Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice
Acasa » referate » literatura romana
"Catre Galateea" - comentariu

"Catre Galateea" - comentariu




"Catre Galateea" - comentariu

Poezia "Catre Galateea", din volumul "Dreptul la timp", orienteaza inca din titlu asteptarile cititorului catre planul povestii mitice din care este preluat cunoscutul personaj feminin. De fapt, pana sa fie un personaj, o fiinta, Galateea fusese o minunata statuie de fildes, de care propriul ei creator, Pygmalion, se indragostise. Tema creatiei si tema dragostei se impletesc deci in acest mit si ele trec, legate in acelasi fel, si in poemul lui Nichita Stanescu. Acesta incepe ex abrupto, intr-un mod destul de caracteristic poetului, si se dezvolta, apoi, pe un tipar reluat, la o intensitate tot mai inalta, in cele trei strofe. In primul vers al fiecarei strofe apare predicatul "stiu", de care se leaga, in cascada, numeroase si variate complemente si completive directe, "introduse"- ca o marca suplimentara a omniscientei eului liric- prin adjectivul nehotarit "tot"/"toate" ("iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile", "Stiu tot ce tu nu stii niciodata, din tine"). Pe un tipar vizibil "construit", poemul desfasoara larg o retorica bine studiata a anticiparii omnisciente: eul liric cunoaste nu doar toate "atributele" celei careia i se adreseaza, ci si "bataia inimii care urmeaza bataia ce-o auzi" si "sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui". El este un creator fara majuscula divina, un mic demiurg aflat cu cativa pasi inaintea acelora posibili -intr-un viitor inca incert- ai creaturii inca neinsufletite, pe cale de a primi aburul vietii; si e firesc sa fie asa, caci ea iese din proiectul lui, dintr-o omniscienta si o omnipotenta figurate in tulburatoare imagini ale cuprinderii: "Stiu tot ce e mai departe de tine,/ atat de departe incat nu mai exista aproape--/ dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea/ si tot ce e dincolo de ele,/ si atat de departe, incat nu mai are nici un nume." Un gest curios al demiurgului rastoarna, insa, spectaculos, acest raport de forte (care este, de fapt, un raport al intaietatii creatorului fata de creatia sa); el este infatisat de trei ori in cele trei strofe care debuteaza cu marcarea omniscientei sale, ingenunchind in fata sculpturii sale, pe pietre: "si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun in pietre", "De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun/ Pe genunchiul pietrelor, care-l ingana", "si pietrele -pietrele umbre de piatra/ ale genunchiului meu,/ pe care mi-l plec in fata ta. Poate ca Galateea din poemul lui Nichita Stanescu este o sculptura din piatra, nu din fildes, ca in mitul antic -altfel se explica mai greu insistenta poetului in crearea acestui cadru "pietros" al ingenuncherii simbolice. Sau poate ca aceasta ingenunchere pe pietrele dure si taioase da o senzatie mai exacta a efortului si a suferintei pe care creatorul trebuie s-o indure pentru a-si vedea visul implinit. In timp ce copacii devin "umbre de lemn ale vinelor tale", iar raurile "miscatoare umbre ale sangelui tau » (imagini memorabile, sugerand vitalitatea nascanda si debordanta a sculpturii, acoperind, prin clocotul sangelui ei, fosnetul copacilor si curgerea sonora a raurilor), pietrele raman niste "umbre de piatra/ ale genunchiului meu", fixandu-l pe creator intr-o imagine a umilintei asumate, o umilinta dureroasa si la figurat, dar mai ales la propriu. Umilinta naste rugamintea, sau, mai bine zis, rugaciunea: sintagma "si ma rog de tine" se repeta in fiecare strofa a poemului, intr-un crescendo din ce in ce mai evident catre un punct culminant -repetat si acesta de trei ori la finalul fiecarei strofe. Punctul culminant al "monologului" pasionat pe care-l rosteste creatorul in fata Galateei inca mute este concentrat intr-un verb: "naste-ma". In forma imperativa, repetat de doua ori in ultimul vers al poemului, acest verb condenseaza intreaga suferinta, intreaga tanjire a creatorului indragostit de propria creatie -careia el, de fapt, i-a dat forma, smulgand-o din materia bruta, amorfa, si creand-o dupa tiparele imaginatiei si ale sensibilitatii sale. Raportul vital si estetic s-a schimbat spectaculor si tulburator; creatia este implorata sa dea nastere creatorului, caci, daca de forta artistului depinde frumusetea vie a artei, de frumusetea artei depinde nemurirea artistului. Asadar, creatorul si creatia se nasc si se sustin reciproc.



Se observa ca Nichita Stanescu exclude, in aceasta prelucrare si preluare a mitului, interventia zeului din Olimp, a Afroditei catre care se indrepta, in versiunea antica, rugaciunea lui Pygmalion. Acum, ruga creatorului se indreapta chiar asupra creatiei sale, intr-o tensiune a relatiei si a asteptarii (in cele din urma implinita) specifica, de asemenea, lui Nichita Stanescu. Din aceasta tensiune se naste, aici, pe pamant si pe pietrele sterpe, scanteia divina care insufleteste si da viata; din acest fluid de energie iese sangele cald al Galateei -asa cum, tot dintr-o energie erotica, se nastea, in "Poveste sentimentala", materia. Din sensibilitatea tragica a lui Bacovia a aparut minunatul vers "aud materia plangand". In viziunile intemeietoare ale lui Nichita Stanescu, chiar si obiectele neinsufletite capata, prin captarea unui fluid vital, dreptul la existenta, dreptul la timp.







Politica de confidentialitate







creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.