REALITATE SI FICTIUNE

REALITATE SI FICTIUNE

Actele de comunicare verbala sunt:

a) ─ orale

─ scripturale

b) ─ in versuri

─ in proza

─ dramatizate

c) fictionale si artistice:

─ roman, povestire, schita, tragedie, comedie, balada, poem, idila, pastel, etc.

Caracteristici:

─ caracter imaginar

forma expresiva cautata de organizarea enuntului

─ expresivitatea voluntara, stil artistic solemn

─ cauta un adevar poetic general

─ pune in miscare personaje si nu persoane

d) non - fictionale:

─ eseu ( J. Huizinga, "Homo ludens" )

─ instructiuni ( joc pe calculator )

─ lege ( Legea invatamantului )

─ itinerar ( Ghid turistic )

─ jurnal ( E. Simion, "Jurnal parizian" )

─ anecdota ( Al. Soljenitan )

─ memorii ( Mircea Eliade "Memorii" )

─ scrisoare ( Marin Preda catre Aurora Corun )

─ memorialistica ( Al. Rosetti "Portret : George Calinescu" )

Caracteristici:

- caracter real

- forme functionale de organizare a enuntului

- expresivitatea tinde catre zero sau este involuntara, ilustrand, de regula, stilul comun functional

- cauta un adevar istoric particular

- prezinta persoane si nu personaje 

e) de granita:

─ jurnal ( Mircea Eliade "Romanul adolescentului miop" )

─ anecdota ( Al. Soljenitan )

- memorii: ( N. Steinhardt "Jurnalul fericirii" )

─ memorialistica ( Al. Rosetti, "Portret : George Calinescu" )

─ scrisoare ( Marin Preda catre Aurora Corun )

1. Textele non - fictionale: opere stiintifice, documente, dictionare, texte juridice etc.

Cunoasterea stiintifica:

─ este obiectiva

─ se realizeaza prin intermediul generalitatilor, formulelor exacte, termenilor abstracti

─ se bazeaza pe demonstratia sistematica, clara, riguroasa

─ limbaj clar si neutru

─ limbaj specializat, frecventa termenilor specifici

─ cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu

─ enunturile sunt congruente (lipsa contradictiilor intre un enunt si celelalte) si non - echivoce (care nu permite interpretari multiple), au caracter general (verbe impersonale: se face, se organizeaza etc.)

─ textul este lipsit de ambiguitate

─ nu apar expresii, locutiuni, figuri de stil, regionalisme, arhaisme etc.

─ frecventa neologismelor

Scopul este exclusiv informativ. 

Limbajul este denotativ exclusiv.

Functia limbajului este referentiala exclusiv.

Fictiunea este exclusa.

Infatisarea realitatii este absolut obiectiva.

2. Textele fictionale:

a) operele literare: beletristica (roman, nuvela, schita, poezie, lirica, teatru)

Literatura = ramura a artei, alaturi de pictura, sculptura, muzica, coregrafie, arhitectura, cinematografie.

Arta constituie o modalitate specifica de cunoastere.

Cunoasterea artistica: se realizeaza prin imaginea artistica = este produsul fanteziei, al imaginatiei creatoare a artistului, este o cale importanta de transmitere a mesajului artistic.

Mesajul este constituit din ideile, sentimentele, semnificatiile, atitudinile pe care le comunica opera de arta. Este conditie si cerinta fundamentala a operei de arta.

Opera literara se defineste prin functia estetica; aceasta se manifesta in si prin limbaj.

Functia estetica are:

─ caracter informativ in masura in care prin expresivitatea limbajului sugereaza informatii filosofice, politice, stiintifice transfigurate, adica integrate estetic.

─ caracter formativ prin inraurirea exercitata datorita calitatii artistice asupra oamenilor, semnificatiei ideilor, atitudinilor si comportamentului lor.

─ limbajul operei literare este conotativ.

─ in opera literara sunt prezente toate functiile limbajului, dar functia dominanta este cea poetica, centrata asupra mesajului.

─ autorul operei de arta porneste de la realitate, dar nu o copiaza, ci o transfigureaza in fictiune trecand-o prin conceptiile si sensibilitatea sa.

b) realitatea este receptata si re-creata de personalitatea artistului. Realitatea dobandeste o noua forma, este reordonata pentru a-i da un anume sens in functie de gandirea, imaginatia, sentimentele, temperamentul, experienta de viata, cultura, gustul, atitudinile, convingerile fiecarui scriitor in parte.

Exemplu: Intru-un roman istoric apar personaje reale care au existat, dar imaginea e fictiva prin felul de a vorbi, de a se comporta. Apar unele personaje neconsemnate de documente; sunt creatii ale imaginatiei scriitorului, dar putand fi reale, adica verosimile. Ordinea evenimentelor reale poate fi schimbata. Unui personaj i se pot atribui caracteristici observate la alt personaj, dialogul etc.

L.R. : "Realitatea este un pretext pentru a-mi crea o alta lume cu legile ei, cu intamplarile ei."

Raportul dintre subiectivitate si obiectivitate difera de la scriitor la scriitor in functie de conceptia despre arta a fiecaruia, dar si toti creatorii pornesc de la realitate, autorul transmitand propriul sau adevar.

Fictiunea are calitatea de a sugera iluzia unor intamplari adevarate, utilizand elemente ale realitatii in care descifreaza un sens.

Fictiunea inseamna: ─ inventie

─ organizarea unui material de viata in functie de talent

Fictiunea inteleasa doar ca inventie pura, ca fantezie, exclude literatura memorialistica.

Excluderea totala a fictiunii conduce catre documentul pur.

c) Fictiunea este o constanta a actului creator, intelesul de fictiune evoluand in timp.

La Aristotel si la clasici importanta era verosimilitatea, adica ceea ce ar putea fi adevarat.  La romantici se pune accent pe fantezie si imaginatie. Literatura moderna prefera autenticitatea.

3. Texte "de granita", "de frontiera" , asezate la "periferia literaturii": jurnalul intim, jurnalul de calatorie, memoriile, autobiografia, amintirile, corespondenta privata, confesiunile, interviul = au si valoare de document.

─ jurnalul = insemnari zilnice "la cald"

─ jurnalul de calatorii + informatii geografice, istorice, culturale etc.

─ memoriile = accent pe evenimente

─ autobiografia = accent pe autor

─ amintirile = etape de viata, evocarea unei lumi.

Observatie: memoriile, autobiografia si amintirile se bazeaza pe rememorari, pe povestirea retrospectiva, pe reconstituirea etapelor formarii.

─ confesiunea = accentul cade pe "documentele psihologice"

─ corespondenta privata = aflam preferintele, deprinderile, inclinatiile autorului.

─ interviul = dialog.

Aceste texte evolueaza spre "centru" in masura in care:

─ apar si alte functii ale limbajului in afara functiei referentiale, facandu-se simtita cat mai mult functia poetica.

─ perceperea realitatii este emotionala

─ infatisarea realitatii este emotionala

─ aspectul este contemplativ

─ capata caracter de evocare

─ intamplarile sunt epicizate

─ se manifesta prezenta vie a personajelor

─ fictiunea isi face loc prin perceperea subiectiva a realitatii

─ eul scriitorului devine obiect de observatie introspectiva directa

Jurnalul:

1. ziar, gazeta, publicatie cotidiana de informare asupra a tot ce se intampla in actualitatea imediata (politica, cultura etc.)

2. registru, caiet de insemnari oficiale ale unei unitati militare, jurnal de operatii, jurnal de bord al unei nave etc.

3. document confesiv fara finalitate literara, nedestinat initial publicarii, de aceea apare de obicei postum. Este un caiet de insemnari intime in care cineva isi tine zilnic evidenta existentei. Faptele, sentimentele, gandurile sunt inregistrate in momentul desfasurarii lor. Jurnalele sunt scrise din nevoia unei calificari interioare, de a se elibera de inhibitii sau ca incercare de sustragere din singuratate.

4. specie memorialistica, jurnalul intim. Jurnalul capata proportiile unei specii literare din secolul 19 cand egotismul autoanalitic isi gaseste primatul in literatura (preromantismul, romantismul: Stendhal, Tolstoi)

5. in secolul 20, jurnalul intim e foarte mult cultivat de scriitorii pentru care viata in sine, ca experienta traita, se releva mai interesanta decat fictiunea. Sunt scriitori care pun accent pe autenticitatea documentului psihic pe comunicarea neliteraturizata a experientelor subiective ale cunoasterii: André Gidé, Kafka, V. Woolf, Jules Renard.

Dupa 1920 se observa fenomenul de intruziune a formei de expresie a jurnalului intim, in roman. In literatura romana, jurnalul intim isi afla primul exponent in Titu Maiorescu ─ "Insemnari zilnice". In perioada interbelica, Mircea Eliade, Camil Petrescu si Mihail Sebastian sunt autori ai unei proze de natura confesiva, bazate pe autenticitatea trairilor personale. Se admite azi, de multi autori, ca orice creator autentic este de o sinceritate absoluta. Sinceritatzea devine din virtute etica, o virtute estetica, adica fuga de calofilie, de "frumuseti imprumutate".

Se prefera confesiunea simpla, naturala, fara simulare si artificii caci "trebuie sa scriu doar viata mea, iar viata mi-o cunosc, nu am nevoie de inspiratie."

Eul scriitorului devine in felul acesta obiect de inspiratie introspectiva directa, nefalsificata; surprins "in intregime si cu totul gol", fara masca, in culori naturale.

Alaturi de sentimentul nefalsificarii interioare, apare constiinta unicitatii. Sunt proclamate emotia si voluptatea singularitatii morale.

Alte specii memorialistice:

1. jurnal

2. memoriile

3. amintirile

4. autobiografie

5. corespondenta potrivita

6. jurnal de calatorie

Care este functia stilistica a persoanei I?

Exista o identitate intre:

1. un autor propriu - zis = persoana reala al carei nume figureaza pe coperta.
2. un autor implicat = care este si narator, cel care scrie si povesteste: intermediarul intre autorul propriu - zis si cititor.
3. mai multi eroi = protagonistii fictiunii.

Identitatea autor - narator - erou (care nu trebuie sa conduca la confuzia acestora) este conditia esentiala a existentei scrierilor in care se pune accent pe istoria formarii propriei personalitati. Aceasta "literatura a marturisirilor" (genul memorialistic) cere folosirea persoanei I. Din punct de vedere lingvistic, gramatical, persoana I desemneaza persoana care vorbeste.

Intr-o opera de fictiune, persoana I este o conventie stilistica si nu se confunda cu persoana biografica a autorului. Autorul propriu - zis se manifesta in text ca stil, ca energie creatoare, ca intentionalitate literara. "Eul artistic" reprezinta versiunea literara a autorului propriu - zis.

Naratiunea la persoana I este semnul confidentei directe.

este o modalitate narativa provenita din dorinta marturisirii, din dorinta iluzoriei eliberari a eului prin confesiune.

este un mijloc de a exprima fiinta interioara.

inseamna o intoarcere la sine, o ancorare in subiectivitate.

subliniaza aspectul expresiv al limbajului.

ne da iluzia dramatica a prezentei autorului ca personaj in mijlocul evenimentelor.

Eroul naratiunii la persoana I e un singuratic, un izolat, un frustrat ce izbandeste prin vanitatea eului. El se infrunta cu propriile patimi si idealuri care sunt in fiinta lui. Se afla in cautarea unei identitati. Experientele lui - erotice sau spirituale - se opun lumii.