Urbanismul premodern

Urbanismul premodern

Urbanismul premodern se defineste in mod conventional ca fiind ansamblul de teorii, studii si realizari referitoare la teritoriu, in intervalul de timp cuprins intre sfarsitul secolului XIV si secolul XVIII, in Europa

Renasterea culturala din secolele XV-XVI, incepand cu Umanismul si culminand cu Romantismul stimuleaza studiile referitoare la oras si se reflecta in experientele urbanistice ale epocii, care raman expresii ale puterii politice si economice. Sub impulsul transformarilor economice si politice ale societatii, urbanismul in secolul XV inregistreaza contributii importante pe plan teoretic si realizari la fel de importante, chiar daca nu atat de numeroase, pe plan practic.

La sfarsitul secolului XV, descoperirile geografice deschid popoarelor europene un nou spatiu economic, politic si cultural. Alaturi de puterea politica a suveranilor se afirma puterea economica a bancherilor si a comerciantilor. Dezvoltarea comertului, a productiei de marfuri, acumularile de capital sporesc importanta marilor orase, care devin centre de atractie a celor mai importante experiente culturale si sedii ale noilor initiative edilitare si urbanistice. Componenta urbanistica gaseste inca loc in studiile si tratatele secolui XVI, dar intr-o maniera secundara in raport cu politica, arhitectura si problemele militare.

In secolul XVI urbanismul din Europa tinde sa abandoneze modelul orasului ideal[1] pentru a se adapta exigentelor cu caracter militar si de reprezentare a puterii.

Forma orasului se adapteaza exigentelor tehnicii militare care presupune existenta unei piete centrale pentru strangerea trupelor si un perimetru de preferinta poligonal, cu unghiuri obtuze. Se raspandeste obiceiul de a construi in interiorul orasului in tesut ortogonal, iar perimetrul sau in schimb, sub forma poligonala, chiar neregulata, supunandu-se doar principiilor cu caracter defensiv. Eliberate de aceste canoane, sunt experientele urbanistice care vor fi intreprinse in aceasta noua epoca. Acestea sunt, pentru inceput, oarecum intamplatoare, in timp ce mai tarziu vor primi forma de tabla de sah sau tesut patrat. Printre noile orase fondate in secolul XVI in Europa, grupul cel mai numeros este acela al oraselor fortificate.

Orasele Renasterii s-au dezvoltat preponderent pe nucleele medievale, dar preocuparile pentru o noua calitate a vietii urbane au determinat remodelarea vechilor centre prin: largirea strazilor, construirea de noi piete, preocuparea aparte pentru compozitia volumetrica si arhitecturala, prin rezolvarea echiparilor tehnico-edilitare.

Aceste premise au stimulat o noua orientare stiintifica, filosofica, estetica: curentul numit Renastere, care va avea o puternica inraurire asupra artelor. Este zdruncinata autoritatea dogmelor religioase care furnizau explicatii eronate asupra realitatii: oamenii Renasterii vor sa cunoasca viata, sunt adeptii progresului tehnic care are la baza dezvoltarea stiintelor. Din dogmatica, aservita religiei, stiinta devine inductiva, pornind de la fapte si experiente concrete.Stiintele pozitive, bazate pe matematica, progreseaza rapid; noile descoperiri geografice largesc orizonturi, ofera noi perspective stimuland progresul societatii sub toate aspectele ei. Piata mondiala in Evul Mediu isi muta polul de interes din Mediterana - controlata de turci - in Atlantic.

Progresele tehnice, totalitatea cuceririlor stiintei si tehnicii, marile descoperiri geografice ale timpului isi pun amprenta asupra operelor maestrilor Renasterii. Numerosi artisti au fost ei insisi oameni de stiinta, savanti renumiti, literati, filosofi si tehnicieni. Cunoscatori ai artei antice grecesti si romane ( prin aprofundarea rezultatelor cercetarilor arheologice si cunoasterea documentelor antice), ei au creat o noua arta. Multi arhitecti, pictori si sculptori au fost cunoscuti sub numele lor mic: Raffael (Sanzio), Michelangelo (Buonarotti), Leonardo  (Da Vinci), Tizian (Vecellio).

Parintele Renasterii este considerat arhitectul Brunelleschi, cel care a conceput cupola in opt ape a bisericii Santa Monica (domul din Florenta), primul monument renascentist.

Un fapt demn de remarcat este cel prin care Renasterea a promovat nu doar ctitorul (finantatorul), ci si artistul.

"Perspectiva" este cuvantul "cheie" al Renasterii atat in artele plastice (exemplu constituindu-se fundalul cu perspectiva la un punct de fuga in lucrarea lui Leonardo Da Vinci "Cina cea de taina", cat si in urbanism.

Cateva dintre ideile privind constructia oraselor sunt:

Stabilirea formei incintei conform exigentelor impuse de tehnicile de aparare;

Castelele burghezilor (din a caror constructie au fost eliminate fortificatiile) au fost integrate in urbanistica noua, fiind vizibile numai din strada, la care prezinta fatade atragatoare pentru numeroase si mari deschideri, avand cate 2-3 etaje;

Amplasarea constructiilor in zone functionale;

Ierarhizarea strazilor si a pietelor dupa destinstia lor;

Amplasarea in zone izolate a atelierelor producatoare de noxe :

Prezenta unei legaturi facile intre zonele productive si spatiile comerciale ;

Promovarea constructiei pe nivele diferite a cailor de circulatie pentru vehicule si pentru pietoni;

Preocuparea pentru confortul edilitar si igiena publica.

Chiar daca teoriile epocii au fost mai indraznete decat posibilitatile oferite de conditiile sociale si tehnice, gandirea urbanistica vizionara a contribuit,in mod cert prin noile idei la evolutia stiintei constructiei oraselor.

In secolul XVII activitatea urbanistica se intensifica in toata Europa, paralel cu dezvoltarea capitalismului mercantil si cu tendintele politice spre despotismul centralizat.

Conceptia de fast, bogatie, de putere este foarte bine exprimata in noua dimensiune artistica a stilului baroc. Sub impulsul noilor necesitati, datorate cresterii demografice, se prefera extinderea oraselor existente; se creeaza ample spatii monumentale; se traseaza strazi fara sa se acorde prea multa atentie geometriei lor, ci luand in seama sensul proportiei si cautand efectul scenografic; se organizeaza gradini la marginile oraselor.

In Italia, initiativele urbanistice sunt concentrate indeosebi asupra Romei, unde papii se inchina in fata operelor artistilor precum Maderno, Borromini si Bernini. In Franta, urbanismul baroc, cu toate ca se apropie de cultura italiana, primeste totusi caracteristici proprii si originale. Urbanistii sunt chemati sa dea forma scenei in care se misca clasa politica, activitate care se exprima in sistematizarea pietelor regale din Paris si din alte orase, in intemeierea oraselor precum Richelieu (dorita de Cardinalul care i-a dat numele) sau de Charleville, si culmineaza cu realizarea Reggiei de Versailles (1667), definita ca fiind cea mai spectaculoasa dintre operele reprezentative din acea vreme.

In secolul XVIII, in domeniul urbanismului nu se inregistreaza noutati semnificative sub aspectul realizarilor care raman mai degraba episodice si inca orientate spre cautarea efectului scenografic si de celebrare a puterii.

Secolul XVIII este de asemenea si secolul Iluminismului si de demarare a industrializarii. O data cu evolutia gandirii politice si a cercetarii stiintifice si cu manifestarea problemelor sociale si economice, isi gaseste loc ideea moderna conform careia urbanismul trebuie sa caute raspunsuri adecvate exigentelor functionale si necesitatilor sociale care se manifesta in societate.