RELATIILE INTERNATIONALE IN OCCIDENTUL EUROPEI LA SFARSITUL EVULUI MEDIU SI INCEPUTUL EPOCII MODERNE (SECOLELE XVI-XVII)

RELATIILE INTERNATIONALE IN OCCIDENTUL EUROPEI LA SFARSITUL EVULUI MEDIU SI INCEPUTUL EPOCII MODERNE (SECOLELE XVI-XVII)

Transformarile pe plan politic (cresterea rolului statelor centrali­zate in defavoarea celor divizate politic) si militar (importanta armelor de foc, schimbarile in modul de desfasurare a conflictelor) au deter­minat mutatii in sistemul relatiilor internationale. Costul razboaielor creste enorm in raport cu perioadele anterioare, devenind tot mai clara legatura intre forta economica si cea militara a statelor. De asemenea, pentru a evita ca anumite state sa dobandeasca o suprematie absoluta, este pus in practica principiul echilibrului, experimentat prima data de statele italiene. Acesta presupune realizarea de aliante si coalitii in scopul impiedicarii concentrarii prea mari a puterii militare intr-un singur punct. Pe de alta parte, statele europene sunt guvernate in politica lor militara si de aliante de principiul ratiunii de stat, care primeaza fata de considerentele etice sau religioase.

Conflictele din aceasta perioada au fost deosebit de complexe, angrenand un numar mare de participanti, si s-au desfasurat pe arii extinse, terestre si maritime, cunoscand si mai multe etape.

Razboaiele italiene (1494-1516) desfasurate intre Franta si Spa­nia in scopul dominarii unor cat mai vaste teritorii din Italia. Dupa doua decenii de lupte cu sorti schimbatori, tratatul de la Noyon, din 1516, recunostea Frantei stapanirea asupra ducatului Milanului, iar Spaniei stapanirea asupra regatului Neapolelui (in plus fata de Sicilia si Sardinia aflate deja in posesia Spaniei).

Lupta pentru preponderenta in Europa apuseana (1519-1559), desfasurata in principal intre Franta dinastiei de Valois si Habsburgii ce stapaneau Spania, Imperiul German, Tarile de Jos. Conflictul se incheie dupa moartea lui Carol Quintul, prin tratatul de la Cateau-Cambresis, 1559, prin care Franta renunta la orice pretentie

asupra Italiei, dar recastiga de la englezi portul Calais si dobandea episcopatele de Toul, Metz, Verdun.

Relatiile anglo-spaniole in secolul al XVI-lea sunt marcate de divergenta intereselor politice si comerciale ale celor doua puteri. La mijlocul acestui secol, regina Maria Tudor, casatorita cu Filip al II-lea al Spaniei, impune Angliei o politica prospaniola, care conduce in cele din urma la pierderea orasului Calais, ultima posesiune engleza pe continent. Aceasta orientare se transforma intr-una de ostilitate deschisa in timpul Elisabetei I. Aceasta sprijina lupta antispaniola a Tarilor de Jos si sustine corsarii englezi care pradau galioanele spaniole intoarse din colonii. Spania incearca o invazie maritima a Angliei, dar impresionanta flota, Invincibila Armada, este distrusa in 1588 de furtuna si de corsari. In cele din urma, la inceputul domniei lui Iacob I, in 1604, Anglia si Spania incheie o pace marcand echilibrul de forte.

Razboiul de treizeci de ani (1618-1648) este declansat de con­flictul intre ambitiile hegemonice ale Habsburgilor austrieci si spanioli si interesele celorlalte puteri europene, in frunte cu Franta. Au mai fost antrenate in conflict Danemarca, Suedia, Transilvania. Razboiul a avut patru etape: ceha, daneza, suedeza, franceza si s-a incheiat in 1648 prin sistemul de tratate din Westfalia si din Pirinei. Acestea marcau preponderenta franceza pe continent, ascensiunea Angliei si Olandei, ca si inceputul expansiunii Habsburgilor in centrul si sud-estul continentului. Pe ansamblu, se poate estima ca sfarsitul razboiului instaureaza un anumit echilibru politic pe continent.