ETIOPATOGENIE SI HISTOPATOLOGIE

ETIOPATOGENIE SI HISTOPATOLOGIE

Chistul se defineste ca o cavitate patologica delimitata partial sau in totalitate de o membrana epiteliala si care are un continut fluid sau semifluid. Exista totusi unele formatiuni chistice care nu prezinta nici un fel de membrana epiteliala.

Aparitia lor se datoreaza, in primul rand, existentei tesutului epitelial in grosimea spongioasei oaselor maxilare, fapt ce constituie o deosebire intre acestea si formatiunile chistice ale altor oase care alcatuiesc scheletul uman. Originea acestor epitelii poate fi odontogena si neodontogena. Este important de mentionat ca aceste epitelii diferentiate nu se gasesc in mod normal in structura oaselor maxilare.

Epiteliul de origine odontogena provine din organul adamantin al lamei dentare si este reprezentat fie de organul smaltului nedezvoltat sau anormal dezvoltat, fie de resturi epiteliale incluse in maxilare ramase din teaca radiculara fragmentata in cursul embriogenezi (resturile epiteliale Malasezz), la care se adauga o componenta inflamatorie.

Epitelilul de origine neodontogena se gaseste in special la maxilar si reprezinta fie resturi de epiteliu care acopera procesele embrionare, care vor forma maxilarul (situate pe linia mediana a palatului, sau in zona dintre incisivul lateral si canin si la baza narinei), fie de resturi ale canalului nazo-palatin sau incluzii de epiteliu glandular salivar care, de regula, nu duce la formarea de chisturi maxilare.

Remanentele din timpul dezvoltarii dintelui se numesc perle Serres si resturi epiteliale Malassez.

Perlele Serres, se formeaza din lamina dentara si se prezinta ca insule de epiteliu scuamos sub gingie. Aceste insule prolifereaza uneori si degenereaza chistic formand chisturi gingivale, unele fiind depistate chiar la nou-nascuti.

Resturile epiteliale Malassez rezulta din teaca Hertwig si sunt prezente in ligamentul periodontal si rareori in osul alveolar. La dintele matur in resturile epiteliale Malassez se identifica celulele de tipul ameloblastelor in forma dormanta.

Fig.8 Chist maxilar - prezentare schematica.

A - perete de tesut conjunctiv. B - tipuri diferite de epiteliu de captusire.

Evolutia obisnuita a chisturilor este de stimulare a resturilor epiteliale de dezvoltare, urmata de proliferarea unei mase de celule epiteliale, fara invazia tesuturilor adiacente. Pe masura cresterii volumetrice a masei epiteliale, celulele situate central se repozitioneaza spre periferie, cat mai aproape de sursa de vascularizatie. Totusi, unele celule raman in hipoxie, se lizeaza si astfel se formeaza progresiv continutul chistic. Acesta, din cauza structurilor celulare lezate, este hiperton, fapt pentru care atrage transudat, care la randul sau creaza presiune hidrostatica, si deci, resorbtie osoasa prin presiune. Astfel, chistul creste in dimensiuni. Hipoxia celulelor epiteliale situate spre cavitatea chistica, hipertonia, transsudatul, presiune hirostatica, liza osoasa, cresterea volumetrica a chistului si deci din nou hipoxia celulelor epiteliale situate spre cavitatea chistica - toate acestea formeaza un cerc vicios care, din punct de vedere macroscopic, se traduce prin cresterea progresiva a chistului.

Continutul chistic este adeseori bogat in granule de colesterol, rezultate prin liza membranei celulare si a celei nucleare. Odata cu cresterea chistului, acesta comprima tesutul conjunctiv adiacent, care formeaza stratul conjunctiv care inconjoara la exterior membrana epiteliala a chistului. Membrana epiteliala se matureaza in timp si dezvolta membrana bazala. Cresterea chistului continua pana cand cercul vicios este intrerupt prin:

1. Indepartare (chistectomie);
2. Deschiderea intr-o cavitate naturala (ca de exemplu, cavitatea orala, cea sinusala sau prin marsupializare) si astfel nu mai exista presiune hidrostatica care sa lizeze structurile osoase adiacente;
3. Indepartarea factorului cauzal (de exemplu, tratamentul endodontic sau extractia dentara in cazul chistului radicular).

Fig.9 Dezvoltarea unui chist (prezentare schematica).

Majoritatea chisturilor oaselor maxilare au caractere clinice similare, si anume cresterea lenta, asimptomatica, expansiva, ce va duce in cele din urma la deformarea corticalei osoase, aspectul radiolografic caracteristic, constituind in general un indicator pentru stabilirea diagnosticului. Diagnosticul pozitiv se bazeaza in final pe rezultatul examenului histopatologic.