Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice



Acasa » referate » literatura romana
Traditie si modernitate in poezia lui george bacovia

Traditie si modernitate in poezia lui george bacovia



TRADITIE SI MODERNITATE IN POEZIA LUI GEORGE BACOVIA

Revenirea creatiei poetice bacoviene in prim-planul poeziei romane, cum o dovedesc ultimele „top-uri” din reviste de specialitate demne de incredere (Romania literara, de pilda) n-a reprezentat nici cauza, nici pretextul si nici motivatia acestei lucrari, ci doar o certitudine in plus ca alegerea temei ei nu are nevoie de nici o justificare in afara valorii intrinseci a poeziei lui George Bacovia.

Marturisim de la bun inceput ca „ratiunea” fundamentala a optiunii pentru aceasta tema e una de ordin estetico-afectiv, daca se poate spune asa; caci pasiunea pentru miracolul acestei poezii, descoperite la limita delicata dintre copilarie si adolescenta, s-a amplificat, paradoxal, pe masura ce „profesionalizarea” omului de litere impunea o necesara „raceala” in abordarea acestui miracol. Fara indoiala ca, din perspectiva unui demers critic autentic, aceasta obiectivare este stringent necesara; dar, ca intotdeauna in cazul poeziei, mai ales, ea genereaza una dintre principalele „antinomii” ale criticii (in formularea lui Florin Mihailescu): cea dintre caracterul personal si deci subiectiv al creatiei artistice – pe de o parte – si cel impersonal, neutru, al criticii ca stiinta – pe de alta.


In cazul lui Bacovia a functionat in special o alta antinomie, generatoare de receptari si abordari dintre cele mai diferite: cea dintre subiectivitatea creatorului si aceea a criticilor sai. Mai ales cand in aceasta din urma postura s-au erijat confratii lui Bacovia intru poezie (ca Ion Caraion, A. E. Baconsky, Mariana Marin si multi altii), varietatea punctelor de vedere  intr-o problema sau alta legata de poezia bacoviana e usor de inteles. Dar lucrurile nu au diferit prea mult nici in cazul profesionistilor lecturii si ai decodarii ei, ceea ce dovedeste clar ca aceasta poezie a reprezentat o continua si incitanta provocare pentru exegeza ei, asupra careia a exercitat o constanta fascinatie. Una benefica, pentru ca, in absenta acestei mari iubiri pentru poezia lui Bacovia, tentativa de a ne apropia de ea s-ar putea asemana cu meticulozitatea cu care un copil foarte curios descompune cu delectare o jucarie sofisticata in cele mai marunte componente ale ei. De altfel, justificat stiintific sau nu, un demers de tip structuralist sau semiotic ca „sistem de lectura” pentru poezia bacoviana chiar la aceasta imagine trimite. De aceea, nu am optat pentru o astfel de abordare, in ciuda unor rezultate interesante la care ar fi putut duce – cum s-a intamplat in cazul „Alternativelor bacoviene” de lectura propuse de Alexandra Indries. Marturisim ca initial vedeam in Bacovia, ca majoritatea colegilor de generatie, „optzecistii”, un etalon al modernitatii fara limite, cel mai capabil sa rezoneze, peste timp, cu epoca noastra, a mileniului III, atat de dramatic devastata de crize existentiale si economice, incat pare amenintata, apocaliptic, insasi existenta ontologica a omului. Din acest punct de vedere, Bacovia (sfarsitului de secol XIX) e mai actual ca oricand. E inca o motivatie a acestei lucrari care-si asuma riscul de a i se obiecta – cum s-a si intamplat – ca „s-a scris tot ce se putea scrie despre Bacovia”. Dar oricat de interesante si de stralucit sustinute au fost variantele interpretative ale operei poetice bacoviene, aceasta poezie are rarul dar de a-si transcende propriile limite – deci si exegeza – pentru ca se afla intr-un proces de (auto)generare continua. E si motivul pentru care isi cauta intruna „orizontul asteptarii”, continuand sa transmita, peste timp, enigmatice mesaje celor care, sedusi, se recunosc „bacovieni, desigur”

            Initial, lucrarea a fost gandita ca o dubla abordare, din perspectiva mitocritica – centrata pe arhetipul unui Orfeu devenit, in cazul lui Bacovia, amnezic, in infernul epocii moderne, din care nu a mai reusit sa iasa – si din perspectiva psihocritica, vizand descoperirea acelei dominante a personalitatii bacoviene care sa explice felul in care poetul isi selecteaza mijloacele artistice, conforme cu o anumita viziune tradusa si in Imaginarul sau poetic.

Pentru ca am inteles curand primejdia tentatiei de a „traduce” opera poetica bacoviana, scotand-o din paradigma ei pentru a o conforma  - deformator – acestei viziuni personale si deci subiective, am sacrificat ambitia originalitatii in favoarea onestitatii. Am preferat, asadar, sa-l cautam pe acel Bacovia aflat, dupa cum observa Mircea Scarlat, intr-o continua „cautare” a propriei identitati artistice, intre particular si general, intre national si universal, intre traditie si modernitate.

Tinand seama de adevarul ca o personalitate artistica atat de puternica nu poate fi straina de contextul in care apare, am incercat sa aprofundam, prin demersul intreprins, modul particular in care poezia bacoviana s-a raportat la traditia poetica romaneasca. Caci originalitatea unui mare creator nu-l plaseaza in mod automat intr-o relatie de opozitie ireconciliabila cu epoca sa. Fie ca se raporteaza la ea prin acceptarea conventiei poetice dominante a sa ori prin negarea acesteia, orice artist are un anume tip de relatie cu ceea ce, prin conventie, s-a numit „traditie”. Fireste ca Bacovia nu face exceptie. Fascinantul sau periplu de la o conventie estetica la alta face posibila o reconstituire a ceea ce il fixeaza in descendenta artistica a poetilor romani, dar si a acelei configuratii speciale prin care poezia sa se delimiteaza in mod creator de ei, evoluand in directia unei modernitati practic nelimitate.

Cand opera unui poet continua sa spuna atat de multe peste timp, ea arunca o punte peste epoci. Necesitatea unui principiu ordonator devine iminenta pentru orice demers critic; cel care sa justifice aceasta „punte intre epoci” poate fi deci proportia in care se intalnesc in discursul liric bacovian ceea ce am numit „traditie” si „modernitate”.

Pentru ca am intentionat evitarea schematismului unei structuri binare a lucrarii (asa cum ar fi sugerat titlul), configuratia celor cinci capitole ale ei a urmarit obiectivele fundamentale pe care ni le-am propus; pentru inceput, ni s-a parut firesc sa precizam sensurile definitorii pentru cele doua notiuni-cheie (traditie si modernitate). Sigur ca accentul a cazut, la acest moment initial, asupra conceptului de „traditie literara”, supus atator definiri si redefiniri, mai ales la momentul actual, cand e, probabil, mai controversat ca orisicand.

In linii sumare, lucrarea si-a propus sa schiteze, intr-un prim capitol al ei, „Traditie si modernitate”, principalele etape constitutive ale acestei traditii literare, cu reperele lor valorice semnificative.

Esenta acestor etape in succesiunea lor e punctata in primul capitol, prin subtitlurile fiecarei sectiuni, de la „Inceputurile – etapa inerenta constituirii unei traditii” (1), la „Constituirea unui prim criteriu al poeticului” (2) si continuand cu alte momente si etape ale cristalizarii poeziei romane – ca prima jumatate a sec. al XIX-lea (in subcapitolul 3) si deceniul 1830-1840, dominat de neoclasicism (subcapitolul 4). O importanta deosebitaam acordat, in mod firesc, romantismului, in calitate de conventie artistica si criteriu al poeticului, precum si caracteristicilor curentului in literatura romana pasoptista. Odata cu romantismul, se poate vorbi deja nu doar despre o integrare in traditie, ci si de o premisa a modernitatii.

            Esentiala pentru primul termen este, in epoca, revista „Dacia literara”, care, la momentul respectiv, reprezenta un element de autentica modernitate prin comparatie cu modelele de tip neoclasic din etapa anterioara. Si asta pentru ca, prin sursele de inspiratie enuntate de Kogalniceanu in „Introductia” revistei, ea devenea un fel de „legiferare” estetica a romantismului romanesc; aceasta va fi ulterior o conditie absolut necesara pentru integrarea curentului, inovator la acel moment, in traditia literara romaneasca, pe care a imbogatit-o considerabil prin operele reprezentantilor sai. Unul ilustrativ, Vasile Alecsandri, imbina in scrisul sau principalele caracteristici ale curentului romantic la noi: impletirea cu clasicismul – eclectismul, in general –,

 idealul unitatii nationale, exacerbarea dimensiunii sociale, vizionarismul s. a.

            Etapa imediat urmatoare, de maxima importanta pentru cultura si literatura romana, e dominata de activitatea complexa a societatii „Junimea”, a carei ideologie ne-am straduit s-o conturam in linii mari pentru a intelege ce anume a facut posibil uriasul salt de la timidele incercari de modernizare a literaturii romane pasoptiste la situarea ei ferma sub semnul benefic al exigentei necesare. Fireste ca rolul esential ii revine acum lui Titu Maiorescu. Rigoarea formatiei sale culturale indatorate modelului german si ambitia de a plasa evolutia culturii si a literaturii romane sub semnul valorii vor face din Maiorescu un temut „legiuitor” in domeniul esteticului prin studiile si articolele sale publicate initial in celebra revista a junimistilor, „Covorbiri literare”. Reusind sa pastreze un echilibru remarcabil intre traditie si modernitate in paradigma complexa a literaturii din cea de-a doua jumatate a sec. al XIX-lea, pe care a purificat-o de mediocritate si nonvaloare, Maiorescu a facut astfel posibila aparitia capodoperelor celor ce vor deveni marii clasici ai literaturii romane.

            Cel mai reprezentativ pentru evolutia ulterioara a ei, Mihai Eminescu, are un rol esential si in restructurarea notiunii de „traditie literara” romaneasca. Subcapitolul intitulat „Mihai Eminescu: clasicizarea romantismului romanesc” insista tocmai asupra acestei relatii speciale a creatiei eminesciene cu traditia literara, pe care opera poetului national o transfera la un nivel mult superior celui de pana la el.

            Un alt obiectiv vizat se refera la relatia poeziei eminesciene cu modernitatea in ipostaza simbolismului, pe care il prefigureaza. – si, dupa unii (St. Petica, N. Davidescu, B. Fundoianu) chiar il ilustreaza (idee controversata).

            E de la sine inteles ca aceasta situare cat mai judicioasa a operei eminesciene, ca reper valoric fundamental, in perimetrul literaturii romane era absolut necesara in cazul acestei lucrari, pentru raportarea ulterioara (in capitolul imediat urmator) a poeziei bacoviene la cel mai important exponent al traditiei romanesti – Mihai Eminescu.

            Desi au avut un impact minor asupra poeziei lui Bacovia, am considerat necesar sa ne oprim, in subcapitolul urmator (8) si asupra acelor poeti care au ilustrat „eminescianismul” sau ceea ce Al. Vlahuta numea „curentul eminescian”.

            Mai insemnata insa a fost relevarea „tradarilor” vizavi de stilul eminescian, necesare pentru depasirea inerentului complex cultural pe care il creeaza, prin opera sa, genialitatea. De aceea, o sectiune a acestui capitol a punctat elementele prin care cativa dintre poetii afiliati direct traditiei literare (in primul rand prin faptul ca istoria literara ii inscrie in „directia clasicizanta”) se delimiteaza de „curentul eminescian” printr-o alta maniera de a scrie: G. Cosbuc, St. O. Iosif si O. Goga. Cu aceasta ocazie, pentru ca unii critici literari semnalau, sporadic, e drept, anumite ecouri lirice receptate de poezia bacoviana din partea acestor poeti, am incercat, printr-un sumar demers comparatistic, sa aflam in ce masura aceste idei se sustin cu argumente valide.

            Pentru ca, urmand firul timpului pentru a puncta etapele definitorii in constituirea unei traditii poetice romanesti, am ajuns la momentul extrem de complex al rascrucii de secole (XIX si XX), ne-am oprit si asupra aspectelor ideologice implicate in tot mai tensionata confruntare dintre sustinatorii traditiei literare si cei ai modernitatii. Este motivul pentru care subcapitolul 9 va urmari, in linii mari, cateva puncte de vedere cu privire la o sintagma care a facut scoala in perioada respectiva: cea a specificului national in literatura, generatoarea mai multor orientari, directii, curente si scoli literare, dar si a unor controverse aprinse, care au antrenat in polemici literare nume ca Radu Dragnea, Nichifor Crainic, Petru Comarnescu, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Barbu, Mircea Eliade s. a.

            Concluziile cu privire la traditie si modernitate, incluse in ultimul subcapitol (11) nuanteaza definitiile date termenilor respectivi si mai ales relatia dintre ei; devine tot mai evident faptul ca ea nu poate fi una strict antagonica, desi anumite opozitii dintre cele doua notiuni sunt absolut firesti (intre „varste psihologice”, intre generatii si gusturile lor estetice, intre emulatie si imitatie sau chiar intre national si universal). Relatia dintre cele doua concepte e mai curand una de complementaritate, elementul continuitate fiind prezent chiar in cazul celor mai exacerbate forme ale unor curente moderniste (avangarda). Aceasta relatie se verifica in mod special in literatura romana, care nu a cunoscut o autentica „Querelle entre les Anciens et les Moderns”, ci, mai curand, un fertil eclectism care i-a imprimat un caracter aparte, de sinteza,  originala cel mai adesea, ca in cazul imbinarii clasicismului cu romantismul  in literatura pasoptista sau al legaturii stranse dintre romantism si simbolism la noi.

            Cel de-al doilea capitol al lucrarii se intituleaza „Bacovia si traditia literara romaneasca”. Unul dintre cei mai originali poeti romani, George Bacovia, e afiliat indeobste modernitatii, pe jumatate justificat, pe jumatate dintr-o prejudecata de ordin estetic (sau cel putin dintr-o rezerva prudenta): cea a lipsei de receptivitate a literaturii traditionaliste la nou (cu care se confunda uneori originalitatea). Fara a avea pretentia absurda de a sustine contrariul, ne raliem celor care nu absolutizeaza artificial granitele intre traditie si modernitate, transformandu-le intr-o prapastie de netrecut. Fie si pentru adevarul evident ca sensul existentei, deci si al literaturii, implica evolutia si nu stagnarea; o evolutie care nu s-ar putea realiza prin rupturi continue si violente de ceea ce a existat anterior.

            Probabil ca, in afara de Eminescu, doar Bacovia poate demonstra atat de convingator prin poezia sa cat de armonioasa poate fi o evolutie aproape spectaculoasa a lirismului prin asimilarea traditiei literare si in prelungirea ei. Este motivul pentru care am insistat asupra filiatiilor de profunzime ale poeziei bacoviene cu partea cea mai reprezentativa a traditiei poetice romanesti – opera eminesciana. Capitolul al doilea intentioneaza sa releve nu doar analogiile usor observabile intre cei doi poeti, la nivelul temelor si al motivelor poetice – in legatura cu care aproape  orice exeget al lui Bacovia s-a simtit dator sa scrie –, ci si la acela al imaginarului artistic, conceput ca o sinteza complexa intre continut si forma, tradusa prin imagini structurate in anumite „trasee” de semnificatie ale discursului poetic. In ceea ce priveste terminologia, selectand din „instrumentarul” structuralist doar acele concepte si notiuni pertinente in analiza tipului de text bacovian, nu am ocolit, din teama de conventional, nici termenii din analiza de tip traditional a poeziei, ca  mediu social, familial, cultural si alti factori formativi capabili sa genereze o anumita viziune asupra lumii. Tradusa fidel printr-o configuratie corespunzatoare a limbajului poetic, ea se exprima prin simboluri, atitudini, nuclee de semnificatie, imagini artistice, care alcatuiesc o adevarata hermeneutica: cea a operei. In sens general, ea este expresia relatiei artistului, ca tip particular de sensibilitate, cu lumea. Marturisim ca, in cazul operei bacoviene, am avut permanent senzatia, de-a lungul intregului demers intreprins prin aceasta lucrare (si nu doar la finalul sau, ca Alexandra Indries in Alternative bacoviene) ca mergem pe urmele unui miracol in generare. Fapt care, departe de a se transforma intr-o limitare autoimpusa, a sporit interesul pentru fenomenul artistic in sine –  poezia bacoviana.

            Legaturile acesteia cu opera eminesciana, fara importanta in sine – pentru ca subtilitatea lor exclude orice suspiciune de mimetism –, sunt semnificative din alte puncte de vedere: cel al tipului de sensibilitate artistica (dupa unii critici, comun, in linii mari, poetilor din Moldova), al viziunii si chiar al relatiei dintre doua „conventii estetice” diferite (dar nu antitetice, cum s-a demonstrat): romantismul si simbolismul.

            Din nevoia de rigoare terminologica, am inceput cu subcapitolul intitulat „Eminescianismul”, care precizeaza acceptiile de baza ale notiunii. Pentru clarificarea conotatiilor termenului, am considerat oportun apelul la doua articole de referinta care analizeaza acest fenomen literar: „Curentul Eminescu”, al lui Al. Vlahuta si „Curentul eminescian”, al lui

G. Ibraileanu.

Am continuat prin a reface itinerarul cronologic al poeziei bacoviene, incercand sa surprindem orice rezonanta eminesciana la nivelul imaginarului artistic, al temelor, motivelor, simbolurilor, al atitudinilor semnificative sau chiar al viziunii, iar in ceea ce priveste limbajul artistic, am urmarit interferentele respective in special la nivelul lexicului poetic, al figurilor de stil, al configuratiei structurale a textelor si al tiparelor prozodice.

Pentru contracararea, printr-o obiectivare necesara, a unei doze de subiectivitate absolut inevitabile in orice interpretare de text poetic – de vreme ce perceptia este individuala –, am incercat sa evitam caderea in capcana impresionismului pur prin respectarea criteriilor mai sus enuntate, fara a le transforma insa intr-un sablon aplicat mecanic oricarei poezii bacoviene. Cum eminescianismul nu e reductibil, in ultima instanta, la un numar fix de caracteristici, am incercat sa inregistram acele fatete ale lui pe care le valorifica, prelucreaza sau chiar ascunde poezia bacoviana in evolutia ei. Dar mai interesanta decat  reconstituirea „stersaturilor” unui text anterior (cel eminescian) peste care s-a scris ulterior un altul (cel bacovian) ni s-a parut sa descoperim – acolo unde e cazul – o intretesere fascinanta uneori (tocmai pentru ca e perfect „camuflata” sub aparenta banalitatii) de „texte” si registre stilistice extrem de variate; ele luneca rapid si subtil pana la granita imperceptibilului uneori intre ceea ce ne-am obisnuit sa denumim, prin conventie, „traditie” si „modernitate”.

Pentru relevarea a ceea ce am considerat a fi afinitatile structurale intre cele doua opere, am aprofundat demersul comparatistic in subcapitolul urmator, care puncteaza principalele „Filiatii eminesciene la nivelul imaginarului artistic si al expresiei poetice”. Precizam ca am utilizat conceptul de „imaginar artistic” cu  acceptiile date termenului de Gilbert Durand si

Jean Burgos. Cele cateva subimpartiri ale acestei sectiuni denumesc dominantele tematice ale poeziei eminesciene, asa cum se reflecta ele in cea bacoviana: demonismul, moartea, timpul, iubirea, geniul,  relatia Poetului cu „lumea”.

Finalul acestui capitol se va concentra asupra legaturii dintre poezia lui Bacovia si cea a posteminescienilor minori inclusi in „curentul eminescian”, cel mai adesea epigoni ai poetului national. Pentru ca despre o eventuala inraurire a lui Bacovia de catre acestia e aproape imposibil de vorbit, ni se pare mai potrivit sa punctam cateva – sporadice – prefigurari ale bacovianismului in unele dintre modestele creatii poetice ale „curentului eminescian”; asa ca, recitind cu atentie productia literara a „Poetilor de pe vremea lui Eminescu”, am putut selecta cateva asemenea imagini artistice, motive sau chiar atitudini lirice in unele versuri ale lui Vasile Pogor, Dimitrie Petrino, Carol Scrob, Theodor Serbanescu, Samson Bodnarescu, Mihail D. Cornea, Veronica Micle, Matilda Cugler-Poni, Nicolae Volenti.

Concluziile la care a dus acest periplu vor fi sintetizate in ultima sectiune a lucrarii si corelate cu acelea referitoare la raportarea lui Bacovia la estetica simbolista (tema capitolelor III si IV) si la cea a altor curente ale modernitatii si postmodernitatii (capitolul V).

Periplul prin opera poetica bacoviana, abordata  atat tematic, cat si cronologic (in masura in care s-a putut reconstitui ordinea scrierii si / sau a publicarii poeziilor, nu intotdeauna sigura) impune cateva observatii destul de limpezi. In primul rand, in ciuda unei evolutii a poeziei sale, evidenta in cele cateva etape ale ei, creatia bacoviana este extrem de unitara, ceea ce justifica observatia unor bacoviologi conform carora poetul este acelasi in opera sa intreaga, chiar de la inceputurile lui literare.

Relatia sa cu traditia si cu modernitatea este extrem de complexa: desi profund inovator in poezie (atat la nivelul imaginarului artistic, cat si al limbajului poetic), nu se poate spune ca Bacovia se raporteaza la traditia literara romaneasca prin negarea ei. De altfel, timbrul eminescian al „glasului” liric bacovian s-a facut simtit in poezia sa intreaga. Variatiile de intensitate si la nivelul mijloacelor artistice (de exprimare a lui) sunt absolut firesti pentru Bacovia, poetul eternelor cautari; „drapat” in stridenta decadentista din poemele inceputurilor (dintre 1898 si 1900) sau in „travestiul” parodiei ori cel putin al pastisei  si „inramat” in sofisticata forma a poemului simbolist (intre 1900 si 1916), romantismul de factura eminesciana se manifesta dupa aceasta data in forme mai putin disimulate – fie ca „insertii lirice” (sugerand o tema sau chiar o intreaga atmosfera romantica), fie ca „decupaje” de acest gen (o „scena” romantica prin dramatismul sau sentimentalismul ei ostentativ) in interiorul unui text alcatuit dintr-o multime de microtexte apartinatoare altor curente sau scoli literare. Dupa 1936, in special, unele poezii reitereaza tiparul eminescian sugerat chiar prin titlu: Serenada, Ecou de romanta, Ca miine,  Si daca, Egipet si altele. Nostalgia modelului eminescian o traduce, dupa cum am vazut, pe cea mult mai profunda a visului cuprins in el,  la care s-a raportat intr-un fel sau altul intotdeauna si poezia bacoviana.

Asadar, inceputurile, situate aproximativ intre 1898 si 1900, stau sub semnul traditiei literare in special prin cele dintai poezii publicate: Si toate si Furtuna, in care se percep clare ecouri din Alecsandri si Bolintineanu. Tot acum incepe, pentru tanarul poet (cu Rar) seria poeziilor de ramas-bun de la romantism, identificat prin motivele viselor, basmelor, aspiratiilor, idealurilor, dar si influenta decadentismului (in Nevroza), dupa moda poetica aproape generalizata a vremii.

Creatiile bacoviene din anii 1903 si 1904 sunt dominate, sub raport tematic, de conditia poetului, tema fundamentala si pentru romantici, cu viziunea carora Bacovia are in comun revolta impotriva „cetatii”, a oamenilor care l-au predestinat mizantropiei si insingurarii prin neintelegerea, indiferenta si ingratitudinea lor (Aiurea, Ego, Trudit, Epitaf). Se poate vorbi aici de un eminescianism de atitudine si chiar de un plus de dramatism in directia tragicului, prin asumarea de catre Bacovia, a conditiei „poetului blestemat”. Alte poezii se raporteaza parodic la modelul romantic (Pastel) sau marcheaza drumul simbolic de la romantism la decadentism (Ecou de serenada, 1905), folosind ca idee liant motivul mortii viselor.



Poemele anului 1906 transfera atitudini si posturi romantice in zona simbolismului printr-o subtila remodelare interioara in sensul asezarii poeziei bacoviene in paradigma acestui curent. Lirismul bacovian topeste in textura sa elemente ale mai multor orientari literare intr-o formula poetica vizibil moderna, in special prin circularitate ca sentiment al destinului implacabil, prin utilizarea sugestiei, a simbolurilor deschise, prin atmosfera deja inconfundabila, reiterarea temei prin variatiuni etc. Si totusi, elementele care sa marcheze, prin continuitate, ideea de traditie literara in poezia lui raman si acum, ca si mai tarziu: chemarea iubitei pentru a trai „clipa cea repede” (Matinala), nevoia de ocrotire, intelegere, intimitate, caldura sufleteasca, liniste interioara. (Decembre).

Chiar in poemele anilor celor mai fecunzi ai simbolismului romanesc, dintre 1908 si 1916 (dupa Lidia Bote), „insertiile romantice” sunt extrem de numeroase in poezia bacoviana, intr-o configuratie lirica de mare rafinament, cu suprapuneri decadentiste, simboliste sau expresioniste si chiar cu deschideri inspre existentialism si absurd. Multe poeme din aceasta perioada trimit la romantism indirect, prin parodie, ca in Pulvis („Invata-ma filozofie”), alteori prin melancolia amurgurilor (Amurg antic) sau prin nostalgia iubirii romantice (In parc, Note de toamna, Romanta), reprimate cel mai ades de recea luciditate a modernului (Nocturna din 1914). Altadata, aceste „decupaje” romantice se reduc la un vers sau doua ce schiteaza un peisaj: „noaptea vasta si senina” (Fanfara) ori un motiv („vesnicie”, in Oh, amurguri); de cele mai multe ori, ele fixeaza postura romanticului dezamagit, a poetului nefericit, si prin sintagme specifice, ca si prin „stilizarea” retoricii romantice, cu inversiuni sintactice, invocatii retorice, interjectii, antiteze s. a.: „O, suflet, mereu de lume fugar” (Nocturna, 1914), Bacovia suprapunand imagini tipic eminesciene unora specific simboliste: „Ramane luna roza de argint”.

Autohtonizat sau nu (ipoteza controversata), simbolismul bacovian reprezinta expresia cea mai autentica si mai valoroasa dintre toate ipostazierile acestui curent literar in spatiul poeziei romanesti.

Etapa cea mai ilustrativa a poeziei bacoviene din punctul de vedere al afilierii ei la curentul simbolist propriu-zis este cea dintre 1900 (aprox.) si 1916 (vol. Plumb), lucru de domeniul evidentei chiar la nivelul exterior, al „tiparului” estetic simbolist usor recognoscibil in toate poeziile acestei perioade.

Ceea ce nu exclude adevarul ca poezia bacoviana a fost de la inceput ea insasi, ca o tema muzicala ce-si contine in sine toate virtualele „variatiuni”, dezvoltate ulterior. Am vazut ca una dintre sursele cele mai importante ale acestei complexitati de esenta o constituie filonul romantic al acestei poezii, in speta cel eminescian – cea mai semnificativa legatura a lui Bacovia cu traditia literara romaneasca.

Poemele lui 1916 ne indreptatesc sa credem ca, in mod aparent paradoxal, acest filon, departe de a secatui odata cu indeniabila evolutie a lui Bacovia spre simbolismul propriu-zis, se imbogateste si se rafineaza mereu. Se poate vorbi, cel putin in cinci din cele opt poezii publicate in 1916, nu doar de niste „insertii romantice” (foarte semnificative si ele pentru multitudinea de sugestii in directia filiatiilor eminesciene, de altfel), ci chiar de un substrat eminescian; detectabil uneori chiar la nivel preiconografic, prin motivele comune celor doi poeti, el devine semnificativ prin analiza iconografica si mai ales prin sinteza iconologica, demersuri care trimit la intelesuri, atitudini si chiar viziuni comune celor doi poeti.

O dovedeste in special poezia Note de toamna (Toamna-n gradina) din 1916. Jalea subtila si profunda totdata degajata de fiecare vers trece cu mult dincolo de melancolia blanda a  peisajului tot mai estompat, coborat in „gandul” ce „s-afunda” ca un „pierdut vaslas”, in timp.

Ar fi putut fi numai inceputul meditatiei romantice, amplu dezvoltate ulterior, ca in Scrisori, Luceafarul etc. Dar Bacovia opreste totul aici. Ca va fi meditand la „golul istoric” ce-l desparte de „locuintele lacustre” sau la „toata jalea poetilor care au fost” (Vae soli), nu stim. E mai probabila ultima varianta oricum, pentru ca versul imediat urmator, prin care se inchide acolada in timp exprima revenirea in prezent, adica in „impasul” de a nu se mai regasi ca poet, singura ipostaza existentiala pentru el: „Si jalea de a nu mai putea face un vers” Oricum, ipoteza lipsei de „respiratie metafizica”si chiar de orice substrat filozofic al poeziei bacoviene pare total compromisa.

Poezia lui Eminescu si cea a lui Bacovia consuna si la nivel de „gand” si de „simtire”, chiar daca mijloacele de armonizare a acestora difera uneori radical. Tot zbuciumul omenesc de a afla „daca totul  e fals sau nu”, cum scrie Bacovia in Vae soli (1916) e, ca si in concluziile eminesciene, zadarnic; din perspectiva timpului care va cufunda oricum pe toti in moarte, aceasta incrancenata aspiratie a omului de a cunoaste totul devine o uriasa desertaciune, un „vis al mortii-eterne”. Si Bacovia foloseste acelasi cuvant (derivat): a visa: „Veni-vor altii sa viseze daca totul e fals sau nu”

Sentimentul strivitor al singuratatii capata la el profunzimi tragice tocmai pentru ca, asa cum remarcau mai multi exegeti, poetul e urmarit de constiinta unei vinovatii ingrozitoare, de acea „vina tragica” la care se referea si Mihail Petroveanu in monografia sa, si chiar inaintea lui, Svetlana Matta, care credea ca ar fi vorba de consecinta optiunii fundamentale a lui Bacovia pentru o lume fara Dumnezeu. Reluata si dezvoltata amplu de catre Theodor Codreanu, ideea e sustinuta printr-unul din cele mai cunoscute versuri bacoviene (din Dormitand, 1916): „Mai mult ca orisicine imi pare c-am gresit”.

„Cel mai trist din acest oras” isi deplange intotdeauna pedeapsa: singuratatea: „Am fost atat de singur, si singur am ramas”.

Dupa 1916, cand debutul editorial cu volumul Plumb, departe de a-i aduce poetului consacrarea meritata, a trecut aproape neobservat si cand Bacovia depasea etapa „simbolismului tutelar”, inceputa in 1900, timbrul eminescian al unor versuri se recunoaste in revolta plina de amaraciune la adresa „lumii” iremediabil marginite, care-i condamna pe visatori la o crunta singuratate (Vobiscum, Dies irae, Poema finala s. a.). Mult mai insemnata e insa o constanta a lirismului bacovian: visul, de sorginte eminesciana, prin care Bacovia evoca o intreaga estetica (romantica, fireste), dar si un reper valoric absolut – fie ca e plasat in sfera artei sau in cea morala, sociala etc. Acest „vis” spre care converg toate poeziile bacoviene, chiar si cele din faza decadenta („Vibrau scantei de visnoian de negru”) este indestructibil legat de fiinta poetului, marele visator. Or, in cazul lui Bacovia, ceea ce declanseaza criza existentiala ireversibila generand o suferinta fara sfarsit e tocmai moartea visului; conform unor resorturi ale psihologiei inverse, aceasta „lovitura de gratie” provoaca (la inceput, cel putin) in sufletul sau un sentiment asemanator urii, la fel ca in Psaluml de taina arghezian (in care barbatul isi blestema femeia pentru ca murise, nereusind sa-i opuna neantului „ura”). De-aici, ironia cinica uneori, alteori doar amara, la adresa posturii poetului romantic sau a „povestilor de demult” (in Umbra, Proza, Pe deal, Gaudeamus, Dies irae, Requiem s. a.). Si astfel, iubirea, transformata in „negativul” ei, ura, il va proiecta pe poetul care „plange” mereu la polaritatea opusa visului, cea a unui prozaism acerb si-a celor mai exacerbate manifestari ale modernismului la vremea respectiva: existentialismul si absurdul. Interesant e ca, odata cu trecerea timpului si cu atenuarea durerii „mortii visului” (laitmotiv conceptual, ideatic, de fond), poezia bacoviana exprima tot mai putin disimulat nostalgia, melancolia sau cel putin regretul pentru aceasta pierdere. O face intr-o maniera adesea vadit eminesciana, ca in foarte multe creatii de dupa 1926 (Scantei galbene), pornind adesea de la romantica toamna „ca o poezie veche”, aceeasi din Belsug (1927) si, mai ales, din [Da], unde  „toamna literara”, privita livresc dintr-o librarie, il melancolizeaza. Aceeasi toamna care a inspirat „poetii singuratici” (Memento, 1933), transpusi uneori in medievali trubaduri, ca in Serenada din 1933, cu ecouri ce se prelungesc pana in lirica lui Conachi.

In orice caz, odata cu volumul Comedii in fond din 1936 e limpede ca filiera eminesciana a lirismului bacovian devine tot mai pregnanta si asta, paradoxal, va fi valabil pana in ultimele creatii bacoviene, in plin proces al „destructurarii limbajului poetic”, al fragmentarii si dizlocarii discursului liric. Poezii ca Din lira sau Ca maine din volumul amintit pot fi citite ca posibile replici eminesciene la Si daca si, respectiv, La steaua Aceeasi nostalgie, nedisimulata acum, strabate si Versurile din 1936, ca si poeziile cu titluri semnificative ale volumului Comedii in fond: Serenada si Ecou de romanta, ultima trimitand direct la De ce nu-mi vii

Rareori, revolta impotriva visului defunct se trezeste din nou, ca in Requiem, in care poetul se desprinde cu iritare de chemarea „parcului” si a „singuratatilor”. In general, iubirea e tot mai frecvent asociata trecutului, ca in Studiu (1946) sau verii, cu „serenadele ei albastre”, fiind evocata cu nostalgie, ca in Meridian si deseori chiar la modul confesiv (in Boema din 1946).

            Aceleasi sentimente le exprima, in general, si creatiile din volumul Poezii (1957), cu titluri eminesciene (Si daca) sau chiar cu sintagme ce trimit la acest model (Epoda). Mai mult chiar, in ultima poema, publicata initial in 1956, Egipet, se reconstituie fastuoasa descriere eminesciana cu mijloacele recuzitei romantice la nivel de teme si motive (exotismul – desertul, piramidele,  caravanele, pelerinii, beduinii, Memnon, Nilul, s. a.), retorica (prin inversiuni sintactice, invocatii, exclamatii si interogatii retorice, interjectii, definitii metaforice etc) si prin sintagme de factura eminesciana si posteminesciana („somnul de milenii, „margaritarele durerii”, „ochiul senin”, „Nilul de aur”, „taina veacurilor” s. a.).

In schimb, dintre postume,  ecouri eminesciene mai pastreaza destul de putine poezii. In tacerea ce tinde sa se instapaneasca peste tot, niveland uniformizator trecutul si prezentul, ecourile „romantelor” sunt tot mai stinse Un accent de tulburatoare sinceritate si de „sfarsit de capitol”, explicativ pentru suferinta unei vieti intregi il contine postuma Singuratate, nu te-am voit, in care metaforele eminesciene se pliaza firesc pe abisul lipsei de iubire ce echivaleaza viata cu moartea: „golul singuratatii”, „povara tacerilor”, „ochiul gandului / Neimpartasit”, „viata – haina”

·      

 Pentru cei mai multi, apartenenta lui George Bacovia la curentul simbolist e un lucru de domeniul evidentei. In general, se considera ca Ion Minulescu ilustreaza simbolismul „exterior”, in vreme ce George Bacovia e reprezentantul simbolismului autentic, de profunzime. Si totusi, exegeza bacoviana nu a fost scutita de controverse nici in aceasta problema. In special critica de data ceva mai recenta admite cel mult ideea unui simbolism „de suprafata” (C. Trandafir); alte opinii, mai radicale, se refera la un „fals simbolism”sau chiar la un simbolism iluzoriu, datorat convingerii gresite a lui Bacovia ca se aseamana poetilor simbolisti (I. B. Lefter), in vreme ce altii cred ca el incearca sa se elibereze de sub fascinatia  decadentismului si a altor conventii estetice (Alexandra Indries).

Fara a absolutiza deosebirile dintre scoala decadenta si curentul simbolist, am considerat necesar sa le reamintim, asa cum se desprind din vasta exegeza pe aceasta tema din literatura franceza (Henri Peyre, Bruce Archer Morrissette, Robert Sabatier), dar si din cea romana, cu atat mai mult cu cat Bacovia insusi s-a declarat in repetate randuri un „poet decadent”.

Subcapitolul „Simbolismul: noua acceptie a simbolului” aprofundeaza cateva dintre aspectele definitorii pentru acest curent literar, pe care doar le schitasem la finalul capitolului I (subcap. 10), urmarind evolutiei poeziei romane in directia modernitatii. Ca prim curent care sincronizeaza literaturile lumii, simbolismul a fost definit in contextul aparitiei sale in Franta sfarsitului secolului al XIX-lea ca „ideal” si ca „scoala”. Ne-am oprit asupra denumirii curentului, precizand acceptiile simbolului. Principiile definitorii pentru poetica simbolista au fost dezvoltate in subcapitolul „Estetica simbolista. Repere”. Insistand asupra celei mai complexe definiri a curentului simbolist, ce apartine lui E. Lovinescu, am precizat, cu aceasta ocazie, dimensiunea general-umana a acestui curent universal.

Dupa fixarea cadrului si a caracteristicilor generale ale curentului, ne-am ocupat, in subcapitolul urmator, de principalele aspecte ale sale in spatiul cultural romanesc, incepand cu una dintre cele mai judicioase periodizari si continuand cu teoretizarile curentului, cu ocazia carora am trecut in revista punctele de vedere ale lui Al. Macedonski, St. Petica, T. Arghezi,

Ov. Densusianu.

            Relatia simbolismului cu modernitatea, pe de-o parte, si cu traditia literara, pe de alta, constituie tema subcapitolului 4, care insista asupra felului in care a fost receptat simbolismul in spatiul cultural romanesc, inca puternic marcat de ecourile eminescianismului, dar tentat cel putin la fel de mult de noutatea unor orientari coexistente uneori in creatia aceluiasi autor: parnasianismul, decadentismul, instrumentalismul s. a.

            Daca, din punct de vedere artistic, literatura romana exclude opozitiile ireconciliabile intre orientari estetice diferite, nu acelasi lucru e valabil in plan ideologic, unde disputa intre traditie si modernitate capata uneori inflexiuni polemice violente. Cel mai adesea, ele vizeaza curentul care va deveni principala orientare a epocii, „poezia noua” si noul criteriu al esteticului, asadar simbolismul. Receptat initial ca „impur” si mai mult ca o forma de mimetism fata de modelul francez, simbolismul romanesc va capata o personalitate artistica atat de distincta prin Minulescu si mai ales prin Bacovia, incat se va scrie chiar despre „autohtonizarea” curentului – mai ales dupa 1900. Cei care au statut de precursori sau de reprezentanti ai simbolismului romanesc sunt poetii asupra carora ne-am oprit in sectiunea urmatoare (c), tocmai pentru a observa „mediul” artistic in care apare Bacovia. Pentru ca s-a scris mult, mai ales in critica literara interbelica, despre rolul formator al scolii simboliste franco-belgiene asupra poetului roman, am insistat, in subcapitolul „Bacovia si simbolismul francofon”, asupra unor filiatii mai mult sau mai putin semnalate intre poezia bacoviana si cea a lui Ch. Baudelaire, P. Verlaine,

A. Rimbaud, St. Mallarmé, J. Laforgue, A. Samain, É. Verhaeren, M. Rollinat.

            Considerate in sine, toate aceste posibile analogii, la nivelul temelor, motivelor, al simbolurilor sau chiar al muzicalitatii ca principiu al lirismului simbolist raman aproape ridicol de straine de spiritul poeziei bacoviene – si asta cu atat mai mult cu cat „cliseele” curentului sunt parca aglomerate intentionat in poezia sa, ca pentru a fi aratate cu degetul (poetul insusi trimitand de cateva ori la „modelele” sale: Rollinat, Verlaine, Poe, Baudelaire). Asa ca frecventa lor, din punct de vedere statistic, n-are, practic, nicio relevanta. Afinitatile organice, la nivelul structurii existentiale, daca s-ar putea spune asa, dintre Bacovia si „poetii blestemati”, sunt cele care conteaza intr-adevar, filiatiile reale fiind, in fond, cele dintre tipuri inrudite de sensibilitate artistica. Si asta explica de ce se poate vorbi despre „spiritul” si nu „litera” simbolismului in ceea ce are mai autentic si mai valoros aceasta orientare estetica. Tot atat de adevarat e insa si faptul ca scriitura bacoviana, desi nu se desprinde niciodata radical de simbolism, inseamna si altceva decat cantonarea in estetica acestui curent – si asta chiar in multe din poeziile inceputurilor sale literare, cum se va vedea in capitolul urmator, intitulat „Bacovia, poet simbolist”.

            Ca si in cazul relatiei poeziei bacoviene cu cea eminesciana, primul criteriu adoptat pentru a-l raporta pe poet la estetica simbolista, de asta-data,  a fost cel asa-zis cronologic; prin urmare, s-a urmarit evolutia poeziei bacoviene in relatie cu simbolismul de la primele sale  poezii, publicate in 1898, pana la cele aparute postum. Criteriul „de fond” l-a constituit insa atat „recuzita” simbolista din poezia sa, la nivelul semnificatului (constand in simboluri, teme, motive, imagini artistice, atitudini si posturi ale eului liric, sinestezii etc), cat si cea functionand la nivelul semnificantului (limbaj poetic, retorica simbolista, muzicalitate s. a).

            Dificultatile au provenit, in acest capitol, din faptul ca Bacovia nu si-a ordonat poeziile in volume dupa criteriul cronologic, unele poezii ale inceputurilor figurand, de pilda, in ultimele volume; fara o reconstituire cat s-a putut de exacta a ordinii scrierii si publicarii poeziilor sale,

s-ar fi putut trage deci niste concluzii eronate cu privire la evolutia poeziei bacoviene, in ansamblul sau.

            Pe de alta parte, diferenta dintre simbolismul autentic si cel parodiat e uneori aproape imperceptibila, ceea ce obliga la o (re)lectura extrem de atenta pe mai multe niveluri, evitand riscul unor idei preconcepute.

Daca problema filiatiilor creatiei bacoviene cu  „eminescianismul” e una capitala din perspectiva relatiei sale cu traditia literara romaneasca, felul in care se raporteaza poezia bacoviana la simbolism e cel putin la fel de important, pentru ca determina intr-o mare masura relatia poetului cu modernitatea.

Plasarea poetului intre traditie si modernitate – tema prezentei lucrari – trebuie sa tina seama neaparat de inclinatia lui naturala si deliberata-n acelasi timp spre nou, ca forma de revolta in toate sensurile – social, dar mai ales estetic, ceea ce ne intereseaza, in fond („As dori sa fiu anarhist in domeniul esteticii, caci altfel te sbuciumi in zadar”[1]).

E suficient ca sa intelegem de ce, in ciuda afectiunii personale profunde pentru Eminescu, eul artistic bacovian se delimiteaza de cel empiric, refuzand sa devina inca un „poet eminescian”; mai ales ca, dotat prin sensibilitatea lui cu niste „antene” speciale pentru detectarea suflului nou din poezia acelui „fin de siècle”, Bacovia simtise ca un asemenea drum ar fi dus inevitabil intr-o fundatura. De aceea, confluentele eminesciene raman fie ca exercitii stilistice, fie ca expresii ale unei nostalgii reprimate insa benefic pentru artistul Bacovia. Explorarea noului, dominanta a modernismului atat de trambitat in epoca prin Macedonski sub influenta scolii decadento-simboliste franceze, va deveni deci pentru Bacovia un cantec de sirena tot mai irezistibil. Orientarea sa spre decadentism, inteles, probabil, cum plastic se exprima C. Trandafir, ca o „forma de disidenta a simbolismului”[2], desi a fost asimilat ulterior de catre acesta (ca un aspect particular al curentului), se explica deci pe deplin. Daca dupa 1916 in special, poezia bacoviana incepe sa se indeparteze deliberat de „mentalitatea decadenta” (care implica un stil) si de simbolism, in general,  e tocmai pentru ca, „dupa Primul Razboi Mondial, simbolismul se incorporeaza traditiei, nu mai reprezinta o forta creativa novatoare”[3].

Credem, in schimb, mai putin in parerea potrivit careia, dintr-o extraordinara modestie, Bacovia si-ar fi impus postura de „ucenic” al altora (al poetilor decadenti francezi), ba chiar de „imitator”[4] al lor (conform lui D. Micu) din neputinta de a „inventa”, de a „inova”, pentru ca, in termenii lui N. Manolescu, ar fi ajuns la poezie „ca impas”. Nimic mai nepotrivit cu Bacovia decat declaratiile clamate strident – ca ale avangardistilor si nu numai – cu scopul de a soca prin noutate cu orice pret; ceea ce nu exclude insa deloc constanta dorinta a poetului de a fi, cum zice foarte clar, „anarhist” in poezie, de a se elibera de chingile umilitoare ale oricaror conventii estetice, cu atat mai mult atunci cand ele se „oficializau” cumva, intrand in traditie, ca valori consacrate, „de patrimoniu”; lipsite insa total, nu doar de prospetimea si vitalitatea noului, ci si de aventura spirituala pe care acesta  o implica, adevarata provocare pentru orice spirit nelinistit, ca acela bacovian, aflat intr-o permanenta cautare.



 Aceasta aspiratie a lui Bacovia spre innoirea continua a poeziei sale explica de ce se poate vorbi atat despre implicare, cat si despre distantare de conventia estetica simbolista, asa cum s-a vazut cu claritate in periplul intreprins prin intreaga poezie bacoviana in relatia ei cu simbolismul.

Inca din primele sale texte, apartinand perioadei 1898 – 1900 (in special Palind, Sonet, Rar), dar si in cele dintre 1900 si 1916, Bacovia isi creeaza un stil al sau, folosind „recuzita” de teme, motive, simboluri, atitudini si (anti)retorismul simbolist; am vazut (la momentul cuvenit) ca inca din 1966, Lidia Bote lansa ideea autohtonizarii simbolismului romanesc prin poezia lui Bacovia (dintre 1900 si 1908, in special), avand ca argument principal sentimentul funciar al dorului romanesc, care ar hrani subteran intreaga sa viziune artistica.

 Ideea o preia C. Ciopraga, care o va argumenta insa prin revolta sociala din unele versuri bacoviene, interpretate ca expresie a unei adaptari a simbolismului sau la realitatile romanesti. Alte aprecieri – de fapt depreciative – ale lui G. Calinescu, referitoare la presupusul simbolism minor, epigonic „pastisat” si transplantat pe temperamentul unui Tradem – nici macar autohtonizat! – au in vedere acele poezii bacoviene in care se poate totusi vorbi despre o „ucenicie” la scoala decadentismului francez – si care poarta, intr-adevar, amprenta unui „manierism insuportabil”, la care se referea fara menajamente criticul (in  Negru, Mars funebru, Cuptor, Panorama s. a.). Un exeget contemporan, I. B. Lefter, crede ca aceasta obedienta a poetului fata de modelul simbolist (care-l facea si pe Tudor Vianu sa considere o prima etapa a creatiei sale „mai livresca”) se datoreaza faptului ca Bacovia „se credea ca ei (simbolistii), isi dorea sa le semene”[5]. Ca este asa sau ca le semana intr-adevar, macar intr-o anumita fateta a complexei sale personalitati artistice, e la fel de greu de verificat ca si „sinceritatea” sau „artificiul” poeziei bacoviene. Dar oricare-ar fi explicatia adoptarii modelului simbolist de catre poetul roman, acest lucru este o realitate incontestabila. O analiza onesta scoate in evidenta nu doar un repertoriu de teme si motive simboliste – caci, daca numai la atat s-ar margini influenta simbolista, C. Trandafir si altii (N. Manolescu, L. Ulici, M. Popa) ar fi indreptatiti sa vorbeasca despre un fals simbolism: „«Cheia» simbolista, cea mai comoda si simplificatoare, nu trebuie nici absolutizata, nici ocolita, daca vrem sa pastram o perceptie dreapta”[6]. Mai radical, N. Ma- nolescu lansa, cum am mai amintit, inca din 1966 ideea unui Bacovia „antisimbolist”, care parodia deliberat cliseele curentului, ajungand chiar la „antipoezie” si deschizand astfel porti uriase celor mai extremist moderniste orientari ale vremii (curentele avangardiste).

Despre simbolismul bacovian ca „deformare” a tiparului originar din poezia francofona sau ca „abatere” de la el scrie C. Trandafir cu privire la poemele simboliste bacoviene dintre 1914 si 1916, in special[7].

O revenire la lectura poeziei bacoviene nu poate infirma sau confirma niciuna dintre opiniile critice divergente si in aceasta problema, dupa cum s-a vazut. In schimb, ea poate releva faptul ca oricare dintre aceste opinii – si in special cele radicale, situate la extreme – tinde sa absolutizeze numai o latura sau alta a poeziei lui Bacovia. Consideram ca revenirea la fiecare text poetic in parte – in ordinea publicarii si, atat cat a fost posibil, chiar a scrierii lor – si relationarea acestora cu sistemul complex al operei in ansamblul sau – e si o chestiune de onestitate, caci poate asigura o imagine mai clara si a „copacilor”, dar si a „padurii”, in unitatea ei,  micsorand riscul aprecierilor strict subiective, ca si pe acela al excesivelor distantari (in numele obiectivarii) prin metode structuraliste sau semiotice; ca sa nu mai vorbim de tentatia atragatoarelor similitudini oferite de metodele comparatiste, fortate uneori, de dragul demonstratiei (de obicei, prin scoaterea elementelor din sistemul operei ca paradigma specifica, unica).

O lectura „obiectiva” (cu limitele inerente) poate totusi ajunge la cateva certitudini: poezia primelor doua volume bacoviene (Plumb si Scantei galbene), continand inclusiv creatiile de inceput, dintre 1898 si 1900, precum si pe cele dintre 1900 si 1916, publicate initial in diverse periodice, atesta o puternica inraurire a curentului simbolist asupra poeziei bacoviene (indiferent cum s-ar explica aceasta).

Inca din volumul Scantei galbene (1926), poezia sa incepe sa evolueze insa spre altceva, imposibil de prins intr-o (unica) formula; in orice caz, simbolismul devine, tot mai mult, numai o „rama” sau, uneori un model parodiat. Desi subtil interferate, registre poetice tot mai evident „nesimboliste” incarca poezia bacoviana de o neliniste speciala, prefigurand acel „stil al suferintei”[8], in care, fenomen unic, „suferinta si expresia ei exista contopite; poate la nici un alt poet roman poezia nu este traita intr-un asemenea grad”[9].

Departe de a fi „antisentimental”, cum crede G. Grigurcu, Bacovia se defineste (ca niciun alt poet roman, cu exceptia lui Eminescu, crede Al. Buican) printr-un sentiment al tragicului de o profunzime si o forta devastatoare. Numai ca o expresie directa a lui i-ar fi redus cel putin la jumatate intensitatea. De aceea, poetul se „ascunde”, iar lirismul sau este „mascat”, cum considera Florin Mihailescu: „Lirismul bacovian ocoleste in mod predilect expresia directa a sentimentului printr-o proiectie a eului profund si a starilor lui dominante, a obsesiilor”[10].

De-aici permanentul joc intre a parea si a fi (remarcat de I. Caraion, intre altii), intre implicare si distantare de model, uneori chiar in perimetrul aceleiasi poezii, printr-o dinamica subtila a registrelor care trec unul intr-altul aproape imperceptibil. Asa cum a demonstrat-o rapida, dar atenta privire a textelor bacoviene (de la primele publicate pana la ultimele), inca din poeziile inceputurilor sale literare, Bacovia prefigureaza ecouri expresioniste si chiar existentialiste sau din teatrul absurdului, ca sa nu mai vorbim de avangarda, in special de suprarealisti, care si l-au revendicat. E firesc – si probabil chiar benefic – ca un text poetic atat de plin de capcane sa puna atatea probleme criticii si sa suscite cele mai antitetice interpretari aproape la fiecare pas.

Dupa Scantei galbene, volumul din 1926, tot mai rare vor fi poeziile simboliste propriu-zise ale lui Bacovia, iar in volumele Cu voi, din 1930, si Comedii in fond, din 1936, procesul detasarii de simbolism se accentueaza. Cei mai multi dintre exegetii sai de data mai recenta si in special D. Dimitriu, M.Scarlat, C. Trandafir, I. B. Lefter, I. Simut (dar si D. Micu, in cartea lui din 1984, Modernismul romanesc) opereaza o neta delimitare intre simbolism si ceea ce ei au numit bacovianism, pe care cei mai multi au tendinta sa-l echivaleze cu modernismul (cu exceptia lui I. B. Lefter).

S-a vazut deja ca simbolismul a reprezentat o epatanta noutate la sfarsitul secolului al XIX-lea, nu insa si dupa Primul Razboi Mondial, cand devenise deja „traditie”. Asa ca, pentru Bacovia, „despartirea” de simbolism se justifica si prin faptul ca acesta nu-i mai oferea posibilitatea de a fi „anarhist in poezie” (fiindca simbolismul isi epuizase resursele de noutate), dar si pentru ca s-ar putea spune ca poetul isi atinsese deja acest ideal, caci, dupa ce-si asimilase organic simbolismul, il depasise, reusind sa-si creeze un stil inconfundabil, care-l unicizeaza: bacovianismul.

Asa ca, in volumul Stante burgheze, din 1946, cu greu se mai poate vorbi despre simbolism si cu atat mai putin in poeziile publicate in periodice dupa aceasta data sau in postume, care-l reprezinta pe „ultimul Bacovia”[11], dupa I. B. Lefter. Din punctul de vedere al sau, ca reprezentant al criticii mai recente, poetul Stantelor burgheze a evoluat spre un modernism extrem. Acea tensiune din primele doua volume, generata de „scindarea permanenta a poetului intre aspiratia ralierii la simbolism si vocatia notatiei stricte”[12] s-a rezolvat in ultimele sale volume in favoarea „scriiturii directe, antimetaforice”[13]. Este motivul pentru care criticul vede in Bacovia un poet care a parcurs traseul tranzitiei de la modernism catre postmodernism”[14], fixand astfel „un nou model”, preluat de poetii „generatiei optzeciste”, ce se considera „bacovieni, desigur”[15]

            Fara sa ajunga la concluzii atat de indraznete, M. Scarlat credea si el ca, „din perspectiva conventiei simboliste, poezia bacoviana a involuat, dar a facut-o in sensul de evolutie al poeziei interbelice”[16], pentru ca „Bacovia a ramas acelasi, dar modernitatea poetica a mers in spiritul poeziei sale”[17].

Teoria „involutiei” creatoare a poeziei bacoviene (!) si, implicit, a unei deliberate renuntari la „modelul” simbolist o adopta mai multi exegeti, desi parerile raman impartite in privinta presupusei secatuiri a filonului creator bacovian. Fara a intra in dezbateri sterile pe aceasta tema, ni se pare de domeniul evidentei ca poezia „ultimului Bacovia”, creatia lui postsimbolista, nu exceleaza prin valoarea ei intrinseca, in schimb are meritul de a fi creat uriase deschideri prin evolutia ei anticipativa in directia postmodernismului.

Din perspectiva acestei ultime orientari, consideram ca abordarea cea mai interesanta a poeziei bacoviene e cea a re-citirii ei prin intermediul „tehnicii palimpsestului”, tot mai evidenta in creatia poetului de dupa 1920, in care textul pare scris peste „stersaturile” altuia, anterior – de cele mai multe ori cel simbolist si, mult mai rar, decadentist (macabru); deseori insa se pot reconstitui franturi dintr-un text chiar mai vechi, in cheie romantica. Poate ca faptul nu e lipsit de legatura cu restructurarea radicala a imaginarului poetic (la care se referea Mircea Scarlat), care a precedat-o pe cea a „expresiei”. Prin natura particulara a acestui imaginar, crede si C. Trandafir ca „la Bacovia, simbolismul e numai de suprafata”[18]. Chiar daca in cazul lui nu se poate vorbi despre o estetica explicita, prin faptul ca „tehnica palimpsestului” se poate recunoaste in cea mai mare parte a creatiei sale din toate etapele ei,  poetul se dovedeste, din nou, creator al unor deschideri de mare anvergura in timp, prefigurand una dintre cele mai interesante trasaturi ale postmodernismului.

·      

Capitolul al V-lea, intitulat „Bacovia si bacovianismul”, continua demersul intreprins in aceasta lucrare prin situarea poetului in paradigma modernitatii si chiar a curentelor postmoderne, in masura in care poezia sa justifica acest lucru. Referitor la modernitate, concept folosit pentru prima oara de Ch. Baudelaire, cei mai multi critici literari sunt de acord ca simbolismul este primul curent modern; mai mult decat atat, unii il considera sursa intregii poezii moderne (H. Friedrich, N. Manolescu s. a.).

In contextul particular al literaturii romane, simbolismul a avut o configuratie aparte, caracterizandu-se, cum am vazut intr-un capitol anterior, prin eclectism si eterogenitate.

Poezia bacoviana se inscrie cu fermitate in estetica simbolista; argumentele in acest sens nu se limiteaza, cum s-a demonstrat anterior, la o statistica a mult invocatelor teme si  motive ale  curentului simbolist regasite la Bacovia, ci vizeaza straturile de profunzime ale operei, simbolistica, imaginarul artistic si expresia poetica etc.

            Si totusi, dincolo de atractia evidenta a poetului pentru aceasta estetica (mai ales in perioada dintre 1898 si 1907), nu se poate vorbi despre o circumscriere exclusiva a poeziei sale in paradigma simbolismului, asa cum niciun alt curent nu-l poate monopoliza pe Bacovia. Iata de ce s-a scris, in cazul sau, despre o existenta simultana a decadentismului si a unei „parodii a simbolismului decadent”[19] sau despre simbolism si antisimbolism. Continua lui cautare exclude orice limitare si face posibila revendicarea sa de catre cele mai diferite orientari, curente sau scoli literare.

            Expresionismul poeziei bacoviene, de pilda, e sustinut de M. Petroveanu, L. Ulici, Alexandra Indries si C. Trandafir; multiplele argumente aduse ar putea fi zdrobitoare daca la Bacovia respectivele elemente nu s-ar „topi ca zaharul in ceai”[20], departe de a se aseza, obediente, in paradigma esteticii expresioniste.

            Acelasi lucru este valabil si in cazul „influentei” avangardismului (in special a suprarealismului), motivata mai ales prin faptul ca multe dintre poeziile bacoviene din ultimele sale etape – vol. Stante burgheze (1946) si postumele – sugereaza tehnica dicteului automat. Printre sustinatorii acestei idei se numara Tudor Vianu, Marian Popa si Doru Scarlatescu, fiecare cu argumentele sale, valabile in sine, dar cel putin vulnerabile in contextul intregului, adica al operei.

            In schimb, legaturile acesteia cu existentialismul si absurdul sunt mult mai profunde, caci tin de insusi spiritul poeziei bacoviene. O demonstra, inca din 1958, Svetlana Matta, in prima monografie despre Bacovia, publicata in strainatate (la Zürich) si netradusa in romana nici pana astazi. Ideea „vinei tragice” (despre care scria Agatha Grigorescu-Bacovia) sau a maximei intensitati a tragicului existential in poezia bacoviana e adoptata de foarte multi dintre exegetii ei: M. Petroveanu, L. Raicu, N. Manolescu, D. Micu, M. Popa s. a.

            Aceasta dimensiune general-umana e inca un argument al actualitatii fara limite a poeziei bacoviene, cu atat mai mult in contextul contemporaneitatii, agitate de tot felul de crize, tot mai traumatizante pentru constiinta umana si mai amenintatoare pentru existenta fiintei insesi. E ceea ce explica, intr-o mai mare masura decat narativitatea si celelalte chestiuni care tin strict de estetica, revendicarea lui Bacovia chiar de catre curentul postmodernist, in special prin reprezentantii sai „optzecisti”: M. Cartarescu, I. Pop, L. I. Stoiciu, I. Simut, I. B. Lefter s. a.

Trasaturi ca intertextualitatea, autoreferentialitatea sau indeterminarea sunt doar cateva dintre cele sustinute de acestia in tentativa de a si-l revendica pe Bacovia ca precursor.

            Probabil ca orice alt curent ce ar urma sa apara ar putea sa incerce afilierea poetului la estetica sa, caci poezia bacoviana, construita prin asa-numita „tehnica a palimpsestului”, permite mereu  reconstituirea unui nou text peste cele anterioare, incomplet „sterse”. Asadar, dincolo de explicarea actualitatii poetului prin coincidenta spiritului operei sale cu acela al „crizei omului contemporan”[21], se poate justifica aceasta revenire in forta a lui Bacovia prin ratiunile estetice, care, in mod firesc, trebuie sa prevaleze cand este vorba de arta.

            Un ultim aspect abordat in acest capitol are in vedere ilustrarea bacovianismului, inteles ca influenta exercitata de asta-data de catre Bacovia asupra unor poeti contemporani cu el si mai ales asupra celor din generatiile care i-au urmat. Faptul ca numele acestora sunt foarte numeroase este extrem de semnificativ pentru maxima modernitate a poeziei bacoviene, datorate deschiderii sale care-i permite sa fie, cu fiecare noua lectura,  intr-o continua generare.

Aceasta este si concluzia ultima din sectiunea finala a lucrarii, care fixeaza ideile cele mai importante la care a dus periplul prin poezia bacoviana abordata din perspectiva dublei ei raportari, la traditia literara a poeziei romane si la modernitate.

Pentru ca ultimul capitol vizeaza finalizarea relatiei foarte interesante pe care poezia bacoviana o stabileste cu modernitatea, era esentiala analiza succinta a trasaturilor ce definesc complexa notiune de „bacovianism”.



Una dintre ele, mult invocata de critica, este atmosfera bacoviana, imposibil de confundat. Trecand in revista dominantele tematice si principalele motive literare prin care se realizeaza, am insistat asupra ideii ca importanta acestora in poezia lui Bacovia nu vine din utilizarea lor ca elemente de „recuzita” pentru crearea unui „decor”, ci din relatiile complexe in care intra prin intermediul limbajului poetic care le proiecteaza in perimetrul mai multor registre lirice, uneori chiar in contextul aceleiasi poezii. Interesant e faptul ca aceste interferente lirice, de mare subtilitate uneori, se pot observa in poezia bacoviana chiar de la inceputurile ei (cand simbolismul decadent este totusi conventia estetica dominanta) si se vor mentine in toate etapele ulterioare de creatie ale poetului. Ele determina originalitatea structurilor Imaginarului artistic bacovian, expresie a unei sensibilitati de exceptie, o trasatura cu adevarat definitorie pentru bacovianism. Exacerbata pana la patologic, aceasta sensibilitate va genera acea constanta a operei denumita viziune, a carei amprenta inconfundabila se va regasi la nivelul intregului „univers poetic” bacovian.

Este ceea ce explica unitatea remarcabila a operei, care se verifica si prin existenta unor constante ale ei in toate etapele creatiei: e vorba de acele laitmotive, atitudini, sentimente si posturi ale eului liric, coordonate ale spatialitatii, cromaticii si muzicalitatii versurilor bacoviene, definitorii, la randul lor, pentru conceptul de „bacovianism”: obsesiile (cea a mortii fiind dominanta), melancolia, lumea in cadere, disperarea ontologica, simtul tragicului, dar si al derizoriului etc.

Si totusi, fara a minimaliza vreun element din cele – doar cateva – enumerate, ne pastram incredintarea ca una dintre laturile cele mai interesante ale acestei personalitati artistice o reprezinta acea capacitate a textului bacovian de a „elibera”, printr-un ciudat „declic” poetic, unul sau mai multe versuri ce se detaseaza brusc de restul discursului, fie prin asocieri surprinzator de verosimile intre elemente aparent incompatibile, fie printr-o noua relatie de cauzalitate instituita intre ele. Fara aceste strafulgerari al textului, care fixeaza adanc in minte versurile respective, poezia bacoviana ar ramane inca departe de bacovianism. Ca si daca am neglija alte caracteristici esentiale pentru spiritul ei: ironia, autoironia si un anume umor, definitorii,  de altfel, pentru poezia moderna si  cea postmoderna, dar, in acelasi timp, extrem de bacoviene.

Paradoxal, acelasi poet care descoperea poezia ca „impas” (conf. N. Manolescu), desi o va ridica la altitudini valorice uluitoare, va fi si cel care o va duce in impas, in sensul reintoarcerii cuvantului in tacere; e vorba, sigur, mai ales de acel Bacovia din  Stante burgheze (1946) si din cele 64 de postume (conf. editiei Petroveanu), care va duce foarte departe procesul deliteraturizarii poeziei, prin destrucrurarea limbajului ei. Atat de departe, incat pe Bacovia nu

si-l revendica doar unele curente de avangarda (dadaism, suprarealism), ci chiar „textualistii”anilor '80, ca precursor.

Interesant e faptul ca atat limbajul poetic, cat si structurile Imaginarului artistic bacovian capata anumite semnificatii si valente cand sunt plasate in paradigma curentului simbolist si cu totul altele atunci cand „cheile de lectura” posibile sunt expresionismul, dadaismul, suprarealismul, , absurdul sau chiar postmodernismul optzecist (avant la lettre).

Ultimele subcapitole ale acestei lucrari puncteaza tocmai argumentele si contraargumentele afilierii poetului la fiecare dintre aceste curente. Convingatoare sau nu, toate aceste interpretari vorbesc, in ultima instanta, despre un Bacovia practic inepuizabil. Si-n acelasi timp pun in lumina o componenta general-umana a lui, reflectata diferit in „oglinzile” curentelor literare amintite, carora nu ar fi deloc exclus sa li se adauge, in timp, si altele interesate de opera bacoviana.

Poate in sensul acesta se poate intelege afirmatia criticului Fl. Mihailescu, potrivit careia poetul a trait drama existentiala in numele umanitatii intregi „aflate irevocabil sub semnul precaritatii, al fragilitatii, al contingentei si al  zadarniciei universale”.[22]

 Aceasta latura existentiala a poeziei bacoviene o depaseste cu mult pe cea nationala, sesizata de  C. Calin, care demonstra, chiar prin „prebacovienii” Neagoe Basarab, Miron Costin, Dimitrie Cantemir s. a., ca „exista o linie bacoviana in psihologia poporului roman”.[23]

            Sigur ca, in aceasta acceptie foarte generala, poezia lui Bacovia are o legatura directa cu o parte esentiala a naturii umane insesi, caci se leaga de acea neliniste funciara a fiintei tot mai amenintate astazi intr-o lume „iesita din tatani”[24]. Or, Bacovia e chiar un poet al acestei crize, al carei limbaj poetic l-a si creat. Ceea ce ar explica, din perspectiva unui argument oricand verificabil, puternica fascinatie exercitata mai ales astazi de poezia lui.

            E limpede ca o opera atat de complexa nu poate fi epuizata printr-un demers critic, oricat de „integrator” sau de exhaustiv s-ar dori el. Tocmai de aceea, o asemenea opera va ramane o provocare continua pentru critica literara. Sansele acesteia de a gasi cea mai eficienta „cale de acces” la opera bacoviana depind de capacitatea ei de a se mula in functie de aceasta opera, cuprinzandu-i continuturile integral si fara a i le deforma. O intelegere flexibila si nuantata, eliberata de prejudecati estetice, poate merge simultan in directia imbogatirii continue a „instrumentarului” critic si a multiplicarii unghiurilor de abordare a liricii. Sigur ca ideala ar fi o abordare care sa mearga in prelungirea spiritului bacovian, de care e impregnata opera.

            Surprinderea acestui spirit, perceptia cea mai adecvata, nu pot fi accesibile unui demers critic „sec”, rece, care ar incerca sa-l incarcereze in canoanele sale.

            Tot atat de nepotrivit ar fi insa si un demers total opus, care sa abordeze poezia cu mijloacele poeziei, mizand totul pe intuitie; conditie sine qua non, aceasta din urma nu poate asigura decat o perceptie fulguranta a inefabilului poetic, fara sa-l aprofundeze decat cu ajutorul unor mijloace specializate. Si poate ca in acest scop, al surprinderii acelui spirit atat de viu al poeziei bacoviene, n-ar fi chiar inutila implicarea psihocriticii si a mitocriticii, alaturi de celelalte demersuri: tematic, structuralist, iconologic, hermeneutic, semiotic si de altele multe ce se vor mai descoperi, cu siguranta. Nostalgia unei metode critice „totale” se justifica perfect mai ales in cazul unei poezii atat de totale cum e cea bacoviana. Caci, daca si Bacovia, ca orice scriitor, se „asaza”, prin opera sa, intr-un anume tipar estetic dominant (simbolismul, in cazul lui), lucrarea scoate totusi in evidenta faptul ca unele opere – si cea bacoviana e chiar etalonul lor – isi asimileaza tiparul respectiv fara a se identifica total cu el insa; printr-un ciudat holomorfism inversat, intregul (opera) are rarul dar de a se identifica practic cu toate partile si in acelasi timp de a le depasi, printr-o dinamica perpetua a creatiei niciodata finite.

            Argumentul fundamental in favoarea abordarii propuse prin aceasta lucrare este, din punctul de vedere amintit, ca poate contribui la configurarea  unei viziuni integratoare a lui Bacovia ca sinteza lirica a sensibilitatii modernului.

            Un Bacovia perceput ca o chintesenta a „conditiei umane” in stare de criza, adica un Bacovia extrem de actual.

           



[1] G. Bacovia, Interviu acordat lui I. Valerian, in G. Bacovia. Opere, ed. cit., p. 395.

[2] C. Trandafir, Poezia lui Bacovia, Bucuresti, Editura Saeculum I. O., 2001,  p. 50.

[3] Ibidem, p. 61.

[4] D. Micu, Modernismul romanesc, Bucuresti, Editura Minerva, 1984, p. 228.

[5] I. B. Lefter, Postfata la G. Bacovia, Poezii. Proza, Bucuresti, Eidtura Minerva, 1987,  p. 229.

[6] C. Trandafir, Op. cit.,p. 49.

[7] Ibidem, p. 51.

[8] N. Manolescu, Metamorfozele poeziei, Bucuresti, Editura Minerva, 1966, p. 23.

[9] Ibidem

[10] Fl. Mihailescu, Lirismul mascat, in Ateneu, nr. 9, an VII, sept. 1971.

[11] I. B. Lefter, Op. cit., p. 238.

[12] Ibidem, p. 230.

[13] Ibidem, p. 241.

[14] Ibidem, p. 241.

[15] I. Pop, Bacovieni, desigurin Ateneu, an 38, nr. 8/383, aug. 2001, p. 5.

[16] M. Scarlat, Istoria poeziei romanesti, vol. II, Momente si sinteze, Bucuresti, Editura Minerva, 1984,  p. 331.

[17]  Ibidem,  p. 331.

[18] C. Trandafir, Op. cit., p. 59.

[19] N. Manolescu, Radicalul Bacovia, in Teme 2, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1975, p. 9.

[20] Ibidem, p. 90.

[21] Th. Codreanu, Complexul Bacovia, Bucuresti, Editura Litera International, 2003, p.554.

[22] Fl. Mihailescu, Bacovia cel mare si sfant, in Viata Romaneasca, Anul 97, nr. 8-9, august, septembrie, 2002, p. 225.

[23] C. Calin, Dosarul Bacovia. Eseuridespre om si epoca, I, Editura Agora, Bucuresti, 1999, p. 17, 18.

[24] N. Manolescu, Radicalul Bacovia, in Teme 2, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1975, p. 95.








Politica de confidentialitate

.com Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 PROIECT DE LECTIE Clasa: I Matematica - Adunarea si scaderea numerelor naturale de la 0 la 30, fara trecere peste ordin
 Proiect didactic Grupa: mijlocie - Consolidarea mersului in echilibru pe o linie trasata pe sol (30 cm)
 Redresor electronic automat pentru incarcarea bateriilor auto - proiect atestat
 Proiectarea instalatiilor de alimentare ale motoarelor cu aprindere prin scanteie cu carburator

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 Proiect diploma Finante Banci - REALIZAREA INSPECTIEI FISCALE LA O SOCIETATE COMERCIALA
 Lucrare de diploma managementul firmei “diagnosticul si evaluarea firmei”

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 CONTABILITATEA FINANCIARA TESTE GRILA LICENTA
 LUCRARE DE LICENTA - FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 Proiect atestat informatica- Tehnician operator tehnica de calcul - Unitati de Stocare
 LUCRARE DE ATESTAT ELECTRONIST - TEHNICA DE CALCUL - Placa de baza
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 Proiect atestat tehnician in turism - carnaval la venezia




Eul liric
Camil Petrescu - Personalitatea scriitorului si opera
Fratii Jderi – Mihail Sadoveanu - Rezumat
O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale - comentariu
Arhetipuri cintice în lirica eminesciana
O noapte furtunoasa - caragiale
Viata lui Mihai Eminescu (rezumat)
Noapte de Decemvrie - comentariu


Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu