"Scara la cer" - comentariu
Volumul "Puntea", din care face
parte poemul "Scara la cer", este scris, efectiv, pe patul de moarte, mai
exact, dictat sotiei de catre poetul pe care nici macar apropierea
sfarsitului nu-l indeparteaza de menirea, de vocatia sa. Din propria
alunecare inspre moarte, Marin Sorescu face o literatura extraordinara, avand
forta morala de a se studia si analiza, de a accepta ideea
sfarsitului iminent, fixandu-l in poezie. Spectator al propriei
suferinte, poetul gaseste in jur semne premonitorii, pe care le
interpreteaza si le "epuizeaza" intr-o lirica densa, concentrata, plina de
sentimentul mortii: "Un fir de paianjen/ Atarna de tavan,/ Exact deasupra
patului meu.// In fiecare zi observ/ Cum se lasa tot mai jos.// Mi se trimite
si/ Scara la cer -zic,/ Mi se arunca de sus!". Poetul atinge performanta
rara de a fin concomitent, subiectiv si obiectiv, scufundat in durere
si ridicandu-se din ea, pentru a o intelege, trup chinuit, in agonie,
si spirit liber, ca o flacara. Imaginea unei lumanari arzand, care se
consuma intretinand flacaruia palpaitoare si lumina raspandita de ea,
este potrivita pentru a vizualiza splendidul efort al poetului. El nici nu
blestema, nici nu se inchide in tacere -deschizande-se, prin creatie,
catre Marele Creator, vazad si recunoscand intr-un fir de paianje, care
atarna de tavanul unei camere de spital, o scara "delicata", o scara "la cer",
aruncata "de sus". Raspunsul si reactia lui -la acest semn de
chemare- sunt antologice: "Desi am slabit ingrozitor de mult,/ Sunt doar
fantoma celui ce am fost,/ Ma gandesc ca trupul meu/ Este totusi prea
greu/ Pentru scara asta delicata.// -- Suflete, ia-o tu inainte,/ Pas!
Pas!".
Versurile finale sunt de o
frumusete coplesitoare, care face de prisos comentariul. De o rara
simplitate, poemul are totusi adancimea unui lac fara fund. Traseul pe
care il urma, in general, poezia lui Sorescu, de la familiar si cotidian
la fundamental, s-a facut aici si mai mic, s-a esentializat, poetul
pastrand insa, chiar si acum, povestea, ca o carnatie si o
"incarnare" a Ideii. Onomatopeea repetata din ultimul vers da cititorului o
senzatie aproape fizica a alunecarii in moarte. Inainte de moarte, inainte
de tacere, limbajul insusi se "ingusteaza" , se restrange, moare si
el, consumat intr-o ultima interjectie. Ramane in urma inca o capodopera,
ramane in urma opera unui mare poet.
.com
