Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice



Acasa » referate » Istorie
REGATELE BARBARE (Regatul franc, Regatul ostrogot, Regatul vizigot)

REGATELE BARBARE (Regatul franc, Regatul ostrogot, Regatul vizigot)





REGATELE BARBARE

             

             


              1. Introducere

              La inceputul secolului V, dupa ce barbarii au trecut limesul, incepe istoria formarii regatelor barbare, in paralel cu crestinarea paganilor sau convertirea arienilor ( goti, vandali, longobarzi). Rezultat al dominatiei barbare pe teritoriul fostului Imperiu Roman de apus, istoria acestor regate trebuie privita din perspectiva unei simbioze intre lumea barbara si mostenirea romana, in ceea ce priveste populatia, structurile economice, sociale si institutionale. In timp, din secolul V in secolul VIII putem vorbi si de o evolutie mentala din punctul de vedere al barbarilor. Altfel cum ne-am putea explica ca un germanic, vizigotul Alaric a jefuit Roma in anul 410, pentru ca in anul 800 un alt germanic, francul Carol, sa fie incoronat imparat? Cum s-a putut asadar ca in decurs de patru secole barbarii germanici, initial cotropitori brutali sa devina restauratori ai Imperiului roman? Raspunsul se afla in latinizarea progresiva a cuceritorilor din Italia, Spania, Galia, incheiata pe la inceputul secolului VIII. Noul spatiu, al Romaniei, este dominat din punct de vedere cultural de Roma, orasul ce devenise capitala religioasa a Occidentului.

              Asistam, asadar, la formarea de noi entitati politice si etnice, dovada noile regate gotice din Italia, Provence, Aquitania, Spania, regatul franc din Galia, cel vandal din nordul Africii, cele anglo-saxone din Britania. Unele au avut o existenta scurta, altele precum cele anglo-saxone, se mentin vreme mai indelungata. La fel, in Galia unificata de franci se vor succeda doua importante dinastii, Merovingienii si Carolingienii- cu ambitia lor de dominatie europeana.

              2. Regatul franc

              Francii- barbarii ce apar astfel in sursele secolului V- erau membrii unei confederatii de populatii originare de pe malul drept al Rinului care s-au grupat in scopuri defensive sub acest nume generic   (la origine franc fusese un adjectiv ce insemna om indraznet, om curajos).

              Infiltrarea progresiva a francilor in secolul IV in extremitatea nordica a Galiei s-a facut, pe de o parte in mod difuz, ca urmare a dezorganizarii din aparatul militar roman, iar pe de alta parte in mod masiv si organizat, ca urmare a unui foedus  (287-288) cu Roma. Deja de la sfarsitul secolului III erau prezenti in armata romana. Francii n-au facut parte in anul 406 din grupul mare de invadatori, chiar au incercat sa-i opreasca pe barbari sa treaca Rinul.

              Din secolul V ei au aparut impartiti in doua grupe distincte: cei din nord- salienii, divizati in regate, asociate intre ele prin aliante matrimoniale (de exemplu- Childeric, un rege federat), au fost varful de lance al inaintarii france si cei din est, pe Rin- renanii ( nu ripuari cum s-a incetatenit multa vreme in istoriografie ), ce faceau raiduri de-a lungul Mosellei si erau organizati intr-un unic regat cu capitala la Köln. Nu acesta a stat la baza regatului condus de Clovis, dar a avut un rol insemnat in istoria Galiei france, fiind un fel de stat tampon intre lumea barbara si Galia.

              La sfarsitul secolului V istoria Galiei este marcata de doua evenimente majore: inceputul convertirii elitei france la crestinism si realizarea unitatii teritoriale a Galiei. Ambele se leaga de numele lui Clovis (481-511), rege la 15 ani, fiul lui Childeric- capetenie franca, dar si general roman, conform insignelor gasite in mormant, deci un conducator federat, recunoscut de romani. Ei faceau parte din dinastia Merovingiana, desi se pare ca Merovech, cel ce a dat numele dinastiei, ar fi fost mai degraba un erou eponim decat un personaj istoric real.

              Sirul evenimentelor este insa destul de greu de reconstituit datorita faptului ca singurul izvor scris il reprezinta Historia francorum a lui Grégoire de Tours, scrisa insa la aproape 80 de ani de la moartea lui Clovis. Dar nu reconstituirea evenimentelor este dificila cat fixarea lor cronologica ( numarul anilor luand ca punct de plecare nasterea lui Hristos s-a generalizat in Occident abia in secolul VIII. Este adevarat ca Dionisie cel Mic a avut in 525 initiativa de a numerota astfel anii, dar aceasta practica personala s-a impus in timp.)

              Clovis si-a inceput guvernarea in anul 481, cum rezulta din scrisoarea episcopului de Reims, Saint- Rémi :” Catre regele Clovis, cel desemnat de Dumnezeu si de meritele sale marete, de la episcopul Rémi. A ajuns pana la noi vestea ca tocmai ati preluat conducerea in Belgica Secunda. N-ar fi ceva surprinzator daca va veti comporta asemeni parintelui vostru” Desigur la prima vedere o astfel de corespondenta intre un barbar si un inalt prelat poate starni semne de intrebare. Sa nu uitam insa ca destinatarul nu era un invadator, ci un protector al teritoriilor din Galia de alti migratori, iar pe de alta parte episcopii nu aveau doar responsabilitati religioase, ci erau si reprezentanti ai autoritatii de stat.

              Pentru a intelege politica dusa de Clovis in primii ani de guvernare trebuie sa pornim de la o dualitate a puterii ce exista in Galia: barbaro- romana ( de exemplu, in anul 463 Childeric si romanul Aegidius i-au invins pe vizigoti la Orléans ; in 470 Childeric si generalul roman Paulus i-au invins pe saxoni la Angers ) si functiona cu siguranta in plan militar.

              Totusi, in anul 486 Clovis si-a mobilizat armata impotriva romanului Syagrius ( fiu al lui Aegidius, denumit in izvoare ca “rex Romanorum”, deci cu o putere autonoma de Imperiu). Cum se explica acest gest ce ehivala cu ruperea dualitatii de putere? Istoriografia a oferit doua raspunsuri:-fie ca o lovitura de stat militara, indispensabila cuceririi Galiei de sud, intre Sena si Loara, ce apartinea lui Syagrius;

                -fie ca rezultat al compromiterii echilibrului geo-politic al Galiei, inca din primele luni de guvernare, cand Clovis a mostenit de la tatal sau o alianta proaspata cu Odoacru ( tratat ce-l avantajase pe Childeric in fata lui Syagrius, oferindu-i o sursa de legitimare romana a puterii), pe cand Syagrius se apropiase de vizigotul Euric. Moartea lui Euric (484) si minoritatea lui Alaric II ii putea oferi lui Clovis ocazia unui atac impotriva lui Syagrius.

              Suntem astfel in fata unei lupte pentru “sfere de influenta” intre cei doi lideri zonali.  Ajutat de o parte a francilor salieni si de francii renani ( legati de Clovis printr-o alianta matrimoniala) Clovis il invinge pe Syagrius la resedinta sa de la Soisson, dupa care romanul se refugiaza la vizigoti, la Toulouse, la curtea lui Alaric II. Predat ulterior lui Clovis, poate in 502, a fost ucis de acesta. Dincolo de incertitudinea legata de sfarsitul lui Syagrius si a familiei sale, esentiala este consecinta bataliei de la Soisson : Clovis a preluat conducerea teritoriilor, a armatei adversarului, intinzandu-si stapanirea pana la Loara.

              Nici un eveniment din biografia lui Clovis n-a fost insa atat de mult comentat ca si botezul sau in religia crestina. In sursele vremii (la Grégoire de Tours) determinanta apare casatoria sa cu Clotilda, nepoata regelui burgund, crescuta in religia crestina de mama sa           (chiar la peste cateva decenii se pastrase in memoria colectiva acest model, dovada faptul ca episcopul Nicetius de Trèves ii scria reginei longobarde Chlodoswinda in 565 sa urmeze exemplul Clotildei).

              Dar astazi, la o judecata mult mai nuantata, trebuie sa luam in calcul si alte explicatii. Astfel, a existat in epoca lui Childeric deja o toleranta religioasa in Galia, dovada existenta unor consilieri crestini la curte. Respectul lui Saint- Rémi pentru Merovingieni se baza si pe aceasta toleranta religioasa, intr-o epoca in care francii erau pagani.



              Si anul exact al botezului lui Clovis este greu de stabilit (din 496 pana in 508, cele mai multe pareri concentrandu-se in jurul lui 498 ), fiind asociat cu campaniile impotriva alamanilor, ce s-au succedat in acest interval de timp. O legenda transmisa de Grégoire de Tours mentioneaza ca in timpul luptei Clovis s-a intors spre “Dumnezeul Clotildei” promitand sa se boteze in caz de victorie ( dar pare mai degraba o imitatie dupa legenda creata in legatura cu botezul lui Constantin cel Mare ). Doar ziua este sigura, de Craciun, la Reims, prin episcopul Saint Rémi (Remigius), asa cum rezulta din scrisoarea episcopului de Vienne si din testamentul lui Remigius. Evenimentul isi are insa importanta sa: fiind primul rege germanic convertit la crestinism, Clovis si-a atras sprijinul bisericii in actiunile sale ulterioare.

