CULTURA IN EVUL MEDIU

CULTURA IN EVUL MEDIU

Cultura rurala

Cultura din mediul rural este una orala, folclorica. Mediul rural este unul al basmelor si legendelor transmise din generatie in generatie, cu riscul modificarilor sau chiar al disparitiei daca nu sunt

fixate in scris si daca la un moment dat ies din "moda"; o lume a cantecelor si a dansurilor populare care initial erau comune atat taranilor, cat si aristocratilor. Treptat, elita isi reconstituie o cultura proprie, prin care sa se diferentieze de neprivilegiati, ale carei componente sunt fixate in scris si urmeaza deci un drum de acum diferit de cel al culturii folclorice; elementele populare continua sa influenteze insa aceasta cultura scrisa, mai ales la nivelul literaturii si muzicii si, la randul ei, cultura paturilor de sus constituie model si sursa de inspiratie pentru cea populara.

Un exemplu al acestei intrepatrunderi este oferit de legendele din ciclul Mesei Rotunde, cu larga circulatie in spatiul celtic din Anglia si Bretania franceza, care au inspirat numeroase romane cava-leresti, dar dintre care unele se pare ca au fost la randul lor inspirate fie de aceste romane, fie de o pretinsa istorie a regilor Britaniei, compusa in secolul al XI-lea. Muzica populara influenteaza melodiile care acompaniaza creatiile trubadurilor, truverilor si minnesängerilor; elemente ale costumului aristocratic sunt preluate in lumea satului si, dupa ce au iesit de mult din moda elitelor, continua sa constituie piese de rezistenta ale "costumului popular".

Cultura orala, ramasa predominanta, contribuie la mentinerea vreme indelungata a unor conceptii mitologice despre timp si spatiu, ca si a unor idei particulare despre lumea supranaturala si raporturile ei cu cea reala. Lumea satului ramane vreme indelungata una a credintelor in balauri, diavoli, strigoi si vrajitoare, si doar interventia conjugata a bisericii si scolii a eliminat aceste reziduuri ale menta-litatilor arhaice. In Europa rasariteana, unde biserica n-a procedat cu aceeasi insistenta la "vanatoarea de vrajitoare" ca in Occident, lumea satului a mai pastrat si in secolul XX structuri de gandire care au caracterizat in alte spatii Evul Mediu.

Cultura urbana

Ocupatiile specifice, mentalitatea aparte dezvoltata la adapostul zidurilor si in peisajul urban atat de deosebit s-au oglindit si intr-o cultura urbana specifica. La nivelul arhitecturii si al artelor plastice, expresia ei cea mai desavarsita este catedrala, opera comunitara gigantica, a carei constructie se desfasoara timp de zeci, chiar sute de ani, si care subliniaza cel mai bine identitatea orasului. In planul educatiei, trebuie amintita acea relativa laicizare a invatamantului, gazduit acum de scoli urbane, care nu mai sunt patronate neaparat de

Biserica si care sunt orientate spre formarea deprinderilor practice necesare unor cetateni activi si priceputi intr-ale mestesugurilor, negotului si schimbului de bani. Literatura depaseste stadiul oralitatii, fixand in scris productii tipice, precum cronicile si istoriile urbane, destinate glorificarii orasului natal (exemplele cele mai cunoscute fiind opera lui Machiavelli sau a lui Villani). Fabliaux-urile, povestiri comice cu tenta moralizatoare, sunt un alt produs specific orasului, dupa cum tot in acest spatiu se afirma literatura de moravuri, de tipul Romanului vulpii sau Decameronului lui Boccacio. Aceasta cultura ofera bazele dezvoltarii ulterioare a umanismului si Renasterii, feno­mene urbane prin excelenta, ce proslavesc demnitatea si libertatea omului, care in interpretarea lor apare insa aproape exclusiv ca un locuitor al orasului.

C. Invatamantul

Renasterea carolingiana, care a dat un nou avant studiilor in maniera antica, a cantonat insa invatamantul in scolile bisericesti, interzicand accesul celor care nu doreau sa imbratiseze o cariera ecleziastica. Scolile episcopale sau monastice sunt cele care conserva traditia studiilor pe parcursul primelor secole ale Evului Mediu, cu consecinta de rigoare a controlului Bisericii asupra continutului procesului de invatamant. Invatamantul este bazat pe studiul Scripturii si al celor sapte arte liberale, lasate mostenire Evului Mediu de Anti­chitatea tarzie, care erau grupate in doua ramuri: trivium (gramatica, retorica, dialectica) si quadrivium (geometria, aritmetica, astronomia, muzica). Dupa o formatie de baza in ceea ce priveste cunoasterea limbii (latine), a regulilor de a construi un discurs si a logicii, se trecea la studiul unor discipline matematice, iar muzica, necesara cantului bisericesc, era considerata inrudita acestora.

Acumularile in domeniul stiintific din secolele XI-XII, inmul-tirea celor dornici sa se instruiasca au dat un nou avant scolilor, dintre care unele, in mediul urban, scapa de sub tutela bisericii si se orien-teaza spre un invatamant practic (scris si citit, contabilitate, limbi straine), adecvat unei populatii de mestesugari si negustori. Acestea nu inlatura insa scolile de pe langa biserici, unde profesori (magistri) reputati atrag prin prestigiul lor studenti din toate colturile Europei catolice. Dorinta de a urma cursurile mai multor dascali, rezidand in orase diferite, pune in miscare pe unii dintre acesti clerici studiosi, care duc o viata destul de aventuroasa, traiesc uneori din expediente si

creeaza o poezie latina in care isi exprima critica fata de o societate care nu corespunde idealurilor lor.

Dezvoltarea oraselor, organizarea lor autonoma, generalizarea organizarii corporatiste au permis aparitia primelor universitati, pe la 1200, in marile centre urbane europene. Fenomen urban, universitatea are o organizare specifica breslelor si ghildelor existente in orase. Ea ii grupeaza pe profesori si studenti (uneori numai pe studenti, ca la Bologna si in universitatile ce i-au urmat modelul) cu scopul de a le apara drepturile si privilegiile in fata strainilor (in general, fata de ceilalti locuitori ai orasului) sau a autoritatilor civile si eclesiastice. In acelasi timp insa, universitatea este o institutie a bisericii, disciplina considerata cea mai importanta fiind teologia, iar scopul ei fiind acela de a forma clerici instruiti, capabili la randul lor sa predea altor clerici in devenire. Papalitatea intelege repede importanta universitatilor si le sprijina impotriva autoritatilor civile (oras sau regalitate), reusind astfel sa le controleze.

Comunitate a profesorilor si studentilor, bazata pe predare si invatare, beneficiind de privilegii de imunitate, universitatea se bucura de o autonomie semnificativa. Fiecare isi fixeaza propriul program de studii, conditiile de acces la invatamant, conditiile desfasurarii exame­nelor. In general, profesorii si mai ales studentii au privilegiul de a nu fi judecati de justitia civila, ci de cea a episcopului, caruia univer­sitatea, ca mostenitoare a scolii episcopale, ii ramane subordonata.

Pentru a-si impune punctul de vedere in fata autoritatilor, comu­nitatea universitara poate apela la greva, suspendand cursurile si privand astfel orasul de avantajele materiale si de prestigiul pe care prezenta unei populatii numeroase de studenti si profesori le aducea. In cazul conflictelor interne se poate ajunge la secesiune, profesorii si studentii nemultumiti plecand din oras si intemeind un nou centru universitar.

Profesorii sunt platiti fie de studentii lor, fie primesc o functie bisericeasca prin care li se asigura subzistenta, fara insa in general sa se achite de obligatiile legate de aceasta, atributia lor fiind aceea de a preda.

Studentii isi suporta singuri cheltuielile sau incearca sa gaseasca burse, protectori bogati, ocupatii care sa le permita sa se intretina. In sprijinul studentilor saraci au fost infiintate asa-numitele "colegii", unde initial acestia primeau cazare si masa, dar care apoi s-au trans­format in adevarate institutii de invatamant. In cadrul universitatii,

invatamantul se desfasura in patru facultati (ansambluri de magistri si studenti care apartineau aceleiasi discipline de studiu). Prima dintre ele, care asigura dupa absolvire accesul in celelalte, "superioare", era facultatea de arte, numita asa deoarece aici se studiau cele sapte arte liberale, considerate a fi introducerea necesara in orice stiinta. Studiile se terminau printr-un examen, care conferea gradul de bacalaureat. Se putea opta apoi pentru una din cele trei facultati superioare: drept civil sau bisericesc (facul-tatile cele mai vestite erau la Bologna si Oxford), medicina (Salerno si Montpellier); teologie, considerata cea mai importanta, cu centrul cel mai prestigios la Paris-Sorbona. Dupa absolvirea studiilor acestor din urma facultati, in urma unui examen public, se primea autorizatia de a preda, licentia docendi (de unde numele actual de licenta).

D. Literatura

Specific literaturii de la inceputul acestei perioade este raspan-direa creatiilor in limbile vernaculare, chiar daca latina se mentine ca limba a creatiei artistice si stiintifice. Modelul este intr-un anumit sens oferit de literatura franceza, deoarece aceasta se cristaliza in cel mai intins si mai populat regat al Occidentului, cu o puternica influenta politica, dar si economica asupra zonelor invecinate (franceza este acum limba internationala a negustorilor). De la sfarsitul secolului al XI-lea dateaza cel mai vechi text al Cantecului lui Roland apartinand genului cantecelor de gesta (chansons de geste Acestea sunt poeme epice raspandite in general intre secolele XI-XIV, care au ca scop afirmarea valorilor razboinice prin intermediul unor naratiuni legen­dare ce pornesc uneori de la eroi care au avut o existenta reala. In afara spatiului francez, poeme epice cu o mare raspandire sunt in Spania Cantecul Cidului, dedicat lui Rodrigo Diaz, erou al Recon-quistei, si in spatiul german Cantecul Nibelungilor, care cristalizeaza catre 1200 vechi legende si motive nordice. Saga este poemul epic tipic islandez, fixat in scris din secolul al XII-lea si cuprinzand transfigurari literare ale evenimentelor din epoca vikinga.

Tot catre sfarsitul secolului al XI-lea aparea in zonele sudice ale Frantei actuale, unde se vorbea langue d'oc dialect diferit de cel din jurul Parisului, o creatie lirica originala: poezia trubadurilor. Geneza acesteia este pusa in legatura cu caracterul mai evoluat al societatii provensale, unde rafinamentul de la curtea marilor seniori conduce la aparitia curtoaziei, set de valori si de comportamente pe care membrii

aristocratiei trebuia sa le respecte. Pentru prima oara femeia este pusa in centrul unui gen literar care nu mai exalta in primul rand virtutile razboinice. Trubadurii canta despre fin amour dragostea delicata pe care un tanar cavaler o nutreste pentru o doamna superioara din punct de vedere social si deja casatorita. In conditiile in care principiul primogeniturii inlatura de la mostenire fratii mai mici, erau multi tineri cavaleri pentru care singura posibilitate de a-si intemeia o familie era casatoria cu o mostenitoare bogata. Pentru a se afirma in societate si a-si spori astfel sansele nu era nevoie insa numai de pricepere razboi-nica, precum inainte, ci si de maniere elegante, ce puteau fi deprinse prin aceasta servire a doamnei care constituia obiectul dragostei curtenesti.

Noul gen literar a fost adoptat si in nordul Frantei, acolo unde se vorbea langue d'oeil dialectul de la baza francezei literare, precum si la curtea anglo-normanda, si a fost ilustrat de truveri. Cantand la randul lor dragostea, dar si eroismul, truverii fac loc in poemele lor si sentimentului naturii sau satirei.

Inspirat din aceleasi valori precum lirica de curte,in secolul al XII-lea aparea, de aceasta data in nordul Frantei, romanul cavaleresc. Aparitia sa fusese precedata de lucrari cu teme inspirate din legendele antice referitoare la Alexandru cel Mare, Theba, Troia sau Eneea. Inovatia majora este imbinarea dintre dragostea delicata cantata de trubaduri si ispravile eroice, puse tocmai in slujba acestei iubiri. In romanul cavaleresc dragostea poate fi tot una adultera, ca in lirica de curte, precum cea dintre Tristan si Isolda sau Lancelot si regina Guinevra. Se afirma insa tot mai mult iubirea implinita prin casatorie, care incununeaza aventurile eroului si ii confera acestuia inradacinarea sociala dorita. In acest fel, si romanul cavaleresc prezinta proiectiile ideale ale tinerilor lipsiti de avere proprie care spera ca la capatul diferitelor fapte de eroism sa fie recompensati prin casatoria cu o mostenitoare bogata.

Filosofia

Filosofia continua sa fie marcata de teologie, in slujba careia este pusa, conform principiului credo ut intelligam, ("cred ca sa inte-leg"). Scolastica, bazata pe studiul autoritatilor in materie, ramane metoda privilegiata de analiza, chiar daca incep sa apara si adepti ai promovarii experimentelor personale, precum Roger Bacon (+1292).

Secolele XII-XIII sunt marcate de redescoperirea, prin traduceri arabe, datorate in principal lui Averroes, a majoritatii operelor lui Aristotel, din care Evul Mediu occidental cunoscuse direct destul de putine. Aceasta a permis realizarea unui sistem filosofic coerent, bazat pe opera Stagiritului, alaturi de platonismul dominant pana atunci. Sinteza aristotelica, esentiala pentru gandirea medievala occidentala, a fost realizata mai ales de calugari dominicani. Albert cel Mare (1206-1280) regandeste revelatia crestina cu ajutorul conceptelor filosofice aristote­lice, iar elevul sau, Thomas d'Aquino (1225-1274), dornic sa concilieze intelepciunea crestina si gandirea antica, realizeaza primul comentariu important din Occidentul latin asupra operei Stagiritului. El este si primul ganditor crestin care reuseste sa realizeze un sistem filosofic coerent, integrand mostenirea aristotelica. Pe de alta parte, Toma d'Aquino incearca sa fundamenteze stiintific teologia si, prin grandioasa sa sinteza Summa theologica, influenteaza pana in ziua de astazi crestinismul apusean.

E. Istoriografia

In scrierea istoriei continua unele din tendintele anterioare, precum redactarea in latina a unor cronici universale, dar incep sa apara si fenomene noi, cum ar fi scrierea unor lucrari monografice dedicate doar unor evenimente (cruciadele) sau personalitati (biografii regale). Alt element de noutate este apelul la limbile vernaculare, care permit accesul mai larg al publicului la lucrarile istorice, dar in acelasi timp le limiteaza spatial circulatia si influenta la zonele in care limbile respective sunt intelese. Schimbari apar si in ceea ce-i priveste pe autori, caci daca in primele secole medievale acestia erau cu precadere clerici, acum exista din ce in ce mai multi laici stiutori de carte care realizeaza opere istorice, marcand astfel o treptata, dar constanta dimi­nuare a influentei conceptiei teologice.

Un gen foarte raspandit in epoca este cel al cronicii monastice; de asemenea, numeroase sunt cronicile realizate in centrele episcopale, unde se putea utiliza la redactarea lor un bogat material de arhiva.

Teatrul

La originea teatrului medieval au stat probabil mai multe traditii, dintre care cele mai importante sunt cea populara, a spectacolelor mostenitoare ale mimilor antici sau ale reprezentatiilor legate de ritualurile precrestine, si cea a dramei liturgice. Aparuta in perioada

carolingiana ca o reactie la crescanda neintelegere a textului latinesc de masa credinciosilor, drama liturgica se dezvolta in continuare, ilustrand prin fragmente dialogate si interpretate, intercalate in slujba religioasa, parti ale istoriei sacre. Chiar arhitectura bisericilor se modifica pentru a permite aceste reprezentatii care, in secolul al XIII-lea, par sa fi evoluat chiar intr-un sens mai laic, generand reactiile negative ale papilor si episcopilor. Foarte importanta in desfasurarea spectacolelor era muzica, de sorginte gregoriana, dar care treptat evolueaza in directia valorificarii filonului popular. Hildegard von Bingen (1098-1179), calugarita ger­mana, reprezinta un moment de rascruce in evolutia dramei liturgice, piesele muzicale compuse de ea contribuind la autonomizarea muzicii in raport cu reprezentatia dramatica.

Misterele reprezinta genul dominant al teatrului medieval, fiind realizate pornind de la scene biblice, dezvoltate insa prin adaugarea de cantece, dansuri si efecte speciale. Acestea erau interpretate de aso­ciatii de cetateni, "confrerii", de regula din clasa de mijloc, toate rolurile, inclusiv cele feminine, fiind jucate de barbati. Reprezentatiile misterelor au avut epoca de aur in secolele XIV-XV, ulterior, si datorita interdictiilor autoritatilor, acestea decazand treptat.

In afara reprezentatiilor cu subiect religios au continuat sa existe spectacole populare de traditie imemoriala, precum dansurile cu masti, dansurile sabiilor, parade costumate, asociate de regula cu marile sarbatori ale ciclului crestin, Craciunul si Pastele.

Tot traditiei populare ii apartin farsele, uneori legate de traditia carnavalului, care, prin umorul lor, adeseori corosiv, si prin satira muscatoare la adresa tarelor sociale, stau la originea comediei de mai tarziu, dupa cum o demonstreaza Farsa jupanului Pathelin (circa 1464).

Arhitectura si artele plastice

La Saint Denis, in Ile-de-France, in constructia realizata sub coordonarea abatelui Suger, pe la 1137-1144 se afirmau elementele unui nou stil arhitectural, caruia renascentistii aveau sa-i dea numele de gotic. Elementul esential este bolta in cruce de ogive, compusa din doua arcuri incrucisate pe diagonala, care permite realizarea unor edificii mult mai incapatoare si mai inalte decat cele romanice. Avantul pe inaltime era sprijinit de stalpi si pilastri masivi, iar zidurile exterioare isi sporeau rezistenta prin contraforturi. Zidurile sunt stra-punse de numeroase ferestre, acoperite cu vitralii multicolore, ceea ce confera edificiilor gotice o luminozitate inexistenta pana atunci.

Constructia gotica prin excelenta este catedrala, ridicata prin efortul episcopilor si al comunitatilor urbane pe perioade foarte inde­lungate de timp, uneori chiar de secole. Printre cele mai desavarsite realizari se numara catedralele din Chartres, Reims, Amiens, Paris, Köln, Westminster, Toledo.

Sculptura ramane o auxiliara a arhitecturii, iar din secolul al XIII-lea invadeaza toate spatiile libere din biserica, afirmandu-si rolul ei de a constitui o Biblie a celor fara invatatura. Pe de o parte, se constata o evolutie a sculpturii spre simplitatea, armonia, claritatea ce caracterizasera arta greco-romana, iar pe de alta, o reinnoire a temelor iconografice, integrand animale si personaje fantastice si sporindu-si astfel functia decorativa. Un element caracteristic al catedralelor go­tice este portalul cu statui coloane, care decoreaza fatada unde se afla intrarea principala. Printre cele mai cunoscute exemple de acest tip este portalul central al fatadei de vest al catedralei Notre-Dame din Amiens. Un rol decorativ foarte important in edificiile gotice il are vitraliul, intr-un fel chiar o creatie a noii arhitecturi. Prin extinderea ferestrelor se reduce spatiul altadata destinat picturii murale, iar vitraliul preia la randul sau functia didactica si de edificare a credin-ciosilor. Influentata de arta vitraliului este si enluminura, arta decorarii manuscriselor dezvoltandu-se in continuare, chiar si dupa aparitia tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea.