Aspecte particulare privind functia publicǎ si functionarul public in legislatia actualǎ a unor state ( Germania, Franta si Italia)

Aspecte particulare privind functia publicǎ si functionarul public in legislatia actualǎ a unor state ( Germania, Franta si Italia)

Functionarul in sensul strict al cuvantului este titularul unei utilizǎri (activitǎti) permanente, dar el poate fi mentinut un timp mai mult sau mai putin indelungat in administratie si de asemenea el poate sǎ-si consacre doar o parte din activitatea sa, intr-o asemenea functie.

Functionarii germani, italieni, belgieni, etc. au un statut, ei fac o carierǎ, au drepturi si sunt plasati sub imperiul unor reguli care, cu unele exceptii diferǎ de cele care se aplicǎ in materie de angajǎri particulare. Ansamblul regulilor relative la functionari constituie un statut.

Functionarii germani sunt organizati in grupuri si categorii. Pentru a deveni functionar de categorie superioarǎ, trebuie sǎ ai titluri, sǎ sustii examen si sǎ indeplinesti stagiul. Functionarii germani se repartizeazǎ in patru categorii principale:

- inalti functionari;

- functionari superiori;

- functionari ordinari;

- functionari subalterni[1].

La acestia, se adaugǎ functionarii provizorii si functionarii aspiranti. Pentru posturile inalte se dau examene, cu un stagiu de trei sau de patru ani intre ele (4 ani pentru functionarii federali).

Primul examen care are loc in fata unor profesori si magistrati,este si un examen juridic si priveste cunostintele din facultǎti. Al doilea examen (care are loc dupǎ stagiu) este atǎt teoretic, cat si practic si definitiveazǎ accesul la carierǎ. Guvernul federal s-a angajat sǎ tinǎ cont si de alte studii decat cele juridice.

Stagiul este esential pentru recrutarea functionarilor germani. Timp de 4 ani, stagiarul trece mai intai prin serviciile judiciare (6 luni) si apoi 3 ani si jumǎtate in serviciile administrative cele mai diverse, institutii si administratii locale, cu dorinta de a cunoaste ansamblul administratiei. Stagiarul care nu dǎ satisfactie in timpul stagiului poate fi concediat. Cei care reusesc sunt numiti pe viatǎ, avand in autoritaea administrativǎ o relatie de tip contractual de drept public.

Existǎ insǎ si functionari angajati pe timp limitat, functionarii concediabili si auxiliari. Avansarea in grad este, in principal, automatǎ, bazandu-se pe vechime.

La fiecare trei ani functionarii beneficiazǎ de o mǎrire a salariului.

Functionarul german este supus puterii disciplinare; aceastǎ putere este exercitatǎ in conditii strict regulamentare, ei neputand fi sanctionati decat prin jurisdictiile disciplinare. Existǎ un procuror disciplinar federal, acesta deschizand o anchetǎ pe care o face un instructor independent.

Sunt douǎ grade de jurisdictie. La prima instantǎ: doi juristi si un functionar asesor.Procedura este asemǎnǎtoare celei din fata tribunalelor. Existǎ o curte disciplinarǎ federalǎ pe langǎ tribunalul administrativ federal. Cuprinde 10 judecǎtori disciplinari si judecǎ in complet de trei judecǎtori si asesori.

Functia publicǎ inceteazǎ prin revocarea disciplinarǎ, concediere si punere in retragere.

Rezolvarea problemelor privitoare la functionari tine de oficiile de personal care functioneazǎ pe langǎ presedintele consiliului in fiecare land.

Functia publicǎ francezǎ este organizatǎ conform sistemului de carierǎ, deoarece serviciul public "nu este o materie ca oricare alta, deoarece ea concurǎ la exercitiul unei functii sociale majore".

In Franta s-a conturat o nouǎ politicǎ de personal care schimbǎ si substanta functiei publice. Aceastǎ politicǎ se bazeazǎ pe douǎ piloane:

gestiune resurselor umane;

o gestiune mai dinamicǎ si mai motivatǎ.[2]

In ceea ce priveste gestiunea resurselor umane, a fost numit in fiecare minister un functionar de rang inalt, care are responsabilitatea resurselor umane, cu o duratǎ minimǎ de 15 zile. Mai mult, un asemenea curs s-a instituit pentru toate cadrele care vor accede in functii de responsabilitate, de la nivelul subdirectorului sau sefului de serviciu.

Functionarii sunt recrutati in Franta pe bazǎ de concurs, ale cǎrui programe fixate la nivel national, cuprind de regulǎ cunostinte generale.

Sistemul francez al functiei publice este fondat pe carierǎ, individual alege deci o profesiune specificǎ; ea este "serviciul statului" si acest angajament se materializeazǎ in notiunea de carierǎ. Recrutarea se face pe bazǎ de concurs, formarea este generalǎ, avansarea se face mai mult sau mai putin in functie de vechime, remunerarea evolueazǎ in functie de o grilǎ predeterminatǎ.

Cine doreste sǎ ocupe functii (posturi) in administratia de stat, de la cele mai mǎrunte panǎ la cele mai importante din administratia centralǎ, trebuie sǎ fie absolvent al unei "scoli administrative".

Forma cea mai inaltǎ de pregǎtire a functionarilor administratiei de stat in Franta se realizezǎ la L'Ecole Nationale d'Administration (L'E.N.A.). Aceastǎ formǎ de imvǎtǎmant depinde de Guvern iar cadrele de predare sunt cunoscuti profesori universitari, inalti functionari publici.

Din modul cum este conceputǎ selectia elevilor la L'E.N.A. se subintelege cǎ nu este suficient sǎ fi strǎlucit absolvent al unei facultǎti juridice, de exemplu, pentru a ocupa o functie importantǎ in Consiliul de stat, ci este necesarǎ absolvirea acestei scoli, dobandirea deci, a unei pregǎtiri administrative.[3]

"Primul an la L'E.N.A. este anul de stagiu profesional. Inaltul functionar pe langǎ care stagiarul a fost repartizat completeazǎ la sfarsitul stagiului o amplǎ foaie de notare, un adevǎrat studiu al personalitǎtii elevului din care nu lipsesc rubrici ca acestea: vigoare fizicǎ, tinutǎ, prezentare, spiritul de initiativǎ, simtul datoriei, posibilitatea de a fi simpatizat de colaboratori."[4]

Italia are o lege cadru (din 29 martie 1983) care fixeazǎ principiile repartizǎrii competentei in materia functiei publice intre legiuitorul national, consiliile regionale si partenerii sociali. Numeroase dispozitii fac obiectul unor acorduri intre stat si sindicatele functionarilor. Guvernul Amato a adoptat Decretul -Lege din 3 februarie 1993, cunoscut sub numele "decretul privatizǎrii functiei publice", care, asa cum se exprimau specialistii, constituie o veritabilǎ revolutie juridicǎ, intrucat consacrǎ principiul trecerii de la reglamentarea unilateralǎ a functiei publice la conventiile colective negociate intre un agent autonom, reprezentant al autoritǎtii publice si sindicatele agentilor publici[5].