se ridica și pleaca. Generalul o striga, plangand: Olga! Olguta! Nu pleca! Te rooog!

Ramane singur, cu capul in palme.

VOCEA ILINCAI (din fundal): E tarziu, sunt obosita si-as vrea sa strig. Privesc firul de iarba de pe deget si ma gandesc la rosturile lumii.
Am adormit si visez ca ma cheama Olga, sunt rusoaicarazboiul tocmai s-a terminatsunt imbracata-n rochie de mireasa, in inelarul stang am un inel cu rubin, iar la bratul drept pe Capitanul meu.

Scena III

Tot in parc, Ilinca, Marița

Marița sta pe banca, adusa de spate, fixand un punct cu ochii stranși a miopie. Ilinca se indreapta catre ea și saluta.

MARIȚA: Hai, maica, oi fi venit la careva dintre noi?

ILINCA: Nu, nu. Eusunt prietena cu doamna doctor.

MARIȚA: E-n cabinet. Ma duc s-o anunt.

ILINCA: Nu e nevoie. O voi vedea mai tarziu. Acum vreau doar sa ma odihnesc putin.
MARIȚA (intrigata): S'te hodinesti? Oi fi fost la smuls fasolea cu noaptea-n cap! Da' nu prea arati ca cand ai veni de la camp.
ILINCA: Nici nu vin. De fapt, nu sunt obosita, vreau doar sa ma bucur de soare.
MARIȚA: S'te bucuri!?! Arza-l-ar sa-l arza! Acuma nu zic, ca si io ma bucur sa-mi incalzesc nitel oasele-astea batrane, da' l-am cam dusmanit o viata-ntreaga, mai ales cand eram copil si ma duceam cu-alde taticu' la camp. Ca ce de pamant mai avea! Nu se mai satura de el! Cu ce scotea intr-un an, mai cumpara o bucata. Si noi tot desculte si ne-mbracate eram. "Ia-mi, taticule, si mie o rochita!" ne smiorcaiam si io si sor'mea, Rodica, asa mai pe la vremea culesului, da' el doar ca nu ne plesnea: "Rochite, hai? Sa va ia barbatii cand

