Caragiale si naturalismul

CARAGIALE SI NATURALISMUL

Asocierea prozei tragice caragialiene cu naturalismul.

Pozitia teoretica antizolista a autorului.

Diagnosticul critic promovat de Calinescu si Vianu in contrast cu opiniile autorului.

Recuzita zolista si parodia naturalismului.

Parodierea parodiei ca act de supralicitare din partea autorului.

Inertii ale receptarii caragialiene.

Poate cel mai mare dintre paradoxurile receptarii caragialiene este frecventa asociere a numelui autorului cu doctrina naturalismului, in ciuda disocierii ferme de metoda zolista, pe care o gasim clar formulata in cateva luari de pozitie teoretice. G. Calinescu si Tudor Vianu, urmati ulterior si de altii, au pus un verdict atat de categoric, incat el a reusit sa umbreasca declaratiile programatice ale autorului. Caragiale, "scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenta", dupa aprecierile calinesciene, se declarase un antizolist convins, ironizand balastul naturalist: Se stie metoda - noi am zice mania, daca n-ar fi interesata - marelui scriitor francez de a ingramadi pe o tesatura simpla, pe o intriga foarte banala, o colosala garnitura asa-numita 'documentara', pe care o invarteste, o rasuceste, o rastoarna pe toate fetele, o multiplica asa ca, dintr-o povestire ce ar putea, cu tot aparatul cuviincios, sa incapa in patruzeci de file, el reuseste sa scoata un volum de 400 de pagini. Garnitura documentara consista in cea mai mare parte din vocabule tehnice. ("Plagiatul Zola - Bibescu" in O 4, 225; publicat intai in Epoca literara din 6 mai 1896.)

De unde venea atata vehementa? Prin noutatea formulei sale literare, naturalismul a produs in peisajul literar al momentului o unda de soc si primele tiruri s-au indreptat, firesc, catre intemeietorul curentului, care-si luase fata de conceptul de text literar libertati nemaiintalnite. Amestecand in constructia operei literare date preluate direct din cercetarile stiintei medicale de ultima ora, naturalismul ameninta insasi natura esentialmente fictionala a literaturii, asa cum o concepusera esteticile de tip clasicist. De aici poate si reactia atat de violenta a presei europene.

Consecvent in atitudinea sa antizolista, dramaturgul va reveni curand cu un nou articol, de aceasta data asupra romanului Rome, pentru a demonstra ca practica plagiatului este ridicata de scriitorul francez la rang de metoda generala. Caragiale nu-i contesta statutul de "mare scriitor", ci doar ironizeaza metoda naturalista de documentare (din care rezulta in opinia sa "un mis-mas de mahalagisme") si incapatanarea francezului de-a n-o abandona in ciuda multiplelor obiectii: "Cu toata critica, insa, succesul lui Zola nu poate suferi nimic, si succesul legitimeaza tot". ("Un nou plagiat Zola" in vol. cit., 235, publicat intai in Epoca literara din 20 mai 1896.)

Nemultumit de stilul scriitorului francez si dorind poate sa fie si in pas cu moda europeana, Caragiale scria, in 1896, cele doua texte extrem de caustice. Nu stim exact daca G. Calinescu a ignorat existenta celor doua texte caragialiene de protest impotriva naturalismului (pe care nu le citeaza cu nici un prilej), sau pur si simplu a decis sa nu le ia in seama. Ceea ce stim, insa, cu certitudine este ca, dorind cu orice pret sa ilustreze prezenta curentului in literatura romana, criticul avea nevoie de un exemplu absolut tipic, pe care a crezut ca-l descoperise in Faclia de Paste: "Naturalismul lui Caragiale e radical si e de mirare ca n-a fost luat in serios. E cu putinta oare o nuvela mai pozitivista decat O faclie de Pasti?" ("I. L. Caragiale" in Istoria., Bucuresti, Minerva, 1982, 496). Analizand cu lux de amanunte aparatura naturalista a nuvelei, il declara, fara nici o ezitare, pe Leiba Zibal "un caz de clinica, compunand o foaie de observatie cu date ereditare, antecedente, stare somatica, prodrom si celelalte", isi intareste argumentatia prin "nebunia de origine paroxistica" a lui Stavrache, cazut in "aceleasi fobii halucinatorii ca si Zibal", pentru a studia apoi "chestiunea ereditatii" in Pacat.

Analizand Faclia de Paste, Tudor Vianu confirma verdictul calinescian atunci cand observa ca "ceea ce noteaza Caragiale, cu o insistenta care trebuie neaparat retinuta, este reactia fiziologica, vaga senzatie organica, cenestezia eroilor" (Arta prozatorilor romani, Bucuresti, Eminescu, 1973, 122), dar semnala singularitatea procedeului folosit aici de scriitor (pe care Calinescu incercase, dimpotriva, sa-l generalizeze prin extinderea studiului sau de caz la alte texte), considerand-o "singura nuvela in care Caragiale a tinut sa trateze 'un caz' sufletesc, dupa maniera naturalismului psihologic".

Dupa ce Calinescu si Vianu proclamasera atat de convingator naturalismul lui Caragiale, receptarea critica ulterioara a decis sa ignore definitiv cele doua luari de pozitie antinaturaliste ale autorului si sa perpetueze diagnosticul critic ce parea incontestabil. Singura ipoteza care ar clarifica acest paradox ar fi sa admitem ca, pe de o parte, autorul s-a slujit cu adevarat de metoda, dar nu pentru a o confirma, ci pentru a o dezminti la modul parodic; pe de alta parte, cei doi critici au observat cu acuratete prezenta recuzitei naturaliste, dar le-a scapat supraincarcatura ironica cu care era investita.

Argumentele cele mai vizibile ca intentia textului fusese, cel putin partial, parodica, ni le furnizeaza chiar un text fictional caragialian, o auto-pastisa: Noaptea Învierii. Novela. Suparat ca Faclia de Paste fusese judecata cu instrumente rudimentare, vazandu-se in ea orice altceva in afara de ceea ce autorul o dorise a fi (o parodie la adresa metodei naturaliste), Caragiale concepe aceasta pastisa, indreptata, credem, mai curand impotriva lecturilor ce se dadusera nuvelei sale din 1889. Era, deci, momentul unui efort concertat de discreditare a unei modalitati literare in care nu credea, in ciuda ascensiunii sale in plan european.

În Faclia de Paste erau parodiate toate componentele programatice ale naturalismului, printr-o subminare din interior, ce functioneaza pe principiul reducerii la absurd. S-a observat in mod corect prezenta recuzitei naturaliste, nu insa si intentia parodica ce o insotea ca o umbra.

Strategia naratorului este aceea de a construi o asteptare pe care sa o incalce ulterior, sporind efectul loviturii de teatru din final, care sfideaza conceptul naturalist de previzibilitate a actiunilor si gandurilor umane. Desi paruse sa aplice o reteta recognoscibila, textul ia o cu totul alta cale de realizare estetica si schimbarea radicala a deznodamantului asteptat era un element cheie al acestei strategii de a-si marca cu vigoare diferenta de metoda parodiata.