Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice



Acasa » familie » arta cultura
INCEPUTURILE APARITIEI STOICISMULUI

INCEPUTURILE APARITIEI STOICISMULUI



INCEPUTURILE APARITIEI STOICISMULUI

            Stoicismul a aparut si s-a format in perioada elenistica, in acelasi timp cu epicureismul si scepticismul.

            Cronologic, perioada cuprinsa intre domnia lui Alexandru Macedon, conducatorul Imperiului macedonian (336-323 i. Hr.), 12 iunie 323 i. Hr., data mortii sale in Babilon si secolul I i. Hr., anul 30 i. Hr., data sinuciderii ultimei regine a Egiptului, Cleopatra a ramas in istorie sub numele de epoca elenistica, care marcheaza o noua etapa a civilizatiei grecesti. Este o epoca de expansiune si dezvoltare a civilizatiei creata in Grecia antica. Aria dominatiei grecesti se intinde acum din Sicilia pana in India, si din tinuturile Marii Negre pana in Egipt. Este o perioada originala din punct de vedere politic, social si economic in care cultura si civilizatia au cunoscut o configuratie stilistica sensibil diferita de cea anterioara, clasica. Din amestecul si intrepatrunderea culturii grecesti cu cultura diferita a Orientului s-a nascut o noua cultura numita cultura elenistica.


            Criza poliseei este, in aceeasi masura, cauza si consecinta biruintei lui               Filip al II-lea si a lui Alexandru Macedon in Grecia antica. Dezbinate si slabite in urma razboiului peloponesiac, cetatile grecesti sunt cucerite de statul macedonian. Prin lupta de la Cheroneea (338 i. Hr.), poliseele grecesti isi pierd independenta politica, independenta pe care nu si-o vor mai recupera niciodata. Dominatia macedoneana va fi inlocuita cu cea romana, iar mandra Elada va deveni o modesta provincie a Imperiului Roman despre care insa, din punct de vedere cultural, s-a spus ca l-a invins pe trufasul cuceritor.

            Razboaiele dintre Sparta si Atena au dus la saracia economica si mari tulburari sociale. Prin razboiul peloponesiac Sparta a distrus gloria Atenei. Hegemonia spartana nu a adus nimic grecilor din ceea ce asteptau: nici pacea, nici prosperitatea, nici libertatea. Cunoscand starea de decadere a Greciei, regele Filip al II-lea al Macedoniei a intreprins cucerirea ei, cumparand cu bani pe unii dintre conducatori. “ Nici o cetate nu va rezista unui magar incarcat cu desagi pline de aur “ – spunea Filip.[1]

            Inainte de cucerirea macedoneana, poliseea greaca era in realitate o unitate teritoriala cu orasul, pamanturile si satele din jur; dar in primul rand era o comunitate de origine, de interese, de traditii, de credinte religioase. Cetatea, afirma Aristotel, s-a ivit din nevoia de a trai si dainuie ca oamenii sa poata duce o viata linistita si avea guvernul si sfatul ei propriu, unde cetatenii ei se exprimau si hotarau in mod liber si direct.

In intreaga lume greaca erau peste 200 de asemenea mici state, comunitati autonome, suverane si independente. Un asemenea oras-stat sau stat-cetate avea doar cateva mii de cetateni. Numarul lor trecea de 20.000 numai in trei polisei – Atena, Siracuza si Agrigento. Fiecare polesee isi avea formele sale de cult, zeii sai minori proprii. Zeii olimpici erau aceeasi in toata lumea greceasca – dar fiecare polisee ii inchina un cult diferit fiecaruia. Fiecare polisee avea o viata proprie sociala, politica, culturala si morala. Fiecare polisee era o institutie activa si formativa, capabila sa educe mintile si sa faureasca caracterul cetatenilor.

            In epoca elenistica, in Grecia a continuat sa existe poliseea greaca. Insa, in conditiile intaririi si cresterii proprietarilor de sclavi, democratia a decazut, conducerea poliseelor grecesti intrand cu totul in mainile oligarhiei, reprezentate prin grupuri restranse ale aristocratiei bogate. In unele polisee grecesti a fost reintrodusa tirania, care era asupritoare. Atena, Sparta si Teba    si-au pierdut cu totul importanta lor politica in epoca elenistica. Treptat, regimul democratic s-a transformat intr-un regim aristocratic.

Orasele-state grecesti sunt tot mai mult aservite, pana cand, in cele din urma, isi pierd independenta politica, economica si sociala.

Cuceririle lui Alexandru Macedon au avut urmari dezastruoase pentru cetatile state-grecesti, care erau net superioare din punct de vedere economic, politic si cultural – spiritual fata de rudimentara organizare a societatii macedonene. Cele mai nobile sentimente si cele mai scumpe idei ale grecilor erau contrazise in modul cel mai brutal de mersul evenimentelor. Despotismul, tirania, injustitia, odinioara condamnate de democratia ateniana, domneau si se raspandeau. Odata cu decaderea institutiilor libere si democratice, in cadrele carora se desfasurase intreaga viata social-politica si culturala a cetatilor de altadata, decad si poezia, elocinta, filosofia, cultura in general. Libertatea politica a cetatenilor fusese suprimata de despotismul si puterea macedoneana, vechile credinte si sentimente se sting.

Orasele-state grecesti (polisee) in perioada elenistica sunt in decadere, atat din cauza depopularii lor cat si din lipsa resurselor economice absorbite de statele mari. Locuitorii poliseelor grecesti, care au mai ramas, cunosc nesiguranta vietii de cetate, agitatia vietii politice, spectacolul nedreptatilor sociale si ale abuzurilor comise de stapanirea macedoneana. Monarhia elenistica, cu trasaturi despotice, absoarbe in sine nu numai proprietatea asupra pamantului ci si Cetatea, Statul-oras (poliseea) care-si pierde astfel independenta politica. Perioada elenistica a dus la criza si descompunerea poliseelor antice. Fundarea imperiului macedonean, apoi destramarea lui in procesul luptei dintre diadohi, vasalitatea cetatilor grecesti, aparitia in Orient a unor noi centre de cultura ca Alexandria, Pergamul, s.a. au contribuit la randul lor la accentuarea fenomenelor de criza pe care-l cunoaste statul-oras (poliseea) din Grecia antica.

Cultura elenistica, raspandita in intreaga lume antica, a avut ca centre principale: Alexandria din Egipt, Siracuza, Pergamul, Antiohia si Rodosul, dintre ele insa a stralucit Alexandria. Atena n-a mai cunoscut viata culturala care ii ridicase faima in secolul al V-lea in timpul lui Pericle.

Aproape toat[ lumea antica era sub influenta economica a statelor elenistice. In Egipt si Siria au fost create intinse proprietati, stapanite atat de marii proprietari greco-macedoneni, cat si de aristocratia locala, si se bucurau de toate privilegiile, ducand o viata de lux. Se ridica orase noi, cu piete si galerii pentru negot, cu portice si ansambluri arhitectonice. Cel mai important stat elenistic a fost Egiptul. Condus timp de trei secole de dinastia Ptolomeilor, Egiptul a ajuns la mare dezvoltare economica si culturala. Activitatea economica se intensifica in mod considerabil; de asemenea, legaturile intre Apus si Rasarit, in toate domeniile. Se realizeaza o comunitate de viata sociala si culturala intre aceste doua lumi.

Stiintele si artele cunosc acum o perioada de mare avant. In imperiul macedonean limba oficiala era greaca. Limba si cultura greceasca s-au raspandit pana in indepartatele tari ale Orientului – in timp ce, pe de alta parte, cultura si stiinta orientala au ajuns cunoscute si au avut o influenta favorabila in diferite ramuri ale culturii grecesti. Oamenii de stiinta, filosofii, scriitorii, artistii care il insoteau pe Alexandru Macedon, au contribuit mult la difuzarea, in ambele directii, a bunurilor culturale. In perioada elenistica are loc raspandirea culturii grecesti si a institutiilor greco-macedonene in Orient, dar nu a fost un simplu act de transfer cultural, de culturalizare a unor populatiuni inapoiate. Orientul exercita la randul lui o anumita influenta asupra cuceritorilor. Elenismul este un complex fenomen social-istoric si cultural in care influentele intre Grecia si tarile Orientului s-au intensificat.

            Grecii sunt primii care au acordat fiintei umane o importanta deosebita, cultul omului reprezentand contributia esentiala a grecilor la cultura si civilizatia universala. Filosofia, stiinta, literatura, arta grecilor sunt un imn inchinat maretiei omului care poate intelege cu ajutorul ratiunii misterele lumii. Noua civilizatie, elenistica, va influenta profund si indelungat nu numai tarile Orientului controlate de greci, ci a Occidentului, pana in Galia si Cartagina.

Pe plan politic, mostenirea militara a lui Alexandru nu a durat.                                          In zece ani ( 334-324 i.Hr ), Alexandru Macedon distruge imensul imperiu persan si continua cuceririle pana la hotarele Indiei. Dupa moartea sa (323 i.Hr.), vastul imperiu pe care-l faurise se destrama, caci el n-a avut timp sa-l organizeze din punct de vedere administrativ. Generalii sai (numiti diadohi) impart imperiul in mai multe regate. Ptolomeu devine rege al Egiptului, Seleucos ajunge rege al Siriei, iar Antigonos pastreaza Macedonia si Grecia. Cuceririle macedonene au avut o deosebita importanta. Ele nu au dus numai la crearea unui vast imperiu, care, cum am aratat, n-a durat, ci a reusit sa realizeze o legatura stransa: economica si culturala, intre lumea orientala si cea greaca. Cultura greaca a patruns adanc in Orient, s-a extins in alte tari.

Ceea ce a ramas si a durat insa din elenism de-a lungul secolelor urmatoare a fost cultura elenistica, care, devenita model, s-a raspandit in toate tarile si la toate popoarele din jurul Marii Mediterane, iar, prin intermediul romanilor, ea a fost transmisa mai tarziu si popoarelor europene. Astfel, pe plan cultural, visul lui Alexandru s-a realizat, cultura elena domina cu adevarat spiritul oamenii.

Roma, mostenitoarea acestei civilizatii, o va asimila si o va transmite tarilor din imperiul ei. Dar preponderenta culturala a grecilor se va mentine tot timpul. Sub multe aspecte, ea va continua pana in secolul al VII-lea d. Hr., cand expansiunea araba o va eclipsa pentru un timp.