v-oti marita! Ca io tre' sa hranesc vaca si oile si porcii. Ca voi nu mancati rochite,'tu-va muma-n cur!" Asa. Si cu ce s-a ales? Ca i-a luat aia tot pamantu' cand a fost cu colectivizarea. Ma mir ca n-a murit pe loc de inima rea. Da' nici bine nu i-a fost, ca s-a luat de bautura si-a mai dus-o asa vreo zece ani, pan-a ajuns unde-i fusese lui mai drag - in mijlocu' pamantului. Da' cred ca s-a-ntors in mormant cand a venit revulutia-aia, sau cum ii zice. M-am dus si eu cu sor'mea la ceapeu sa vedem ce ni se cuvine, ca bagase taticu' si boi si caruta si cal, ce mai calo frumusete! Cand, ce sa vezi? Rodica s-a ales cu niste foi de tabla, ca tot le zburase vantu' dupa cladirea ceapeului. "Si tie, Marito - imi zice unu' - uite colea!" "Ce sa vaz, bre, ce sa vaz?" "Uite scandurile-astea, ia-le si nu mai face pe chioara cu mine! Si hai mai repede, ca n-avem timp cu d-alde voi!" "Ce scanduri, bre, alea-s scanduri?" Erau vreo patru bete mai mari asa, puse-n forma de rama, cine stie de la ce-o fi fost. "Stii ce - zice ala - daca nu le vrei, nu le lua! S-o gasi vr'unu' sa se bucure de ele." Le-am luat, ce era sa fac? Parca nu prea-mi venea mie sa cred ca doar cu-atat m-am ales. Zic las' ca sa mai linistesc treburile si-o veni mai tarziu careva sa-mi aduca ce mi se cuvine. Ca doar l-am vazut la televizor pe presedinte cand a zis, cu mana pe inima, c-o sa se dea tot inapoi. D-apai cum sa nu-l crezi? Ca d-aia l-am si votat. Asa ca m-am dus cu betele-acasa, ma uitam la ele si vorbeam singura prin curte: "Vezi, bre taticule, ce s-a ales de munca matale? D-aia ti-ai rupt oasele o viata, ca sa ma pricopsesc io cu trei bete, nici cosciug nu pot sa fac din ele. Le-oi pune pe foc, asa de ciuda, da' nici la foc nu-i bune, ca nu-i cine stie ce lemn."
Eh, Dumnezeu sa-l hodineasca! Ce, parca el a stiut? El stia una si buna - munca, munca si iar munca. Biata mamica se cocosase de tot, de mergea-ndoita, da' el tot n-o ierta. Norocu' meu ca m-am maritat de tanara. Ca daca mai stateam mult, nu mai eram buna nici de maritis.
Da' am avut noroc, draga maichii, cum iti spui, ca io cred in vorba-aia: "prost sa fii, noroc sa ai". Cand aveam saispe ani, m-a cerut Ilarie, notaru' satului, el era cu vreo opt ani mai mare ca mine. Si taticu' m-a dat imediat, i-a convenit ca ala n-a cerut nimic de la el, c-avea si case noi, din caramida (cine mai avea pe vremea-aia?) si pamant destul, 'cea ca nu-i lipseste nimic, decat nevasta. Da' io nu m-as fi maritat cu el, am avut si io o dambla-n viata - mi-a fost drag omu' frumos - si asta era vai de mama lui. Ca doar nu putea sa le aiba si el pe toate. Nici sa joace nu stia, juca-l-ar ielele, ca mie tare mi-a fost drag si n-am avut cu cine. Da' taticu', cand m-a vazut cum dam din colt in colt, sa ma bata si mai multe nu: "'Tu-ti grijania ma-tii! Sa nu te-aud! Dupa ce ca te-a facut ma-ta urata, dupa ce ca te vaiti de munca toata ziua, dupa ce ca omu-asta - nu ors'cine, notaru', vorb-aia - te ia fara sa ceara zestre, mai faci si nazuri acuma. Iete, ma, iti trebe om frumos! Ce sa faci cu el? Sa-i faci o poza s-o pui in rama, s'te uiti la ea pan' s-o-ndura sa vie de la altele! Sa mai hie si vr'un sarantoc, sa-mi ia si chelea de pa mine, ha? Iesi, sa nu te-aud!"
Si uite-asa, mai de gura lu' taticu', mai ca sa le fac in ciuda la bleandele-alea care 'cea ca, daca le-a facut ma-sa frumoase, musai sa le fi dat si noroc, m-am maritat. Ilarie, Dumnezeu sa-l odihneasca, a fost un om bun sa-l pui la rana. Nici la treaba nu m-a pus. E, mai faceam si io, ca orice femeie, p-acolo pan casa, mai o mancare cevada' io n-am stiut ce-i aia sapa. Cat a trait el. Ca dupa ce l-a luat Dumnezeu, n-am avut incotro. Cu timpu', imi mai trecuse si de frumusete, parca nici nu-l mai vedeam chiar asa de urat. Da' tot ma-njunghia in inima cand vedeam cate-o mandrete de barbat si deh! Imi mai aruncam si io ochii. Da-mi trecea repede, ca aflam ba ca-i curvar, ba ca-i bautor, ba ca-si bate nevasta, ori ca n-aduce bani acasa la copii
Doar de unu' singur n-am aflat nimic din toate astea, un neamt ce statuse cu alti vreo doi la noi in gazda, pe vremea razboiului. Frumooos neamtu', frumos! Da' numa' ce i-a casunat intr-o zi ca cica sa ne dusmanim. O rupea cat de cat pe romaneste, chit ca n-aveam nevoie de prea multe vorbe sa ne-ntelegem.
Io n-am prea priceput, maica, ce-i cu razboiu-asta. La mine barbatii e de doua feluri: esti frumos, bine, al meu esti! Esti urit, du-te-n palaria mea la nevasta-ta! Si cu asta basta. Ce nevoie am sa ma dusmanesc? Da' p-asta nus' ce l-o fi apucat intr-o dimineata, ca numa' ce-l aud: "Ei, Maritza, eu acuma dusman la tine, pricipit?" si una-doua scoate pistolu' si mi-l arata, de era sa mor de spaima, nu alta. "Ce-ai, bre- zic - ai mancat ciuperci otravite? Azi-noapte, cand Ilarie sforaia de sa tai lemne pe el, nu s-ar fi zis deloc ca ma dusmanesti. Ba din contra. Si-acuma scoti pistolu' la mine? Nu ti-e oarecare? Au poate l-oi fi-ncurcat cubre, Frite, bre, astampar'te n-auzi!" Da' el nu si nu, ii tot tragea cu dusmanu', de zici ca alt cuvant nu mai stia. Il ciupesc, sugubeata, s-o dau in gluma, el nimic. "Maritza, eu trebuie omor tu, asa zice regulument. Voi a vrut!" si radea. "S-o omori pa ma-ta de tampit! Ce-am vrut io, ma, ce-am vrut? Dupa ce c-am fost femeie cumsecade si v-am dat de toateIa, hai, roiu din casa mea! S-a-nteles? Carati-va!" "Carat, carat" si-mi arata traistile gata facute cu toate hangaralele-alea de le tara dupa ei.
Da' ce sa zic? Pan' la urma a fost un domn - tot ce consuma, platea. Ca eu am pus picioru-n prag de la-nceput: "Auzi, coane Fritule (nus' cum il chema, da' eu le ziceam Frit la toti), sa stii o vorba de la mine si sa n-o mai uiti: una si cu una fac doua. In viata totu' se plateste. Si sa mai stii ca nici mama nu i-a dat lu' tata degeaba. 'Teles?" Nu stiu ce-a priceput el, da' n-am avut probleme, platea regulat, ba mai dadea si pe deasupra. Numai ca nici acu' nu-s eu prea lamurita, de ce-o fi plecat asa tam-nesam pe nepusa masa. Te pomenesti ca i s-o fi facut si lui de femeie frumoasa! Duca-se! Cu regulamentu' lui cu tot. Mi-a balmajit Ilarie ceva cum ca, vezi doamne, ne-am dat cu rusii si-astia, nemtii, nu mai erau de nasul nostru. Ete na! Si daca ne-am dat cu rusii, ce? Unde merge rusu' merge si neamtu'. Nu zic bine?
Auzi, da' tu pe cine ziceai ca vrei sa vezi?
ILINCA: Eu, pe nimeni. Sunt MARIȚA: A! Da, uitasem, bata-te norocu' s-te bata! Ca m-am luat cu-ale mele din tinereteAaaaaa.te pomenesti c-oi fi ziarista-aia de care ne-a zis doamna Adi.
ILINCA (da din cap, neconvinsa, in semn ca da)

MARIȚA: Asa zi! Si-ai sa scrii si de mine ce ti-am zis?

ILINCA: Painu vreti?
MARIȚA: Ba da. Da', auzi, vezi chestia-aia cu Fritu n-o spune, ramane-ntre noi, da? Ca ce era sa fac si eu, femeie tanarabarbatu' statea la Sfat toata ziua, de ziceai ca sa-nsurase cu Sfatu'si cand venea acasa adormea bustean. Si cand nu dormea, era uratsi nu ma tragea inima delocsi neamtu' baiat fineh! De nu l-ar fi apucat nebuneala-aia.Da' macar m-am distrat. Ce mai chefuri am tras! Da' tu asta sa n-o scrii! Sa scrii asa (tii minte?): "Marita lu' Ilarie Lungu a fost o femeie tare de treaba, care si-a iubit barbatu' si l-a respectatcum a putut si ea. N-a fost nici frumoasa, nici desteapta, da' a stiut ce sa ia de la viata." Si mi-a dat, nu pot sa ma plang. Da' haina cum e, mi-a luat exact ce-aveam mai de pret, da-o-as de pomana s-o dau! Mi-a luat singurul copil pe care-l aveam si pe care-l facusem la saptispe ani. S-a prapadit acu' cativa ani, de-abia implinise saizeci. Io de-atuncea, om nu mai sunt. Pana sa se duca el, nu m-a durut nimic in viata mea, nu tu cap, nu tu masea, nu tu picioare. Da' dupa moartea lui, au tabarat pe mine toate deodata. D-aia m-am si cocosat, d-aia nu mai vaz nici pe unde mergCe sa zic? Numa' c-un lucru nu ma pot impaca: de ce mi-a lasat mie Dumnezeu zilele? Ca nu mai am, zau, ce sa fac cu ele. Am trait destul.
Acuma am vandut casa, i-am dat banii lu' nor'mea si m-a-ncantat sa ma duc la ea (le luasem casa mare-n Ploiesti si masina, de cand traia Ilarie). Am stat io vreo saptamana, nu-mi gaseam locu'. Ce caut aici, daca baiatu' nu mai e? Asa ca mi-am luat pensia si-am venit incoa. N-am spus unde plec, sa ma caute daca le-o fi dor, ea si cu nepota-miu, Ionel. A trecut luna si n-a venit niciunu'. Sa fie sanatosi! Nu ca m-as fi-ntors acolo, da' vroiam macar sa vad ca le pasaEhei, draga maichii, nu-i nici o sfaraiala s-ajungi batran!

Hai ca io ma dau mai la umbra, a-nceput sa arda tare ranjitu-asta si ti-am spus ca nu mai pot sa-l sufar de cand ne tara taticu' la camp ca pa boi. Hai, sanatate! (Iese)

Scena IV

Ilinca, Ceasornicarul

Pe holul azilului, Ceasornicarul, potrivit de statura, cu umerii ușor aduși in fața, pașește incet, cu grija, parca numaramdu-și pașii, atent la un ritm doar de sine știut. Ilinca, intr-un capat al holului, fumeaza ganditoare. Ceasornicarul privește din cand in cand pe un geam, ca și cum ar aștepta ceva. La un moment dat, o zarește pe Ilinca și se indreapta cu sfiala catre ea.

CEASORNICARUL (cu vocea stinsa): Aveți un foc?

ILINCA (ii intinde bricheta)

CEASORNICARUL (parand ca intre timp s-a razgandit, fixand un punct de pe mana Ilincai, rostește uimit): Cum, n-aveti ceas?!?

ILINCA (buimaca, ii mai arata o data bricheta)

CEASORNICARUL: Nu, nu. Despre ceas era vorba. Oamenii obisnuiesc sa poarte ceasuri si credeam
ILINCA: Urasc ceasurile. Cand voi iesi la pensie, primul lucru pe care-l voi face va fi sa le arunc pe toate din casa.
CEASORNICARUL (cu mana la inima, ca și cand l-ar durea): Ah! Nu spuneti asta! Ma doare sufletul.
Nu, nu spuneti asta. Eu le iubesc. Atat de mult, incat am preferat sa raman sarac o viata decat sa m-ajung de pe urma lor. Asteptati aici! Vreau sa v-arat ceva.

Iese și apare curand, tarand o ladita cafenie, roasa de vreme si incuiata cu lacat. O pune jos cu infinita grija, o descuie cu o miscare sigura si, ridicandu-i capacul, o indeamna pe Ilinca sa priveasca. In ladița sunt frumos oranduite multime de ceasuri, mici, mari, de mana sau de buzunar.

ILINCA (uimita): O adevarata colecție

CEASORNICARUL: Am adunat-o in timp din diferite surse, in general de la oameni care, dintr-un motiv sau altul, doreau a se descotorosi de ele si, cunoscandu-mi pasiunea, veneau sa mi le ofere.

(Dupa o pauza, alegandu-și cuvintele): De meserie, sunt ceasornicar. Asta am facut toata viata si niciodata nu mi-a parut rau. Unii cred ca-i o meserie prea migaloasa si plictisitoare, dar mie mi-a placut tare mult. Asta pentru ca niciodata n-am privit ceasul doar ca pe un obiect de care te slujesti ca sa masori timpul. Pentru mine, ceasul se afla in stransa legatura cu cel care l-a purtat si astfel fiecare dintre ele are o poveste. Eu am stiut sa le-ascult povestile, iar acolo unde nu mi-au spus-o, am incercat sa le-o inventez, pornind de la cateva date pe care le aveam. Bunaoara acesta (arata, atingandu-l usor, un ceas fin de dama). E din aur. Valoreaza destul si chiar merge, dupa cum vedeti. M-am straduit sa-l tin in viata. L-am cumparat cu gandul de a-l revinde dar, dupa ce i-am aflat povestea, m-am razgandit. Nu se facea s-ajunga pe mana vreunei inse care l-ar fi apreciat doar ca pe o bijuterie. Caci ce sunt bijuteriile lipsite de povestea lor, decat inutile straluciri fara viata?
Doamna care mi l-a adus era sora nefericitei posesoare de o zi a ceasului cu pricina. Il pastrase zece ani, nici ea nu stia de ce. Dar, in cele din urma, a vrut sa scape de odiosul obiect care a provocat moartea surorii ei, pe nume Natalia - din cate am inteles o doamna din inalta societate, de o deosebita frumusete si o sensibilitate rara, ceea ce i-a fost fatal. Ceasul poarta o inscriptie: "Iubitei mele, Carina". Natalia primise ceasul de ziua ei, de la barbatul pe care-l iubea si cu care urma sa se casatoreasca. Se pare ca si acesta a iubit-o nespus. Dar cineva zicea ca marile iubiri ar fi sortite pieirii, chiar si atunci cand te astepti mai putin, chiar daca nu exista motiv real pentru asta. Dispar si se duc, de parca iubirea ar fi pacatul capital al omenirii, pentru care omul trebuie negresit sa plateasca. Cum spuneam, Natalia primise ceasul de la viitorul sot. A doua zi au gasit-o inecata in lacul din spatele casei. Lasase si un bilet: "N-as fi putut trai cu rusinea de-a fi iubit omul care m-a tradat. Si nici n-as fi putut trai fara sa-l iubesc." Toti au fost nedumeriți, cel mai tare nefericitul iubit, care nu putea intelege nicicum. Misterul s-a lamurit abia cand cineva a observat inscriptia de pe ceas. Cum era normal, "vinovatul" a inceput cercetarile. Asa s-a aflat ca cel care facuse inscriptionarea incurcase numele, avand comandate in acelasi timp, de catre persoane diferite, doua dedicatii pentru ceasuri: "iubitei mele, Carina" si "iubitei mele, Natalia". Omul si-a cerut mii de scuze, dar asta n-a ajutat-o defel pe biata Natalia, care murise crezand ca iubitul ei mai are pe cineva, si nici pe sarmanul om, care nu fusese suficient de vigilent cand a ridicat ceasul, verificand daca a fost inscriptionat corect. Am intrebat-o pe sora Nataliei de ce crede ca aceasta n-a incercat sa lamureasca problema inainte de-a fi luat o decizie atat de definitiva. Mi-a raspuns cam asa: " O cunosc bine pe Nati, suntem gemene. Eu am fost singura care i-a inteles gestul si stiu ca ar fi preferat sa moara decat sa ceara socoteala omului pe care-l iubea. Si, probabil, ideea care i-a venit prima data in minte - aceea ca el ar fi tradat-o - i-a intunecat gandirea, facand-o sa excluda posibilitatea de a lua in calcul o banala greseala".
M-a tulburat atat de tare povestea asta, incat mi-am pus de atunci o mie de intrebari. Fara niciun raspuns. Murim degeaba. Si tot d-aia traim si iubim. Eu nu mai stiu care-i rostul
(Dupa o pauza in care a mangaiat cu privirea "comoara" adunata in lada veche, a hotarat sa-si aprinda, in cele din urma, tigara, continuand): Mda. Fiecare ceas poarta cu el o poveste. Si-al meu, asta pe care-l port, are una. E lunga, prea trista si inca nu m-am hotarat s-o spun nimanui. L-am dobandit in niste imprejurari care mi-au dovedit ca sunt si voi ramane om, pana si-n cel mai negru moment al vietii. Si-l port mereu tocmai ca sa nu uit asta. Poate candva, am sa va spun și alte povești ale celui pe care unii il numesc ceasornicar, altii nebunul cu ceasuri si caruia eu ii spun colectionarul de suflete. Caci in ladita mea nu am adunat obiecte, ci oameni cu durerile, bucuriile si neimplinirile lor.

Scena V

Generalul, Ana, cațiva figuranți

In parcul azilului, cațiva batrani. Se disting Generalul și Ana. Generalul se indreapta spre Ana cu o Floarea-Soarelui in mana, pe care tocmai o rupsese.

Ana il privește de jos in sus, de parca ar vrea sa il cuprinda in ființa ei.

GENERALUL: Vezi, Ana, pana si floarea aceasta a nimanui are o soarta! Dumnezeu stie prin ce minune o samanta de floarea-soarelui a trecut de zidul asta, a prins radacini si-a-nflorit. Destinul ei a fost sa ajunga in mainile tale. Asta pentru ca tot te plangeai ca ti-e dor sa-ti odihnesti ochii pe un lan de floarea-soarelui. Eh! Uneori, in loc de un lan intreg, trebuie sa te multumesti cu un singur exemplar. Asa cum, in loc de un regiment de iubiti, vei fi nevoita sa te multumesti doar cu mine. Si rase. Ei, ce zici?

ANA (plecand privirea, surade trist și strange floarea la piept): Nu mi-am dorit niciodata un regiment de iubiti. Unul dintre personajele lui Camil spunea: "Daca tot nu poti trece marea inot, ce importanta mai are cate mile ai inotat?" Pentru mine, daca as fi intalnit omul potrivit, la momentul si locul potrivit, ar fi insemnat ca am trecut nu marea, ci oceanul inot. Si m-as fi multumit cu el pentru o viata.

GENERALUL: Perfect! Atunci treaba-i aranjata. Iata-ma! (isi umfla pieptul cu un gest teatral).

Intra ILINCA și saluta aproape militarește: Buna ziua!

GENERALUL (catre un auditoriu imaginar): Unii au darul de-a pica in cele mai neinspirate momente pe capul oamenilor! (apoi catre Ilinca): Tocmai ma pregateam s-o cer in casatorie pe aceasta distinsa doamna. Nici

n-am apucat sa-i cad la picioare, c-ai venit tu sa-mi trantesti mucii-n fasole.

Ana roșește și, intr-un gest inconștient rupe petalele florii. Ilinca da sa se retraga, deranjata.

GENERALUL (ordonand): Daca tot te pricepi sa strici cheful oamenilor, fa-o macar temeinic! Nu suport treaba facuta pe jumatate. Ramai! Vreau sa ti-o prezint pe prietena mea. E singura cu care am ce discuta din toata adunatura asta.

Ana face un inceput de gest de a intinde mana, dar buna cuviinta o indeamna sa astepte ca Generalul sa o prezinte și pe Ilinca. Cum acesta, insa, nu dadea semne c-ar avea de gand s-o faca, cele doua femei iși incrucișeaza privirile. Ilinca iși arcuiește ironic sprancenele catre General, intr-un gest care vroia sa-i aminteasca de faptul ca știe ea ceva.

GENERALUL (luandu-i-o inainte): Sa nu-mi zici de Olga! Ana stie. Mai multe chiar decat tine. Si nu te obosi sa-mi spui cat de schimbator e sufletul omului! N-ai inteles nimic. Olga traieste in mine. Atat am purtat-o cu mine peste tot, atatia ani, ca, oricat as vrea, nu mai pot s-o separ. De altfel si Ana gazduieste o umbra - pe Igor, marea ei iubire neimplinita - un dobitoc, in opinia mea, dac-a putut sa rateze o asemenea femeie, pe care-o avea la picioare, doar fiindca s-a cramponat de niste principii idioate. Dar vezi, batranetea are un singur avantaj - acela ca, pe masura ce simti ca meschina clepsidra nu mai are rabdare, ajungi la concluzia ca nu poti trai printre umbre, ca nu mai ai timp de asteptat pentru a te oferi intreg, cu tot ce ai mai bun, cuiva care poate n-o sa vina niciodata. Tarziu! Mult prea tarziu ne dezmeticim, de regula atunci cand nu mai ramane nimic de facut, nimic de sperat, nimic de asteptat

Ana fara sa-si dea seama, exteriorizandu-și tensiunea ce parea s-o stapaneasca, rupsese toate petalele florii, incercand acum zadarnic si copilareste s-o refaca din bucati.

GENERALUL (atingandu-i Anei umarul cu tandrete, o mangaie usor pe spate, apoi ii ia resturile din mana si le arunca peste cap): Las-o, Ana! Nu-i de niciun folos. Asa facem si cu viata noastra - o faramitam in bucati marunte si-apoi jelim intregul. Ne risipim prosteste in nimicuri, ne impartim actiunile in cuvenite si necuvenite, permise si nepermise, uitand ca, de fapt, singurul lucru care se cuvine este sa ne urmam sufletul. Tu trebuie sa stii ca ce-am stricat o data asa ramane in veci, oricat ne-am cai si am cauta cale de intoarcere.

Ana incepe sa planga.

GENERALUL (strangand-o la piept): Plangi, Ana! De ce sa nu plangi? Ne meritam soarta. Cand pierzi in iubire, inseamna ca n-ai iubit de ajuns, ca n-ai oferit totul sau ca ai dat, dramuit, la schimb.

Cum iti spuneam, eu mi-am dorit sa fiu aviator. Iar tu balerina. Asta pentru ca amandoi iubim zborul. Dar n-am inteles la timp. Zborul nu e pe scena, nici deasupra norilor, Ana, zborul nu poate fi decat in noi. Si nu depinde decat de noi. De aceea eu ma visez uneori pilotand, iar tu dansand pe marile scene. Pentru ca n-am avut curajul sa zburam atunci cand a trebuit, pentru ca nu ne-am rupt lanturile, ca ne-am obisnuit cu ele, calcandu-ne sufletul in picioare. Deopotriva pe-al nostru dar si pe al altora. Am trait in lanturi si acum de incurcam in ele. Cand ar fi fost atat de usor!

Florii pe care-ai rupt-o nu-i pasa, Ana, de lacrimile tale. I-ar fi pasat daca i-ai fi putut oferi o sansa, pastrand-o intreaga alaturi de tine. Dar vezi, se pare ca, pana la urma, soarta ei a fost tot de-a sfarsi sufocata printre buruieni.

Tot astfel, pe-acei ce i-am iubit nu-i incalzesc lacrimile noastre tardive, nici parerile de rau. Avem in noi pornirea de a distruge ceea ce iubim. Asta numai Dumnezeu stie de ce!

Daca imbecilul ala te-o fi iubit, de ce nu si-a lasat lumea pentru tine? De ce? I-o fi plangand si lui acum sufletul pe undeva, prin lumea asta mare. Si tu, tu de ce n-ai luptat? Eu de ce nu m-am dus dupa Olga? Ea de ce nu m-a cautat niciodata? Intrebari fara niciun raspuns.

Lasa! Iti promit, iti promit ca la anul, am sa cultiv pentru tine un lan intreg de floarea-soarelui si, daca vrei, o sa zburam de mana deasupra lui.

ILINCA (se departeaza ușor, lasandu-i imbrațișați, intreband pentru sine): Cum e posibil sa fim mereu in contratimp cu viața noastra?

Scena VI

Figurantul, Generalul, Ana, Marița, Ceasornicarul, cațiva figuranți.

In cantina azilului, pregatind serbarea de Craciun, un spectacol surpriza pentru personalul azilului.

Din multime se distinge un batran scund, numai piele si os, semanand cu o virgula, care face pe regizorul. Se agita in colo si-ncoace, da din maini, face observatii, punand multa patima in fiecare vorba, in fiecare gest.

ILINCA (intrand): Buna ziua!

FIGURANTUL (zboara in intampinarea Ilincai): Bine-ati venit la noi! Sunt Yorick, si ma straduiesc sa-i organizez cat de cat pe derbedeii-astia care n-au habar de scena. De ce nu luati loc?
ILINCA (fastacita, neștiind daca sa rada sau nu, se prezinta): aaa, Ilinca Ion.

FIGURANTUL (ințelegand motivul fastacelii, rade scurt): Iertati-ma! Cand ma prezint, nu-mi mai dau seama cum suna. Numele, de fapt porecla, mi se trage de pe vremea cand lucram ca figurant la un teatru din capitala. Nepricopsitii astia ma numesc "actorul", dar eu tin la numele meu, pentru ca e singura legatura cu lumea pe care am iubit-o, cu toate ca mi-a fost potrivnica. Odata, cand se repeta "Hamlet" (unde-am facut si eu figuratie de peste o suta de ori), un recuziter care incurca lumea pe-acolo, facu sa rasune teatrul de vocea-i de magar ragusit: "Ia uitati-va la Radu-al nostru! (Adica la mine). Gropare, cand ti-o subtiliza vreunul craniul, care va sa zica obectu' muncii tale, poti sa-i folosesti cu nadejde teasta astuia. Seamana ca doua picaturi de apa. Ha, ha, ha!" Si de-atunci asa am ramas - Yorick. Cu toate ca n-am fost niciodata mascarici. Dar asa-i soarta nedreapta cu unii! Nici macar nu ma puteam supara, ar fi-nsemnat sa neg ca am oglinda. Si sa va mai spun un secret: intamplarea asta, aparent banala, a constituit cea mai fericita intorsatura din viata mea. Asteptati o clipa, sa le zic astora cand reluam repetitia, apoi va spun!

Pleaca, dand din maini catre restul, figuranții pleaca, ceilalți raman undeva mai in spate și asculta.
ILINCA (pentru sine): Ia te uita! O caricatura de om imi vorbeste de fericire! Chiar nu pricep ce-a vrut sa spuna.
FIGURANTUL (reia, cu placere sa se auda vorbind): Asa, ziceam de Yorick - relua dupa o scurta absenta. E o poveste mai lunga. Sa ne-asezam!

Intre timp, intra și Adina, ramane deoparte, neobservata. Toți asculta destainuirea Figurantului.

FIGURANTUL: De mic copil mi-am dorit sa ma fac actor. N-as sti sa spun de unde mi-a venit ideea. Sau daca ceva anume m-a determinat, acel ceva a ramas bine ascuns in pacla memoriei. N-a fost nimeni in jurul meu sa mi-o insufle, am crescut la Casa de copii, iar acolo singurul lucru pe care-l auzeam zilnic era: "O s-ajungeti in strada, sa dati altora-n cap!" Si, pornind de la acest rationament de netagaduit, ne aplicau pedepse anticipate, spre-a razbuna toate viitoarele capete sparte, ridicate la patrat.
Cand am terminat scoala, am fost nevoiti sa ne descurcam care cum am putut. Pe mine, si daca as fi avut de gand sa dau in cap cuiva, nu ma ajuta fizicul, ajungeam eventual numai sub centura. Asadar, odata scoala terminata - o amarata de scoala, dar eu studiasem mult de unul singur - traista-n bat si p-aci ti-e drumul! Nu m-am intrebat nicio clipa unde-am sa merg. M-am dus intins la cel mai mare Teatru din oras, am reusit sa dau buzna peste director si i-am spus ca vreau sa lucrez acolo. Cata impertinenta! Spun asta acum, dar atunci imi parea cat se poate de firesc sa-mi impun vointa in fata unui om a carui functie nu ma impresiona mai mult decat cea a bucataresei de la Casa de Copii careia, pe acelasi ton, ii spusesem de multe ori "Mai vreau o portie!" Culmea e ca o si capatam! Asta in cazul in care nu era prost dispusa, moment in care ma alegeam doar cu doua palme dupa ceafa. Dar avand experienta refuzurilor, invatasem de mic o lectie a naibii de necesara: un sut in fund, tras de altul, se uita si se iarta mai usor decat piedicile pe care ti le pui singur, neincercand sa-ti exprimi vointa.
Revin la director. M-a studiat fara nicio expresie timp de cateva secunde, care mi s-au parut lungi precum asteptarea unui vapor in Sahara, apoi m-a intrebat plictisit ce stiu sa fac. Imi aruncase colacul de salvare, caruia eram decis sa nu-i mai dau drumul. In inconstienta pe care ti-o da disperarea, sau poate doar tineretea, am dat raspunsul cel mai idiot posibil: "de toate". Dandu-mi seama pe loc ce-mi scapase, am incercat sa repar tampenia cu una si mai mare - am inceput sa declam roluri intregi, de-a valma, din tot ce citisem si ingurgitasem rand cu rand. Ma mir si-acum de rabdarea acestui om. Dac-as fi avut ochi sa-l privesc, as fi vazut, de buna seama, figura unui biolog care studiaza la microscop o ganganie oarecare, doar pentru ca in ziua aceea nu avea altceva mai bun de facut. Cand in cele din urma am facut o pauza (O, nu ca sa ma opresc! Eram doar nehotarat asupra rolului pe care urma sa-l atac), mi-a aruncat intrebarea: "Asadar esti hotarat sa prestezi orice fel de munca?". Am dat prosteste din cap de sus in jos, uitand ca "orice fel de munca" poate insemna si sa speli scarile de la intrare.
Sfanta infumurare! Eu pricepusem ca acest "orice fel" presupunea intreaga paleta de roluri, de la cele mai cutremurator tragice pana la cele mai zgomotos comice. Auzisem ca actorii cu adevarat buni interpreteaza cu succes atat rolurile de tragedie cat si pe cele de comedie.
Atunci si-a chemat adjunctul si l-a intrebat, sugerand raspunsul printr-o intrebare de genul "nu-i asa ca?", daca mai este liber vreun loc de figurant .
Cat de jignit m-am simtit! Ce cutremur a provocat aceasta ofensa pe care mi-o adresase (sa nu radeti! Si azi imi mai simt picioarele muindu-se si orizontul intunecandu-se brusc). Atunci am facut una din crizele de epilepsie de care, in ignoranta mea, crezusem ca m-am vindecat, doar pentru ca nu mai avusesem una de vreun an de zile.Cand mi-am revenit, am semnat un contract din care reiesea ca de a doua zi lucram ca figurant la Teatrul cu pricina, pe o perioada nedeterminata.
N-am aflat niciodata ce l-a motivat pe director sa ma angajeze - mila, admiratia fata de efortul depus, sau Dumnezeu mai stie ce. Fapt e c-am realizat curand situatia noua in care ma aflam si, din instinct de conservare, am incercat sa imblanzesc realitatea in proprii mei ochi: aveam o slujba, un venit (care-mi permitea si-o amarata de chirie la o mansarda) si traiam in lumea care ma fascina.
Asa se-ntampla cand ceri prea mult de la viata dintr-o data, fara sa fii pregatit: pornesti cu vise grandioase, sclipitoare, apoi incet-incet mai lasi din pretentii pentru ca, in final, tot din instinct de supravietuire, sa-ti inabusi de tot visele, ba chiar sa te convingi ca nu le-ai avut niciodata. Cortina se lasa grea peste vise si amagirile toate. Culmea ironiei - constati ca nici macar nu-i cine sa aplaude! Doar tu, singur spectator la zbuciumul de zile si nopti, tu - prea obosit ca sa mai poti aplauda.
In ce ma priveste, n-am uitat niciodata (cum as fi putut?), dar m-am consolat cu traiul in mediocritate. Pana acolo insa a fost cale lunga. Douazeci de ani, atat mi-a luat, timp in care am sperat nebuneste ca intr-o buna zi voi juca intr-o piesa. Douazeci de ani, era sau nu nevoie de mine, asistam la repetitii, la reprezentatii, invatam piese pe de rostsperam ca un actor sa se imbolnaveasca subit iar pe dublura lui sa-l loveasca, paradoxal, damblaua in acelasi timp. Ca lumea, ingrozita, va intreba ce-i de facut, pe cine sa puna in loc, intrucat reprezentatia nu se poate amana, biletele sunt vandute, ar iesi un scandal, etc., etc. Si-atunci as fi aparut eu, salvatorul, din conul meu de umbra, interpretand dumnezeieste rolul lui Hamlet, sau macar pe cel al lui Laertes, sausau.Ca sa fiu sigur ca nu ratez ocazia, le invatasem pe toate - si n-au fost putine si nici usoare. Dar ce conta? Oricum alta viata n-am avut afara de teatru. Si nici n-as fi stiut ce altceva sa fac cu timpul meu. Douazeci de ani! Dupa care.dupa care a venit intamplarea cu "Yorick". Acum intelegeti de ce am spus ca a fost cea mai fericita intorsatura din viata mea. Remarca privitoare la fizicul meu m-a izbit pentru prima data de-o realitate pe care am fost dispus s-o accept. Am inteles ca nici ceilalti nu ma priveau altfel, ca bunavointa de care dadusera dovada cu totii nu putea fi, in niciun caz, confundata cu admiratia. Cine eram eu, de fapt? Un amarat de figurant care tropaia sau umplea scena cu urlete sau doar cu simpla-i infatisare hidoasa, dupa cum i se cerea. In afara de mine, cine mai credea in sansa mea de-a ajunge actor? Nici macar nu-mi trecuse prin cap sa-mi continui studiile la Teatru (ce nevoie aveam? Eram prea convins, in infumurarea mea, ca puteam invata totul de unul singur si asta ar fi fost de ajuns). Pentru prima data am realizat ca viata imaginara pe care mi-o faurisem in minte n-avea mai nimic in comun cu lumea reala in care traiam. Si-atunci abia, parasit de vartejul obositor al iluziilor, am inceput sa traiesc. Dar ce viata! Daca o pot numi asaCe durere, ce agonie, ce mare nimic! Sa nu te mai culci cu gandul la ceea ce vei face, sa nu te mai trezesti asaltat de bucuria viitoarelor impliniri! Dar macar viata asta era reala. Nu-mi mai doream nimic, nu mai luptam pentru nimic, mancam, dormeam si-mi faceam necesitatile, ca orice dobitoc de pe fata Pamantului. Si-a doua zi, o luam de la capat. Asa au mai trecut douazeci de ani, pe care i-am petrecut tot in teatru, de data asta constient ca nu eram cu nimic mai presus de machiozele, sufleurii, cabinierele, recuziterii si alti misunatori din lumea teatrului. Cumplita lectie a modestiei! Dar macar am invatat sa pretuiesc fiecare meserie, fara de care, mai ales in lumea noastra, a teatrului, alte profesii n-ar fi posibile.
M-am pensionat si am venit aici. (Pare ca-i vede, in sfarșit și pe ceilalți, iși indreapta privirea spre ei): Asa au mai trecut zece ani, ascultand pe unul si pe altul, care cu laudele, care cu neimplinirile sale. Si stiti ce-am observat? Pana la urma, oricare dintre noi, indiferent in ce situatie, am fost macar o data-n viata figurantul ce s-a crezut actor.

E plina, e plina lumea de figuranti, doamna! Aproape mi-e ciuda cateodata - astia toti mi-au furat meseria! La mine a durat douazeci de ani ca sa aflu ce sunt. Dar stiti ceva? Unora s-ar putea sa le ia mai mult, poate chiar o viata!
Trist, doamna, trist

SFARȘIT

Slobozia, octombrie 2008