Categorii de locuinte si rolul lor in vechea arhitectura romaneasca

CATEGORII DE LOCUINTE SI ROLUL LOR IN VECHEA ARHITECTURA ROMANEASCA

Arhitectura profana a intregului ev mediu, prelungita in tara noastra pana catre mijlocul sec. al XVII-lea, cand incep sa mijeasca elemente de Renastere tarzie si de baroc, mai ales in decoratie, a evoluat mai liber decat cea ecleziastica, prezentand mai multa diversitate in construirea volumelor si distribuirea spatiului interior, variind in functie de destinatia ei si de ierarhia sociala a proprietarilor.

Coreland informatiile izvoarelor scrise cu rezultatele cercetarilor arheologice si cu monumentele pastrate inca, se desprind cu claritate cateva tipuri de locuinte feudale, locuinte care sunt cuprinse sub vechiul termen latin de "casa".

Rafinatul si nefericitul poet roman Ovidiu, exilat in orasul pontic Tomis, vazand pentru prima data modesta locuinta din lemn din asezarile dacice, diferita fundamental de luxoasa "villa" romana cu care era obisnuit, o va numi "casa", termen cu care romanii defineau colibele si locuintele modeste ale celor multi. Acest termen de certa origine latina, mostenit de populatia daco-romana, va fi transmis romanilor de pe tot cuprinsul tarii, dobandind insa o acceptie mult mai larga, de la modesta casa taraneasca din barne pana la fastuoasele palate brancovenesti, cu bogatele lor zugraveli, stucaturi si sculpturi.

Inca din sec al XIV-lea, in documentele slavo-romane se face deosebirea limpede intre diferitele locuinte, raportate la destinatia lor. De aceea, apare in mod distinct termenul "grad" pentru "cetate", o constructie care insuma in primul rand functia militara, dar si pe cea de locuit, apoi termenul "dvor", corespunzand celui de "curte", diferit de cel de "dom", pentru "casa".

In lumina cercetarilor, cunoastem azi importanta rolului politic si social, pe care au dobandit-o in secolele XI-XIV pe tot teritoriul romanesc cnezii si voievozii locali, fapt care a avut repercursiuni si asupra inceputurilor si evolutiei acestui gen de arhitectura. Aceasta este etapa hotaratoare nu numai pentru inmultirea constructiilor ecleziastice si militare de zid, dar si a locuintelor de tip feudal. Cristalizarea statelor de sine statatoare - Tara Romaneasca si Moldova - va reprezenta un pas hotarator si un moment de rascruce pentru intreaga evolutie a arhitecturii feudale romanesti, in care se incadreaza si diferitele tipuri de locuinte. In aceasta noua etapa, domnul, marea boierime si conducatorii bisericii au urmarit sa-si creeze un cadru corespunzator situatiei lor de stapanitori, in care se impuneau ceremonialul si fastul de traditie bizantina. De aceea, pe baza cercetarilor documentare, confirmate de rezultatele descoperirilor arheologice, constatam ca originea celor mai importante curti domnesti (Targoviste, Bucuresti, Siret, Suceava, Baia, Radauti, Hirlau, Iasi, Piatra-Neamt, Vaslui, Bacau etc.) se situeaza catre mijlocul si cea de a doua jumatate a secolului al XIV-lea si la inceputul veacului urmator. In Transilvania, in micile centre ale jupanilor si cnezilor locali din acele "Terrae valahicae", - carora romanii le spun "Tari" -, mentionate in diplomatica apartinand cancelariei regale maghiare, existau locuinte-turn, de tip "donjon". Ele sunt mai bine cunoscute in Maramures si in Tara Hategului.

In evul mediu, la romani numai casa taraneasca era independenta, in mijlocul unei curti cu flori, pometuri si zarzavaturi, locuinta feudala fiind incadrata intr-un ansamblu cu caracter militar, incurajat de puternice ziduri, flancate de turnuri, sau se afla in ansamblul unei curti fortificate in inima orasului, intr-o cetate, intr-o curte intarita pe o mosie sau in cadrul unei manastiri.

Datorita conditiilor istorice particulare ale tarii noastre, create de vasalitatea fata de Imperiul Otoman, caracterul militar al unor constructii, asa cum sunt manastirile, se mentine pana in etapa tarzie a secolului al XVII-lea, ele preluand rolul cetatilor care fusesera partial dezafectate la porunca turcilor, catre mijlocul secolului al XVI-lea. De fapt, la o analiza sumara a modului de fortificare a manastirilor, constatam ca ele reproduc, pana tarziu, arhitectura cetatilor asa cum o cunoastem in veacul al XIV-lea, inainte de transformarile impuse de aparitia artileriei. O incinta rectangulara, flancata de turnuri de aparare la colturi si la intrare, inconjoara complexul de locuit si gospodaresc al manastirii impreuna cu biserica, situata intotdeauna in centrul curtii. Activitatea de fortificare a lacasurilor este vadit sporita chiar in aceasta vreme, daca ne gandim la aspectul de cetate al manastirilor Sucevita, Secu, Dragomirna, Trei Ierarhi (in forma ei initiala), Cetatuia etc.

Incercand clasificarea locuintelor feudale romanesti, in functie de utilitate, vom vedea ca evolutia lor catre palatul conceput ca o constructie de sine statatoare - resedinta de receptie si agrement - incepe relativ tarziu fata de restul Europei, abia in a doua jumatate a secolului al XVII-lea. Cea mai importanta si mai impunatoare, atat ca proportii, si valoare arhitecturala, cat si ca decoratie exterioara si zestre interioara, era desigur locuinta din ansamblul unei curti domnesti. Curtea - denumita in izvoarele de limba slava "dvor" sau "udvor", iar in cele latine "curia" - constituie cel mai caracteristic tip de locuinta feudala romaneasca, pe care il cunoastem, insa, abia din secolul al XIV-lea. Sub acelasi termen se intelegea si acea unitate administrativa, gospodareasca si militara, pe care boierii o stabileau in mijlocul uneia dintre cele mai importante mosii, alegandu-i si o pozitie strategica, iar domnul o inalta in partea mai bine aparata a unui centru urban. La randul lor, domnii dispuneau de curti si pe mosiile principale, asezate pe caile directe de acces intre diferitele orase-resedinte. Cu acelasi termen se definea si ierarhia boierilor care-l slujeau pe domn. Notiunea mai desemneaza ansamblul edificiilor in care isi avea resedinta voievodul sau boierii cu intregul lor aparat administrativ, gospodaresc si militar. Locuinta domneasca, denumita "casa domneasca" sau, de multe ori, "case domnesti", asa cum apare in cronicile si documentele in limba romana, constituia doar o componenta a acestui ansamblu, "un edificiu de sine statator in raport cu curtea", care va corespunde, in textele lui Dimitrie Cantemir, latinescului "palatium". Mai rar - asa cum apare in pisania in limba slavona a palatului facut de Stefan cel Mare in ansamblul curtii domnesti de la Hirlau - se folosea termenul de origine latina "dom". In alte izvoare, cuvantul "dom" are semnificatia de "casa", spre deosebire de "dvor" sau "curte".

Notiunea de "casa" sau "case domnesti" desemneaza curent palatele din ansamblul curtilor cantacuzinesti si brancovenesti, lipsite de fortificatii, din secolul al XVII-lea. Abia in anul 1702, desigur sub influenta Italiei si Transilvaniei, odata cu patrunderea elementelor de Renastere tarzie si de baroc, mai ales in stilul de decoratie, se introduce si termenul italian de "palat", asa cum apare in pisania luxoasei resedinte brancovenesti de la Mogosoaia. In secolul al XVII-lea s-a folosit de catre cronicari si termenul turcesc de "serai", dar in mult mai rare cazuri.

La randul lor, curtile puteau fi de mai multe categorii, pastrandu-si trasatura esentiala de aparare, prin aceasta deosebindu-se de celelalte conace boieresti si palate domnesti. Asa cum le cunoastem in Tara Romaneasca, Moldova, Maramures, Tara Hategului, mai ales pe baza descoperirilor arheologice si uneori pe baza ruinelor inca existente, ele erau situate in partea cea mai inalta a asezarii, dominand valea unui rau din apropiere, constituind si o bariera protectoare. In unele cazuri - ca la Arges, Campulung si Roman - ele par a fi precedat existenta targului, atragand dezvoltarea centrului mestesugaresc si negustoresc; alteori, ele se stabilesc in vecinatatea imediata a nucleului economic existent, care le inconjoara treptat (Targoviste, Pitesti, Suceava, Iasi). Principalele curti de la Arges, Campulung, Bucuresti, Siret, Suceava, Baia - legate de intemeierea statelor feudale romanesti - au avut initial rolul unor resedinte de scaun, dupa sistemul medieval. Numarul lor a fost limitat de turci la mijlocul secolului al XVI-lea, doar la Bucuresti si Iasi, cu toate acestea, domnii au mentinut inca, la poalele muntilor, curtile de la Targoviste si Suceava. S-au mai constituit curti avand caracter temporar, ca puncte de odihna si de aparare pe principalele artere comerciale dintre orase. In general, in literatura noastra de specialitate notiunea de "curte", la inceputurile statelor feudale romanesti, este cu precadere legata de domnie, dar acest tip de locuinta fortificata, dispunand de un grup de aparatori - "curtenii" -, a fost in egala masura folosita si de boierime, in special in etapa anterioara centralizarii statului. La noi, curtile boieresti echivalau de fapt cu castelele marilor feudali din occidentul Europei. Pe baza izvoarelor documentare, s-au putut identifica patru curti boieresti inca din veacul al XIV-lea, numarul lor sporind in timpul lui Alexandru cel Bun. Astfel de curti dominau, prin asezarea lor, punctele obligatorii de trecere, fiind inaltate pe promontorii pentru a indeplini scopul militar de aparare si control al unei anumite zone. Documentele secolului al XV-lea fac deosebire neta intre curtile boieresti si casele acelorasi familii. De aceea, nu pare defel indreptatita ideea identificarii locului de bastina al unui boier cu curtea sa, deoarece in satul sau de origine putea fi casa, dar nu neaparat si curtea sa, care presupunea alegerea unui loc strategic cu posibilitati de aparare, inzestrat cu un sistem de fortificatie, fie el cat de rudimentar, din lemn si pamant, si existenta unui grup de curteni - aparatorii si slujitorii feudalului.

Insemnatatea militara a curtilor boieresti descreste treptat in vremea lui Stefan cel Mare, cand se constata in schimb sporirea numarului si amploarea curtilor domnesti.

Unele curti ale marilor boieri din secolele XV-XVI din Moldova, se pot localiza precis pe baza bisericii - paraclis, destinata si ca loc de ingropare, din imediata vecinatate a casei, singura care mai dainuieste, rupta din intregul ansamblu arhitectonic. Configuratia accidentata a terenului, urmele de zidarie cu mortar si numeroasele fragmente ceramice, aflate in preajma bisericii, ne ajuta sa determinam exact locul fostelor curti boieresti, asa cum sunt acelea de la Dolhestii - Mari (jud. Suceava), apartinand cumnatului lui Stefan cel Mare, Sendrea (cca. 1480); aceea a logofatului Tautu de la Balinesti (jud. Suceava), cu biserica din 1496; acelea ale lui Luca Arbure de la Arbore (jud. Suceava) si Sipote (jud. Iasi); a vornicului Gavril Trotrusan de la Parhauti, din 1522, precum si aceea de la Zaharesti (jud. Suceava), a lui Nicoara Harcovici, parcalab de Hotin, din 1542. La randul lor, manastirile detineau in aceasta vreme curti, intocmai ca si marii boieri. Ele sunt atestate intr-un document din 7 aprilie 1458, in care se vorbeste de cele "doua curti" apartinand manastirii Bistrita (jud. Neamt). In ansamblul unei astfel de curti domnesti, boieresti, manastiresti sau episcopale era reunit un personal numeros, in afara de curtenii cu rol de aparare. Era vorba de vornicii care imparteau dreptatea, de diecii care redactau corespondenta si actele oficiale si de alti mici dregatori cu rosturi gospodaresti si administrative.

Lupta pentru centralizarea statului dusa de Stefan cel Mare va diminua simtitor si rolul curtilor boieresti, dupa aceasta vreme, cel putin pentru Moldova, notiunea de curte identificandu-se cu aceea de locuinta si gospodarie a boierilor, ceea ce in secolul al XVII-lea va deveni "conacul". Mentionam, insa, ca pana tarziu, in secolul al XVIII-lea, chiar daca nu vor mai avea rolul din trecut, unele dintre ele isi vor pastra aspectul fortificat, datorita zidului care le inconjoara.

Un tip mai deosebit care se mai pastreaza pe teritoriul tarii noastre, vadind o etapa inca si mai veche, legata de inceputurile feudalismului, este "locuinta-turn", pe care o gasim in Maramures, construita din lemn si piatra (Cuhea si Oncesti) si in Tara Hategului (Rachitova, Malaiesti, Raul de Mori, Cetatea de Colt, Turnul de la Crivadia). Cnezii si jupanii locali au inaltat astfel de turnuri izolate, alteori inconjurate cu o incinta tot de piatra, elipsoidala sau poligonala neregulata, pe boturi de deal sau pe cate o stanca, punct obligatoriu de trecere, cu o larga perspectiva asupra privelistilor din jur, asa cum sunt acelea care se mai pot vedea inca, ruinate, la Rachitova, Cetatea de Colt si Malaiesti, toate din secolul al XIV-lea. In alte cazuri, locuinta feudala a disparut, supravietuind peste veacuri numai biserica-paraclis din imediata ei vecinatate. In aceasta situatie sunt ctitoriile cneziale din Tara Hategului (Streiu, Streiu-Sangiorgiu, Santamaria-Orlea etc.). Cercetarile intreprinse de ctitoria Candestilor de la Streiu-Sangiorgiu au dat la iveala si vestigiile unei curti, in vecinatatea bisericii, intregul ansamblu, la origine din lemn, din secolul al XI-lea, fiind inlocuit curand cu constructii de piatra.

Apartinand aceleiasi familii de locuinta-turn, in Oltenia s-a pastrat "cula", similara - ca functie si origine mai indepartata - cu locuinta feudalitatii in prima ei etapa, atat in Europa, cat si in Orientul Apropiat. Ele sunt anterioare secolului al XVIII-lea. Prin structura si sistemul lor de constructie, ele sunt evident legate de locuinta-turn bizantina, raspandita in lumea balcanica, de unde au trecut si in nordul Dunarii.

Un alt tip de locuinta medievala romaneasca este aceea existenta in ansamblul manastirilor, pe care o numim "locuinta manastireasca". In aceasta notiune includem atat casa domneasca destinata special primirii ctitorului sau altor oaspeti alesi, cat si "staretia" sau "casa egumeneasca". Pentru studiul in ansamblu al locuintei medievale, manastirile ne mai ofera insa si alte elemente: "trapeza" sau sala de mese, "baia" si "chiliile". Aceste edificii existente in ansamblul unei manastiri corespund unor nevoi minime de viata colectiva, dar si unor functiuni mai complexe, de receptie si fast, sub acest raport fiind, in unele cazuri, similare curtilor domnesti. Cercetarea locuintei manastiresti, legata de cea oraseneasca, ca si de conac sau palat, ne foloseste pentru a dobandi imaginea mai unitara a arhitecturii profane. Importanta acestei categorii de locuinte ne apare cu atat mai mare cu cat, datorita vicisitudinilor istorice, prea putine palate si curti domnesti s-au pastrat pana la noi, iar vechile case orasenesti, folosind in mare parte lemnul ca material de constructie, au disparut, fiind cunoscute mai ales pe baza vestigiilor arheologice. Cercetand edificiile manastirilor in raport cu orasele, satele si principalele drumuri din tara noastra, ne apare azi tot mai clar faptul ca aceasta categorie de monumente aveau un rol de veghe, de refugiu si aparare in caz de pericol. Caracterul defensiv al manastirilor, mai accentuat in Moldova, se mentine pana in secolul al XVIII-lea. Stim ca domnii, in imprejurari grele, se refugiau aici cu familia, alteori isi adaposteau averea. De asemenea, cercetand documentele, constatam ca domnul venea la sarbatoarea hramului bisericii pentru a petrece cateva zile, acordand cu aceasta ocazie manastirii si unele privilegii. Astfel de locuinte - incepand cu modestele case domnesti de la Bistrita si Probota, trecand printr-o etapa intermediara reprezentata de cele de la Slatina si Moldovita pentru a ajunge la impresionantele staretii de la Dragomirna, Trei Ierarhi si cetatuia sau palatele domnesti de la Galata, Plumbuita, Hurezi, Dintr-un Lemn, Vacaresti etc. - ne ofera imaginea unitara a evolutiei locuintei domnesti in tara noastra de-a lungul a patru secole.

BIBLIOGRAFIE

Nicolescu, Corina: "Case, conace si palate vechi romanesti", Bucuresti, Editura "Meridiane", 1979.

https://www.monumenteromania.ro/

Cetatea Devei

Cetatea Alba

Cetatea Rasnov

Muzeul de Etnografie din Campulung

Casa Cantacuzino din Serbesti, Judetul Neamt

Casa Belu din Urlati, Judetul Prahova

Cula lui Tudor Vladimirescu

Casa Cartianu din Gorj

Palatul lui Constantin Brincoveanu de la Mogosoaia (1702)

Casa domneasca de la Manastirea Brebu, Judetul Prahova