*

            Epoca elenistica cunoaste o agravare, fara precedent, in societatea greaca, a conflictelor si a contradictiilor sociale, marcheaza inceputul unei noi epoci de mari transformari si prabusiri sociale. Ea reprezinta inceputul unei noi civilizatii cu trasaturi proprii, specifice.

Acest proces de decadenta economica, sociala si politica isi are un progres. Astfel, acum, in secolul al III-lea i.Hr., asistam la o largire a orizontului de gandire grecesc. Barierele dintre “eleni“ si barbari dispar. Apare un exod de migrare – din cauza saraciei – spre Grecia, dar si invers. In tinuturile cucerite de Alexandru Macedon au venit macedoneni si greci care au raspandit limba si cultura greaca. Au fost intemeiate noi orase si colonii militare care au luat forma poliseelor grecesti. Acestea au devenit adevarate centre de civilizatie, contribuind la raspandirea culturii grecesti in Orient. Alexandru Macedon, peste tot unde a trecut, a construit drumuri si poduri, canale si nave, a infiintat garnizoane militare si zeci de orase grecesti ce-i purtau numele. Alexandria din Egipt va deveni cel mai important centru cultural al vremii, mai mare decat Atena insasi. Cultura greaca si elenistica a devenit model pentru artistii din epocile anterioare. Modernitatea este trasatura fundamentala a civilizatiei si culturii elenistice. Odata cu aceste migrari ale populatiei in imensul imperiu macedonean se raspandeste si cultura greaca, elenismul.

            Dar odata cu disparitia statului elen (a poliseei) – prin inglobarea ei la statul macedonean – individul elen se simte singur. Inainte, in perioada de progres, se afirma ca o adevarata forta in fata istoriei, el era incadrat in colectiv, in viata cetatii. Odata cu cuceririle lui Alexandru Macedon (deci si a Greciei), a disparut statul elen, a disparut colectivul, comunitatea si a ramas individul. Cand era incadrat in comunitate, multe probleme erau rezolvate de colectiv, in agora cetatii. In aceasta perioada de inflorire a (Greciei pe plan politic, economic, social si stiintific), gandirea si preocuparile individului au aratat un mare interes pentru problemele teoretice cu aplicatii practice.



Acum insa, insul elen, in secolul III i. Hr. se simte parasit, izolat, singur in fata destinului, in fata sortii. Prin cuceririle lui Alexandru Macedon se produc mari schimbari in modul de a gandi al grecilor. Marile sisteme filosofice ale Antichitatii au inflorit in cetatile-state, comunitati relativ mici care satisfaceau individului nevoia de societate, de sens si de structura. Cu un puternic sentiment al sigurantei existentiale, filosofii greci au putut cugeta la primele principii si cauze, la probleme metafizice care depaseau orizontul strict existential. Disparand organizarea social-politica a poliseei grecesti, individul se simte ratacit si singur intr-un pustiu al unei imense imparatii. Aceasta situatie a determinat o schimbare de structura a spiritului grec. Omul se intoarce spre sine si face din propria sa fiinta obiect al cugetarii. Retragerea in propria lor fiinta si obtinerea ataraxiei, a linistii sufletesti devine telul suprem al spiritului grec.

Prin urmare, in noile imprejurari politice si sociale, cetateanul micului stat, mai inainte liber si prosper, traieste un proces de dezadaptare, de profunda si paralizanta dezamagire, cedand tentatiei de a se inchide in el insusi si de a cauta in interioritatea constiintei sale solutia unei mantuiri posibile. Cetatile grecesti in perioada elenistica au suferit un declin vizibil in viata politica si publica, astfel ca si cugetarea filosofica capata forme noi de manifestare, in acord cu noile conditii istorice; un aspect caracteristic al gandirii filosofice in aceasta perioada il va constitui preocuparea foarte activa in jurul problemelor morale, mai ales libertatea morala si fericirea. Era, de altfel, inevitabil ca atunci cand conditiile vietii materiale si politice au devenit nesatisfacatoare in raport cu vechile deprinderi de viata, omul sa se simta dezradacinat si sa tinda a-si afla un refugiu si consolare in plan subiectiv al constiintei, chiar daca nu ramane nepasator la ceea ce se petrece in jurul sau. Notiunea de polisee sau civitas e legata in mod nemijlocit, si cu o puternica rezonanta afectiva, de notiunea de patrie; toate bunurile si valorile cetatii creeaza comunitatea pe care elenul o considera cea mai apropiata si cea mai scumpa si care nu este altceva decat statul. Dar poliseea greaca a fost incorporata in intregul imperiu creat prin forta armelor de Alexandru Macedon.

In aceste conditii, problemele cele mai urgente care se ridica in fata insului spre rezolvare sunt probleme de natura etica. Acum, nici filosofii nu se mai preocupa de teoria universului, a realitatii. Cunoasterea este indreptata asupra individului, a singularului, asupra preocuparilor individului. Efortul filosofic de cunoastere obiectiva devine o preocupare, o chestiune personala. Nu se cerceteaza lumea exterioara, ci individul cauta fericirea, linistea sufleteasca, cauta motive de imbarbatare, de consolare in fata noilor imprejurari social-istorice, acum, cand poliseea si-a pierdut independenta politica sub sceptrul macedonean.

            Totusi, si in aceasta perioada exista unele preocupari modeste de cercetare a lumii exterioare, interpretarile privind lumea exterioara nelipsind nici acum din sfera cugetarii filosofice, dar ele vor fi orientate spre aflarea cailor unui echilibru moral. Ele vor fi in mod preponderent legate si inraurite de aceasta orientare etica, pentru organizarea vietii interioare in jurul unui ideal de fericire individuala, relativ independenta de cursul evenimentelor externe, de liniste sufleteasca.

            In aceasta epoca nu vom intalni indemnul la fapte mari, la actiune, ci indemnul la resemnare. Individul va gasi mangaierea in “taria sufleteasca“ (in resemnare). Oamenii (greci) au un suflet inclinat spre melancolie, caci, de fapt, resemnarea nu este o virtute sufleteasca.

Stoicii si epicureicii vor numi aceasta tarie sufleteasca apatie, iar scepticii o vor numi ataraxie.

            Tot acum apare si inclinatia spre cunoasterea mentalitatii orientale, cosmopolitismul. Interesul gandirii elene se indreapta spre ceea ce crede insul ca este universalul uman. Inainte, valoarea etica, moralitatea erau definite ca o realitate politica si erau determinate de raportul colectiv dintre individ si cetate, in dialogurile lui Platon.

Daca luam in considerare cei doi termeni, cetatea si individul, daca dispare cel de cetate, ramane cel de individ, iar eticul va fi definit, in noile conditii, ca raport de la ins la ins, de la om (nu ca cetatean, caci cetatea elena a disparut) la om, indiferent de apartenenta politico-sociala a acestui ins. Toate aceste motive explica de ce problemele de etica, in decursul acestei epoci, devin probleme de prim ordin ale filosofiei.

            Sistemele elaborate in aceasta epoca vor fi in primul rand sisteme etice. Filosofiile dominante, cu valoare de suport moral, care au dat culoare epocii elenistice, au fost epicureismul, scepticismul si stoicismul. Prin urmare, in aceasta epoca, se afirma cele trei mari scoli: scoala epicureica, filosofia scepticilor si scoala stoicilor.

Epicureismul. Reprezentantii sai profesau detasarea omului de problemele vietii, de frica de zei si de moarte, calustrarea lui in satisfacerea temperate a placerilor; scepticii se indoiau de orice posibilitate de aflare a vreunei certitudini, fie bune, fie rele, de unde recomandarea abtinerii de la orice judecata, renuntarea la statorniciri rationale definitive; stoicii, in esenta, predica supunerea omului in fata destinului inexorabil, renuntarea la pasiuni, acceptarea cu barbatie a tuturor nenorocirilor si vicisitudinilor vietii, toate acestea subsumate ideii de implinire a datoriei omenesti.

            La un loc, dar fiecare pe drumul sau, cele trei orientari puneau in centrul preocuparilor oamenilor ca scop ultim al vietii morale, ca ideal ataraxia (in greaca veche “a“ privativ = fara si “taraxis“ = tulburare), adica seninatatea, linistea, pacea sufleteasca, fericirea. Exact ceea ce lipsea lumii elenistice, de dinaintea infiriparii crestinismului. In ceea ce priveste sistemele de etica elaborate de reprezentantii celor trei scoli (epicureica, sceptica si stoica), cu toate deosebirile mari ce exista intre ele, au totusi o fundamentala nota comuna: ataraxia. Toate cele trei scoli sunt de acord ca singura cale de a cuceri fericirea insului este linistea sufleteasca. Aceasta liniste sufleteasca se obtine prin inlaturarea tuturor tulburarilor ce ar putea veni de la imprejurarile externe sau de la cele interne (sufletesti). Cele trei scoli se despart numai in ceea ce priveste mijloacele pe care le propun pentru a atinge sau a realiza scopul suprem numit linistea sufleteasca.

            Cu toate deosebirile dintre ele, cele trei scoli etico-filosofice din perioada elenistica, au si alte trasaturi comune:

1) Subordonarea interesului teoretic celui practic sau etic (actiunea morala).

2) Elaborarea unei filosofii etice ca teorie, ca forma teoretizata a primei trasaturi.

            Primul principiu, subordonarea interesului teoretic celui practic este mai evident la epicureici, dar si la sceptici, cunoasterea fiind declarata imposibila; filosofia e indreptata cu deosebire spre gasirea unor precepte de actiune morala care duc la fericire (fericirea individuala).

Spre deosebire de sceptici si epicureici, la stoici teoria ocupa un rol mai insemnat, mai important, dar in ultima analiza si aceasta teorie e subordonata problematicii etice.

O alta trasatura comuna este ca toate cele trei scoli de mai sus imprumuta teorii despre natura de la predecesori si nu prezinta creatii originale decat in domeniul etic, iar stoicii in cel al logicii.

Reprezentantii celor trei scoli (epicureica, sceptica si stoica) si-au inaugurat aproximativ in acelasi timp invatatura lor, adica in prima jumatate a secolului al IV-lea i.Hr. Stoicismul si epicureismul sunt sisteme contemporane – intre ele – care desi nu au sublimitatea sau perfectiunea scolilor academica si peripatetica, respectiv Platon si Aristotel, ele prezinta un interes deosebit pentru cercetarea filosofica. Stoicismul inalta pe om si-i intareste simtamantul demnitatii, prin puterea ratiunii si prin cvasi-divinizarea virtutii; epicureismul il elibereaza pe om de superstitii, dar nu cultiva indemnul spre ideal si credinta in puterea ratiunii. Zenon din Cittium inspirase elevilor sai o forta de neinvins si un curaj nestramutat in contra loviturilor vietii (sortii). Epicur inoculase la discipolii sai gustul bunului trai, oportunismul si acomodarea (in toate imprejurarile) cu toti oamenii si cu toate opiniile. Este un fel de moliciune ce aduce placerile unei vieti retrase din valmasagul evenimentelor social-politice nesigure si pline de imprevizibil.

            Desi cu totul opuse, in principiile lor (la cele doua scoli, stoica si epicureica) gasim si unele elemente comune:

- ambele sunt ca o continuare fireasca a scolilor cinica si cirenaica.

- amandoua dezvolta, de preferinta, partea practica a filosofiei, fara a exclude cu totul pe cea teoretica.

- amandoua admit sinuciderea, desi pentru motive diferite, una cand filosoful nu mai poate practica virtutea, alta cand nu mai poate gusta placerea.

- ambele sunt formate nu ca un tot natural si organic, ci in mod artificial si mecanic, prin combaterea de principii imprumutate de la alte scoli anterioare.



- ambele au exercitat chiar de la inceput, o influenta puternica si durabila, absorbind preocuparile multor cugetatori spre a se combate cu inversunare.

Stoicismul si epicureismul pot fi considerate, pe acest plan al reflexiei etice, drept teoriile filosofice cele mai reprezentative in care s-a oglindit noua etapa din dezvoltarea societatii sclavagiste antice, epoca elenistica. Gandirea elenistica era extrem de atasata unor finalitati concrete de natura umanista.

Nu mai putin importanta a fost si orientarea scepticilor, dar nu atat din perspective eticii, cat din aceea a teoriei cunoasterii.

*

             

Intre stoici, epicurei si sceptici aveau loc numeroase dispute de idei. Dar conversatia, discutia, dialogul erau pentru greci ceea ce e apa pentru peste; nu erau doar posibile, ci de-a dreptul necesare. Elenilor le lipsea buna-cuviinta, moderatia, modestia, discretia in sensul nostru modern. Totodata, erau insa de o politete hotarata, in limite prestabilite, altele, bineinteles, decat cele de azi. Cu alte cuvinte, grecii erau slobozi la gura, dar indiscretia si batjocura se profesau cu eleganta si stil. Stoicii si epicureii polemizau cu argumente, ici-colo cu intepaturi ironice, in orice caz intr-o forma impecabile.

            In aceasta epoca, dupa unii exegeti, a fost chiar o efervescenta filosofica cu un puternic rasunet in lumea greceasca ce a determinat o adevarata roire spre cetatea-lumina si spre scolile in care se perpetueaza traditia glorioasa a lui Platon si Aristotel.

In cadrul acestor scoli, intr-un moment de decadere politica, invatatura predicata prin rafinate si entuziaste discutii dialectice constituia pentru auditorii veniti din toate partile lumii grecesti o reconfortare si mangaiere, deoarece acestia se vedeau lipsiti de posibilitatea de a se manifesta in alte domenii de activitate politica si oratorica. De altfel, Atena, prin insasi asezarea ei, ferita de interventiile prea insistente ale monarhilor si ale conducatorilor militari, a avut posibilitatea sa dea un impuls puternic discutiilor care nu o data au fost asemuite cu pasionantele discutii din Evul Mediu dintre franciscani si dominicani. Filosofia secolelor IV-III i. Hr. poarta pecetea Atenei. Din pacate, scrierile filosofice zamislite in aceasta perioada nu ne-au parvenit decat partial.

            Dintre marile scoli filosofice, scoala stoica, in fruntea careia au stat rand pe rand Zenon din Cittium (322- 264 i.Hr.), Cleanthes (264-232 i.Hr.) si Chrysippos (232-204 i.Hr.) se bucura de atentia deosebita a conducatorilor politici, constienti de faptul ca aceasta scoala reprezinta o forta morala deosebita. Regele Macedoniei, Antigonos Gonatos este un mare admirator al lui Zenon, ale carui prelegeri le audiaza la venirea in Atena, cat si cele ale Cleanthes. De altfel, el a trimis scolii stoice substantiale subsidii. Zenon este un personaj important, deosebit de solicitat care a primit nu o data soli regali.

            In epoca cand Cleanthes a devenit discipol al lui Zenon, progresul ideilor filosofice s-a realizat si prin nenumaratele dispute purtate intre scolile rivale. Putem spune chiar ca aceasta epoca controversa si disputa filosofica sunt ridicate la rangul de procedee euristice, proprii cugetarii filosofice. Simpla discutie este inlocuita prin discutia pasionata, asa cum consemna un stoic: “Nu se poate discuta fara…a disputa“.

            Unul dintre cei mai redutabili adversari ai stoicismului a fost Arcesilaos, fondatorul Noii Academii. Nu putem intelege corect istoria stoicismului, modificarile suferite de-a lungul secolelor daca nu tinem seama de aceste numeroase dispute pe care stoicii le-au purtat cu adversarii lor, epicureii si scepticii, dar indeosebi cu noii academici. Arcesilaos a pastrat finetea ironiei socratice fortificata prin dialectica megarica. El isi propune ca scop sa combata stoicismul in doua probleme esentiale: criteriul adevarului si problema asentimentului necesar actiunii. Atacurile lui Arcesilaos au fost indreptate, in principal, impotriva tezelor fondatorului doctrinei stoice. Dupa aproape un secol, aceste atacuri vor fi reluate, cu o noua vigoare, de catre unul din cei mai straluciti reprezentanti ai Noii Academii, Carneade din Kyrene (214/3-129/8) care a devenit de la 164/60 director la Academia medie. In timpul acesta se nascu pentru stoicism si mai inainte de toate pentru Chrysippos, un nou adversar sceptic in Carneade din Cirene, la care incepura sa exercite oarecare rezultat la atacurile dogmaticilor.

            Pana la ivirea lui Carneade, doctrina stoica va fi reluata si fortificata de Chrysippos, care a trait intre anii 280-208 i.Hr. Prin forta geniului sau, pentru prodigioasa activitate desfasurata in vederea apararii, consolidarii si dezvoltarii doctrinei stoice, in toate partile ei componente, Chrysippos a fost considerat un al doilea fondator al Porticului. Chrysippos expune o serie de idei prin care se dovedeste un discipol fidel al lui Zenon. In acelasi timp, el precizeaza terminologia stoica, cea logica si etica, fiind primul stoic care fundamenteaza autoritatea magistrului pe demonstratie si pe rationamente dialectice.

            Perioada de la Chrysippos si pana la Panaetius este, credem, cea mai fecunda din istoria stoicismului si a Noii Academii. Chrysippos va largi bazele stoicismului cu argumente si idei noi privitoare la existenta raului moral, la independenta si libertatea vointei.

            Ajuns la conducerea scolii in 232 i.Hr., dupa ce Cleanthes paraseste conducerea Porticului, Chrysippos s-a preocupat de intarirea doctrinei in polemica cu Noua Academie si sintetizeaza toate argumentele pe care acesti filosofi (indeosebi Carneade) le indreptasera impotriva tezelor stoice despre criteriul adevarului, destin, libertatea vointei.

Aceste indelungate controverse au contribuit la consolidarea punctelor de vedere ale fiecarei scoli, la precizarea si delimitarea propriilor pozitii. Putem spune ca aceste dispute si controverse au dus la intarirea scolilor respective si nicidecum la subminarea lor reciproca, asa cum adesea au sustinut unii istorici ai filosofiei.

            Adversitatea si opozitia dintre stoicism si epicureism insa nu exclude si faptul ca insusi Epicur poate fi considerat ca un stoic datorita modului sau de viata, autoritatii si severitatii conduitei sale morale.

            Totusi, stoicii, adversarii epicureicilor, erau foarte pasionati in disputele lor si de aceea este greu de admis ca ei au fost de buna credinta in redarea spiritului autentic al acestei doctrine. Ba, mai mult, unii stoici au mers pana acolo incat au compus unele scrieri apocrife pe care le-au raspandit sub numele lui Epicur. Scopul acestor actiuni era de a prezenta denaturat adevaratul caracter al doctrinei sale.

            Este posibil ca succesul doctrinei epicureice sa se fi datorat, in parte, insusi rigorismului si austeritatii preceptelor moralei stoice. Cei ce nu aveau curajul si nici taria sa aspire la aceasta filosofie, se apropiau de invatatura lui Epicur care, in aceasta privinta, era mai putin severa si mai comoda, ferita de excese. In acest fel se poate explica, in parte, si gelozia si adversitatea stoicilor.

            Pentru scepticii Greciei antice, diversitatea doctrinelor filosofice, opozitiile dintre ele au constituit, in anumite momente istorice, motiv de indoiala cu privire la valabilitatea insasi a acestor doctrine, cat si cu privire la valabilitatea cunoasterii in general. Indeosebi scepticismul a exercitat functiile unei filosofii critice. Scepticii au cautat sa netezeasca tot ceea ce i se parea strident si discordant in cadrul doctrinelor adverse. In felul acesta, au scos “la iveala contradictia si opozitia“. In pofida acestui fapt, scepticismul antic are si unele elemente de similaritate cu stoicismul si epicureismul si, tinand seama de incercarile atat de des repetate, de unele dintre ele, de a veni in intampinarea altora.

            Scepticii antici, de asemenea, s-au indoit cu privire la orgoliul si pretentiile nejustificate ale unor filosofi, precum stoicii si epicureicii, de a fi detinatorii intelepciunii supreme.

Aproape intreaga istorie a filosofiei sceptice este marcata de numeroase si importante dispute cu adversarii stoici si epicureici. Daca scepticii n-au reusit sa se ridice la fermitatea morala a stoicilor sau la generozitatea epicureicilor, totusi ei n-au ajuns, cum adesea s-a spus, la duplicitate si servilism moral. Scepticii au mai staruit si ei in efortul de a apara si pretui ratiunea, inscriiu-se in felul acesta pe linia traditiei transmisa de filosofia greaca clasica. In acest efort comun, am putea spune, intregii filosofii elenistice, scepticii s-au gasit intotdeauna alaturi de stoici si epicureici. Numai in modul in care scepticii greci au inteles sa apere ratiunea, n-a adus intotdeauna foloase acesteia. Ei au separat ratiunea de simturi cu scopul de a nu o confunda si reduce la acestea; nu si-au dat insa seama ca, in felul acesta, ratiunea insasi era subminata in chiar baza si sursa existentei sale.

            Scepticii cultivau foarte mult disputele si dialectica, arta vorbirii subtile, dialectice care nu erau pe placul conducatorilor politici, iar scepticismul a cunoscut o indelungata evolutie, marcata de momente de puternica afirmare, dar si de perioade foarte lungi de eclipsa. Aproape intreaga ei istorie este marcata de numeroase si importante dispute cu adversarii stoici si epicureici.

          EPICUREISMUL




 

                                                                                                  Epicur (342-270 i.Hr.)

Viata

Epicur (342-270 i.Hr.) era originar din insula Samos. Tatal lui a fost atenian si institutor. Mama lui a fost prezicatoare. La varsta de 14 ani merse la Atena unde Epicur a inceput sa invete filosofia. In anul 306 a cumparat o gradina in Atena. Aceasta gradina s-a numit Gradina lui Epicur, care a devenit sediul scolii filosofice – epicureismul reprezentand centrul materialismului, ateismului si atomismului antic grec.

            Epicur spune ca important este ca fiecare om sa aiba in minte modelul unui om cumpatat, rezonabil, indrumator spiritual, pentru toate imprejurarile vietii.

Solutia vietii morale a lui Epicur este: Traieste neobservat!

Epicur a dezvoltat materialismul atomist al lui Democrit, depasind orientarea nedialectica a atomismului anterior. Doctrina lui Epicur era constituita din logica, fizica si morala. Morala lui Epicur a fost privita ca partea cea mai interesanta a sistemului filosofic epicurian. Morala lui Epicur este o morala ce urmareste multumirea, sau mai exact, fericirea.

Independent unul de celalalt, Zenon din Cittium, sub porticul pictat, iar Epicur in faimoasa Gradina din Atena, incep sa stranga in jurul lor primii discipoli, dornici sa le urmeze invatamintele si indemnurile spre o noua si promitatoare intelepciune.

Cu toate ca in momentul aparitiei lor, sfarsitul secolului al IV-lea i.Hr., aceste scoli s-au ignorat reciproc, totusi, mai tarziu, intre ele vor avea loc numeroase si aprinse dispute dialectice ce vor culmina intr-o sustinuta polemica continuata pana tarziu, in epoca romana. Prin urmare, scolii stoice i se opune scoala epicuriana. Epicur, pe cat de pretuit si iubit a fost de adeptii sai, pe atat de calomniat si defaimat a fost de adversari, mai ales de primii autori crestini. A condus 30 de ani scoala sa. Urmasii lui Epicur sustineau ca ar fi scris 360 de lucrari. Din multimea aceasta de scrieri, nu ne-au ramas decat foarte putine.

            Epicur este considerat predecesorul pozitivistilor si al utilitaristilor moderni. Discipolii lui Epicur au dedicat un adevarat cult al maestrului lor, ca unui veritabil izbavitor care a eliberat lumea de spaimele superstitiilor religioase. Ziua nasterii lui era celebrata in cadrul unor adunari solemne, imaginea lui venerata aparand pe inele pretioase sau pe medalii, iar poetul latin Lucretiu l-a adorat, aproape ca pe Dumnezeu, pe acela care a sfaramat idolii zeilor.

SCEPTICISMUL

            Din punct de vedere cronologic, scoala sceptica a fost anterioara epicureismului. Intemeietorul ei, Pyrrhon din Elis (360-270 i.Hr.) avea 40 de ani cand moare Aristotel (322 i.HR.). A mai trait 50 de ani dupa aceea. Deci a fost contemporan cu Aristotel.

            Scepticismul este o conceptie indreptata in mod deschis impotriva dogmaticilor, adica a metafizicienilor, dogma insemnand parere absolut sigura, definitiva. Scepticismul antic se opune unei cunoasteri metafizice, astfel ca unele idei din gnoseologia scepticilor antici vor fi reluate de curentele anti-metafizice moderne si contemporane.

            Scepticismul antic, intemeiat de Pyrrhon, a fost reprezentat de Cerneade din Kyrene (219-129 i.Hr.), Sextus Empiricus s.a. Cerneade angajeaza Academia platonica din Atena in timpul elenismului, in faza numita a Noii Academii, fiind considerat cel mai de seama filosof al timpului sau, adversar al stoicismului.

            In aceeasi epoca cu stoicismul a aparut si scepticismul, care prezinta intr-o forma si mai grava simptomele crizei politice, morale si ideologice ale perioadei elenistice. Adevarul si binele il lasa pe Pyrrhon indiferent; el nu se preocupa de notiuni cu valoare universala si generala. Contactul cu filosofia si intelepciunea hindusa l-au facut sa inteleaga ca binele este indiferenta totala. Orice speranta si ambitie sunt zadarnice.

            Scepticii antici au sustinut ca nici cunoasterea senzoriala si nici cea rationala nu pot da cunostinte certe, ca oricarei pareri ii poate fi opusa, cu tot atata temei, o parere contrara, tot atat de verosimila. Pyrrhon nu afirma nimic, nu spune nimic. De ce un lucru si nu altul ?, iata maxima lui. De aici, concluzia necesitatii de a suspenda judecata (epoehe), aceasta suspendare fiind, conform scepticimului antic, singurul mijloc de dobandire a intelepciunii, a “netulburarii“, a seninatatii sau ataraxiei, a fericirii. In formele sale extreme, scepticismul este o varianta de agnosticism. Pyrrhon omul poate gandi, dar nu mai poate crede in nimic. Lipsa unei credinte ferme intr-un ideal, intr-un sistem de valori altereaza si limiteaza in acelasi timp puterea si valoarea cunoasterii insasi. Pyrrhon recomanda discipolilor sai faptul ca nu trebuie sa se ataseze de nimic, nu trebuie sa creada in nimic. Credinta si atasamentul ferm constituie cauza tuturor suferintelor si a nelinistii oamenilor.

            La Pyrrhon, preocuparea principala este aceea de a fi linistit si fericit; el nu argumenteaza nimic. El a practicat detasarea si renuntarea, fara a crede in ceva si fara a spera ceva. El n-a sperat intr-o rasplata in viata de apoi; pentru ca nu putea avea o asemenea credinta, el n-a putut avea bucuria sau vanitatea propriei sale virtuti precum este cazul inteleptului stoic. Lipsa oricarui ideal, a oricarei credinte si sperante caracterizeaza atitudinea sceptica radicala pyrrhoniana. Pyrrhon a fost un mare indiferent.

Scepticismul a fost acea filosofie care s-a opus dogmatismului, indeosebi celui stoic, care pretindea a fi descoperit adevarul definitiv si absolut, dar si a epicureismului.

STOICISMUL

          Scoala stoicilor, care este una dintre cele mai surprinzatoare aparitii ale filosofiei post-aristotelice, a fost intemeiata la Atena, la sfarsitul secolului al   IV-lea i.Hr. pe la anul 300 i. Hr., de catre Zenon din Cittium (Kition) (335-263 i.Hr.), un orasel grecesc din Cipru care avea colonisti fenecieni. De aici, epitetul de fenicianul care i se da adesea lui Zenon stoicul. Acesta vine pe la 320 i.Hr. la Atena.

Numele stoicismului vine de la stoa poikilé (colonada pictata) sau Porticul pictat, celebra galerie sustinuta de coloane din Atena care era locul de invatamant, locul unde veneau amatorii sa-l auda pe Zenon, unde se intalneau membrii scolii stoice, discipolii lui Zenon, pentru a discuta si pentru a-si expune ideile. De aici numele dat elevilor lui de stoici (mai intai adeptii lui Zenon s-au numit zenonieni sau zenonisti ).

Zenon obisnuia sa-si tina prelegerile catorva discipoli in colonada pictata sau Porticul lui Peisianax, un loc din Atena ferit de afluenta oamenilor. Acesta era locul unde, in timpul celor treizeci de tirani, fusesera omorati cam o mie patru sute cetateni. Acest loc era situat intr-un cartier mai retras al Atenei, la adapost de curiozitatea multimii, dar si de amintirea celor 30 de tirani.



[1] Pierre leveque, Aventura greaca, Ed. Meridiane, Buc., 1987









Politica de confidentialitate

.com Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 PROIECT DE LECTIE Clasa: I Matematica - Adunarea si scaderea numerelor naturale de la 0 la 30, fara trecere peste ordin
 Proiect didactic Grupa: mijlocie - Consolidarea mersului in echilibru pe o linie trasata pe sol (30 cm)
 Redresor electronic automat pentru incarcarea bateriilor auto - proiect atestat
 Proiectarea instalatiilor de alimentare ale motoarelor cu aprindere prin scanteie cu carburator

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 Proiect diploma Finante Banci - REALIZAREA INSPECTIEI FISCALE LA O SOCIETATE COMERCIALA
 Lucrare de diploma managementul firmei “diagnosticul si evaluarea firmei”

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 CONTABILITATEA FINANCIARA TESTE GRILA LICENTA
 LUCRARE DE LICENTA - FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 Proiect atestat informatica- Tehnician operator tehnica de calcul - Unitati de Stocare
 LUCRARE DE ATESTAT ELECTRONIST - TEHNICA DE CALCUL - Placa de baza
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 Proiect atestat tehnician in turism - carnaval la venezia




CULTURA COTOFENI. CU SPECIALA PRIVIRE ASUPRA TRANSILVANIEI
COMUNICAREA, SOCIALIZAREA SI VARIATIILE CULTURALE
FILOZOFIA RENASTERII
Semne si creatorii lor in cultura populara romaneasca
Proiect “CULTURA SI CIVILIZATIE CRESTINA” - “ PETRA – ORASUL DE PIATRA DIN PUSTIUL IORDANIEI”
CHEIA DE TELEGRAF (CHEIA MORSE)
INCEPUTURILE APARITIEI STOICISMULUI
STRUCTURI ETNO-CULTURALE


Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu