Legea morala si normele sociale

Legea morala si normele sociale

Nu exista popor, indiferent de nivelul culturii sau civilizatiei pe care se afla, a carui viata sociala sa nu fie reglementata printr-o serie de prescriptii, norme, reguli, interdictii, restrictii, etc. Dupa cum ordinea fizica se refera la fenomenele naturii, iar ordinea logica la activitatea gandirii umane, tot asa si ordinea morala se leaga in mod obligatoriu de comportamentul moral al oamenilor.

Kant foloseste conceptul de lege cu un rost definitoriu pentru stiinta eticii. Spre deosebire de legile naturii, legile studiate de etica sunt 'legi ale libertatii'. In timp ce 'legile naturii' sunt legi conform carora se intampla totul, 'legea morala' (la Kant, 'legile vointei') este legea conform careia trebuie sa se intample totul. Legea morala nu are caracter de constrangere, ca cea juridica, de exemplu, dar impune totusi sanctiuni, si pedepse daca nu este respectata. Legea morala impune datoria de a face bine, interzice savarsirea raului, ofera sfaturi morale, etc. Prin aceasta lege nu se poate impune, intotdeauna si oricui, realizarea unui bine determinat, lasand libertate in alegere si actiune. Legea morala are ca obiect binele, care are scop suprem, fericirea.

Legea morala pe care se bazeaza legea datoriei si a drepturilor, vizeaza: ordinea morala, inviolabilitatea persoanei, responsabilitatea actiunilor, etc, implicand libertatea.

Raspunsurile la problemele morale le putem afla din morala comuna, din obiceiuri, din standardele comunitatii in care traim. Dar morala comuna este nereflectiva. Atunci cand o adoptam, tendinta este sa ne luam dupa altii, fara sa ne intrebam de ce si nici daca este bine sau drept sa o facem.

Legea ar trebui sa fie expresia practica a perceptelor morale, si ceea ce conteaza sunt perceptele morale si nu "legea". Trebuie sa fim onesti in felul in care ne indeplinim responsabilitatile si in felul in care interactionam unul cu altul. Persoanele cu intentii dubioase sunt discret identificate si evitate. In lumea afacerilor cineva care se lauda cum a inselat sau cum a furat pe cineva va fi evitat in mod tacit.

Termenul de 'norma' este definit ca regula obligatorie dupa care trebuie sa se conduca cineva sau ceva, conducand la cel de 'normal', adica conform unei norme, unor reguli. Normalitatea apare astfel ca o masura a respectarii normelor, a constrangerilor si prescriptiilor societatii careia ii apartine persoana respectiva. Anormalitatea, comportamentul in afara normelor, provoaca efecte negative asupra lui. Respectarea normelor apare ca o constrangere a societatii asupra membrilor ei.

Normele, asadar, nu vin din interiorul individului, ele sunt exterioare lui si provin din obiceiurile, legile, traditiile unei societati sau grup social care isi constrange astfel membrii sa adopte conduite si comportamente care sa corespunda asteptarilor acelei societati sau grup social.

Norma, ca 'nomos' al vechilor greci (respectare a ordinii si legilor instituite de zei) isi gaseste corespondent si in spiritualitatea asiatica. Dao, 'Calea', are mai multe forme: Dao al cerului, Dao al oamenilor si Dao al omului, forme diferite una de alta dar care se influenteaza ierarhic de sus in jos. Normele evolueaza odata cu societatea care le construieste si aplica datorita evolutiei altor segmente ale aceleiasi societati: politic, economic, religios .

Normele sociale sunt impuse, promovate si perpetuate astfel:

sunt interzise acele comportamente sau conduite care aduc atingere valorilor societatii sau grupului social;

sunt recomandate, aprobate acele comportamente sau conduite care ajuta la integrarea individului ca membru al societatii;

sunt obligatorii acele comportamente care conserva ordinea acelei societati.

Nerespectarea normelor si modelelor societatii denota un comportament deviant, o iesire din normalitatea vietii si ordinii sociale.

Normele morale trebuie sa se supuna principiului universalitatii, cu alte cuvinte, sa fie aplicabile oricui, oricand, oriunde. Ele ar trebui sa aiba caracter absolut si obiectiv: sa nu depinda de credinte, sentimente, obiceiuri particulare, nici de vointa arbitrara a cuiva aflat in pozitie de putere normativa.

Universalismul presupune ca exista "reguli etice universale si obiective, si aceasta, fara a exista un cadru etic, care este deja suplinit de conventii si tratate incheiate, afacerile la nivel international neputand altfel exista". Cei care adopta pozitia universalista sustin ca exista o larga acceptiune a mai multor principii ale afacerilor in intreaga lume. Universalistii sustin, insa, ca exista o intelegere conceptuala raspandita printre toti oamenii cu privire la moralitatea acesteia. Relativismul sustine ca nu exista standarde absolute, universale. Ele difera in functie de comunitate si istorie.

Relativismul individual, presupune ca, nu exista un principiu absolut legat de ceea ce este drept sau nedrept, bine sau rau; in orice situatie, ceea ce este bine sau rau trebuie lasat la latitudinea si indemana individului sau indivizilor implicati in respectiva situatie. Un individ cu o conceptie pur relativista poate sustine faptul ca practicile care sunt interzise in mod universal de catre majoritatea societatilor, cum ar fi, de exemplu, incestul, canibalismul, sclavia, nu sunt nici bune, dar nu sunt nici gresite, ele pur si simplu depind de credintele fiecarui individ si numai de el.

Relativismul cultural defineste 'ceea ce este drept sau gresit, ceea ce este bun sau rau si care depinde de cultura fiecaruia". De exemplu, daca irlandezii considera avortul ca fiind din punct de vedere moral gresit, atunci avortul nu este acceptat din punct de vedere moral in aceasta tara. Daca suedezii nu considera ca avortul este gresit din punct de vedere moral, atunci acestia il vor accepta din punct de vedere moral. Nu exista un principiu universal la care suedezii sau irlandezii sa se raporteze, pentru a determina daca aceasta practica este cu adevarat gresita sau nu.

Normele de conduita au existat in toate timpurile (date, obiceiuri, legi); acestea s-au transmis prin educatie, din generatie in generatie.

Norma morala reprezinta un instrument de constrangere morala, de ingradire: un model prescriptiv acceptat si recunoscut de membrii societatii; un standard, etalon de comportament social.

Normele, in general, se elaboreaza prin doua modalitati:

neorganizat (neinstitutionalizat): spontan, difuz (cutume, obiceiuri, traditii);

organizat (institutionalizat): de catre organizatii, institutii, agentii specializate.

Normele au ca scop reglementarea normativa si integrarea sociala:

creeaza un sistem de drepturi si obligatii, interdictii in diferite contexte sociale;

asigura cadrul normativ pentru: ordinea juridica si sociala;

permite evitarea si rezolvarea conflictelor;

arata ceea ce trebuie sa fie intr-o societate (nu ceea ce este);

nu stabilesc puncte, ci o "zona" in care sunt permise si limite de variatie.

Normele morale se pot clasifica astfel:

1. Norme generale (universale): sunt prezente in toate tipurile de comunitati umane, au durabilitate in timp si influenteaza toate activitatile umane (cinstea, demnitatea, sinceritatea, loialitatea, generozitatea);

2. Norme particulare: se adreseaza unor comunitati umane determinate, vizand activitati umane particulare (normele vietii de familie, cele specifice anumitor activitati profesionale (medici, avocati, profesori, sportivi, economisti etc.));

3. Norme speciale: se manifesta in cadrul unor grupuri restranse si uneori in ocazii speciale (norme de protocol, codul manierelor elegante, reguli de eticheta in afaceri).

Daca ar fi sa ierarhizam importanta nivelurilor la care ar trebui aplicate standardele etice am putea spune ca cele mai elementare reguli pe care ar trebui sa le respecte o organizatie sunt legate de propriul client si propriul angajat.

In privinta clientului, o tranzactie desfasurata (sau o negociere) trebuie sa plece de la supozitia generala ca ambele parti sunt dotate cu discernamant, ca sunt capabile sa-si dea seama de riscuri, ca sunt responsabile si bine intentionate. Legat de angajati, trebuie sa reamintim ca de multe ori oamenii sunt tratati ca o simpla forta de munca si nu ca un scop in sine.

Asezarea relatiilor dintre angajati si firme pe temeiuri etice este necesara cu atat mai mult cu cat analiza sistemica a organizatiilor pune in evidenta existenta celui mai valoros activ utilizat in procesul muncii - resursele umane.[1] Desi acest activ nu apare explicit in documentele organizatiilor, adeseori succesul organizational depinde de modul in care resursele umane sunt tratate la locul de munca, cu consecinte importante in operationalizarea obiectivelor strategice stabilite.

Normele pot sa fie formulate:

- ca imperativ categoric: ce trebuie sa faca oricine, oricand si oriunde intr-o anumita situatie (arata ce este obligatoriu sa facem sau sa ne abtinem sa facem).

- ca imperativ ipotetic: arata ce este dezirabil (ce ar trebui) sa facem sau sa ne abtinem sa facem in anumite situatii.

O norma poate sa contina interdictii (de exemplu: Sa nu ucizi decat in legitima aparare!), permisii (Poti sa nu te supui ordinelor daca ele incalca drepturile omului) sau obligatii (Tine-ti promisiunile!).