Legi speciale (analiza comparativa)

Legi speciale (analiza comparativa)

Legile speciale sunt, in genere, legi de o anumita natura, legi care privesc un anumit domeniu sau un anumit obiect de studiu ce este parte dintr-un domeniu de activitate.

Ca urmare a evolutiei firesti a societatii, s-au constituit legi noi, s-au abrogat unele, s-au modificat altele. in ceea ce priveste minoritatea, de-a lungul timpului s-au adoptat, modificat, completat sau abrogat diferite acte normative (legi si decrete), insa in subcapitolul de fata vor fi amintite si dezbatute numai o parte, considerate mai importante si care au influentat si/sau influenteaza legislatia actuala in materia minoritatii: Legea 59/1968 privind comisiile de judecata[1] si D. 218/1977 privind unele masuri tranzitorii referitoare la sanctionarea si reeducarea prin munca a unor persoane care au savarsit fapte prevazute de legea penala abrogate prin Legea 104/1992 pentru modificarea si completarea Codului penal, a Codului de procedura penala si a altor legi , Legea 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori , abrogata si ea prin O.U.G. nr. 26/1977 privind protectia copilului aflat in dificultate , dar si Legea 140/1996 pentru modificarea si completarea Codului penal .

Prin legea 59/1968, privind comisiile de judecata, se prevedea crearea unui organ, care sa concentreze intreaga activitate de influentare si jurisdictie exercitata pana in acel moment de alte organisme, ale caror activitati devin prin legea mentionata obiect de activitate al comisiilor de judecata. S-a urmarit astfel, asigurarea respectului fata de lege si combaterea manifestarilor antisociale. Se poate spune ca aceste comisii preiau intr-o anumita masura din atributiile instantelor de judecata; astfel ele judeca unele abateri de la regulile de convietuire sociala care sunt dezincriminate prin lege, atunci cand sunt savarsite pentru prima data; de asemenea, rezolva prin impacare sau judecata unele fapte prevazute de legea penala si litigii de munca (art. 19, 20, 21 si 22 din Legea 59/1968). Mai mult, comisiile de judecata conform art. 24 din Legea 59/1968 "rezolva pricinile trimise de organele judiciare in vederea luarii unor masuri de influentare obsteasca, ca o consecinta a inlocuirii raspunderii penale".

In literatura juridica s-a afirmat ca prin aceasta lege a avut loc o dezincriminare raportata nu la fapta prevazuta de legea penala, ci la fapta concreta dedusa judecatii, care nu a mai fost considerata infractiune dupa intrarea in vigoare a acestei legi (59/1968). Chiar daca faptele prevazute in art. 20 din L. 59/1968 - lovire sau alte violente, vatamare corporala, calomnie, furt, abuz de incredere etc. - au continuat sa fie incriminate si dupa prevederea lor ca abateri, aceasta nu inseamna ca nu a operat dezincriminarea propriu-zisa a acestora. Astfel, legea speciala, formuland continutul abaterilor, prin referire la continutul incriminarilor, a restrans, totodata, sfera faptelor similare prevazute de legea penala prin inlaturarea din randul acestora a faptelor descrise in legea speciala ca abateri. Au fost, deci, dezincriminate o serie de fapte savarsite de cetateni in afara sau la locul lor de munca (art. 19, L. 59/1968)[7].

Spre deosebire de Legea 59/1968, Decretul 218/1977 prevede expres anumite masuri tranzitorii referitoare la sanctionarea si reeducarea prin munca a unor persoane care au savarsit fapte prevazute de legea penala, in aceasta categorie de persoane fiind inclusi si minorii.

De fapt, prin acest decret se prevedea extinderea posibilitatii de aplicare a executarii pedepsei prin munca, fara privare de libertate, in cazurile in care pedeapsa aplicata nu depasea 5 ani inchisoare. Astfel, minorul cu varsta intre 14-18 ani, daca savarsea o fapta penala si raspunde penal, avea doua alternative:

conform art. 2 din D. 218/1977 era supus unei masuri educative si anume incredintarea sa colectivului in care munceste sau invata, sau,

potrivit art. 3 din D. 218/1977 era supus masurii trimiterii intr-o scoala

speciala de munca si reeducare, dar numai pentru fapte deosebit de grave.

In linii mari, Legea 3/1970 nu se deosebeste foarte mult de O.U. 26/1997 care o abroga, insa se observa in legatura cu primul act normativ amprenta regimului politic sub care a fost adoptata, iar in cel de-al doilea e evidenta tratarea mult mai complexa si actualizata a problemei copilului aflat in dificultate, analiza mult mai detaliata si solutionarea mult mai eficienta a problemelor anumitor categorii de minori, cu atat mai mult cu cat, mai ales dupa 1989 aceste probleme au sporit si ca numar, dar si ca gravitate.

O.U. 26/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate aduce numeroase noutati in domeniu spre deosebire de legea pe care o abroga. Astfel, in locul notiunii de "minor" din Legea 3, este prevazuta notiunea de "copil" in O.U. 26, organele care se ocupa cu protectia copilului cuprind, conform ordonantei, Comisia pentru protectia copilului si serviciul public specializat pentru protectia copilului aflat in subordinea consiliului judetean, respectiv ale comisiilor locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti (art. 4 alin. 2 O.U. 26/1997), iar masurile de protectie pe care Comisia le poate lua fata de copil sunt, conform art. 7 O.U. 26/1997, mult mai cuprinzatoare decat cele prevazute in Legea 3/1970:

a)   incredintarea copilului unei familii sau unei persoane;

b)   incredintarea copilului serviciului public specializat pentru protectia
copilului sau unui organism privat autorizat;

c)   incredintarea copilului in vederea adoptiei;

d)   plasamentul copilului la o familie sau la o persoana;

e)  plasamentul copilului la serviciul public specializat pentru protectia
copilului sau la un organism privat autorizat;

f)   plasamentul copilului in regim de urgenta, (art. 7, O.U. 26/1997)

Un element de noutate in materia minoritatii, introdus prin O.U. nr. 26/1997 il constituie aplicarea masurilor educative minorilor care nu raspund penal. Astfel, fata de copiii care savarsesc fapte penale, comisiile organizate la nivelul judetelor sunt competente sa aplice masuri educative, potrivit art. 16 -17 "Comisia pentru protectia copilului este obligata sa ia o masura educativa, la sesizarea oricarei persoane, a procurorului, a organelor de politie sau a parintilor acestuia". in continuarea reglementarilor, art. 18 dispune ca "masurile educative si modalitatile aplicarii acestora sunt cele prevazute de legea penala, care se aplica corespunzator varstei si gradului de maturitate a copilului, in vederea respectarii interesului superior al acestuia". Diferenta intre masurile educative prevazute in O.U. 26/1997 si cele prevazute in C. pen. in art. 100 - 101 (si anume: a) mustrarea; b) libertatea supravegheata; c) internarea intr-un centru de reeducare; d) internarea intr-un institut medical-educativ) consta numai in privinta competentei de aplicare si subiectilor fata de care se iau aceste masuri[8].

Ordonanta prevede in continuare modul de functionare a organelor abilitate, drepturile si obligatiile acestora fata de copil si problemele acestuia, atributiile lor in vederea realizarii unei solutionari eficiente a problemelor minorilor in general (art. 20, 21, 26 - 29).

Se poate spune ca e inevitabila imbogatirea continutului de idei si argumente, pro si contra, si ea se va produce pe masura ce comisiile nou create vor fi sesizate cu solutionarea problemelor ce vizeaza protectia copilului. Ordonanta in discutie, alaturi de alte acte normative in domeniu, reprezinta o optiune ferma in infaptuirea obiectivului reformei in domeniul protectiei drepturilor copilului[9].

Alaturi de actele normative mentionate anterior, o contributie importanta a adus si legea 140/1996 in materia minoritatii. Astfel, pe langa modificarea art. 103 C. pen. cu privire la masura educativa a libertatii supravegheate (alin. 3 prevede ca instanta poate impune minorului ca pe durata executarii acestei masuri, sa respecte una sau mai multe obligatii prevazute de lege, in caz contrar va suporta sanctiunile prevazute de aceasta) ea introduce un nou articol: HO¹ privind suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere sau sub control. in acest ultim caz, instanta poate dispune pe durata termenului de incercare, dar pana la implinirea varstei de 18 ani, incredintarea supravegherii minorului unei persoane sau institutii din cele carora instanta le incredinteaza supravegherea minorului aflat in libertate supravegheata (art. 103 C. pen.). Tot instanta poate stabili pentru minori respectarea unei din obligatiile prevazute pentru acestia in art. 103 alin. 3 C. pen., iar dupa implinirea varstei de 18 ani, minorilor li se aplica masurile de supraveghere prevazute de art. 86³ C. pen. Nerespectarea obligatiilor prevazute de art. 103 alin. 3 C. pen. poate duce la revocarea suspendarii conditionate[10].

Pe ansamblu, modificarile pe care le opereaza Legea 140/1996 - inasprirea pedepselor pentru unele infractiuni si agravarea conditiilor de acordare a libertatii conditionate - au ca rezultat un regim sanctionator mult mai intransigent pentru minori decat cele prevazute in codurile penale anterioare.