              Din punctul de vedere al politicii externe putem vorbi de expeditiile razboinice facute de franci impotriva popoarelor vecine, care au fost supuse unui fel de protectorat. Initial i-au respins pe alamani in lupta de la Tolbiac (496 ?), apoi s-au indreptat impotriva regatelor ariene din sud. In urma esecului in fata burgunzilor in 500-501 au preferat apoi o alianta cu acestia. Impotriva vizigotilor Clovis a fost purtat si de un scop religios: dorinta de a-si anexa Tours unde se afla mormantul Sf.Martin, primul celebru evanghelizator al Galiei. Razboiul cu vizigotii a fost indelungat, in mai multe etape, incheindu-se in anul 507 cu lupta de la Vouillé, cand Alaric II a fost ucis. Clovis i-a ocupat capitalele ( Toulouse si Bordeaux) si i-a luat tezaurul. Momentul a fost unul critic pentru vizigoti si regatul ar fi fost desfiintat daca nu ar fi intervenit ostrogotii, recuperand Languedoc si Provence. Astfel, in ciuda numeroaselor campanii, francii n-au obtinut iesirea la Mediterana.

              In ansamblu, aceasta prima perioada de expansiune franca, sub Merovingieni, s-a facut in directiile sud si est, atat ca expresie a dorintei de hegemonie asupra vechii parti occidentale a Imperiului roman, dar si ca expresie a legaturilor cu populatiile germanice, a dorintei de hegemonie asupra intregii Germanii continentale.

              Pe plan intern, unificarea francilor sub Clovis a datorat mult convertirii crestine. Aceasta unificare era incheiata spre sfarsitul domniei, prin 510, cand el se impusese din valea mijlocie a Rinului pana in Pirinei ca stapan al unui unic si imens regnum. Ca unic rege Clovis a initiat redactarea primei variante a legii salice ( Pactus legis salicae). Totodata a convocat la Orléans primul conciliu episcopal din Galia, in 511, ce-si propusese: lichidarea arianismului ; fixarea tipurilor de relatii intre episcopi si rege, functia episcopala devenind dependenta de autorizatia regala.

              Clovis a fixat noua capitala la Paris, dupa ce in timpul lui Childeric fusese la Tournai. Dar pozitia geografica a Parisului era net superioara, asigurand perfect legatura intre teritoriile vechi si cele recent cucerite. In plus, pastra  puternice fortificatii imperiale si alte urme ale monumentalitatii romane.

              Clovis a murit la 27 noiembrie 511, fiind inmormantat conform dorintei in bazilica Sf. Apostoli din Paris. Cu toate ca a constituit un regat puternic, Clovis a actionat in privinta propriei mosteniri in conformitate cu cutumele germanice. Considerand regatul ca un bun personal, l-a impartit intre cei patru fii ai sai, fara a tine seama de vreo particularitate etnica sau lingvistica, ingrijindu-se doar sa-i lase fiecaruia o parte egala. De aceea istoria urmasilor lui Clovis a fost o suita de conflicte familiale si de razboaie civile in care s-au confruntat mai ales Neustria (in vest) si Austrasia (in est). Puterea regilor a slabit, in paralel cu afirmarea puterii ducilor (comandanti militari) si a intendentilor palatului ( proprietari funciari ), spre mijlocul secolului VII.

              3. Regatul ostrogot

              Dupa ce ostrogotii condusi de Theodoric au cucerit Italia (489) si dupa asasinarea lui Odoacru (493) s-a format aici regatul ostrogot.

              Intemeind un regat barbar in Italia, dar gasind aici o populatie romanizata si organe guvernamentale aproape intacte, el a instaurat un regim dualist, ce impletea traditiile imperiale romane cu cele barbare. Ca dovada in primul rand titlurile pe care le-a avut Theodoric: pentru romani cel de patriciu, de general roman, iar pentru ostrogoti cel de rege. Dar gotii si romanii traiau in Italia sub administratii separate, avand in comun doar persoana conducatorului si cateva principii organizatorice.

              In conducere, pe de o parte Theodoric se baza pe armata, iar pe de alta parte pe respectul civilizatiei romane. El a pastrat numele imparatului roman pe monede, a respectat magistraturile, a reparat terme, apeducte, pe langa noile realizari arhitecturale. Calatoria de incoronare la Roma, instalarea in vechea capitala a Imperiului este si ea o dovada pentru respectul fata de civilizatia romana. Totusi, Theodoric a ramas un rege germanic, chiar s-ar putea spune ca visa la o hegemonie gotica assupra intregii lumi germanice. A pastrat legaturile cu vechile triburi ramase in Germania si Scandinavia, de unde a recrutat soldati, a stabilit numeroase aliante matrimoniale: s-a casatorit cu o sora a lui Clovis; si-a casatorit  o fiica cu vizigotul Alaric II, o alta cu burgundul Sigismund etc. S-a dovedit astfel un spirit superior altor barbari, care a dus o diplomatie la scara europeana.

              Theodoric a ramas in istorie si prin respectul sau fata de cultura clasica romana, alegandu-si consilieri doi oameni de cultura: Boetius si Cassiodor. Regele isi dobandise admiratia fata de cultura antica inca din tineretea petrecuta la Constantinopol si a incercat sa ofere si familiei sale o instruire temeinica. Astfel, fiica sa Amalasuntha studiase greaca si latina si avea o cultura peste medie. Dar s-ar putea vorbi de o “renastere ostrogota”? din pacate nu, doar de una theodoriciana, fiindca Theodoric a acceptat pentru el si pentru familia lui cultura clasica, nu si pentru restul gotilor, refuzandu-le acest “lux” pentru a le pastra originalitatea. Astfel, scolile romane au ramas inchise barbarilor.

              In ansamblu, domnia lui Theodoric a fost una de pace. Doar in ultimii ani s-a manifestat o criza, el temandu-se permanent de un complot, astfel ca pactul cu aristocratia romana s-a rupt ( intre 523-525, ani in care si Boethius a fost pus sub acuzare.).

              Dupa moartea lui Theodoric (30 august 526) i-a urmat fiica sa, Amalasuntha, regenta pentru fiul sau Athalaric, in varsta de doar 7ani. Dar si el moare in 534 fara mostenitor, in conditiile in care recucerirea bizantina incepea in Africa, iar burgunzii fusesera invinsi de franci. Dupa tulburari interne in regat, in timpul carora si  Amalasuntha a fost ucisa de varul ei, Theodohat, are loc interventia bizantina. Iustinian justifica aceasta interventie ca razbunare pentru moartea reginei, dar de fapt era vorba de un vast proiect propriu de refacere a vechii unitati romane. Debarcarea bizantina a inceput in 536, cand generalul Belizarie a intrat in Roma si a rasturnat vechea conducere. Insa cucerirea in intregime a regatului s-a facut greu, trupele bizantine fiind putine, preferand de aceea operatii episodice ce au durat 25 de ani. Efectele s-au resimtit negativ mai ales asupra Romei, cucerirea bizantina fiind socotita la fel de devastatoare pentru Italia ca si invaziile barbare. Mai mult- ea a distrus vechile institutii- consulatul, Senatul, magistraturile. Elocvent apare in acel context gestul lui Cassiodor de a se retrage intr-o manastire. Lupta finala s-a dat in anul 552 la poalele Vezuviului. Dupa victorie, tocmai din cauza indelungatei rezistente, Iustinian s-a gandit sa suprime poporul ostrogot: toti gotii capturati au fost deportati in Orient. De aceea, longobarzii au preluat sarcina de a-i razbuna pe ostrogoti. Dupa 552 nu se mai poate vorbi de ostrogoti ca despre  o forta istorica.

              4. Regatul vizigot

              Atat teritorial cat si cronologic putem vorbi de existenta a doua regate vizigote. Primul- cu capitala la Toulouse- a fost intemeiat de succesorul lui Alaric I, Athaulf, cel care i-a condus pe vizigoti in Galia. S-a intins de o parte si de alta a Pirineilor, in sudul Galiei si in nordul Spaniei. Era una din cele mai bogate regiuni, neatinsa de invaziile anterioare. Era un avantaj si pentru romani, prin contractul de ospitalitate ei realipind la Imperiu o parte a provinciei Narbonnensis.



              Perioada de apogeu a acestui regat se leaga nu de Teodoric I (418-451) si Teodoric II (453-466), ambii luptand adesea in serviciul Romei, ci de Euric (466-484), fratele lui Teodoric II. El a dus o politica de cuceriri, in Galia si in Spania, dar a fost totodata un legislator care a dat statului un cod de legi inspirat din dreptul roman. Euric a respectat cadrele administratiei romane, a numit conti si duci fara a face diferente intre romani si vizigoti. Regimul sau il prefigureaza in acest sens pe cel al lui Theodoric in Italia. In schimb, fiul sau Alaric II (484-507) a fost un personaj mediocru, mai mult incercand sa fructifice acumularile tatalui. A consolidat totusi dominatia gotica in Spania. A fost invins de franci in lupta de la Vouillé (507) in care si-a pierdut viata, ceea ce a pus capat primului regat vizigot. Tocmai intrigile aristocratiei romane au slabit puterea vizigotilor, favorizand victoria francilor.

              Poporul vizigot a fost salvat de interventia ostrogota, care a actionat in numele solidaritatii de neam. Dar cu pretul unei radicale transformari: regatul de la Toulouse, deschis spre exterior, devine regatul de la Toledo, inchis intre granitele sale, limitandu-se doar la teritoriul Spaniei. Emigrarea vizigotilor in masa din Aquitania se baza si pe decizia luata in 511 de un conciliu galic ca bisericile ariene sa fie inchise in Galia.( vizigotii erau inca arieni, pe cand la franci incepuse crestinarea).

              Al doilea regat vizigot a fost bine organizat in ciuda incapacitatii de a da o dinastie regala stabila. Se baza insa pe un sentiment foarte puternic al particularismului hispanic, teren de intalnire intre goti si hispano- romani. Acesta, alaturi de compartimentarea geografica, l-au salvat de recucerirea bizantina (in 552 bizantinii n-au putut stabili decat un cap de pod in sud. Aceasta amenintare a fost inlaturata definitiv intre 620-630 ). Paralel, vizigotii au ocupat intreaga Peninsula Iberica, anexand regatul suevilor in 585.

              Acest succes a fost consolidat prin politica religioasa a regelui Recared. Deja tatal sau, Leovigild, si- a pus problema realizarii unitatii religioase iberice ( hispano- romanii fiind crestinati, iar vizigotii arieni. Aceasta diferenta era o piedica serioasa in fuziunea celor doua populatii). Recared s-a convertit in anul 586, urmat apoi de restul populatiei. Concilii periodice- la Toledo- supravegheau problema religioasa- unitatea. Realizarea unitatii religioase a permis unificarea juridica in 654, prin Liber judiciorum a regelui Recensvinthus.

              Regatul vizigot astfel transformat a supravietuit pana la cucerirea araba din anul 711. N-a exercitat pana atunci nici o influenta asupra vecinilor. Dar el insusi a impus ulterior o idee forta a lumii medievale: cooperarea intre Biserica si Stat (ungerea regala fiind amintita pentru prima oara in cazul regelui vizigot Wamba, in anul 672). Regatul a cunoscut si o renastere literara, marcata de figura lui Isidor de Sevilla. Dar pe langa reusite a cunoscut si cateva slabiciuni: diviziunea clasei conducatoare in clanuri ostile, instabilitatea dinastica, nesupunerea bascilor. Ele explica usurinta cu care arabii au cucerit regatul.

              5. Regatul vandal

              Intemeiat in Africa, regatul vandal a avut de la inceput particularisme care ar fi trebuit sa-i asigure supravietuirea cat mai indelungata. Condusi de Genserich ( Geiserich), vandalii, care nu reprezentau decat o minoritate ( aproape 80.000, transportati din Spania cu o flota) fata de milioanele de localnici romanizati, s-au stabilit in nordul continentului, in jurul Cartaginei, ocupata fara lupta in anul 439. Orasul a ramas pana in 533 capitala regatului vandal. 

              Departe de a fi multumit de jefuirea  nordului Africii, Genseric s-a gandit la actiuni mai indepartate. Utilizand Cartagina ca baza de plecare, a facut raiduri spre Sicilia (440), Corsica, Sardinia, Baleare (455) si Roma (455). Majoritatea insulelor mediteraneene au ajuns astfel sub dominatia vandala. Acesti migratori au creat astfel un “imperiu al marii”. Profitul a fost enorm, ei privand Roma de cerealele necesare. Controlul asupra traficului maritim, ferocitatea cuceririi, violenta asupra localnicilor au fost mijloace la care vandalii au apelat frecvent in timpul lui Genseric ( si dupa moartea sa in anul 477).

              Organizarea regatului vandal s-a bazat pe jaf mai mult ca pe o administratie regulata. Aristocratia romana a fost expropriata sau exilata, episcopatul a suferit persecutii in calitate de aliat natural al romanilor, chiar Sf. Augustin s-a stins din viata in aceasta epoca sumbra ( in timpul asediului  Hipponei, in 430). Violenta a fost utilizata si in incercarea de a impune arianismul localnicilor. E firesc asadar ca imaginea vandalilor sa fie una negativa printre contemporani si in istoriografie.

              Atmosfera nu s-a mai linistit pana in timpul celei de-a doua generatii, sub regele Thrasamund (496-523) care a schitat o apropiere de aristocratia senatoriala, imitandu-l pe cumnatul sau Theodoric cel Mare. Dar era deja prea tarziu. In anul 533 Iustinian a decis recucerirea Africii. Belizarie a debarcat la 30 august si la 15 septembrie a intrat in Cartagina. In mai putin de un an toti vandalii au fost capturati si deportati in Orient. Africa s-a reintegrat pentru mai mult de un secol in lumea romana. Episodul vandal din Africa a fost unul trecator, dovada faptul ca nu s-a pastrat nici o urma din dominatia acestor germanici.

              6. Regatul longobard

              Izvoarele cu ajutorul carora putem reconstitui istoria acestor barbari sunt mai bogate decat in alte cazuri, incepand cu Istoria longobarzilor a lui Paul Diaconul din secolul VIII si continuand cu descoperirile arheologice, cu zecile de necropole studiate care ne permit sa le cunoastem nivelul de civilizatie.

              Longobarzii au fost condusi in Italia de regele lor Alboin       ( 560- 572),  dupa ce au fost impinsi din Panonia de noii veniti din stepele asiatice, avarii, in 568-569. Cum apararea romana la Friuli a fost repede infranta, longobarzii au ocupat Venetia, Padova, Mantova, Milano, Pavia. Astfel, Alboin se considera stapan al nordului Italiei. Dar cucerirea era departe de a fi incheiata, un mare numar de locuri fortificate si aproape toate porturile ramaneau in stapanirea bizantinilor. A fost nevoie de mai mult de o generatie pentru a finaliza aceste cuceriri: longobarzii nu au intrat in Genova decat in jurul anului 640, la Ravena in 752, iar Roma a scapat de fiecare data. Dominatia lor a fost mereu incerta, amenintata de bizantini.

              Pentru nordul Italiei, cucerirea longobarda, survenita la cativa ani dupa sfarsitul luptelor epuizante ale lui Iustinian impotriva gotilor, a fost o catastrofa. Pecetea antichitatii a fost stearsa si timp de o generatie noii veniti, care n-aveau nici o legatura anterioara cu lumea romana, au fost incapabili sa construiasca  ceva pe ruinele romane. Armata lor s-a raspandit pretutindeni unde li s-a opus o rezistenta serioasa: spre Galia meridionala, unde au fost respinsi de franci, de-a lungul Apeninilor, de la Roma la Ravena, spre Spoleto si Benevent, unde au fondat ducate autonome, prin anul 575.

              Istoria politica a regatului a cunoscut si momente critice, dovada criza dintre anii 572-584, cand ducii si-au impartit puterea si nu a mai fost recunoscut nici un rege. Monarhia a fost restaurata in 584, in timpul regelui Authari. Cel mai important moment din timpul guvernarii sale a fost casatoria cu principesa bavareza Theodolinda. De altfel, ea a devenit si sotia urmatorului rege, Agilulf, cel care a amenintat in anul 593 Roma, negociind in final cu papa Grigore cel Mare. Acelasi papa va reusi sa impuna respectarea crestinismului, botezandu-l pe mostenitorul tronului, Adaloald, fara a antrena insa  deocamdata convertiri masive printre longobarzi.

              In organizarea noului regat barbar un rol important l-a avut edictul lui Rotaric (643), primul text legislativ longobard, redactat in latina.Acest edict si alte surse ne permit sa ne formam o imagine despre societatea longobarda si despre principalele institutii. Regele, instalat la Pavia, era ales de sefii militari. El insusi era conducatorul suprem al armatei si isi datoreaza puterea intinselor sale proprietati funciare. El era secondat de duci, unii dintre ei avand chiar o larga autonomie, cum sunt cei din Spoleto si Benevent. Populatia romana s-a mentinut, avand insa un statut politic inferior. Pe la mijlocul secolului VII a inceput fuziunea ei cu longobarzii, favorizand convertirea ulterioara a longobarzilorla crestinism.



              7. Regatele anglo-saxone

              Istoria Britaniei la finele antichitatii, ca si cea a colonizarilor germanice, reprezinta un subiect dificil datorita precaritatii izvoarelor istorice. De aici- eforturile serioase ale istoricilor din ultimele decenii de a separa realul de legendar, de a reconstitui liniile majore ale problemei.

               Pentru a explica inceputurile invaziei germanice in Britania trebuie sa tinem cont de doua elemente: fragila romanizare a acestei regiuni si puternica rezistenta opusa de populatia indigena. In anul 407 legiunile romane au parasit Britania, lasand mai degraba urme materiale decat efecte durabile: drumuri, intarituri, localitati fortificate. Ocupatia romana actionase mai ales in sudul si in estul insulei, in timp ce in regiunile muntoase din nord, centru si vest celtii au opus o puternica rezistenta, incercand sa-si prezerve obiceiurile si stilul de viata. Aceeasi rezistenta au manifestat-o si fata de atacurile triburilor germanice, initial fata de picti si scoti. De aceea, dupa ce au esuat in incercarile disperate de a se apara singuri, au facut apel la triburile germanicilor de pe continent.  Dupa ce acestia sosesc si ii inving pe germanicii din nord, refuza sa mai paraseasca insula. Incepe asadar o perioada lunga a confruntarilor populatiei  celtice cu anglii, iutii si saxonii.

              Documentele, extrem de putine si ulterioare evenimentelor, fac sumare mentiuni despre aceste episoade militare. Cea mai veche referire se afla intr-o scriere hagiografica- biografia Sf. Germanus, episcop de Auxerre ( Vita Sancti Germani) scrisa de Constantius din Lyon, un cleric. Conform acestuia, Germanus ar fi organizat prin anii 429-430 rezistenta in fata pictilor si saxonilor, in baza experientei sale militare din tinerete cand fusese general roman si dux in Armoricum.

              La randul sau un oarecare Gildas, autor al lucrarii De Excidio et Conquestu Britanniae (cca.547), a relatat despre sosirea saxonilor in insula, fiind angajati mercenari de catre britano-romanii invadati de picti si de scoti.

              Cea mai bogata lucrare este cea a Venerabilului Beda- Historia Ecclesiastica Gentis Anglorum ( 731) in care se ofera mai multe detalii despre invaziile iutilor, anglilor si saxonilor.

              Dar nici unul din izvoarele mentionate pana acum nu face nici o referire la legendarul rege Arthur. Pentru prima oara numele sau apare inttr-o compilatie scrisa dupa anul 800- Historia Brittonum- scrisa de un oarecare Nennius. Unde se incheie mitul si unde incepe realitatea in legatura cu acest cunoscut personaj al literaturii medievale este greu de spus. Arheologii au incercat ca plecand de la sugestiile oferite de toponimie, de la cele peste 150 de locuri care amintesc astazi in Marea Britanie de Arthur, sa umple cumva golul lasat de izvoarele scrise. Coroborand datele lasate de Nennius cu rezultatele sapaturilor arheologice, unii istorici contemporani accepta ca prin anii 490-503 ar fi avut loc o mare batalie  cu invadatorii germani, condusa de generalul romano-britanic Arturius.

               Chiar daca nu putem reconstitui in detaliu relatiile dintre bastinasi si triburile germanice, de retinut ar fi faptul ca spre deosebire de romani care au venit in calitate de colonisti, acesti germanici au venit ca invadatori, facand incursiuni de prada, jefuind chiar si atunci cand fusesera chemati ca mercenari.

              Prin anii 450-500 triburile germanice au inceput sa se aseze masiv in insula. Astfel, iutii au ocupat insula Wight si Kentul, in sud-est. Anglii s-au asezat in nord-est (East Anglia), iar saxonii au ocupat  Essexul si Wessexul. Astfel, celtii au fost impinsi treptat, din a doua jumatate a secolului VI, spre vest, platourile din Cornwall si Tara Galilor fiind pentru ei locul de refugiu, ulterior ajungand si pe continent in provincia numita Armoricum- mai apoi Bretania.

              De la jumatatea secolului VI inceteaza sosirea de noi triburi germanice de pe continent si incepe o noua faza in istoria insulara: organizarea regatelor anglo-saxone. Simbolic numarul lor a fost considerat sapte, alcatuind asa numita heptarhie, in realitate au fost mai multe, 16 sau 18. Destul de rapid unele s-au extins in teritoriile invecinate, asa incat trei din aceste regate au jucat un rol mai important: Wessex, Mercia si Northumbria.

Despre toate datele sigure sunt din secolul VII, inceputurile fiind invaluite in legenda.

              La originile Wessexului se afla regele Cerdic care prin 495 a obtinut mai multe victorii impotriva bastinasilor. Mercia a fost se pare o marca de aparare (asa cum ii arata si numele),  a carei directie de expansiune a fost spre nord-est. In secolul VIII s-a construit un imens val de pamant in timpul lui Offa, aflat in bune relatii cu Carol cel Mare- numit “valul lui Offa”, delimitand frontiera cu galii. In fine, Northumbria a rezultat din unirea a doua regate- Deira si Bernicia- la inceputul secolului VII. In acest regat doar a avut loc fuziunea intre elementele celtice si cele germanice, ceea ce s-a reflectat intr-o cultura originala care a supravietuit pana la venirea vikingilor.

              Se poate spune, in concluzie, ca intreaga istorie a anglo-saxonilor intre secolele VI-IX este o lunga perioada de confruntari intre aceste regate pentru suprematie. Epoca se incheie in preajma invaziei daneze, odata cu impunerea controlului general al Wessexului condus de Alfred cel Mare.

              Institutiile anglo- saxone, organizate in jurul regalitatii, au la baza vechi principii germanice. Fiindca s-au instalat intr-un teritoriu care n-a pastrat nimic din mostenirea romana si fiindca autohtonii s-au opus cu inversunare cuceririi, germanicii au ramas fideli institutiilor proprii.

              Din punct de vedere social, predomina o nobilime impartita in doua categorii: pe de o parte cea razboinica, ce il insotea pe rege in campaniile militare, iar pe de alta parte cea funciara- de dupa cucerire, care detinea si functii administrative. La polul opus, baza societatii era formata din tarani liberi si din sclavii adusi din Germania sau din randul britonilor.

              O problema delicata in insula era cea religioasa. Prin plecarea romanilor se inlaturase vehea organizare ecleziastica, iar anglo- saxonii erau considerati germanicii cei mai atasati de paganism. A fost la inceput meritul papalitatii de a trimite primele misiuni de evanghelizare, care trebuiau sa actioneze in conformitate cu specificul locului. A fost meritul lui Grigore cel Mare de a-i fi trimis pe calugarii condusi de Augustin, in anul 596, cu instructiuni foarte precise: “ nu este necesar sa se distruga templele, doar idolii care sunt expusi aici trebuie sparti. Templele sa fie stropite cu apa sfintita, sa se ridice acolo altare si sa se puna in ele moaste…Este fara indoiala imposibil sa se suprime totul dintr-odata in niste inimi atat de grosolane. Cine vrea sa urce un munte nu poate decat s-o faca  mergand incet, nu prin salturi.” Reusind sa-l boteze pe regele Aethelbert din Kent in 597, opera lor va fi continuata in secolele urmatoare.                                                                                                                     

             










Politica de confidentialitate

.com Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 PROIECT DE LECTIE Clasa: I Matematica - Adunarea si scaderea numerelor naturale de la 0 la 30, fara trecere peste ordin
 Proiect didactic Grupa: mijlocie - Consolidarea mersului in echilibru pe o linie trasata pe sol (30 cm)
 Redresor electronic automat pentru incarcarea bateriilor auto - proiect atestat
 Proiectarea instalatiilor de alimentare ale motoarelor cu aprindere prin scanteie cu carburator

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 Proiect diploma Finante Banci - REALIZAREA INSPECTIEI FISCALE LA O SOCIETATE COMERCIALA
 Lucrare de diploma managementul firmei “diagnosticul si evaluarea firmei”

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 CONTABILITATEA FINANCIARA TESTE GRILA LICENTA
 LUCRARE DE LICENTA - FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 Proiect atestat informatica- Tehnician operator tehnica de calcul - Unitati de Stocare
 LUCRARE DE ATESTAT ELECTRONIST - TEHNICA DE CALCUL - Placa de baza
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 Proiect atestat tehnician in turism - carnaval la venezia

DOMNIILE LUI MATEI BASARAB (1632-1654) SI VASILE LUPU (1634-1653). IMPLINIRI CULTURALE
Orientalism
Minoritațile naționale din Romania (1918-1945) – scurt istoric
Evolutia statului medieval (secolele X-XV)
REGIMUL ECONOMIC AL DOMINATIEI OTOMANE
POPASURILE lui CONSTANTIN VODA in satul Mariei Sale de BASTINA
Reforma in Germania - Cauzele reformei in Europa
Batalia de la Stalingrad (1942)



Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu