COROZIUNEA GENERALIZATA

1. Generalitati

Coroziunea generalizata sau uniforma este forma cea mai des intalnita de coroziune, care este caracterizata printr-un atac chimic sau electrochimic care afecteaza intreaga suprafata expusa in mediu. In timp, metalul supus acestui tip de coroziune se subtiaza si eventual se rupe. Principala ei caracteristica este faptul ca reactia sau procesul de coroziune implicat decurge cu o viteza aproximativ constanta pe intreaga suprafata a materialului metalic expus intr-un mediu dat. Acest tip de coroziune apare fie cand pe suprafata metalului exista un strat superficial protector care s-a format in mod natural, fie cand metalul se dizolva complet in urma expunerii intr-un mediu coroziv. In urma expunerii metalului intr-un anumit mediu coroziv, este probabil ca suprafata lui sa se acopere cu produsi de coroziune, care, pot avea un caracter mai mult sau mai putin protector fata de metalul de baza. Cand ei sunt neprotectori fata de metalul de baza, metalul se va afla intr-o stare activa in mediul apos respectiv.

In general, coroziunea generalizata se produce pe suprafete metalice omogene din punct de vedere al compozitiei chimice si microstructurii, astfel incat accesul ionilor din mediu la metalul de baza sa fie uniform si nerestrictionat. Orice gradient in concentratia speciilor din mediu sau variatii aparute in compozitia acestuia pot schimba modul de degradare al metalului si implicit nu va mai avea loc o coroziune uniforma. Principala caracteristica a coroziunii generalizate sau uniforme este faptul ca procesul de dizolvare al metalului (reactia anodica) ca si alte reactii de reducere asociate (de exemplu a ionilor de oxigen sau hidrogen) au loc in locuri aleatoare de pe suprafata metalica, imprastiate la intamplare pe intreaga suprafata expusa.

Examinata la nivel micro, coroziunea generalizata consta intr-un complex de reactii electrochimice care au loc intre zonele microanodice si microcatodice locale adiacente.

In majoritatea mediilor apoase aflate la temperaturi si presiuni ridicate, indiferent de pH-ul lor, procesele care au loc sunt de natura electrochimica, ele constand in doua sau mai multe reactii partiale care implica un transfer de electroni sau sarcini. Pentru ca o reactie electrochimica sa aiba loc, este necesara prezenta unui anod, a unui catod, a electrolitului si inchiderea circuitului electric. De exemplu, in cazul coroziunii uniforme care are loc la interfata metal/ mediu acid, au loc urmatoarele reactii:

M Mⁿ⁺   + ne^- (1) reactia de oxidare anodica concomitent cu

2H⁺ + 2e^- H₂  (2) reactia de reducere catodica.

Dupa cum se observa din ecuatiile reactiilor de mai sus, coroziunea are loc la anod, unde metalul sau aliajul este oxidat, fapt care cauzeaza dizolvarea totala sau partiala a anodului.

Alte reactii posibile in acest sistem electrochimic metal/ mediu apos pot fi:

O₂ + 4H⁺ + 4e^- 2H₂O (3) reactia de reducere a oxigenului in solutii acide

O₂ + 2H₂O + 4e^- 4OH^-   (4) reactia de reducere a oxigenului in solutii neutre sau bazice

Fe³⁺ + e^- Fe²⁺  (5) reactia de reducere a fierului

Fe²⁺ +2e^- Fe (6) reactia de depunere a Fe.

Curentul total care "curge" intre aceste zone este denumit curent de coroziune, care poate fi convertit in pierdere de metal, aplicand legea lui Faraday:

(1) in care:

m[mg]-masa de substanta depusa sau eliberata in solutie; Q[C]-cantitatea de electricitate care trece prin electrolit; i[A]-curentul electric care trece prin electrolit; t[s]-timpul; k-echivalentul electrochimic al substantei depuse care are expresia (2):

(2) in care:

A - greutatea atomica a substantei depuse;

n - valenta substantei depuse.

Spre deosebire de alte forme de coroziune, viteza coroziunii uniforme poate fi usor evaluata utilizand testele de pierdere in greutate si folosind ecuatiile (3) si (4), in care vitezele de coroziune pot fi exprimate intr-o varietate de moduri, cele mai uzuale fiind (mils/ an) sau (mm/ an):

1mils/ an = (534W/ DAT)  (3) si

mm/ an = (87600W/ DAT)   (4) in care:

W - pierderea in greutate(mg);

D - densitatea probei (g/cm³);

A - aria probei (cm² sau in²);

T - timpul de expunere (ore).

In consecinta, durata de viata a structurilor si componentelor metalice, care sufera o coroziune uniforma poate fi estimata destul de precis.

Sistemele de transport a caldurii din centralele CANDU, deci inclusiv circuitul secundar, folosesc tevi din otel carbon, care este ductil, relativ usor de sudat si inspectat. Materialelor utilizate pentru executia sistemelor de transport a caldurii le sunt impuse unele cerinte specifice atat in vederea limitarii coroziunii (cum ar fi, de exemplu, continutul maxim de Cr) cat si pentru a minimiza productia si transportul de radioactivitate (cum ar fi, de exemplu un continut cat mai redus de Co in material).

In cazul oricarui circuit de racire exista doua elemente de baza care influenteaza coroziunea metalului din care este executat acesta: metalul care vine in contact cu agentul de racire si chimismul propriu-zis al fluidului circulant prin circuit. In vederea asigurarii unei coroziuni cat mai uniforme a otelurilor carbon utilizate la executia circuitului secundar, este necesara crearea acelor conditii de chimism al mediului apos care sa asigure formarea cu preponderenta a unor filme aderente, protectoare de magnetita si eliberarea unei cantitati minime de produsi de coroziune solubili sau sub forma de suspensii. Referitor la chimismul apei din sistemele de transport ale caldurii, exista doua cerinte de baza:

prima este mentinerea unei concentratii coborate de oxigen dizolvat care sa asigure viteze coborate de coroziune ale aliajelor de Zr si otelurilor carbon, iar

a doua o constituie mentinerea unei alcalinitati adecvate pentru asigurarea unor viteze coborate de coroziune ale otelurilor carbon.

In acest context, controlul oxigenului este un factor important in monitorarea coroziunii. Continutul de oxigen este, deobicei, redus prin mijloace mecanice la nivele foarte coborate in timpul perioadelor de operare neintrerupta. Pentru a reduce si mai mult continutul de oxigen, sunt folosite suplimentar mijloace chimice, deci substante chimice consumatoare de oxigen. Primul si probabil cel mai utilizat "consumator" de oxigen a fost sulfitul, care ulterior a fost inlocuit cu hidrazina. Avantajul acesteia din urma fata de sulfit consta in faptul ca fiind un compus organic, ea nu va contribui la cresterea cantitatii de suspensii solide prezente in sisteme si nici nu va da nastere la gaze cu caracter acid.

Pe baza datelor din literatura si a experientei in operare a centralelor nuclearo-electrice, a reiesit ca hidrazina (N₂H₄) este un "slab" consumator de oxigen. Totusi, in ciuda capacitatii ei limitate de a reactiona cu oxigenul, ea contribuie la reducerea marcanta a coroziunii materialelor prezente in circuitul secundar. In acelasi timp, desi ea reactioneaza destul de greu cu oxigenul, totusi ea are o capacitate recunoscuta de a forma filme pasive de oxid, in special pe componentele din otel carbon. Pe baza acestor caracteristici, ea se incadreaza, in principal, in categoria inhibitorilor de coroziune de tip pasivant si in plan secundar in categoria substantelor consumatoare de oxigen.

Se stie ca controlul pH-ului mediului apos din circuitul secundar joaca un rol important in micsorarea si uniformizarea coroziunii materialelor structurale ale acestui circuit. In acest scop, in CNE-urile CANDU600 este utilizat tratamentul cu amine volatile(AVT), acestea fiind ciclohexilamina si morfolina. La jumatate din centralele nuclearo-electrice PHWR din SUA, este utilizata o tehnologie mai noua de reglare a pH-ului mediului apos din circuitele secundare utilizand doar morfolina, iar la altele este utilizata monoetanolamina(MEA) in locul ciclohexilaminei ca agent de reglare al pH-ului [10]. In acest context, in ultima vreme, a mai fost testata actiunea pasivanta si a altor substante, cum ar fi carbohidrazida, hidrochinona, dietilhidroxilamina (DEHA), metil-etil-cetona (MEK) [11].

2.Cinetica coroziunii uniforme a otelurilor carbon

2.1.Cinetica coroziunii otelurilor in solutia (AVT +N₂H₄)

Avand in vedere ca mediul specific circuitului secundar consta in tratarea cu amine volatile(AVT) si hidrat de hidrazina(N₂H₄) a apei demineralizate, in asa fel incat pH-ul solutiei rezultate sa fie cca. (9,7 0,1), in prima instanta a fost utilizata aceasta solutie pentru filmarea probelor. Pentru a atinge nivelul de oxigen maxim permisibil in circuitul secundar - maxim 5mg/kg apa - s-a executat o dezoxigenare suplimentara prin eliminarea la fierbere a unui volum de solutie. In centralele nucleare, degazarea mecanica se realizeaza, deobicei, prin purjare de abur. Fluidul de degazat se amesteca foarte bine cu aburul epuizat de la turbina, astfel incat majoritatea gazelor prezente in el vor fi indepartate prin orificiile de evacuare prevazute. Cand acest sistem de degazare functioneaza bine, poate fi atins un nivel de oxigen de maxim 5mg/l. In scopul desavarsirii degazarii, degazarea mecanica trebuie completata cu cea chimica, care utilizeaza agenti chimici reducatori ca: hidrazina, hidrochinona, etc.

In figura 1[53] sunt prezentate curbele variatiei vitezelor de coroziune functie de timp pentru cele trei tipuri de oteluri carbon autoclavizate circa 65 zile in solutia (AVT + N₂H₄) in conditii normale de operare ale circuitului secundar, adica: [(260 10)^oC si (5,9 0,5)MPa].

Se observa ca ecuatiile corespunzatoare acestor variatii sunt cele ale unor parabole, exponentii timpului variind intre (-0,7068) si (-0,75). Curbele aferente variatiei vitezelor de coroziune in cazul otelurilor SA106 si SA508 sunt aproape suprapuse, iar cea corespunzatoare otelului SA516 este situata sub ele, mergand aproape paralel cu ele.

Fig. 1[53] Variatia vitezelor de coroziune ale celor trei tipuri de oteluri carbon autoclavizate in mediu de (AVT + hidrazina)

Un alt parametru cinetic, la fel de interesant ca si variatia vitezei de coroziune in timp, este concentratia de ioni de Fe²⁺ eliberati in solutie, care determina in mare parte cantitatea de produsi de coroziune transportati prin circuit. In acest context, in figura 2[53] este prezentata variatia vitezei de eliberare a metalului in solutie functie de perioada de autoclavizare.

Fig.2[53] Variatia vitezelor de eliberare ale ionilor Fe²⁺ de catre otelurile carbon autoclavizate in solutia (AVT +hidrazina)

Din figura se observa ca in decursul a 30 zile, viteza de eliberare a metalului scade cu cresterea perioadei de autoclavizare in cazul tuturor celor trei tipuri de oteluri carbon, in final toate cele trei curbe atingand un palier. Curba aferenta otelului SA516 a atins foarte rapid un palier, in timp ce in cazul otelului SA508 a existat o tendinta mai lenta de scadere a vitezei de eliberare a metalului.

Acest comportament confirma faptul ca reglarea cu AVT a pH-ului solutiei in jurul valorii 9,7, reduce drastic vitezele de coroziune ale otelurilor carbon, hidrazina avand in plus rolul de a consuma oxigenul conform reactiilor (7) si (8).

N₂H₄ + O₂ N₂ + 2H₂O (7)

N₂H₄ + 6Fe₂O₃ 4Fe₃O₄ + N₂ + H₂O (8)

De aceea, in centralele nucleare a fost adoptata metoda degazarii intense a agentului termic care circula prin instalatiile confectionate din otel carbon, fiind recomandata folosirea ambelor tipuri de degazari: mecanica si chimica, aplicate consecutiv.

Pentru a evidentia rolul hidrazinei in asigurarea unei comportari optime la coroziune a celor trei oteluri carbon, a fost executata autoclavizarea probelor prelevate din otelurile respective la parametrii de operare ai circuitului secundar, in solutie AVT de pH 9,7, degazata doar prin eliminarea la fierbere a unui volum prestabilit de solutie. Variatiile vitezelor de coroziune si respectiv a cantitatilor de produsi de coroziune aderenti, aferente celor trei tipuri de oteluri carbon, sunt prezentate in figurile 3 si 4[53].

Comparand curbele variatiei vitezelor de coroziune caracteristice otelurilor autoclavizate in solutia (AVT + N₂H₄) (figura 1[53]) cu cele obtinute in solutia AVT(figura 3[53]) si respectiv cu curbele corespunzatoare otelurilor autoclavizate in solutia continand alaturi de AVT, hidrochinona(HQ)-(AVT+HQ)- (figura 5[55]), constatam alura lor asemanatoare, cu urmatoarele diferente:

a) exponentii timpului din ecuatiile cinetice ale vitezelor de coroziune, variaza astfel:

in cazul testelor executate in solutia AVT ei sunt cuprinsi intre (-0,57) si (-0,58);

in cazul testelor executate in solutia (AVT + N₂H₄), ei variaza in domeniul [(-0,7)

in cazul testelor executate in solutia (AVT + HQ), ei variaza in domeniul [(-0,63)

b)     viteza de coroziune cea mai mare a avut-o otelul SA516, iar cea mai mica otelul SA508; curbele corespunzatoare variatiei vitezelor de coroziune ale otelurilor SA516 si SA106 sunt paralele, toate tinzand sa atinga dupa 50 de zile o viteza de coroziune practic constanta.

Avand in vedere ca alaturi de viteza de coroziune, un alt parametru important in aprecierea unei coroziuni uniforme este cantitatea de produsi de coroziune aderenti, este interesant sa comparam ecuatiile cinetice ale curbelor din figurile 4 si 5, corespunzatoare autoclavizarilor executate intr-un mediu intens degazat (fig.5) si respectiv ceva mai putin degazat(fig.4). In acest caz, remarcam ca in cazul autoclavizarilor efectuate in solutia (AVT+N₂H₄), cantitatea de produsi de coroziune aderenti asculta de o lege de variatie cubica, singurul otel care nu respecta intrutotul regula fiind SA106, a carui curba este situata pe grafic deasupra celorlalte doua, care sunt aproape integral suprapuse. In schimb, in cazul autoclavizarilor efectuate in solutia ceva mai oxigenata, tratata doar cu AVT, se observa o imprastiere mai mare a tuturor curbelor si in plus, cantitatea de produsi aderenti formati pe otelul carbon SA106 asculta de o functie putere pana la cca.40zile, dupa care variatia acestei marimi are loc linear.

Pornind de la premiza ca cercetatorii canadieni au incercat cu succes inlocuirea N₂H₄ cu hidrochinona (HQ) la tratarea apei din circuitul secundar, au fost executate teste de autoclavizare similare, in conditiile de operare ale circuitului secundar, in solutia (AVT + HQ), perioade de timp comparabile.

Pe baza datelor gravimetrice inregistrate dupa descalarea periodica a probelor, au fost trasate curbele si ecuatiile cinetice corespunzatoare, descriind variatia in timp a tuturor parametrilor cinetici si anume: pierderile datorata coroziunii, cantitatea de produsi de coroziune total formati, cantitatea de produsi de coroziune aderenti, dintre care prezentam grafic variatia vitezelor de coroziune (fig.6[55]) si respectiv variatia vitezelor de eliberare ale metalului in solutie (fig.7[55]).

Fig.6[55] Variatia vitezelor de coroziune ale celor trei tipuri de oteluri carbon autoclavizate in mediu de (AVT+hidrochinona)

Comparand ecuatiile curbelor vitezelor de coroziune, corespunzatoare celor trei oteluri carbon din figura 6[55], observam ca cele trei curbe au aluri foarte apropiate, viteze de coroziune ceva mai mari prezentand probele de otel SA 516 si SA 508.

Fig.7[55] Variatia vitezei de eliberare a metalului in cazul celor trei tipuri de oteluri carbon autoclavizate in mediu de (AVT+hidrochinona )

Examinand curbele din figura 7[55], in care sunt reprezentate variatiile vitezelor de eliberare ale metalului in solutie, se observa ca dupa 50 de zile, aceasta caracteristica ramane practic constanta in cazul tuturor celor trei tipuri de oteluri carbon. Pentru a stabili rolul substantelor consumatoare de oxigen (cum este hidrazina, hidrochinona, etc), probe prelevate din cele trei oteluri carbon au fost expuse in paralel in medii apoase tratat doar cu amine volatile si respectiv in solutii tratate cu N₂H₄ si respectiv cu HQ.

In cazul pierderii prin coroziune, ecuatiile si implicit curbele cinetice corespunzatoare otelurilor carbon autoclavizate in solutia AVT difera net de cele aferente probelor autoclavizate in solutia AVT tratata cu N₂H₄ si respectiv cu HQ. Diferenta rezida in faptul ca, in timp ce in mediile in care au existat si alti adjuvanti in afara de AVT, exponentii timpului au variat intre 0,25 in cazul folosirii N₂H₄ si respectiv 0,33 in cazul utilizarii HQ, in mediul tratat cu AVT, acestia au fost egali cu 0,42.

Stiind ca pierderea in greutate prin coroziune se regaseste in produsii de coroziune total formati, era normal ca si ecuatiile corespunzatoare variatiei acestui parametru sa difere de cele aferente produsilor de coroziune total formati doar prin factorii preexponentiali. Faptul este explicabil prin aceea ca tot ceea ce s-a pierdut prin coroziunea metalului de baza a dat nastere la produsi de coroziune, care, nefiind vehiculati prin circuite datorita operarii in regim static in autoclave, sa se redepuna partial pe probe, partial pe peretii autoclavei.

Straturile de produsi de coroziune aderenti tind sa se formeze destul de rapid pe otelurile SA 508 si SA 106 - dupa 14 zile pe primul si dupa cca.30 de zile pe al doilea-. Pe otelul SA 516, insa, stratul de produsi de coroziune aderenti nu atinge nici dupa 60 de zile o grosime-limita stationara, datorita, probabil, unui echilibru dinamic instabil existent la interfata film/solutie, in cadrul caruia procesele chimice continua sa aiba loc. Curbele variatiei cantitatii de produsi de coroziune aderenti corespunzatoare otelului SA 516 se prezinta destul de asemanator in mediul AVT si respectiv (AVT + HQ), diferentele aparand in cazul autoclavizarilor efectuate in solutia (AVT + N₂H₄) dupa depasirea perioadei de 30 de zile, cand acest parametru incepe sa scada.

Curbele corespunzatoare variatiei vitezei de eliberare a metalului in solutie tind sa atinga un palier dupa cca.30 de zile in cazul tuturor otelurilor carbon studiate, diferenta constand in perioada de timp dupa care viteza de eliberare devine practic constanta.

Incercand sa corelam ponderea caracterului pasiv al filmelor formate post-autoclavizare cu concentratia ionilor Fe²⁺ din solutie (tabelul 1[55]), folosind datele referitoare la cinetica de coroziune a otelurilor carbon autoclavizate in mediul AVT netratat si respectiv tratat cu N₂H₄, s-au remarcat urmatoarele:

in toate solutiile, concentratia ionilor Fe²⁺ eliberati in cele trei tipuri de solutii a fost mica(sub 20mg/l), concentratie care concorda cu datele gasite in literatura;

se poate conchide ca toate otelurile carbon autoclavizate in cele trei medii s-au acoperit cu filme relativ pasive, in special dupa 30 de zile;

variatia valorilor concentratiei ionilor de Fe²⁺ in decursul ciclurilor de autoclavizare sustine ipoteza unui echilibru dinamic permanent la interfata proba/ solutie, chiar si dupa formarea unor filme relativ pasive pe probe, cu atat mai mult cu cat mediul apos din autoclava a fost static [55].

Tabelul 1[55]. Continutul de Fe²⁺ determinat in solutiile prelevate

post-autoclavizare, dupa diferite perioade de timp

Principalii compusi chimici identificati in filmele superficiale prin difractie de raze X sunt inserati in tabelul 2[55]. Din tabel se observa ca, indiferent de tipul solutiei de autoclavizare, compusul majoritar identificat in filmele superficiale a fost Fe₃O₄, fapt care sustine caracterul protector al acestora.

In fig.8a,b,c[55] sunt prezentate micrografiile filmelor formate pe otelurile carbon autoclavizate in solutiile (AVT + N₂H₄ ) si respectiv AVT.

Tabelul 2[55] Compozitia chimica a filmelor de pe probele de otel carbon autoclavizate in diferite medii apoase, determinate prin difractie de raze X

Fig.8a,b,c[55] Micrografiile filmelor formate pe otelurile carbon autoclavizate 70 zile in solutii de pH 9,7 reglate cu (AVT +N₂H₄)(a)

si respectiv AVT(b, c) ( x 500)

2.2.Utilizarea metodelor electrochimice clasice in studiul coroziunii generalizate

Principalul avantaj al metodelor electrochimice este acela ca ofera rapid informatii calitative si cantitative referitoare la cinetica reactiilor de la interfata metal/solutie.

Astfel, predictia comportarii la coroziune generalizata se poate face din punct de vedere termodinamic pe baza inregistraririi variatiei potentialelor in circuit deschis in solutii de diverse pH-uri si corelarea valorilor respective cu procesele aferente inscrise in diagramele potential-pH. Desi aceasta metoda de determinare a rezistentei la coroziune nu este una cantitativa, ea poate furniza, totusi, indicii privind probabilitatea unor reactii metal/ mediu. Masuratorile de potential au fost facute la temperatura camerei, iar rezultatele au fost reprezentate sub forma diagramelor E_cor/timp. Alura curbelor de evolutie a potentialului de coroziune da informatii calitative despre caracteristicile filmelor superficiale formate pe suprafata metalelor. Se stie ca forma curbei potential/ timp variaza functie de procesele de coroziune care au loc la interfata metal/mediu; in acest context, daca potentialul tinde spre valori mai negative, este probabila aparitia unor zone in care au loc procese de coroziune. Variatiile bruste de potential spre valori mai electronegative si revenirea la valori mai pozitive indica faptul ca are loc ruperea stratului pasiv de pe suprafata metalului urmata de refacerea acestuia. In general, diferentele de potential sunt destul de vizibile, astfel incat se va putea face o distinctie intre cele doua situatii. Intrucat experimentele de acest tip au fost efectuate la temperatura camerei, aceasta prognozare a comportarii unui metal intr-un mediu apos de un anumit pH va fi valabila doar in acele conditii. Atunci cand rezultatele determinarilor experimentale facute la temperatura camerei vor fi extrapolate pentru ceea ce se intampla la temperatura inalta, va apare un mare grad de incertitudine datorat faptului ca atat procesele de coroziune cat si vitezele lor vor fi diferite in noile conditii. De aceea, numai informatiile obtinute on-line in instalatiile nucleare, referitoare la variatia acestor parametri electrochimici specifici materialelor de interes nuclear, vor contribui la intemeierea unei baze de date reale si utile pentru prognozarea comportarii la coroziune la temperatura ridicata a materialelor respective. Pentru a ilustra diferentele intre caracteristicile electrochimice ale probelor neacoperite si respectiv filmate, in fig.9[55] este prezentata variatia potentialelor in circuit deschis la temperatura camerei, in mediul specific circuitului secundar, in cazul probelor de otel carbon SA516 autoclavizate si respectiv neacoperite. Pe baza formei curbelor prezentate in fig.9, se poate presupune ca dupa o perioada de timp, la interfata film/solutie, au fost initiate niste reactii concurente de rupere/refacere a filmului superficial, aceste procese fiind posibile deoarece filmul format pe otelul autoclavizat nu a fost complet lipsit de porozitate si aderent.

Fig.9[55] Variatia potentialului de coroziune in circuit deschis in cazul

otelului SA516 filmat si respectiv neacoperit

Tabelul 3[55] Sumarul caracteristicilor electrochimice aferente filmelor formate pe otelurile carbon in cele trei medii reprezentative

Folosind o alta metoda - cea a polarizarii potentiodinamice liniare -au fost determinati parametrii electrochimici caracteristici proceselor de coroziune. Pe baza valorilor obtinute din pantele Tafel si rezistentele de polarizare, au putut fi calculate vitezele de coroziune care sunt prezentate in tabelul 3[55]. Filmele superficiale create in urma autoclavizarii otelurilor carbon sunt relativ stabile in mediul specific circuitului secundar, ceea ce demonstreaza ca ele confera o oarecare protectie metalului de baza neacoperit. Gradul de stabilitate al acestor filme este ilustrat in figurile 10 si 11, in care sunt prezentate curbele potentiodinamice aferente unor oteluri carbon neacoperite si respectiv autoclavizate diferite perioade [55].

In general, probelor autoclavizate le sunt caracteristice valori mai mici ale densitatilor curentilor de pasivare si respectiv valori mai electropozitive ale potentialelor de coroziune, ceea ce indica o rezistenta mai buna la coroziune a probelor filmate comparativ cu cele neacoperite.

In figura 11[55] sunt prezentate comparativ curbele potentiodinamice corespunzatoare otelului carbon SA106 autoclavizat 40 si respectiv 60 zile. Vitezele de coroziune determinate din pante Tafel si din rezistentele de polarizare difera cu cca.10mpy, aceasta diferenta fiind reflectata pe curba PD printr-o diferenta egala cu un ordin de marime intre curentii de pasivare.

Diferenta de la simplu la dublu intre vitezele de coroziune ale probelor de otel carbon filmate si respectiv neacoperite este reflectata pe curbele potentiodinamice printr-una egala cu cca. un ordin de marime intre curentii de pasivare.