Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice



Acasa » familie » arta cultura
LOGICA STOICILOR

LOGICA STOICILOR



LOGICA STOICILOR

1. Limba si gandire la stoici

Logica stoicilor implica teoria cunoasterii si dialectica. Aceasta serveste de suport fizicii. Desi fizica, adica teoria generala a universului, la stoici are o amploare deosebita, ea totusi ocupa in ierarhia sistemului un loc subordonat.

In logica, stoicii isi propun sa distinga adevarul de neadevar. Constiinta umana porneste de la perceptii corpuri materiale, dar inzestrate cu putinta de a reflecta fidel obiectele ambiante. S-ar ajunge astfel la reprezentari, mai ales la reprezentarea comprehensiva (phantasia kateleptike), capabila sa surprinda realul. Ratiunea vine ulterior sa ordoneze si sa controleze reprezentarile. Stoicii realizau o subtila dialectica.


Cultivarea logicii devine o virtute deoarece, cu ajutorul ei, inteleptul stoic poate sa se integreze in natura si in ratiunea universala. In acest sens, vom cita un pasaj din Diogene Laertius: Dialectica, spun ei (stoicii), este indispensabila si este in sine o virtute care cuprinde alte virtuti particulare. Fara studiul dialecticii, sustin ei, inteleptul nu se poate feri sa nu greseasca niciodata in rationament; ea ii da putinta de a deosebi adevarul de eroare[1]. Dupa ce descrie mai in amanunt logica stoicilor, Diogene Laertius scrie: Aceasta este deci logica stoicilor, prin care ei cauta sa stabileasca punctul lor de vedere ca un intelept este un adevarat dialectician, deoarece toate lucrurile, spun ei, sunt deosebite cu ajutorul studiului logicii, tot ce intra in domeniul fizicii, ca si tot ce apartine eticii[2].

            Alaturi de teoria cunoasterii, stoicii si in special Chrysippos au elaborat si o logica generala, ce se inspira dintr-un spirit fundamental deosebit de logica aristotelica. Stoicii, desi au gasit logica gata facuta de Aristotel, nu-si imaginau logica asa cum a conceput-o Aristotel si unele rezultate obtinute de ei nu pot fi alaturate Organonului. Este vorba de o orientare diferita, datorita unei conceptii diferite dintre gandire si limbaj. Logica stoicilor isi are originea in teoria gramaticala despre anomalie.

            Potrivit logicii stoicilor, la baza cunoasterii se afla reprezentarea numita phantasia si definita de Zenon din Kittion ca o imprimare (impresie) in suflet, asemenea amprentelor lasate in ceara de inelul sigiliu sau o stampila sau asemenea unei alteratii pe care un sunet o produce in aer. Reprezentarea este efectul unui lucru real. Ea este imaginea pe care o imprima obiectul asupra sufletului nostru.

            Reprezentarea este esentiala pentru gandire. Dar numai omul si zeii au gandire, pentru ca numai ei poseda acel hegemonicon. Ratiunea sau elementul conducator este partea superioara a sufletului omenesc, sediul logos-ului sau al sufletului universal, care patrunde in toate. La om, logos este gandire si limba, ambele de natura corporala, aflate intr-o unitate inseparabila.

Gandirea este discursive (eklaletike); ea exprima informatia primita de la reprezentare cu ajutorul limbii. Vorbirea consta in emiterea sunetelor care contin sensul obiectului gandit. Limba, asadar, este formata din sunete, din complexe de sunete, cu sens. Numai in cazul cand exprima gandirea, ele pot primi denumirea de rostire. Sunete articulate, legate in cuvinte, scot si papagalii si alte pasari, fara ca acestea sa fie dotate cu vorbire articulata.

Oamenii se deosebesc de animale printr-un discurs interior, datorita caruia disting elementele rationale in concordanta sau in contradictie si ajung astfel la operatiuni de diviziune si compunere, la analiza si demonstratie. Cu alte cuvinte, ceea ce ii deosebeste de animale este gandirea. Unitatea dintre limba si gandire este dovedita de numele unic, logos care este ratio et oratio, ca si prin sediul comun. Limba si gandirea se formeaza concomitent in primii 14 ani ai omului. In sfarsit, o alta dovada a unitatii dintre limba si gandire este aceea ca ideile nu au o existenta proprie.

Omul participa la formarea ideilor, gasind cei mai adecvati termini din limba. Prin aceasta observatie, stoicismul a descoperit unul dintre cele mai importante adevaruri - unitatea dintre limba si gandire.

2. Dialectica si retorica, formarea conceptelor – reprezentarea

                            comprehensive

Stoicii sunt primii care au utilizat denumirea de logica, care nu se gaseste la Aristotel, fara ca aceasta denumire sa se generalizeze in mod obisnuit, folosindu-se mai departe denumirea de dialectica. Primul care a utilizat termenul de logica este Zenon din Cittium care a impartit-o in retorica, adica un discurs continuu, si dialectica, care se desfasura in forma discontinua a intrebarilor si raspunsurilor. Dialectica nu mai era o teorie, ci o tehnica. Procedeul demonstrativ retoric este trasatura fundamentala a dialecticii stoice si in filosofia stoica a ramas aceasta deosebire dintre retorica si dialectica.

            Zenon din Citium, fiind intrebat prin ce se deosebeste dialectica de retorica, strangandu-si pumnul si iar desfacandu-l, a raspuns: iata prin aceasta, sugerand prin pumnul strans caracterul compact si concis al vorbirii dialectice, iar prin desfacerea pumnului si intinderea degetelor simbolizand amploarea stilului retoric. Tot prin acest gest, el mai ilustra si deosebirea dintre reprezentarea obisnuita si reprezentarea comprehensiva.

Pentru stoici, gandirea nu poate fi conceputa decat in exprimarea ei verbala. Limbajul si gandirea sunt atat de strans legate intre ele, incat nici nu pot exista separate.

            La stoici, chestiunile epistemologice, tineau de logica, ramura ocupata cu studierea nu numai a principiilor rationarii valide, asa cum ne-am astepta – acestea constituiau subiectul dialecticii, una din subramurile logicii, ci cu studierea logos  (ratiune si vorbire) sub toate aspectele sale. Epistemologia, acea parte preocupata de canoane si criterii, apartine logicii conceputa in acest sens mai larg, intrucat ea urmareste sa explice cum capacitatile noastre cognitive fac posibila acea deplina implinire a ratiunii care este intelepciunea.

Dar daca motivatiile stoicilor ne sunt in anumite privinte straine, pozitia lor epistemologica, in linii mari cel putin ne este mult mai familiara. In multe privinte, ea seamana cu pozitii familiare noua din filosofia moderna cu mult mai mult decat conceptiile lui Platon sau Aristotel. Ceea ce nu este deloc surprinzator, intrucat autorii antici care ne-au transcris majoritatea cunostintelor de care dispunem in legatura cu epistemologia stoica (Cicero, Diogene Laertios si Sextus Empiricus) au exercitat direct si indirect, o considerabila influenta asupra filosofilor de la inceputul perioadei moderne. Influenta lui Cicero recunoscuta chiar de Hume, reprezinta exemplul cel mai remarcabil, dar nu singurul.

            Stoicii sunt fundationisti; in conceptia lor, trebuie sa plecam de la un stoc de impresii sigure, date noua in mod nemijlocit, care, fara a avea ele insele nevoie de vreo intemeiere, intemeiaza intr-un fel sau altul tot restul cunoasterii noastre.

            Teoria stoicilor este empirista. Stoicii sunt si empiristi, intrucat aceste impresii de baza invocate de ei sunt furnizate de simturi. Sa remarcam complexitatea teoriei stoicilor despre cunoasterea adevarului.

Potrivit acesteia, impresiile oamenilor adulti, spre deosebire de cele ale copiilor si ale animalelor, sunt rationale. Aceasta nu inseamna ca judecatile lor (care se produc, dupa stoici, atunci cand o impresie este acceptata ca adevarata) nu pot fi criticate ca irationale, ci, mai degraba, ca aceste impresii au o structura rationala, adica un continut propozitional – sunt impresii ca un lucru e asa si pe dincolo, ele reprezinta lumea ca fiind intr-un anume fel prin intermediul unui stoc de concepte generale.

Iar empirismul stoicilor se face simtit mai intai in felul cum explica ei modul in care dobandim aceste concepte. Intr-adevar, Zenon pare sa aiba meritul de a fi primul care a comparat mintea omului la nastere cu o tablita goala, tabula rasa. La nastere, sufletul este asemanator unei table nescrise, pe care se aduna fapte, idei si abia experienta inscrie pentru prima data un continut.

            Chrysippos voia sa arate cum ajunge experienta sa se transforme in concept, deci criteriile adevarului au un caracter pur pragmatic. Toate reprezentarile trebuie explicate ca fiind originar o actiune a reprezentatului asupra sufletului. Cum stoicii erau materialisti, actiunea obiectelor asupra sufletului o imaginau in sens propriu, iar Cleanthe a si comparat-o in mod real cu amprenta pe care o lasa o pecete in ceara. Chrysippos a adus o interpretare ceva mai subtila acestei conceptii mai vechi, considerand ca reprezentarea este o schimbare produsa in suflet de obiect. Asadar, sufletul (mintea) vine in lume ca o foaie alba, este o tabula rasa, pe care perceptia sensibila va scrie ceva, un continut, Chrysippos sustinea ca, pe aceasta tablita, experienta inscrie treptat asa numitele notiuni comune care vor face posibila in cele din urma gandirea rationala cu ajutorul impresiilor rationale. Intreg procesul incepe cu impresii ale unor simple caracteristici perceptive a caror percepere repetata duce la intiparirea lor in memorie. Din perceptie se naste amintirea, din mai multe amintiri de aceeasi natura se naste experienta: prin gandire, din aceste experiente, se nasc conceptele.

Teoria stoicilor despre formarea conceptelor este materialista; cunoasterea pleaca de la senzatii, care conduc la reprezentari, iar acestea vor da, printr-un travaliu intelectual, conceptul. Prin urmare, senzatiile sunt supuse unei elaborari intelectuale care are ca rezultat conceptul. Oricare ar fi modul de formare al conceptelor, prin contact direct, prin asemanare, prin analogie, prin transpozitie, prin compunere sau prin opozitie, punctul de plecare in elaborarea lor este, dupa cum am aratat, senzatia.

Stoicii au mai adus insa si o alta impartire a conceptelor:

1. Conceptele formate in mod natural si spontan, ceea ce a facut pe unii istorici sa creada ca stoicii au admis existenta unor idei innascute. Acestea sunt certitudinea anticipate si primele principii in orice stiinta.

2. Conceptele formate printr-o elaborare rationala, metodica. Conceptul general, fiind doar rezultatul unei elaborari intelectuale, nu are nici o existenta reala si de aceea aceasta conceptie speciala a stoicilor despre natura conceptelor sau notiunilor a fost denumita nominalista, in sensul ca pentru ei conceptele sunt doar nume.

Pentru stoici, ideile generale nu sunt materiale, deci nu au existenta decat in intelectul nostru: Lucrurile sunt toate de natura corporala; cuvantul este o miscare a aerului: actul gandirii este o miscare a materiei sufletului: deci continutul gandirii este imaterial[3].

            Esenta unui lucru existent nu este nici ideea transcendenta a lui Platon, nici eidos imanent al lui Aristotel, ci este pur si simplu un total de atribute care permit sa deosebim lucrul in cauza de un altul. Aceasta definitie este pur nominala, iar Chrysippos a enuntat-o astfel: definitia este ceea ce este propriu lucrului definit; definitia este o propozitie in care subiectul si atributul pot fi substituite unul altuia[4], adica o propozitie reciproca. Cu aceasta, intre concept si definitie este o echivalenta, conceptul isi pierde caracterul lui ontologic din filosofia aristotelica si capata o functie formala-gramaticala. In logica, stoicii au fost precursorii calcului prepozitional. Ei nu se preocupa de raporturile dintre genuri si specii, ci de raporturile dintre cuvinte si dintre propozitii.



            Universalul, conceptual, nu are nici o existenta reala. De asemenea, diviziunea genurilor in specii nu mai are un caracter ontologic, ca la Platon si Aristotel, ci se reduce la o operatie formala. Stoicii asezau diviziunea genurilor pe rubrici, intr-o tabula logica, prin incantarea lor unul sub altul, in care dezvoltau diviziunea conceptului in toate speciile lui si prin suma acestor caractere obisnuite capatau notiunea generala respectiva.

            In conceptia stoicilor, numai existenta materiala era reala, pentru a deosebi realul de ireal, stoicii de mai tarziu au inlocuit categoria de existenta cu aceea nedeterminata de ceva care cuprindea doua categorii: corporalul si incorporalul, adica lucruri care exista si lucruri care nu exista, dar care apar in imaginatia omului.

Intiparirea caracteristicilor perceptive in memorie formeaza notiunile comune - proces de dezvoltare nu foarte deosebit de cel descris de Aristotel si care se incheie la 7 sau la 14 ani (aici sursele noastre difera), ulterior gandirea bazandu-se pe impresiile rationale.

Dupa cum am observat, aceasta inseamna ca oamenii care au atins acest stadiu nu pot avea opinii false, rationamente nonvalide sau nu pot forma niste legaturi afective irationale. Stoicii considerau chiar ca intr-atat de corupta este conditia umana, incat toti oamenii sunt irationali in acest stadiu atins, ei sunt capabili sa-si valorifice pe deplin potentialul rational daruit lor de natura.

Ratiunea este pe deplin valorificata prin dobandirea cunoasterii, definite de stoici drept cognitie sigura si ferma, pe care argumentarea nu o poate infirma. Numai omul intelept este indreptatit sa aspire, in viziunea lor, la o atare conditie. Prin stapanirea dialecticii, el este ferit de rationamentele sofistice, care l-ar fi putut conduce la derivarea unei concluzii false pe baza unor premise corecte, obligandu-l astfel, poate, sa-si retraga asentimentul conferit deja in mod corect unei impresii adevarate. In consecinta, atata vreme cat nu-si da asentimentul unor impresii de baza false, el va fi asigurat impotriva oricarei erori, iar cognitiile sale vor avea siguranta si soliditatea cerute cunoasterii. Totul depinde deci de capacitatea sa de a evita erorile la nivelul judecatilor perceptive de baza.

            Sa fim clari, stoicii nu pretind ca inteleptul poate distinge impresiile perceptive adevarate de cele false. Ei sustin insa ca exista un gen de impresie perceptiva adevarata, asa numita impresie cognitiva. Limitandu-si asentimentul numai la aceasta din urma, inteleptul poate evita strecurarea vreunei erori in gandirea sa.

            O impresie este cognitiva atunci cand:

a) provine de la ceea ce este cu adevarat,

b) este intiparita in conformitate cu ceea ce este,

c) e de asa natura incat nu ar putea proveni de la ceea ce nu este.

Si, intrucat toata cunoasterea noastra depinde direct sau indirect de ea, stoicii fac din impresia cognitiva criteriul adevarului. Ea face posibila sesizarea certa a adevarului si asta nu numai pentru ca ne garanteaza adevarul propriului ei continut propozitional, care, la randul sau, sustine concluziile ce pot fi deduse din el. Chiar inainte de a deveni capabili de impresii rationale, natura a facut in asa fel incat sa putem distinge impresiile cognitive, astfel incat notiunile comune pe care le dobandim sa fie corecte. Si tocmai cu ajutorul acestor concepte, devenim capabili sa extindem prin inferente, dincolo de ceea ce ne este dat nemijlocit, sfera adevarurilor cunoscute. Motiv pentru care stoicii vorbesc uneori de doua criterii ale adevarului: impresiile cognitive si notiunile comune.

            Aceste asertiuni ale stoicilor cu privire la impresiile cognitive au provocat reactia sceptica din partea urmasilor lui Platon la Academie. Acestia au elaborate o multime de argumente sa sugereze, contrar conceptiei stoice, ca in cazul oricarei impresii adevarate, oricat de clara si de puternica ar fi aceasta, e intotdeauna posibil sa survina o alta impresie, de nedistins de prima, dar pe care circumstantele survenirii ei sa o faca sa fie falsa. Iar daca e asa, atunci nu exista impresii adevarate care, privite doar prin prisma caracteristicilor lor intrinseci pe care le putem noi distinge, sa nu fi putut fi false si, deci, nici o siguranta in nici un caz in parte ca nu ne-am dat asentimentul unei false impresii. Aceste argumente - inclusiv cele bazate pe puterea zeilor de a ne induce niste impresii false, dar aparent adevarate sau pe incapacitatea nebunilor si a celor ce viseaza de a distinge impresiile false de cele adevarate – vor exercita o influenta deosebita asupra istoriei ulterioare a epistemologiei. Mai marea noastra familiaritate cu tezele scepticilor nu trebuie insa sa ne faca sa presupunem ca stoicii nu ar fi fost capabili sa-si construiasca o aparare solida a pozitiei lor.

            Nu putem intra aici in detaliile acestei aparari. Exista, totusi, doua aspecte ale pozitiei stoicilor pe care nu trebuie sa le trecem cu vederea daca vrem sa evitam o grava distorsionare a imaginii oferite cu privire la ei. In primul rand, accentul pus de stoici pe siguranta si certitudinea judecatilor omului intelept nu exclude posibilitatea judecarii in conditii de incertitudine. De exemplu, inteleptul isi va hotari uneori actiunile pe baza unor asteptari cu privire la viitor care nu se vor adeveri.

            Desigur ca, intr-un asemenea caz, el nu-si da asentimentul unor impresii pe care evenimentele ulterioare le vor dovedi a fi fost false; uneori insa, inteleptul judeca intr-adevar ca anumite asteptari sunt rezonabile, judecata care, ea, nu va fi falsificata de evenimentele ulterioare. In al doilea rand, stoicii sunt empiristi nu numai in privinta formarii conceptelor. Desi, in conceptia lor, orice eveniment este rezultatul necesar al unor conditii cauzale antecedente (cunoasterea naturii acestora din urma fiind, in principiu, suficienta pentru a sustine o inferenta rationala, conceptual garantata, care sa prezica acel eveniment), pana si inteleptii rareori ajung in situatia de a face o asemenea inferenta. Ei trebuie sa se multumeasca in schimb, cu relatiile, empiric observate, de coincidenta si succesiune  intre niste evenimente ale caror conexiuni cauzale subiacente raman necunoscute. In acest sens, o buna parte din cunoasterea pe care trebuie sa se bazeze inteleptul stoic va ramane tot empirica.

*

Stoicismul, asa cum am mentionat, a descoperit unitatea dintre limba si gandire. O alta teza, uimitoare prin profunzimea analizei ce o face, priveste trilogia semnificatiei. Potrivit aceste teze, exista trei componente intr-o stransa legatura: semnificatul, semnificantul si obiectul; semnificatul to semainon corespunde sunetului, adica complexului sonor, semnificantul to semainomenon este obiectul semnalat de sunet, dar care exista numai in mintea noastra, adica obiectul to tynchanon sau to pragma din realitate. Dintre acestea, doua sunt corporale, anume sunetul si obiectul din realitate, unul este incorporal, anume obiectul denumit si spus adica sensul. Numai in aceasta din urma rezida adevarul si falsul, deci numai in reflectarea realitatii, realizata prin sens. Aceasta ingenioasa si corecta analiza premerge cu multe secole teoria lui Ferdinand de Saussure privind le signifiant et le signifié care a revolutionat lingvistica moderna.

            In cunoasterea realitatii, unele informatii le primim involuntar. Ele nu sunt insa suficiente. Este nevoie de vointa, de acel impuls interior care pune pe om in actiune, stimulandu-l in cunoasterea realitatii.

Printre formele de cunoastere voluntara, la baza carora sta impulsul, sunt stiinta si arta. Zenon din Kytion obisnuia sa explice stiinta comparand-o cu perceptia si cu opinia. Dupa el, stiinta este o perceptie sau o comprehensiune ferma, sigura, acceptata de ratiune; opinia este o combinare slaba si falsa; perceptia se afla intre cele doua, fiind o alcatuire a reprezentarii comprehensive.

            Stiinta este apanajul inteleptilor, opinia apartine oamenilor de rand, iar perceptia este comuna amandurora si constituie criteriul adevarului. In aceasta ordine de idei, Cicero ofera un interesant document despre felul in care Zenon din Kytion explica discipolilor sai problemele abstracte: Cu mana deschisa si cu degetele intinse, Zenon indica reprezentarea (visus); apoi isi indoia putin degetele si prin aceasta arata asentimentul (adsensus); apoi isi strangea degetele si inchidea pumnul, prin aceasta indica perceptia (comprehension), in fine, apropiind mana stanga si cu ea cuprinzand si strangand puternic pumnul (drept), zicea: Aceasta este stiinta. (Arnim)[5]

            In logica, stoicii au dezvoltat teoria senzualista a cunoasterii, sustinand ca toate cunostintele se dobandesc prin perceptii senzoriale care sunt prelucrate cu ajutorul gandirii, formandu-se notiuni generale, judecatile. Dupa stoici, toate procesele de cunoastere au loc in suflet, care este un corp de un fel deosebit: pneuma.

Logica stoicilor este o logica senzualista. Spiritul este o tabla de ceara. Reprezentarea este o impresie de suflet. (Zenon) Perceptia consta in prinderea uni obiect prin simturi, memoria este tezaurul reprezentarilor. Formam astfel, in mod natural, concepte generale si, prin exercitiul logic, ajungem la judecati si rationamente adevarate. Pentru a avea insa cunostinte adevarate este nevoie de o consimtire activa a spiritului si, cand aceasta se produce, cunostinta apare ca evidenta. Opinia – scrie Zenon – este o aprobare slaba si inselatoare. In schimb, stiinta este intelegerea sigura pe care te poti bizui, neschimbatoare si urmand o fundare rationala[6].

            Partea esentiala a logicii o formeaza pentru Zenon din Cittium, ca si pentru Epicur, cercetarile in teoria cunostintei. La aceasta il indeamna pe de o parte opunerea sceptica la posibilitatea cunostintei si pe de alta parte convingerea venita la el din filosofia socratico-platonica, cum ca filosoful sau inteleptul (sophos), de dragul demnitatii sale, n-are voie sa aiba pareri sovaitoare, ci ar trebui sa posede o stiinta sigura. Pe langa aceasta, senzualismul sau coborator din scoala cinica prin care se concepeau toate reprezentarile originare ca imprimari in suflet nascute prin influenta externa il puse pe Zenon in necesitatea de a scruta incisivul sufletului dupa un criteriu, care ofera posibilitatea de a separa unele de altele imprimarile adevarate si false, a caror prezenta o admitea in contrazicere cu Epicur.

Il gasi in katáleepsis si intelese prin aceasta o reprezentare care-si apuca obiectul (phantasia kataleeptikee) adica o astfel de reprezentare care reda obiectul sau exact cat mai mult posibil, sau cum ii placea lui Zenon sa se exprime, care era imprimata sufletului prin obiectul, care o pricinuia, intr-un chip, cum nu ar fi putut sa fie produsa de un obiect din care nu se trage reprezentarea, reprezentare care, insa a gasit afara de aceasta si in acelasi timp, o aprobare intr-adevar voluntara, insa totusi convinsa (sygkatathesis). In ea vedea deci criteriul adevarului si cu aceasta punctul de plecare al intregii stiinte ca al unui sistem de propozitiuni stiintifice. Caci din ea trebuia sa se nasca cu ajutorul memoriei ca al unui tezaur de reprezentari mai intai de toate notiunile totusi numai subiective, luate pentru ele, in ciuda oricarei referiri la ceva real, cum observa, fata de Platon, Zenon credincios inspiratiei sale din filosofia cinicilor si mai departe se nasc principiile si metodele oricarei stiri, stiri pe care o determina ca o katálepsis care nu mai este de contrazis si prin reflexiuni rationale.

Astfel, pentru Zenon, stiinta sta si deasupra lui katálepsis, care valora ca o mijlocire intre episteme si doxa, si putea sa aiba loc si la ignoranti. Epistéme, dimpotriva, o are numai inteleptul, si ce e drept in intelesul dublu, ca o cunostinta izolata absolut sigura si ca stare obisnuita de nepasare pentru reprezentarile inselatoare.



            Insa tendinta sa precumpanitor practica nu-l lasa sa atribuie mare valoare logicii speciale sau dialecticii si din retorica nu tinu nimic in general.

De asemenea incercarea lui Zenon de a se debransa de scepticism, este obiectiv insuficienta. Chiar daca ignorantul o sa poata avea o katálepsis. Abia inteleptul poseda vrednicia, de a ajunge la adevarul deplin, atunci nu katálepsis ci inteleptul este criteriul adevarului.

Iata dar cum se ajunge la cunoastere, dupa stoici. Pentru stoici, garantia, criteriul unor reprezentari adevarate sta in constiinta. Reprezentarile care nu au aprobarea constiintei noastre nu sunt evidente si deci trebuie respinse. Stoicii introduc, pentru desemnarea acestor reprezentari veridice si neveridice, doua denumiri specifice filosofiei lor:

- reprezentarea cataleptica, pur subiectiva, care are aprobarea sau asentimentul constiintei, ca urmare a socului provocat de evidenta reprezentarii;

- reprezentarea acataleptica, care nu are aprobarea constiintei, dar criteriul activitatii practice admite aceste reprezentari.

            Stoicii concepeau intreg universul solidar, facut din aceeasi stihie – focul – iar sufletul omenesc fiind o frantura din focul cosmic, are o legatura de natura cu intreaga realitate, o legatura de simpatie, prin care anticipeaza unele consecinte.

Stoicii au legat in mod consecvent atitudinea si activitatea filosofului de conceptia lui teoretica: filosofia este valabila daca poate duce pe filosof intelepciune. Pe intelept, care este presupus a avea reprezentari adevarate, il recunoastem dupa activitate. Criteriul de ansamblu al adevarului reprezentarilor sale este obiectiv si are un aspect de natura practica.

*

            Alt mod de abordare a logicii stoice: stoicii au acordat o atentie deosebita logicii, considerand ca aceasta are drept scop stabilirea conditiilor formale de adevar al propozitiilor. Asa cum aprecia Lukasiewicz, “stoicii au initiat formalismul si acest fapt trebuie considerat ca un merit al lor. Ei respectau cu strictete cuvintele, nu si sensul lor si aceasta o faceau opunandu-se peripateticilor”[7].

Pentru stoici, cunoasterea este un act prin care se trece de la pasiv la activ, de la senzatii, prin mijlocirea notiunilor comune, la ratiune, adica la o activitate reflexiva caracterizata prin ordine, proportie si armonie. Datorita acestui caracter reflexiv, ratiunea poate rezista impulsurilor din exterior.

Activitatea reflexiva a ratiunii are un mare rol in morala. In legatura cu aceasta teza a stoicilor, Sextus Empiricus nota: Natura nu ne ofera de-a gata intelepciunea, dar sadeste in noi germenii ei[8]. Dezvoltarea maxima a posibilitatilor pe care le comporta natura fiecarui om nu este posibila decat cu conditia unei severe discipline, a unui sistematic si perseverent exercitiu rational.

            Intelepciunea, arta de a trai rational, aceasta severa disciplina careia trebuie sa i se supuna omul, continua o opera inceputa de natura insasi. Intelepciunea este atat superioara naturii cat si conforma acesteia. In om, ratiunea si natura nu se mai opun una alteia, ci coincid.

            Cunoasterea conditiilor optime in care o reprezentare corespunde obiectului sau, cunoasterea celei mai bune ordini posibile proprii notiunilor si judecatilor, constituie scopurile fundamentale ale logicii. In acest sens, ea slujeste moralei, ajutand-o sa ordoneze cat mai bine posibil tendintele si inclinatiile noastre interne. Logica si morala sunt socotite de stoici doua arte complementare, avand acelasi obiect de cercetare, dar pe care-l abordeaza din unghiuri diferite.

Intr-adevar, stoicii considera ca orice idee este un act iar orice virtute morala este o stiinta. Intelepciunea stoicilor presupune ca orice act trebuie sa fie drept si orice virtute conforma adevarului. Putem spune chiar ca logica, fara a fi mai importanta decat morala, este, dupa parerea stoicilor, anterioara acesteia, deoarece justetea si fermitatea unei actiuni presupune certitudinea cunoasterii.

Zenon considera ca in elaborarea unei notiuni pornim mai intai de la o reprezentare, o imagine a obiectului. Pentru intelegerea corecta a doctrinei stoicilor despre asentimentul voluntar si a rolului sau in cunoastere, este foarte important sa consideram sensul acestui termen: iata de ce aduce in sprijin textul ciceronian. Pentru Zenon, spune Cicero, reprezentarea este o impresie gravata dupa ceea ce este si conform cu ceea ce este.

Chrysippos, urmasul lui Zenon, va aduce o inovatie in doctrina magistrului, considerand reprezentarea sensibila nu doar ca o simpla imagine pasiva a obiectului. Aceasta reprezentare implica in acelasi timp si o modificare a spiritului, modificare ce se datoreaza socului primit din exterior.

            Teoria stoicilor despre reprezentarea comprehensiva ocupa un loc important in gnoseologia lor. Retinem din capul locului ca ei au folosit expresia pentru a desemna starea activa, reflexiva, “alterata“ a subiectului. Prin aceasta expresie, stoicii desemnau faptul de a cunoaste, dar, totodata, si acela de a simti actul cunoasterii.

Stoicii considerau ca sunt doua feluri de reprezentari: una comprehensiva si cealalta necomprehensiva. Reprezentarea comprehensiva este criteriul de judecare a lucrarilor si e produsa de un obiect real, fiind imprimata si intiparita in conformitate cu acel obiect. Cea  necomprehensiva e reprezentarea care nu provine de la un obiect real sau provine de la un obiect real, dar nu in conformitate in acest obiect, anume, reprezentarea care nu e nici clara, nici distincta.

            Problema care trebuie lamurita si asupra careia opiniile istoricilor filosofiei, atat din antichitate, cat si din epoca moderna sunt diferite, este aceasta: daca reprezentarea comprehensiva a fost inteleasa de stoici ca fiind anterioara sau nu asentimentului. Cercetarea atenta a evolutiei istorice a stoicismului ne poate oferi anumite indicatii certe in vederea solutionarii acestei probleme si indeosebi stoicismului mediu. Astfel, Zenon considera actul de intelegere ca posterior simplei cunoasteri, caci noi nu dam asentimentul nostru unei reprezentari fiindca ea este comprehensiva decat dupa ce a primit acest asentiment. Diogene Laertios scria: lipsa de precipitare este cunoasterea timpului cand trebuie consimtit la o reprezentare puternica fata de ceea ce pare verosimil, astfel incat sa nu cedam acestei impresii; lipsa de sovaiala este taria in argumentare, incat sa nu fim dusi in argument in directia opusa, reprezentarile trebuie conduse la ratiunea dreapta. Stiinta insasi este o comprehensiune nesovaielnica[9].

            Ordinea in care se succed diversele momente in actul cunoasterii este, dupa Zenon, urmatoarea: reprezentare, asentiment, comprehensiune.

In cazul in care aceasta stare cataleptica ar fi anterioara asentimentului, atunci reprezentarea ar fi chiar de la inceput activa si nu pasiva.  Dar nici un text al stoicilor nu ne ofera marturii despre perceptia reprezentarii. De aceea noi vom distinge intre simpla reprezentare si reprezentarea comprehensiva: prima reda obiectul, iar a doua reda un mod clar si evident al lui. Cu alte cuvinte, dupa parerea noastra, reprezentarea comprehensiva pe care unii dintre stoici au declarat-o criteriu al adevarului, servea acestora pentru a distinge intre cunoasterea senzoriala si cea rationala.

Acordand un anumit rol activ subiectului cunoscator in actul cunoasterii, stoicii, incepand cu Chrysippos, vor respinge tezele epicureicilor despre pasivitatea subiectului in actul cunoasterii. Dupa cum spunea Chrysippos, in senzatia insasi este prezenta o atitudine activa a cugetului nostru care vrea sa intre in posesiunea a ceea ce este cunoscut.

In acelasi sens, remarca E. Brehier: Trebuie sa constatam ca sufletul nostru, dandu-si asentimentul (tocmai acestei reprezentari) sesizeaza imediat obiectul si nu imaginea lui, lucrul insusi; in sensul propriu al cuvantului, senzatia, actul sufletului, este foarte distincta de imagine[10]. Aceasta reprezentare “apuca” propriul ei obiect, redandu-l exact in cugetul nostru. Fiind urmare a unui impuls exterior, ea este in acelasi timp si rezultat firesc al unui act de vointa. Pentru stoici, a simti inseamna totodata a consimti. Cugetul poate da sau nu unei reprezentari asentimentul. Ca urmare a asentimentului apare reprezentarea comprehensiva care transforma simpla reprezentare initiala intr-o alta, mai clara, mai evidenta si care, cum am vazut, este numita de stoici reprezentare comprehensiva. Aceasta este in perfecta conformitate cu obiectul ce a produs-o si neconforma cu obiectele care n-au produs-o.

            Tezele hrysipiene despre reprezentarea comprehensiva sunt foarte importante pentru intelegerea raporturilor cunoastere – libertate; el arata ca intre cunoasterea adevarului si asentiment, la el exista o legatura similara celei dintre cauza si efect. Evidenta acestei reprezentari este atat de puternica incat se impune de la sine. Deci asentimentul, adica un act de vointa, confera cunoasterii noastre un plus de evidenta si de certitudine.

Datorita asentimentului, cugetul nostru „apuca” si „strange” cu putere obiectul reprezentat. Sugestia pe care ne-o ofera Zenon, unind cuvantul cu gestul, palma deschisa si apoi inchisa si stransa puternic este semnificativa pentru intelegerea naturii si esenta acestei reprezentari comprehensive. In fond, Zenon se straduieste sa ne atraga atentia asupra faptului ca exista mai multe grade de certitudine. Dupa cum constata A. Weber, se poate vorbi de patru grade de certitudine: s’imaginer, croire, savoir si comprendre. In aceasta succesiune de momente, senzatia si comprehensiunea sunt termenii cei mai importanti si mereu prezenti in orice act de cunoastere, senzatia este termenul prim, iar comprehensiunea este termenul final. Asentimentul este ceva tranzitiv, caci el nu poate dura decat atat timp cat actioneaza forta activa care penetreaza senzatia sau grupele respective de senzatii. Aceasta este, desigur sensul pe care vrea sa-l sugereze Zenon, atunci cand compara actul cunoasterii si al intelegerii in desfasurarea lui progresiva, cu palma deschisa, apoi incordata din ce in ce mai mult, stransa, apoi pumn sub o tensiune si mai puternica, stransa inca si mai mult in mana cealalta.

Este vorba despre o cooperare a ratiunii si vointei la actul cunoasterii. Subliniind rolul vointei in cunoastere, stoicii sunt precursorii unei directii pe care o vom intalni in filosofia secolului al XVII-lea la Descartes, Pascal si cartezieni. Datorita unui efort de vointa se trece, asadar, de la reprezentarea simpla, acataleptica, la cea distincta, cataleptica. O data dobandita aceasta cunoastere, care este sinonima stiintei perfecte, inteleptul nu mai poate fi un om obisnuit , ci devine asemanator zeilor, linistit, senin, liber. Stiinta lui devine, in  acest caz, un sistem de cunostinte perfect ordonat, in cea mai buna ordine posibila, pietrificat asemeni unei matrici imposibile de inlaturat[11].



Teoria stoicilor asupra reprezentarii comprehensive este, cum se vede, in stransa legatura cu doctrina lor despre libertatea morala. Este o problema foarte importanta de a sti daca asentimentul insusi poate fi dat liber sau nu. Oricarui om ii sta in putinta de a da sau refuza senzatiilor asentimentului. In aceasta libertate nu este absolut nedeterminata, in afara oricarei reguli. Orice reprezentare, inainte de a fi acceptata in mod liber, este apta sa determine asentimentul; cu alte cuvinte, stoicii si-au dat seama ca perceperea adevarului nu poate fi realizata in afara oricarei trairi emotionale, a unei atitudini voluntare.

Teoria stoicilor despre „phantasia” (reprezentare) ridica o anumita dificultate: neputinta de a recunoaste intotdeauna acea evidenta si claritate, care este totusi produsul subiectiv esential. Pentru acest motiv stoicii au fost criticati de Arcesilaos si Carneade. Ca urmare a acestor criterii stoicii ulterior vot fi nevoiti sa precizeze si sa imbogateasca explicatiile relative la natura reprezentarii comprehensive.

Acestia vor sustine ca redarea exacta a obiectului nu este suficienta pentru ca reprezentarea sa fie comprehensiva, mai este necesar ca reprezentarile anterioare si rationamentele elaborate pe baza lor sa nu se opuna asentimentului. Aceasta noua exigenta impusa comprehensiunii de catre stoicii ulteriori are o importanta deosebita, atat din punct de vedere logic cat si moral. Prin ea se introduce de fapt cerinta ordinii si a consecventei in cunoastere. Ratiunea nu trebuie sa se aseze decat la ceea ce este ordine si armonie, cu alte cuvinte, ratiunea trebuie sa fie in acord cu sine, sa aiba o anumita afinitate cu sine insasi. Acest lucru are o extrema importanta in dobandirea intelepciunii, care este stiinta prin excelenta. Aceasta stiinta suprema se caracterizeaza printr-o posesiune ferma si durabila a reprezentarilor; in explicatia mimica a lui Zenon, ea este sugerata prin momentul in care pumnul strans este cuprins puternic de celalalt pumn. In felul acesta, stoicii ulteriori apropiau tot mai mult problematica gnoseologica de cea morala. Aceasta apropiere ne permite sublinierea altor comparatii. “Astfel, putem spune ca intre reprezentarea comprehensiva si comprehensiune este un raport similar cu cel dintre actiunea convenabila si actiunea dreapta.[12]

In cazul actiunii convenabile, conformitatea actului cu natura este intamplatoare, in timp ce in cazul unei actiuni drepte, aceasta conformitate este libera. Claritatea si evidenta reprezentarii comprehensive nu lasa loc nici unei indoieli in privinta adevarului. Datorita acestei maxime, evidenta proprie reprezentarii comprehensive, cunoasterea si adeziunea se suprapun. La stoici cunoasterea si afirmarea merg impreuna; vointa desavarseste si consolideaza ceea ce a inceput ratiunea.

Inteleptul stoic poseda numai reprezentari de acest fel; datorita fermitatii vointei sale, numai el reuseste sa le deosebeasca de cele comprehensive. Eroarea, care constituie insemnul omului obisnuit apare ca urmare a unei slabiciuni a vointei, datorita careia se da un asentiment slab, nesigur, fals. Eroarea nu poate sa apara decat in judecata, si anume in acea judecata in care interventia vointei nu a fost suficient de puternica pentru a ordona si calauzi perfect ratiunea.

Numai inteleptul stoic are privilegiul de a sti sa aleaga intre diversele alternative oferite de reprezentari, numai alegerea lui este dreapta, caci numai el este capabil sa recunoasca care reprezentari sunt adevarate si care nu.

Adversarii stoicilor, noi academici, indeosebi Carneade, sau epicureicii vor inteti criticile lor tocmai asupra acestei parti a gnoseologiei stoicilor. Disputele neintrerupte cu adversarii lor au determinat pe stoici sa-si puna la punct un redutabil aparat dialectic si logic de combatere. In acest scop ei vor dezvolta dialectica pe care o utilizau ca o stiinta a probelor si a demonstratiei, in scopul formarii la discipolii lor a unor convingeri ferme. Ei cultivau vigilenta, circumspectia, arta de a nu ceda usor argumentelor adversarului.

Trebuie sa mai subliniem si faptul ca teoria stoicilor despre categorii intereseaza direct problema cauzalitatii, a cunoasterii si a libertatii. Dupa ei, exista patru categorii: substanta, calitate, mod propriu-zis si mod relativ. Modul este o calitate a calitatii, aflandu-se fata de calitate in acelasi raport in care aceasta se afla fata de substanta. Modul este corporal ca si calitatea, cu care se uneste intr-un amestec perfect. Intelepciunea este un mod al sufletului si deci este corporala ca si sufletul insusi. Legatura dintre mod si calitate este oarecum similara celei dintre cauza si efect. Efectul, adica ceea ce rezulta in urma actiunii unei cauze se exprima printr-un verb, este un incorporal, un exprimabil, o nonexistenta individuala. Efectul este inteles de stoici ca o actiune care se continua, care are loc pur si simplu si care dureaza fara nici un efort. Efectul nu vizeaza cu nimic substantialul si corporabilul. El exprima o stare, o situatie a existentei. Unele efecte  sau moduri (cele relative) se pot schimba fara a actiona in vreun fel oarecare asupra cauzei: de exemplu, paternitatea, aceasta calitate poate sa dispara prin moartea fiului, fara ca prin aceasta sa se genereze ceva din nou in fiinta tatalui.

*

            Stoicii au acordat logicii o importanta deosebita, pentru ei fiind o virtute, si avand ca scop sa formeze omul si atitudinea lui fata de lume. Dialectica, stiinta de a discuta corect subiectele prin intrebari si raspunsuri, spun stoicii, este indispensabila si, este in sine, o virtute care cuprinde alte virtuti particulare: lipsa de precipitare, socotinta, lipsa de sovaiala, lipsa de vanitate.

Chrysippos era socotit cel mai mare dialectician al antichitatii dupa Aristotel. Lui i se atribuie cel putin 311 carti de logica. Sistemul logic al stoicilor este datorat in special lui Chrysippos, care in tratatele sale de logica insista asupra utilitatii logicii ca mijloc suveran de control si fortificare a opiniilor noastre.



[1] Cicero Tusculane, Ed. Academiei, Bucuresti, 1971, p.110

[2] Dioges Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor, Polirom, Iasi, 1997, p.248

[3] Diogenes Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, p.230

[4] J. Lukasiewicz, Aristotle’s Sylogistic, Oxford, ed.a III-a, 1958, p.12

[5] Sextus Empiricus, trad. rom. De A. Frekian, Schite Pyrrhoniene, Buc., 1995, p.112

[6] Diogenes Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, p.230

[7] J. Lukasiewicz, Aristotle’s Sylogistic, Oxford, ed.a III-a, 1958, p.12

[8] Sextus Empiricus, trad. rom. De A. Frekian, Schite Pyrrhoniene, Buc., 1995, p.112

[9] Diogenes Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, p.230

[10] Brehier, Emile, Histoire de la philosophie, t.I, Alcan, Paris, 1926, p.301

[11] Marin Constantin, Ethos elenistic, Cunoastere si libertate, Ed. St. si Encicl.,Buc.1982, p. 76

[12] Marin Constantin, Ethos elenistic, Cunoastere si libertate, Ed. St. si Encicl.,Buc.1982, p.77









Politica de confidentialitate

.com Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 PROIECT DE LECTIE Clasa: I Matematica - Adunarea si scaderea numerelor naturale de la 0 la 30, fara trecere peste ordin
 Proiect didactic Grupa: mijlocie - Consolidarea mersului in echilibru pe o linie trasata pe sol (30 cm)
 Redresor electronic automat pentru incarcarea bateriilor auto - proiect atestat
 Proiectarea instalatiilor de alimentare ale motoarelor cu aprindere prin scanteie cu carburator

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 Proiect diploma Finante Banci - REALIZAREA INSPECTIEI FISCALE LA O SOCIETATE COMERCIALA
 Lucrare de diploma managementul firmei “diagnosticul si evaluarea firmei”

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 CONTABILITATEA FINANCIARA TESTE GRILA LICENTA
 LUCRARE DE LICENTA - FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 Proiect atestat informatica- Tehnician operator tehnica de calcul - Unitati de Stocare
 LUCRARE DE ATESTAT ELECTRONIST - TEHNICA DE CALCUL - Placa de baza
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 Proiect atestat tehnician in turism - carnaval la venezia




CHRYSIPPOS
COMUNICAREA, SOCIALIZAREA SI VARIATIILE CULTURALE
CULTURA DUPA DECEMBRIE 1989
PROMOVAREA FOLCLORULUI LOCAL
Semne si creatorii lor in cultura populara romaneasca
CULTURA COTOFENI. CU SPECIALA PRIVIRE ASUPRA TRANSILVANIEI
CAIETUL DE REGIE TEHNICA A SPECTACOLULUI
Toreadorul


Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu