Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice
Acasa » afaceri » afaceri
Modalitatile de finantare si costul finantarii firmei

Modalitatile de finantare si costul finantarii firmei




MODALITATILE DE FINANTARE SI COSTUL FINANTARII FIRMEI

Decizia de finantare in managementul financiar al firmei



Ca expresie operationala a finantelor firmei (intreprinderii), managementul financiar cuprinde un ansamblu de decizii, operatiuni si modalitati de organizare a activitatii financiare in vederea procurarii si utilizarii capitalurilor in scopul obtinerii, repartizarii si utilizarii rezultatului final, respectiv profitului.

Conducerea activitatii financiare se realizeaza prin intermediul deciziilor financiare prin care se hotarasc anumite masuri pentru solutionarea unei probleme sau care implica programarea evenimentelor viitoare. Deciziile financiare trebuie privite in interactiune cu asteptarile diferitilor agenti economici. Deoarece intreprinderea este in concurenta pe piata capitalurilor, efectul deciziilor financiare trebuie sa satisfaca inainte de toate asteptarile ofertantilor de fonduri, actionari si creditori financiari. Aceste asteptari sunt comensurate in termeni de rentabilitate si risc, notiuni care reprezinta esenta logicii deciziilor financiare. Totodata, efectul deciziilor financiare trebuie sa raspunda si asteptarilor personalului intreprinderii, care pretinde in schimbul prestatiei sale o remunerare adecvata si o stimulare in functie de rezultate.

Decizia de finantare reprezinta optiunea intreprinderii de a-si acoperi nevoile de finantare a proiectelor avute in vedere fie prin fonduri proprii, fie prin imprumuturi, fie in participatie. Oricum ar fi ea, decizia de finantare este proprie fiecarei intreprinderi si fiecarui proiect in parte. Nu exista o decizie optima pentru toate intreprinderile indiferent de conditiile de loc si de timp.

In toate cazurile, insa, decizia de investire primeaza deciziei de finantare. Oricare ar fi structura financiara a unei intreprinderi, adica raportul dintre fondurile proprii si creditele utilizate, daca ea este rentabila nu poate avea greutati de finantare.

Altfel spus, problema structurii financiare nu se pune daca rentabilitatea obtinuta sau previzionata este superioara costurilor de finantare.

Adoptarea unei decizii de finantare inseamna a opta intre fondurile proprii si credite bancare in vederea finantarii unui proiect oarecare sau adoptarea unei ponderi anumite a fondurilor proprii fata de creditele bancare.

O intreprindere rentabila va gasi intotdeauna capitaluri pentru finantarea proiectelor sale, chiar daca structura sa financiara este indatorata. Mai mult chiar, efectul de indatorare va actiona pozitiv asupra rentabilitatii generale a intreprinderii daca pe ansamblu rata rentabilitatii este superioara ratei dobanzii.

Deciziile de investitii sunt decizii de cheltuire a capitalului care conduc la achizitionarea sau construirea unui activ in vederea obtinerii de fluxuri de lichiditati viitoare. Investitiile cresc valoarea intreprinderii si de aceea deciziile care stau la baza lor sunt decizii strategice. Sporirea de valoare a intreprinderii denota ca investitia este rentabila si ca rentabilitatea investitiei este superioara costului sau de finantare.

Deciziile de finantare vizeaza modul de finantare a activului intreprinderii, respectiv sursele de procurare a capitalurilor necesare. In fond decizia de finantare cuprinde trei tipuri majore de decizii:

- alegerea structurii de finantare, respectiv stabilirea raportului intre capitalurile proprii si cele imprumutate;

- politica de dividend, respectiv optiunea pentru reinvestirea rezultatului sau distribuirea sa;

- alegerea intre finantarea interna, respectiv autofinantare si cea externa, din capitaluri provenite de la actionari sau creditori financiari.

De aceea deciziile de finantare sunt tot decizii strategice, deoarece influenteaza in mod direct valoarea intreprinderii, si, implicit, eficienta activitatii acesteia.

Intre deciziile de investitii si cele de finantare exista o interconditionare in sensul ca optiunea pentru investitii determina nivelul capitalurilor de finantare si necesitatea gasirii surselor de acoperire, dar si nivelul surselor de finantare este hotarator in adoptarea deciziei de investitii. O gestiune financiara optima presupune o corelare a duratei de exigibilitate a sursei, cu durata de existenta a activului procurat cu acesta, pentru a nu determina goluri de surse.

Circuitul financiar pune in evidenta fluxurile de lichiditati ca rezultanta a diverselor decizii financiare. Prima data, capitalul constituit prin confruntarea pe piata financiara a cererii de capital cu oferta detinatorilor de disponibilitati este investit in active imobilizate si stocuri de active circulante necesare realizarii ciclului de exploatare. Din vanzarea produselor sau serviciilor rezulta lichiditati prin care se achita obligatiile fata de aducatorii de capital. Ceea ce ramane, ca si, eventual, sumele din operatiile de dezinvestire, sunt reintegrate in noi cicluri de operatiuni de investitii, de exploatare si financiare, ceea ce asigura continuitatea activitatii intreprinderii.

Operatiunile financiare sunt actiuni concrete prin care se procura si utilizeaza capitalurile, in vederea obtinerii si repartizarii rezultatelor finale. Determinarea costului capitalului si alegerea unei structuri financiare optime sunt operatiuni financiare calitative care contribuie la cresterea eficientei activitatii financiare.

Adoptarea deciziilor financiare si efectuarea operatiunilor financiare pentru aplicarea deciziilor se pot realiza numai intr-un cadru organizatoric adecvat exercitarii functiei financiare a intreprinderii, ce reprezinta a treia componenta a gestiunii financiare.

Realizarea unei gestiuni financiare de intreprindere optima, adica obtinerea maximului de rezultate in urma alocarii si gospodaririi capitalului si celorlalte categorii de resurse presupune respectarea urmatoarelor reguli de baza:

.selectarea si desfasurarea de activitati sau realizarea de produse din gama de fabricatie numai daca prezinta rentabilitate;

dezvoltarea si diversificarea intreprinderii prin investitii noi, atata timp cat rentabilitatea sperata pentru acestea este superioara costului capitalului utilizat pentru finantare; se are in vedere ca randamentul marginal al investitiilor inregistreaza tendinta de scadere, iar costul capitalului creste pe masura sporirii nevoii de resurse pentru finantarea unor investitii insemnate (costul capitalurilor proprii prin pretinderea de catre actionari a unei rentabilitati ce inglobeaza o cota de risc in crestere pe masura investirii, iar costul capitalului imprumutat datorita cererii de capital in crestere);

.scadenta sursei de finantare sa fie superioara sau cel putin egala cu durata de existenta a activului creat pe seama acesteia; in acest fel, se asigura solvabilitatea si lichiditatea intreprinderii, evitandu-se falimentul;

intreprinderea sa urmareasca cresterea gradului de indatorare atata timp cat rentabilitatea capitalului investit sau rentabilitatea economica (Re) este mai mare decat rata costului capitalului imprumutat (rd), intrucat sporeste averea actionarilor (efectul de levier financiar al indatorarii ).

1.2.Modalitati de finantare si costul finantarii

Decizia de finantare, care sta la baza formarii capitalului intreprinderii, poate fi realizata prin doua modalitati: finantarea interna si finantarea externa.

Daca se are in vedere structura capitalului prezentata, capitalurile proprii si imprumutate, exista doua cai de procurare a acestuia: crearea capitalurilor proprii si indatorarea.

Finantarea prin capitaluri proprii. Costul capitalurilor proprii

Capitalurile proprii reprezinta ansamblul finantarilor pe care proprietarii firmei le-au adus in firma fie prin aporturi directe (constituirea si sporirea capitalului social), fie indirect, prin renuntarea integrala sau partiala la remunerarea ce li s-ar fi cuvenit sub forma de dividende, respectiv prin autofinantare.

Constituirea capitalului social se realizeaza in baza actului constitutiv ce se poate prezenta sub forma contractului de societate, numai sub forma statutului sau sub forma unui inscris unic ce cuprinde contractul si statutul societatii.

In actul constitutiv, trebuie inscris aportul asociatilor sau actionarilor la constituirea capitalului social, aport ce poate fi subscris in numerar si in natura. Constituirea capitalului social este conditia fundamentala a infiintarii societatii comerciale, notiunea de capital social fiind inseparabila de cuvantul societate.

Aporturile in numerar sunt obligatorii la constituirea oricarei forme de societate. De asemenea, aporturile in natura sunt admise la toate formele de societate. Aceste aporturi se realizeaza prin transferarea drepturilor corespunzatoare si prin predarea efectiva a bunurilor ce constituie aport in natura catre societate.

Aportul asociatilor (actionarilor) la capitalul social nu este purtator de dobanzi.

Termenul de aport are mai multe acceptiuni[1]. O prima acceptiune consta in obligatia pe care si-o asuma asociatii(actionarii) de a contribui la formarea capitalului social. Intr-o alta acceptiune aportul desemneaza operatia juridica care consta in punerea efectiva a anumitor sume de bani sau bunuri la dispozitia societatii. In mod uzual, prin aport se intelege valoarea patrimoniala cu care fiecare asociat (actionar) convine sa contribuie la infiintarea societatii, sau sporirea capitalului social, in conditiile si la termenele stabilite.

Capitalul social este sursa de capital cu exigibilitatea cea mai indepartata, practic nedefinita, pana la lichidarea intreprinderii, caz in care actionarii sunt indestulati din partea ramasa dupa onorarea creditorilor. Recuperarea capitalurilor investite inainte de lichidarea societatii se face prin vanzarea partilor sociale sau actiunilor altor persoane.

Capitalul social prevazut la infiintarea intreprinderii poate fi modificat, ulterior, in functie de necesitatile si politica de finantare, cel mai adesea in sensul sporirii acestuia.

Sporirea capitalului social se realizeaza pe parcursul activitatii si ea consta fie dintr-un aport in numerar care contribuie la imbunatatirea lichiditatii intreprinderii si a structurii financiare a acesteia, respectiv a raportului datorii/capitaluri proprii, fie printr-o simpla regularizare contabila fara miscare de fonduri in cazul incorporarii rezervelor intreprinderii. In cazul convertirii datoriilor in capital social, desi nu se produce o sporire efectiva a disponibilitatilor banesti se imbunatateste capacitatea de plata si, ce este mai important, se imbunatateste si structura financiara a intreprinderii creand premisa contractarii de noi credite ulterior.

Sporirea capitalului social se realizeaza, in mod normal, prin urmatoarele procedee[2]:

-emisiunea de noi actiuni;

incorporarea de rezerve sau profituri nerepartizate;

-conversiunea datoriilor intreprinderii;

-absorbtia totala sau partiala a unei intreprinderi.

a) Emisiunea de noi actiuni

Dupa modul in care subscrierea noilor actiuni se face prin aport in numerar sau in natura se produc si influente financiare in activitatea intreprinderii.

Calea cea mai intalnita de sporire a capitalului social o reprezinta aportul in numerar. Aceasta modalitate este decizia adunarii generale extraordinare a actionarilor, de regula, cand nu exista modalitati de finantare mai acceptabile sau nu mai exista posibilitatea de indatorare datorita structurii financiare existente (se stie ca bancile acorda credite pana la o anumita proportie din capitalul social, considerata acoperitoare in caz de lichidare a intreprinderii).

In scopul protejarii actionarilor existenti de orice transfer de bogatie prin alegerea unui pret de emisiune prea slab, intreaga emisiune suplimentara se ofera spre subscriere acestora in interiorul unui termen de manifestare a dreptului de preferinta, proportional cu cota detinuta. Detinerea acestui drept preferential de subscriere (DPS) da posibilitatea subscrierii de noi actiuni cu titlu ireductibil (care nu poate fi micsorat); actionarii pot cere un numar de actiuni superior celui ce corespunde DPS sau, dar atunci cererea sa este cu titlu reductibil; in fine DPS este cedabil si ca atare face obiectul unei cotatii.

Fixarea pretului de emisiune a actiunilor noi este o operatie delicata in cursul careia emitentul trebuie sa evite doua piedici:

-stabilirea unui pret de emisiune prea apropiat de valoarea de piata actuala a actiunilor risca esuarea emisiunii; potentialii investitori externi necunoscand la fel de bine intreprinderea ca vechii actionari se intreaba in legatura cu viabilitatea cursurilor de emisiune pretinse si, in consecinta, nu accepta sa subscrie decat daca pretul de emisiune este destul de mult inferior valorii de piata a titlului;

-fixarea unui pret de emisiune prea mic, creeaza impresia vechilor actionari ca vor fi spoliati de noii actionari care cu un pret mic castiga dreptul la profit si dividende; ei ar putea eventual sa se gandeasca ca ar fi preferabil sa renunte la titlurile lor, ceea ce ar conduce la scaderea cursului si ar face si mai dificila sporirea capitalului.

Fixarea pretului de emisiune si, deci, a primei de emisiune ca diferenta intre pretul de emisiune si valoarea nominala a titlului este astfel decizia financiara cea mai importanta cu ocazia sporirii capitalului.

Sporirea capitalului social prin aportul in natura, are ca efect sporirea numarului de actiuni ce are ca substanta un activ real si nu monetar. Desi nu imbunatateste lichiditatea intreprinderii, imbunatateste raportul capitaluri proprii/datorii ce se reflecta pozitiv in pozitia viitoare a creditorilor financiari, respectiv bancilor finantatoare. Daca aceasta posibilitate este un fapt convingator, exista dificultati de evaluare a bunurilor aduse ca aport la capitalul social si, de aceea, modalitatea imbraca caracterul de exceptional. Daca, totusi, se agreeaza, atunci procedura de evaluare presupune nominalizarea de experti acceptati de ceilalti actionari.

b)Incorporarea de rezerve sau profituri nerepartizate

Sporirea capitalului social prin incorporarea rezervelor, apare ca rezultat al politicii de autofinantare: intr-o prima faza, profitul este asezat in rezerve pentru ca apoi sa fie integrat in capitalul social, intreprinderea refuzand orice posibilitate de distribuire a acestor rezerve.

Aceasta operatiune nu se reflecta in vreun flux de fonduri, impactul sau constand in intarirea increderii tertilor fata de acest angajament al actionarilor de a-si pastra fondurile in societate. Modificarea, practic, nu opereaza decat in interiorul capitalurilor proprii, marirea capitalului social avand ca efect diminuarea cu aceeasi suma a rezervelor si fondurilor proprii.Scopul cresterii de capital prin incorporarea rezervelor este, cel mai adesea, acela de a armoniza capitalul social cu volumul de activitate al intreprinderii si nu se poate realiza decat cu aprobarea adunarii generale extraordinare a actionarilor.

Cresterea capitalului social prin incorporarea rezervelor se poate realiza prin doua modalitati:



-fie prin cresterea valorii nominale a actiunilor existente;

-fie prin cresterea numarului de actiuni care se distribuie gratuit actionarilor existenti.

Fiecare din aceste modalitati produce influente financiare.

Atunci cand incorporarea rezervelor nu da nastere la o emisiune de actiuni gratuite, ci se realizeaza prin cresterea valorii nominale a actiunilor vechi, necrescand numarul actiunilor intreprinderii, pe piata financiara cursul bursier nu este influentat imediat.

Ulterior, poate sa aiba loc o crestere a cursurilor, atunci cand intreprinderea asigura o crestere a profiturilor repartizate sub forma de dividende.

In cazul emisiuni de noi actiuni, datorita faptului ca oferta suplimentara de actiuni poate conduce la scaderea cursului actiunilor, protectia vechilor actionari se asigura prin intermediul unui cupon, care poate fi negociat la bursa in acelasi mod ca actiunile cotate ale intreprinderii, denumit drept de atribuire (DA), care se acorda gratuit vechilor actionari corespunzator fiecarei actiuni vechi.

c)Conversiunea datoriilor intreprinderii

Aceasta presupune cresterea capitalului social prin incorporarea datoriilor sau transformarea datoriilor pe termen scurt in datorii pe termen mediu si lung, caz in care are loc cresterea capitalurilor permanente ale intreprinderii. Cresterea capitalului social prin incorporarea datoriilor se face numai cu acceptul furnizorilor si creditorilor intreprinderii, prin renuntarea actionarilor existenti la dreptul preferential de subscriere. Aceasta transformare a datoriilor pe termen scurt in capital are ca efect cresterea fondului de rulment prin cresterea capitalului social, crestere care este asimilata unei emisiuni de actiuni in numerar daca este vorba de creante lichide, datorii fata de creditori si cresterii aportului in natura la capitalul social daca este vorba de creante in natura, fata de furnizori.

d)Absorbtia totala sau partiala a altei intreprinderi are ca efect cumularea partii de capital social al intreprinderii absorbite.

Autofinantarea determina cresterea capitalurilor proprii prin retinerea in totalitate sau in parte a sumei cuvenita ca remuneratie anuala a actionarilor pentru acoperirea nevoilor de finantare ale intreprinderii si a sumei corespunzatoare participarii activelor imobilizate la crearea noilor utilitati sub forma amortizarii. Deci, autofinantarea corespunde, in principal, cotei din profitul net capitalizate in intreprindere si amortizarii activelor imobilizate.

Autofinantarea este aptitudinea intreprinderii de a-si finanta utilizarile durabile (investitii in active imobilizate, rambursarea creditelor pe termen mediu si lung, cresterea necesarului de fond de rulment ca urmare a cresterii capacitatii de productie) pe seama fondurilor proprii ca parte a capitalurilor proprii .

Deci, autofinantarea depinde de puterea economica a intreprinderii de a impune anumite reguli cu furnizorii sau clientii, de capacitatea de negociere cu salariatii, actionarii si creditorii, precum si de politica etapei de dezvoltare a girantului economiei, statul.

Costul capitalurilor proprii

Din perspectiva juridica si contabila, notiunea de cost al capitalurilor proprii nu prezinta nici o semnificatie concreta . De fapt, dintr-o asemenea perspectiva costul corespunde unor prestatii pe care intreprinderea se obliga sa le faca tertilor pentru aportul lor cu resurse reale sau financiare. Astfel, plata salariilor, a chiriilor sau a dobanzilor apare ca o contrapartida obligatorie pentru utilizarea de catre intreprindere a fortei de munca, a bunurilor sau a capitalurilor.

Dintr-o asemenea perspectiva, capitalurile proprii nu apar ca generatoare de costuri, pentru ca nu ocazioneaza nici o obligatie juridica de remunerare a profitului in folosul asociatilor sau actionarilor intreprinderii. Este ratiunea pentru care varsarea dividendelor nu este considerata de contabilitate ca o cheltuiala baneasca deductibila din rezultat, ci ca o prelevare efectuata asupra rezultatului deja calculat, dupa luarea in considerare a ansamblului veniturilor si cheltuielilor.

Dar daca recurgerea la capitaluri proprii nu antreneaza pentru intreprindere nici o constrangere juridica de remunerare, ea antreneaza, totusi, o constrangere economica, care ii impune sa asigure o anumita remunerare a asociatilor (actionarilor) sai, pentru a nu se priva de orice posibilitate viitoare de finantare prin fonduri proprii. In fapt, o intreprindere care ar asigura asociatilor (actionarilor) sai o remunerare insuficienta nu mai poate fi in masura sa solicite noi aporturi de capitaluri proprii.

Costul capitalului propriu este egal cu rata de rentabilitate ceruta de actionarii intreprinderii. Aceasta depinde de marimea profitului viitor si de hotararea adunarii generale a actionarilor, cu privire la proportia distribuirii profitului net al exercitiului pentru dividende.

Cu alte cuvinte, costul capitalului propriu este determinat de elemente previzibile dar cu un grad probabilistic ridicat de realizare, fata de costul capitalului imprumutat care se calculeaza cu exactitate mai ales cand rata dobanzii este fixa.

Costul capitalurilor proprii priveste totalitatea capitalurilor proprii indiferent de originea acestora, adica externa (prin aport de capital) sau interna (prin capitalizarea unei parti din profitul ramas dupa impozitare).

Pentru determinarea costului capitalului propriu sunt folosite, in principal, doua modele:

Modelul dividendelor actualizate;

Modelul de evaluare a activelor financiare.

Modelul dividendelor actualizate

Este modelul traditional de evaluare a costului capitalului propriu ce se bazeaza pe actualizarea dividendelor fara a tine, insa, seama de risc intr-o maniera explicita. Conform modelului general de actualizare, pretul sau cursul actual al unei actiuni (P0) este egal cu valoarea actualizata a fluxului de lichiditati viitoare pe care le genereaza:dividende si pret (curs)de vanzare.

Rata de actualizare utilizata este rata de rentabilitate asteptata de actionari tinand cont de perspectivele intreprinderii si de riscul pe care acestea il incorporeza.

Deci:


in care:

D =dividendul pe actiune anticipat pentru anul i;

P  =cursul (pretul) de revanzare al actiunii la finele celor n ani;

n = numarul anilor de previziune, adica orizontul investitiei;

R =rata rentabilitatii asteptata de actionari (rata costului capitalului propriu).

Aceasta formula mai poarta denumirea de formula lui Irving Fisher.

Pornind de la relatia anterioara s-a obtinut urmatoarea relatie derivata:


Aceasta formula este aplicabila in cazul posibilitatii estimarii dividendului anual pe actiune pe o perioada de previziune indelungata (infinita), astfel incat valoarea reziduala a actiunii (pretul de revanzare) sa poata fi considerata nesemnificativa sau chiar egala cu zero.

Aceasta formula se mai numeste modelul dividendelor actualizate (Dividend Discounted Model-DDM).

Intrucat modelul general de actualizare presupune estimarea dividendelor pe orizontul dat de exploatare a investitiei, lucru destul de anevoios, dealtfel, precum si estimarea si mai dificila a cursului de vanzare a actiunii peste n ani, curs care tine seama de o multitudine de factori conjuncturali, economistii americani , Gordon si Shapiro, au propus un model mai simplificat.

Acest model tine seama de dividendul pentru anul urmator (D1) si de o rata de crestere anuala constanta a dividendului pe actiune pe un orizont de timp infinit (g).


Rata costului capitalului propriu, Rc, se determina usor, astfel:

In aceasta relatie de calcul, capitalul propriu cuprinde doua componente:

randamentul actiunilor:

cresterea dividendului pe actiune:

In mod paradoxal, rata rentabilitatii asteptata de actionari (rata costului capitalului propriu) nu depinde de politica de dividend, ci de perspectivele intreprinderii si de caracteristicile acesteia in termeni de risc de exploatare si de risc financiar. Conform modelului o rata de crestere mai ridicata a dividendului pe actiune nu implica un cost al capitalurilor proprii mai ridicat, deoarece exista o compensatie intre componentele de randament si crestere. O distribuire mai mare de dividende diminueaza cresterea si invers, o capitalizare mai ridicata a profitului net accelereaza cresterea.

Evaluarea costului capitalului propriu prin acest model pune, in principal, problema estimarii ratei de crestere a dividendului g. Aceasta estimare se realizeaza fie prin extrapolarea tendintelor din trecut, fie prin modelarea cresterii rentabilitatii asteptate de actionari bazata pe efectul de levier financiar.


Daca profitul net este in intregime reinvestit, rata de crestere a dividendului va fi egala cu rentabilitatea financiara. De obicei, insa, din profitul net, conform hotararii adunarii generale a actionarilor, se retine o cota b pentru capitalizare si o cota 1-b se distribuie sub forma de dividende. Deci, rata de crestere a dividendului va fi:

Rata de crestere a dividendului pe actiune se calculeaza astfel, numai daca numarul de actiuni ramane constant. In caz contrar, ea trebuie ajustata. De exemplu, sporirea capitalului implica sporirea numarului de actiuni care duce, implicit, la diminuarea dividendului pe actiune (deoarece profitul net nu se modifica in conditiile date) si deci o scadere a ratei de crestere a dividendului pe actiune.

Modelul dividendelor actualizate comporta doua cazuri particulare, si anume: modelul cresterii zero a dividendelor si modelul cresterii supranormale sau inconstante.

Modelul de evaluare a activelor financiare

Chiar daca modelele actuariale prezinta un interes practic deosebit, totusi, acestea au o serie de limite.

Astfel in primul rand, necesita cunoasterea sau anticiparea corecta a ratei de crestere a intreprinderii pe termen lung, ceea ce constituie un exercitiu destul de dificil si totodata riscant. O eroare de previziune, in acest context, va avea consecinte foarte importante pentru calculul costului capitalului propriu al unei intreprinderi.

In al doilea rand, se poate remarca faptul ca, intr-o oarecare masura aceste modele tin prea putin cont de conditiile pietei financiare. Costul capitalului propriu astfel determinat, depinde, in mod esential, de variabilele interne gestiunii intreprinderii.

In al treilea rand, este de retinut faptul ca modelele nu incorporeaza riscul.

Stiinta financiara a creat un model care incearca sa atenueze aceste dezavantaje si sa furnizeze, in acelasi timp,o alta metoda de estimare a costului capitalului propriu si anume, modelul de evaluare a activelor financiare (CAPM, in limba engleza sau MEDAF, in limba franceza). Modelul permite estimarea ratei de rentabilitate ceruta de actionari, adica rata costului capitalului propriu pornind numai de la trei variabile, si anume:rata rentabilitatii unui activ fara risc,rata rentabilitatii medii pe piata financiara si coeficientul de risc numit risc sistematic al activului.

Din analizele efectuate pe piata financiara se observa ca exista o corelatie directa intre rentabilitatea plasamentului si riscul incorporat.

Din analizele efectuate pe piata financiara se observa ca exista o corelatie directa intre rentabilitatea plasamentului si riscul incorporat.


Modelul de evaluare a activelor financiare evidentiaza legatura dintre nivelul rentabilitatii si nivelul riscului si evalueaza prima de risc pentru investitor, conform urmatoarei relatii:

in care:

Rc  = rata costului capitalului propriu;

RF  = rata rentabilitatii activului fara risc sau rata fara risc (de obicei, rata titlurilor emise de

stat sau rata dobanzii la CEC, banca garantata de stat);

bS(RM-RF)= prima de risc a investitiei (activului);

bS = coeficientul de sensibilitate; acesta masoara sensibilitatea ratei rentabilitatii unui activ

fata de rentabilitatea medie a pietei;

(RM-RF)= prima riscului sistematic (prima de risc a pietei);

RM  = rata rentabilitatii medii pe piata financiara

Coeficientul de sensibilitate b este 1, atunci cand randamentul plasamentului corespunde rentabilitatii medii a pietei. Cu cat b este mai ridicat, cu atat riscul este mai important. Titlurile cu coeficientul de risc mai mare de 1 prezinta un risc mai ridicat decat riscul mediu al pietei, iar cele cu coeficientul subunitar prezinta un risc mai mic.



Costul autofinantarii

Interesul imediat al oricarei intreprinderi este de a defini o strategie clara a procesului de economisire, care se compune din politica de autofinantare si din politica de dividend. In fapt, se cauta o rata de distribuire a dividendului (sau, invers, o rata de reinvestire a profitului) care sa determine maximizarea valorii intreprinderii.

Foarte adesea, se considera ca autofinantarea este gratuita . Or, autofinantarea este constituita, in primul rand, din profit net reinvestit si trecut la rezerve.Atata timp cat profitul reinvestit ramane la nivelul rezervelor,putem spune ca actionarii nu cer,in mod direct, o remunerare a rezervelor (ci doar a vechilor actiuni). Prin incorporarea rezervelor in capitalul social si atribuirea de actiuni gratuite, profiturile reinvestite devin direct remuneratorii. Chiar si remunerarea profiturilor nete reinvestite la nivelul rezervelor este indirect remunerata. Reinvestirea profiturilor se va face pentru proiecte rentabile, care trebuie sa remunereze corect riscul operational al noii investitii. Costul autofinantarii, prin punerea in rezerva a profitului, este egal cu costul capitalurilor proprii.

Autofinantarea are ca resurse si amortizarile si provizioanele calculate care se pot considera fluxuri de lichiditati din intreaga activitate a intreprinderii, finantata atat prin capitaluri proprii cat si prin capitaluri imprumutate. In concluzie, costul autofinantarii din amortizari si provizioane este egal cu costul mediu ponderat al capitalului.

Finantarea prin indatorare. Costul indatorarii

Capitalurile proprii constituite sunt adeseori insuficiente pentru acoperirea nevoii globale de finantare a intreprinderii si atunci aceasta este nevoita sa apeleze la alte mijloace: emisiunea de obligatiuni, credite bancare pe termen lung si scurt, credite furnizori si alte datorii din exploatare. Capitalurile obtinute din aceste surse reprezinta nivelul de indatorare, care in functie de factorul timp, este: indatorare pe termen mediu si lung(mai mare de un an) si indatorare pe termen scurt(sub un an). Capitalurile provenite din indatorarea pe termen mediu si lung sunt folosite pentru finantarea procurarii activelor imobilizate si activelor circulante iar indatorarea pe termen scurt pentru finantarea nevoilor de exploatare si in special a nevoilor temporare. La majoritatea intreprinderilor, creditele bancare pe termen scurt sub forma creditelor de trezorerie, se actualizeaza automat devenind credite permanente pentru un anumit nivel. Restrictiile financiare ale indatorarii tin de costul acesteia si de retinerea bancherilor de a depasi un anumit procent din capitalul social.

Indatorarea pe termen mediu si lung asigura intreprinderea cu capitaluri permanente,oferindu-i posibilitatea adoptarii unei strategii de dezvoltare si functionare pe termen relativ indelungat si se realizeaza cu ajutorul urmatoarelor instrumente:

creditul bancar pe termen mediu si lung;

creditul obligatar;

leasingul.

A.Creditul bancar pe termen mediu si lung

Acest credit se acorda de bancile comerciale pentru un interval de timp cuprins intre 1 5 ani cel mediu si peste 5 ani cel lung, pe baza unor garantii temeinice si a unei documentatii tehnico- economice bine fundamentate. Astfel nevoile de finantare a investitiei se manifesta cu prilejul realizarii unui program de investitii pentru fiecare proiect care implica finantarea bancara si se constituie un dosar al cererii de creditare.

Analiza nevoii de finantare se face in cadrul unui plan de finantare care cuprinde nevoile si sursele pentru anii urmatori. Nevoile de finantare sunt sprijinite de credite de marime si durata adaptate structurii financiare a intreprinderii. Creditele bancare nu finanteaza niciodata in intregime proiectele de investitii, intreprinderea solicitand si alte surse: autofinantare, imprumuturi obligatare, aportul actionarilor.

Garantiile sunt sub forma:

-ipotecii asupra unor bunuri imobile prin definitie (cladiri, constructii, terenuri) sau prin destinatie (instalatii fixate in spatiu,furnale, forje, cuptoare );

-gajului asupra unor bunuri mobile fara deposedare (masini, utilaje) aflate in proprietatea imprumutatului, valorificabile pe piata sau cu deposedare (actiuni, obligatiuni, metale pretioase);

-cesiunii de creanta privind drepturi de incasat rezultate din contracte ferme de livrare a produselor catre parteneri cu bonitate recunoscuta de banca;

-cesiunii drepturilor de despagubire din asigurarile care constituie o garantie suplimentara a bancii pentru bunurile ipotecate sau gajate;

-scrisorile de garantie emise de banci sau institutii financiare din tara si din strainatate.

Documentatia tehnico-economica cuprinde memorii justificative pentru listele de utilaje, studiul de fezabilitate bazat pe analiza propriei activitati si a perspectivelor sale, proiectia surselor si a utilizarii lor, pana la rambursarea creditului, ultimul bilant incheiat si documentele prin care se atesta proprietatea si neafectarea bunurilor constituite ca garantii. Dobanda la creditul bancar pe termen mediu si lung, se negociaza, nivelul ei fiind determinat in functie de termenele de rambursare solicitate si de situatia financiara a intreprinderii.

B.Creditul obligatar

Contractarea de credite bancare de la institutii specializate implica pentru intreprinderi costuri mai ridicate si conditii de obtinere mai restrictive. Acest fapt determina intreprinderile sa recurga la imprumuturile obligatare care consta in emisiunea de obligatiuni. Aceasta forma de mobilizare a capitalului este rezervata indeosebi intreprinderilor mici si mijlocii, emisiunea avand loc prin asocierea acestora in contractarea de imprumuturi in nume comun. Sunt situatii cand si intreprinderile mari folosesc acesta tehnica insa numai cand au nevoi relativ reduse de finantare si nu doresc sa-si consume capitalul de incredere.

O societate pe actiuni poate emite obligatiuni nominative sau la purtator pentru o suma de trei patrimi din capitalul social varsat, existent in ultimul bilant. Ele trebuie sa fie de o valoare egala, pentru a acorda posesorilor lor drepturi egale.

Valoarea nominala a unei obligatiuni nu poate fi mai mica de 25.000 lei, cu exceptia valorii nominale a obligatiunilor convertibile in actiuni care va trebui sa fie egala cu cea a actiunilor. Obligatiunile pot fi emise in forma materiala, pe suport hartie, sau in forma dematerializata, prin inscriere in cont.

Astfel, obligatiunea se defineste ca fiind un titlu de credit (de valoare) ce atesta un imprumut pe termen mediu si lung pe care emitentul se angajeaza sa-l ramburseze intr-un interval de timp determinat si care da dreptul detinatorului sau (creditorului intreprinderii) la o anumita dobanda anuala certa, pe toata durata, indiferent de situatia economico-financiara a emitentului.

Valoarea nominala a obligatiunii este partea din capitalul imprumutat, reprezentata de fiecare titlu si este stabilita prin lege.

Dobanda se determina aplicand la valoarea nominala a titlului rata dobanzii stabilita prin prospectul de emisiune. Apar urmatoarele situatii:

in cazul obligatiunilor cu dobanda fixa, marimea dobanzii adusa de un cupon periodic este stabilita si cunoscuta dinainte;

in cazul obligatiunilor cu dobanda variabila, marimea dobanzii nu este determinata la emisiune, ci ea depinde de evolutia unei rate de referinta (rata dobanzii pe piata monetara sau pe cea obligatara);

in cazul obligatiunilor indexate dobanda si/sau pretul de rambursare variaza in functie de un indice determinat. Atunci cand variaza dobanda este vorba de un imprumut cu dobanda indexata. Daca variaza suma obligatiunii este vorba de un capital indexat, iar daca este majorata numai prima de rambursare, este vorba de un imprumut cu prima indexata. Indexarea se face in functie de evolutia volumului productiei, cifrei de afaceri, rezultatelor etc.

In practica financiara, se utilizeaza mai multe modalitati de rambursare a unui imprumut obligatar si anume:

amortizarea normala a imprumutului conform urmatoarelor metode:

-in transe egale(prin amortisment constant);

-prin anuitati constante;

-integrala la sfarsitul perioadei.

amortizarea anticipata daca acest drept a fost prevazut in emisiune. In acest caz,societatea acopera imprumutul printr-un alt imprumut insa cu o dobanda inferioara.

Inainte de scadenta, obligatiunile din aceeasi emisiune si cu aceeasi valoare vor fi rambursate, prin tragere la sorti, la o suma superioara valorii nominale, stabilita de societate si anuntata public, cu cel putin 15 zile inainte de data tragerii la sorti.

C. Leasingul

In conditiile in care innoirea produselor si uzura morala sunt deosebit de accelerate, leasingul se dovedeste a fi alternativa pentru obtinerea unor utilaje costisitoare.

Leasingul este o forma de finantare a achizitiilor de bunuri. Caracteristic leasingului, spre deosebire de alte forme de finantare, este faptul ca locatorul/finantatorul pastreaza proprietatea juridica a bunurilor respective pe o perioada in care utilizatorul are dreptul utilizarii acestora (proprietate economica) in schimbul platii unor rate de leasing. In cazul finantarilor clasice bazate pe garantii materiale, imprumutatul (utilizatorul) are si proprietatea juridica a acestor bunuri. Contractul de leasing trebuie sa fie incheiat pe o perioada de minim un an si constituie titlu executoriu fata de utilizator.

La operatiunea de leasing iau parte mai multi parteneri: locatorul (finantator, cumparator, proprietarul echipamentului) este o societate financiara, un holding,o banca comerciala,societate de asigurari, o societate de leasing sau chiar furnizorul echipamentului; furnizorul(vanzatorul bunului) care-l vinde societatii de leasing, iar aceasta,la randul ei il va da in regim de lesing beneficiarului(locatar); societatea de asigurari   este aceea care incheie contractul de asigurare cu locatorul, emite polita de asigurare acestuia

Operatiunile de leasing iau cateva forme:

-vanzare si leaseback;

-leasing operational;

-leasing financiar.

In cazul unui aranjament de tip vanzare si leaseback, o firma ce detine pamant, cladiri sau echipamente vinde proprietatea asupra acestora unei institutii financiare si simultan incheie un contract de inchiriere a respectivei proprietati, pentru o anumita perioada de timp, in conditii bine precizate. Vanzatorul primeste imediat pretul stabilit de catre cumparator si in acelasi timp pastreaza dreptul de folosinta asupra proprietatii.

Leasingul operational include atat servicii financiare cat si de intretinere (mentenanta). Calculatoarele si copiatoarele, automobilele si camioanele sunt primele tipuri de echipament acoperite prin leasing operational. Caracteristic acestuia este faptul ca locatorul trebuie sa asigure intretinerea service-ul echipamentului inchiriat, nu este amortizat complet bunul inchiriat, contine o clauza de reziliere dand dreptul locatarului de a rezilia contractul inainte de expirarea acestuia.

Leasingul financiar este acela care nu furnizeaza servicii de intretinere, este nereziliabil si complet amortizabil.

La expirarea contractului de leasing, locatorul are mai multe alternative printre care: sa solicite achizitionarea bunului, sa restituie bunul sau sa ceara prelungirea contractului de leasing pentru o noua perioada de timp.

O deosebire esentiala intre leasingul financiar si operational este data de persoana care preia riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul contractului de leasing. Astfel, leasingul financiar este tratat de catre vanzator ca o cumparare, inregistrand bunul in patrimoniul sau, iar in cazul leasingului operational, locatorul isi inregistreaza bunul in patrimoniu iar utilizatorul plateste o chirie periodica ca urmare a folosirii acestui bun.

Spre deosebire de creditul bancar, prin care imprumutatul poate devia fondurile bancare spre utilizari neprioritare, prin leasing nu se poate da un asemenea curs banilor, ei fiind, in mod concret, orientati spre achizitionarea de echipamente. Unul din avantajele leasingului fata de credit este posibilitatea de a trece toate ratele achitate, prin contract la capitolul cheltuieli ale intreprinderii, impozitul platit de aceasta fiind mai mic.

Optiunea intre leasing si creditul bancar are in vedere sporul de valoare actualizata neta pentru intreprindere, conform relatiei:

Utilizarea criteriului VAN presupune determinarea fluxurilor de lichiditati ale investitiei si a ratei de actualizare, VAN determinandu-se ca o diferenta intre fluxurile de lichiditati actualizate si valoarea investitiei. In cazul celor doua posibilitati de obtinere a echipamentului, valoarea investitiei si cash-flow-urile determinate de aceasta, se prezinta astfel:

Leasing

Credit bancar

Investitia

-I

Excedentul net al investitiei

+EBEi(1-T)

+EBEi(1-T)

Economia de impozit  aferenta amortismentului

+AiT

Chirii dupa impozitare(nete)

-Li(1-T)


Avand in vedere ca riscul incorporat de finantarea prin aceste forme este aproximativ acelasi, in ambele cazuri se considera ca rata de actualizare este rata costului imprumutului dupa impozitare, adica d(1-T) in care d = rata dobanzii la credit.

Deci: daca DVAN este pozitiva, leasingul este preferabil creditului bancar, iar daca DVAN este negativa cel preferat va fi creditul bancar.

Indatorarea pe termen scurt este calea prin care se finanteaza partea din nevoia de fond de rulment neacoperita cu capitaluri permanente, respectiv din fondul de rulment determinat pe baza bilantului intreprinderii. In situatii de exceptie, prin indatorare pe termen scurt se finanteaza si investitiile intreprinderii pana la constituirea capitalurilor de finantare ale acestora prin surse proprii: amortizarea activelor imobilizate, profitul net realizat.

Indatorarea pe termen scurt se realizeaza pana la un an prin urmatoarele instrumente: credite bancare pe termen scurt si finantari nebancare.

Creditele bancare pe termen scurt sunt:

-Creditele de trezorerie sunt destinate asigurarii echilibrului de trezorerie. Ele se acorda si se actualizeaza trimestrial ca o diferenta intre stocurile si cheltuielile de efectuat ale intreprinderii pe de o parte si sumele de incasat si creditele acordate anterior pe de alta parte. Creditarea se face prin contul curent al intreprinderii.

-Creditele pe baza de creante comerciale se acorda prin scontarea de catre bancile comerciale a efectelor comerciale ale intreprinderii inainte de scadenta. Creditul obtinut de intreprindere este egal cu valoarea efectului comercial minus dobanda la scadenta si comisionul bancii.

-Creditele pentru stocuri cu destinatie speciala se acorda in special societatilor comerciale din agricultura, pentru stocurile de seminte si material de plantat, nevoite sa-si constituie aceste stocuri cu mult timp inaintea consumarii lor.

-Creditele pentru nevoi temporare sunt credite pe termen de pana la 90 zile acordate intreprinderilor pentru clauze neprevazute pana la eliminarea acestora.



Finantarile nebancare pe termen scurt se refera la creditul comercial furnizori, creditele pe baza de bilete de trezorerie sau bonuri de casa, avansurile de la clienti, finantari de la grup.

Cu un caracter de permanenta, la majoritatea intreprinderilor apar creditele comerciale furnizori, respectiv platile amanate pentru materiile prime si materialele consumabile primite de la furnizori. Creditul pe baza de bilete de trezorerie sau bonuri de casa se obtine de intreprindere prin emiterea si plasarea in public a biletelor de trezorerie sau bonurilor de casa cu scadenta pana la un an si cu o dobanda atragatoare pentru detinatorii de disponibilitati banesti.

Indatorarea pe termen scurt prezinta atat avantaje cat si limite[6]. Creditele pe termen scurt se acorda rapid, oferind suplete in finantarea nevoilor intreprinderii, sunt mai putin costisitoare, dar se pot expune la riscul de insolvabilitate, in situatia in care este nevoita sa ramburseze sume mari la termene apropiate.

Costul indatorarii

Costul creditului bancar pe termen mediu si lung

Presupunem ca o firma contracteaza un credit bancar pe termen mediu si lung in suma, D, si se angajeaza (promite) sa ramburseze (verse) creditorului sau (bancii) anuitatile Ai, .

Costul imprumuturilor (datoriilor) poate fi masurat prin costul actualizat utilizat atat in selectarea dintre mai multe posibilitati de imprumut, dar si in determinarea costului mediu ponderat al capitalului firmei.

Costul actualizat al imprumuturilor este dat, asa cum s-a mai precizat, de acea rata de actualizare rd care permite egalarea sumei datoriilor contractate, in cazul nostru D, cu anuitatile (rate de rambursat si dobanzi) actualizate cu aceasta rata, astfel:

D = (1)

In continuare, vom defalca anuitatile tinand cont sau nu de incidenta impozitului si daca rambursarea se face integral la sfarsitul celor n ani, proportional in timp sau, in situatii mai 'delicate', neuniform in timp.

Astfel:

a) fara incidenta impozitului

cu rambursarea intregii sume la sfarsitul celor n ani:

D = (2)

cu rambursarea neuniforma in timp:

D = (3)

in care:

d   = rata dobanzii;

Ri = amortizarea anuala (rata de rambursat anuala);

Di = suma ramasa de rambursat la inceputul anului 'i'.

Intre Ri si Di sunt valabile urmatoarele relatii:

cu rambursarea proportionala in timp:

In acest caz, R1=R2= =Rn=R=, si deci relatia (3) devine:

D = (4)

b) sub incidenta impozitului

In aceasta situatie, dobanzile sunt deductibile din profitul impozabil si sarcina reala suportata de firma este mai mica, adica la nivelul d (1 - T), in care:

T = cota de impozit pe profit.

Astfel, relatiile (2), (3) si (4) devin:

cu rambursarea intregii sume la sfarsitul celor n ani:

D = (5)

cu rambursarea neuniforma in timp:

D = (6)

cu rambursarea proportionala in timp:

D = (7)

In relatiile de mai sus expresiile Di d si Di d(1-T) reprezinta dobanzile platite si respectiv suportate de firma.

O mentiune speciala care trebuie facuta, indeosebi in conditiile actuale ale tarii noastre, este aceea ca atata timp cat rata dobanzii poate fi fixa sau variabila, aceasta are o influenta deosebita asupra fluxurilor de dobanzi. In primul caz, fluxurile de dobanzi sunt cunoscute de la inceput, iar in cel de-al doilea caz, acestea pot fi numai estimate cu o anumita probabilitate.

De asemenea, dat fiind faptul ca apar si o serie de cheltuieli legate de gestionarea imprumutului, debitorul suporta in plus fata de anuitatile de rambursat si aceste cheltuieli (daca ele trebuiesc platite ulterior momentului acordarii creditului) sau creditul pe care-l primeste este diminuat cu suma corespunzatoare acestor cheltuieli (daca ele trebuiesc platite in momentul acordarii creditului). Chiar daca aceste cheltuieli nu sunt suportate efectiv din respectivul credit, ele au o legatura directa cu acesta, iar pentru a cunoaste cu exactitate costul unui imprumut trebuie sa se tina neaparat seama de aceste cheltuieli care uneori pot atinge limite considerabile.

Costul creditului obligatar

In ceea ce priveste costul creditului obligatar, formulele stabilite anterior pentru creditul bancar pe termen mediu si lung sunt valabile si aici si se aplica fara dificultati. Singura problema mai 'delicata' apare atunci cand imprumutul obligatar se emite cu prima de emisiune .

Consideram o firma care emite N obligatiuni, cu valoarea nominala VN si cu pretul de emisiune PE, cu PE < VN. Suma efectiv incasata este N PE. Dar firma are posibilitatea sa diminueze suma profitului impozabil cu diferenta dintre valoarea nominala si pretul de emisiune, pe masura ce obligatiunile emise sunt rambursate la valoarea lor nominala. Daca firma ramburseaza suma aferenta a Ni obligatiuni in anul 'i', ea poate diminua profitul impozabil cu o suma egala cu prima de emisiune platita acestor obligatiuni, adica Ni (VN - PE). Aceasta diminuare calculata, ii permite, daca este profitabila, sa realizeze o economie de impozit egala cu Ni (VN - PE) T.

Asadar, costul rd al unui imprumut obligatar, emis cu prima, se obtine ca solutie a ecuatiei:

N PE = (1)

in care Ai este anuitatea ce trebuie rambursata, calculata conform metodelor prezentate mai sus.

Costul leasing-ului

Asa cum am vazut, din cele prezentate anterior, leasingul ne apare ca un mod de finantare particular ce se poate analiza ca un imprumut, si deci costul sau poate fi evaluat sub forma unei rate actuariale:

Si de data aceasta, consideram ca o abordare 'duala' a problemei este cea mai potrivita.

Ecuatia fundamentala care sta la baza determinarii costului leasingului este:

(1)

sau

(2)

Rata de actualizare 'a' ca solutie a ecuatiei (2), reprezinta costul explicit al lesingului. Si de aceasta data, functie de punctul de vedere al celui care face interpretarea, apar doua astfel de interpretari:

Prin urmare, din punctul de vedere al locatorului, sistemic situatia se prezinta astfel:


Deci, el pune la dispozitia locatarului bunul de valoare I la momentul 0 (prezent). In compensatia acestui aport, el urmeaza sa primeasca in viitor, tinand cont si de efectele fiscale ale finantarii: chirii nete (Li(1-T)), economia de impozit aferenta amortizarii (T Ai) si valoarea reziduala (VR), in situatia in care la expirarea contractului de leasing locatarul opteaza pentru achizitionarea bunului (situatie pe care o tratam si noi in continuare).

Deci, concret ecuatia (2), devine:

(3)

in care:

T  = cota de impozit pe profit;

n  = durata contractului de leasing.

Deci locatorul cauta sa obtina o rata interna de rentabilitate cat mai buna pentru operatia de leasing.

Din celalalt punct de vedere, al locatarului, sistemic situatia se prezinta simetric fata de cea precedenta:


Asadar, el primeste bunul de valoare I la momentul 0 (fara a fi, insa, asa cum am mai precizat, proprietarul sau).

In consecinta, el se angajeaza sa plateasca in viitor chiriile nete, valoarea reziduala, si, in plus, dat fiind faptul ca nu este proprietarul bunului, inregistreaza ca 'iesire' si pierderea economiei de impozit aferenta amortizarii.

Deci, in cazul sau, ecuatia (2) se transcrie:

(4)

Prin urmare, daca locatarul determina rata de actualizare care stabileste egalitatea intre fluxurile de intrare imediate cu fluxurile de iesire viitoare, stabileste costul actuarial al operatiunii de leasing.

Dupa cum se observa, este evidenta egalitatea RIR=a. De fapt, rezultatul exprima, asa cum rezulta foarte clar din cele prezentate anterior, caracterul simetric al relatiei ce se stabileste intre locatar si locator.

Astfel, costul leasingului pentru locatar este contrapartida ratei rentabilitatii pentru locator.

Costul indatorarii pe termen scurt

Obiectivul de atins este acela al trezoreriei zero, prin care intreprinderea trebuie sa-si onoreze toate angajamentele si sa-si plaseze operativ disponibilitatile astfel incat soldul conturilor curente sa fie minim. Aceasta presupune ca sumele excedentare sa faca obiectul unor plasamente sistematice.

Costul creditelor este, de regula, mai mare decat al mijloacelor de finantare pe piata financiara si reprezinta, deci, un cost explicit pentru intreprindere. Costul real al creditului difera fata de rata nominala a dobanzii, intrucat in calcul sunt luate toate cheltuielile legate de credit, deci inclusiv comisioanele si numarul de zile real de creditare de care beneficiaza intreprinderea fata de numarul de zile inscris in contractul de credit.

Costul creditelor de trezorerie

Pentru un credit de trezorerie, suma dobanzii datorate de firma (D) este:

D= (1)

in care:

C = suma creditului contractat;

t   = durata creditului;

p   = rata dobanzii anuale negociate.

Pentru determinarea costului real al creditului (p') se foloseste egalitatea:

D'= (2)

in care:

D' = suma cheltuielilor totale legate de credit;

C' = suma creditului pusa la dispozitia firmei;

t' = durata reala a creditului acordat firmei.

Din relatia de mai sus obtinem:

p'= (3)

Un credit de scont este caracterizat de urmatoarele relatii:

S = (4)

si

a =A-A (5)

ts= (6)

in care:

S = scontul;

A = valoarea finala a efectului comercial;

d = durata, in zile, de la negociere pana la scadenta;

ts = taxa scontului anuala, in procente;

a = valoarea efectiva sau actuala a efectului comercial.

Si de data aceasta, costul real al creditului (p') se obtine din relatia:

D'= (7)

adica:

p'= (8)

in care marimile au aceeasi semnificatie ca si in cazul creditului de trezorerie.



Barsan C. s.a., Societatile Comerciale, Casa de editura si presa Sansa, Bucuresti, 1995, pag.38

Berceanu D., Deciziile financiare ale firmei, Editura Universitaria, Craiova, 2002, pag.119

Sichigea N.,Berceanu D., Ciurezu T., Politici financiare de intreprindere, Editura Universitaria, Craiova, 1998, pag.137

Ilie V., Gestiunea financiara a intreprinderii,EDP, Bucuresti, 1997, pag.153

Stancu I., Finante, Editura Economica, Bucuresti, 2002,pag.257

Sichigea N., Dracea M., Berceanu D., Ciurezu T., Gestiunea financiara a intreprinderii, Edit.Universitaria, Craiova, 2001, pag.51

I. Stancu, Finane, Editura Economic[, Bucure]ti, 1996, pag. 260







Politica de confidentialitate







creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.