Louis bromfield - vin ploile - partea a treia

LOUIS BROMFIELD - VIN PLOILE - PARTEA A TREIA

Pe subredul balcon de lemn ce inconjura etajul al II-lea al casei lui Mr. Bannerjee, Edwina si Ransome asteptau grabitul rasarit indian al soarelui. De acolo puteau vedea, printre ramurile ficusilor bengalezi si ficusilor plangatori, o parte din orasul inundat, aflat pe terenurile joase dintre locul in care se gaseau ei si marele palat. Cele mai multe incendii fusesera stinse la repezeala de torentele de ploaie si de puhoi, dar trei sau patru dintre cele mai importante cladiri - magazinul cel mare palatul de justitie, birourile administratiei - continuau sa arda cu incapatanare aruncand in vazduh bruste valvatai, care isi reflectau amenintator purpura flacarilor pe norii grosi de fum de deasupra. Vaietul straniu al intregului oras unit parca intr-o singura voce, disparuse lasand loc unei taceri adanci, sfasiata uneori de cate un indepartat si solitar strigat de groaza cumplita, asemanatoare cu sufletul sacalilor ieșiți noaptea din jungla spre a-si incepe vanatoarea.

- Ma duc sa-ti caut un sal, zise Ransome la un moment dat. E o prostie sa stai asa decoltata. Te uda pana la piele. Nu stii ce inseamna ploile musonului. Acoperisurile nu servesc la nimic. Umezeala patrunde peste tot.

Vorbea cu simplitate, ca si cand nu ar fi urmarit spectacolul mortii unui mare oras ci ar fi asistat la un film; sunetul propriului sau glas il izbi oarecum neplacut, parca ar fi fost de prost-gust sa vorbeasca in asemenea momente.

De pe una din sofalele indiene lua un sal de casmir cu care invalui umerii ei albi acoperindu-i totodata rochia alba si bijuteriile, apoi tacura iarasi, ramanand cu privirile atintite asupra orasului. Uneori, cand jeturile de flacari de pe cladirile incendiate se inaltau brusc in vazduh, purpura stralucitoare reflectata de nori ilumina suprafata apelor, dezvaluind tot felul de lucruri infioratoare, care pluteau pe intinderile ei.

"De maine toate mortaciunile astea vor incepe sa puta, gandi Ransome. Maine va fi ingrozitor, si poimaine i raspoimaine. Ploaia si caldura vor agrava situatia."

Dar sacalii, vulturii si mai ales crocodilii, scosi de puhoi din malurile imputite ale raului, aveau sa-si gaseasca hrana din belsug. Reptilele puteau inota acum pretutindeni, chiar si in inima orasului.

Apoi vantul se starni sfasiind pentru o clipa norii, iar in bezna catifelata a cerului inseninat stelele aparura iarasi, acele stele indiene atat de diferite de cele din alte parti mai stralucitoare ca oricand datorita aerului limpezit de ploaie. Dar in curand stelele disparura iarasi si nu se mai vazu decat plafonul jos, al norilor rosii ca sangele. Inlauntrul casei, Mr. Bannerjee isi relua jelaniile care aminteau vaietele inspaimantatoare ale unui animal ranit.

- M-a plictisit starpitura asta cu vaicarelile lui, exclama Edwina. Nu se poate ceva mai enervant.

Venise in India dornica sa i se intample ceva remarcabil, si acum, in vreme ce statea pe balcon, isi dadu seama ca i se intamplase ceva ingrozitor, asemenea unei razbunari a soartei, ceva care depasea imaginatia cea mai fecunda. Nu murise, dar n-ar fi fost exclus sa piara peste cateva zile, ore sau chiar minute. Inainte vreme nu daduse mare importanta cladirilor, dar acum, casa lui Mr. Bannerjee, desi rezistase dublului soc al cutremurului si al potopului, ii parea extrem de fragila, de neinsemnata, de ridicola, fata de dezastrul din jur. Prin asociatie de idei, gandul ii fugi brusc de la casa la propria ei fragilitate si inutilitate. I se parea oarecum comic sa asiste la aceste spasmuri ale naturii, invesmantata intr-o rochie alba si subtire de crêpe si purtandu-si jumatate din bijuterii. Oarecum amuzata, prinse sa faca speculatii asupra chipului in care o femeie ar trebui sa se imbrace mai potrivit pentru o astfel de ocazie. "Un sort si o camasa de matase ar fi si elegant si practic, reflecta ea.

Și in Hill Street si la Cannes si in somptuoasele vile de la ara, i se intamplase sa stea intinsa pe pat, plictisita de lectura, pe jumatate adormita, si sa faca speculatii lenevos, cu voluptate, asupra emotiilor pe care le-ar resimti daca s-ar vedea pusa fata in fata cu moartea si i s-ar spune ca nu mai are decat cateva ore de trait. Dezvoltand aceasta idee, se intreba ce ar face daca in starea de plictiseala si de indiferenta in care se afla, s-ar fi gasit deodata in fata mortii, dar nu singura, ci in compania unui barbat atragator. "Un singur lucru ne-ar ramane de facut ca sa ne omoram timpul, reflecta. Orice alta ocupatie ar fi plictisitoare.

"Actul amorului in asemenea imprejurari, isi zise, ar capata o savoare noua, ar tasni dintr-o necesitate atavica, existenta in adancul firii noastre Privirile i se mutara asupra lui Ransome, care statea rezemat in coate de parapetul fragil de lemn, profilul lui conturandu-se pe fundalul norilor rosiatici. "Este un barbat extrem de atragator. In domeniul acesta este desigur unul dintre cei mai atragatori barbati , gandi ea ca si alta data. Ciudat! Acum prezenta lui nu-i mai starnea nicio emotie. Nimic pe lume n-ar fi putut sa-i impiedice a face dragoste. Acum trei nopti, la palat, nu sovaisera s-o faca, dar in momentul de fata ideea aceasta nici nu-i mai trezea interesul; realitatea era altfel decat isi imaginase ea. Reflecta logic: "Cum m-as fi comportat, daca in locul lui ar fi fost alt barbat dintre cei pe care i-am cunoscut? Dar, trecandu-i in revista, constata ca niciunul nu i-ar fi trezit interesul in asemenea imprejurari. In orice caz, niciunul dintre acestia nu-i mai retinea atentia. Tinea mai mult la Tom Ransome decat la oricare din ei, si afectiunea ei pentru Tom persista, supravietuind plictiselii, saturației, luxurii, trandaviei. Reflecta iarasi: "Poate ca ar trebui sa scap de Albert si sa ma marit cu Tom. In felul asta vietile noastre, ale amandurora, ar capata o noua semnificatie. Dar aproape simultan isi dadu seama ca nu era de loc pregatita pentru o noua casatorie si ca in orice caz nu o dorea in sensul asigurarii unei existente linistite. Mai avea multe aventuri in perspectiva. Nu-l iubea pe Ransome. Pentru el avea doar afectiune.

Deodata se trezi dorind ca Tom sa fi plecat prin bezna si prin apa impreuna cu Miss MacDaid si sa fi lasat in locul lui pe Maior. Acest gand o uimi o clipa. "Va sa zica, asa stau lucrurile, isi zise. Aici am ajuns. Cu un fel de decadenta voluptoasa, lasa gandurile sa-i fuga la tanarul doctor. Il evoca lacom, asa cum il evocase in orele de neastamparata plictiseala, mai inainte ca acea fantastica Miss Hodge sa vina in vizita. El era barbatul ales! Daca ies nevatamata din toate acestea ma voi bucura un timp de toata libertatea, reflecta ea. Lumea va fi atat de confuza, incat nimeni nu se va mai preocupa de ceea ce fac. Nici nu voi mai fi sotia lordului Heston, ci o femeie oarecare. Pentru un foarte scurt timp nu ma voi deosebi cu nimic de sotiile acestor marunti functionari.

Il revazu cu toata limpezimea pe Maior, carand pe grasuta, isterica si zgomotoasa Miss Murgatroyd pe scari in sus, ca pe un sac cu faina. Ii revazu umerii lati, fata frumoasa si intunecata, ochii albastri si zambetul lui care reflecta un ciudat amestec de vitalitate animalica, de voiosie, de tristete si melancolie tragica. Tom, datorita betiei sale, nu fusese de niciun folos.

Maiorul nu putea fi strivit de tavalugul puhoiului ca toti acei oameni ingroziti care tipasera in fundul gradinii, deoarece capitolul nu se incheiase inca. Pentru aceasta, si numai pentru aceasta, isi zise cu un misticism pe jumatate isteric, venise in India impotriva vointei ei, impotriva sfaturilor tuturor. Numai pentru aceasta venise aici in cel mai nepotrivit sezon, impinsa de ceva care trebuia sa se intample. Acum doua zile, chiar acum o ora, i-ar fi fost indiferent daca ar fi trait sau daca ar fi murit, dar acum voia cu desperare sa traiasca fiindca trebuia sa se indeplineasca acel ceva pe care il cautase vesnic si care ii aparuse in salbaticul ei cosmar acum cateva nopti. Nu, el nu trebuia sa moara, fiindca avea menirea s-o salveze. In faptura lui va gasi acel ceva dupa care alergase atata vreme. Deodata isi dadu seama ca nu era atrasa numai de frumusetea lui, ci de alte calitati - calmul, indrazneala, curajul cu care se avantase prin apele dezlantuite insotind pe Miss MacDaid, acea sinistra fata batrana. O mai atragea ceva oglindit pe chipul sau, un fel de stralucire in care se impleteau bunatatea si mila ințelegerea si forta insușiri neintalnite la barbatii pe care-i cunoscuse mai inainte.

"N-am cunoscut niciodata un barbat cumsecade, cu exceptia lui Tom, dar si el este ros de descurajare si amaraciune. Toti ceilalti au fost ieftini, comuni, perversi sau slabanogi. Ori oameni ca Albert." Si din nou isi dadu seama de existenta unei alte lumi, care existase intotdeauna, in afara experientei si intelegerii ei. Descoperirea aceasta fu o lumina stralucitoare, care o facu deodata sa nu-l mai vada nici pe Tom nici dezastrul, nici potopul si nici celelalte orori. Dar aceasta brusca revelatie disparu repede, atat de repede incat nici nu avu timpul s-o prinda, nici s-o pastreze, asa ca redeveni Edwina Heston plictisita, inteligenta, recea, cinica si senzuala Edwina Heston - o bogata si eleganta tarfa.

Cand nu mai putu suporta tacerea nefireasca, se adresa in soapta lui Ransome:

- Crezi ca au reusit sa treaca?

El nu-i raspunse imediat, ceea ce o facu sa gandeasca: "Ma dispretuieste fiindca l-am scandalizat. Ma socoteste o nerusinata, dar nu are dreptate. Este cu totul altfel, numai ca nu-l pot face sa priceapa ca nu mi-am reluat vechile moravuri."

- Daca au izbutit sa ajunga la spital si cladirea se afla inca in picioare, cred ca au scapat, zise Ransome. Dupa un moment adauga: Cred insa ca sansa lor este de una la o mie.

Cu putin inainte de rasaritul soarelui dupa ce ploaia incepuse iarasi, Mrs. Bannerjee, calma, frumoasa, cu o sclipire de otel in ochi se apropie incet de ei.

Socrul meu a suferit un atac de congestie cerebrala. Cred ca e pe moarte.

Ransome ii oferi serviciile sale, dar ea il refuza.

- Nu puteti face nimic. L-a doborat emotia. Este batran. Mai bine ca s-a intamplat asa. Daca Maiorul Safka s-ar fi aflat aici, ar fi putut face ceva, dar asta i-a fost soarta. In horoscopul lui scria ca va muri intr-un dezastru. O clipa pastra tacerea, dar, in ciuda intunericului, Ransome isi dadu seama ca zambeste. Sotul meu boceste, adauga ea Nu trebuie sa-l luati prea in serios. Asta il usureaza.

Apoi disparu, dar dupa plecarea ei avu impresia ca-i deslusise in glas un accent de mandrie si de triumf, de parca ar fi spus: "N-ati reusit sa cuceriti India. Nimeni n-a reusit s-o cucereasca vreodata. si cu atat mai putin voi, europeni palizi si debili." Si Ransome iși reaminti iarasi lungile expuneri ale Maiorului despre cruzimea Indiei.

In vreme ce la orizont cerul ascuns sub nori se zugravi in trandafiriu si in cenusiu Tom se intoarse spre Edwina:

- Ar fi bine daca ai incerca sa dormi putin. Nu cred ca ne vom mai bucura mult de odihna si de confort.

- Nu. Acum n-as putea sa dorm. as vrea sa vad cum arata imprejurimile in revarsatul zorilor. As dori sa stiu daca palatul de vara a fost luat de ape.

Ea nu-si indrepta privirile asupra lui, fiindca se temea ca Tom ii va citi in ochii minciuna. In sinea ei putin ii pasa daca palatul de vara fusese maturat de puhoi. Despre spital voia sa stie daca ramasese intact.

Deodata se simti eliberata, ca si cand ar fi ajuns purificata la capatul unor grele incercari. "Numai de-ar ramane orasul acesta izolat pe vecie, reflecta ea. Sa nu mai fiu nevoita sa ma inapoiez in Europa."

Se uita inca o data la Ransome, si acum in lumina zorilor ii deslusi limpede expresia trista a ochilor. Avu impresia ca descopera pe chipul lui o tragica amaraciune, nemaiintalnita pana acum, nu acea amaraciune triviala care-l facea sa vorbeasca despre toate persiflant, dispretuitor, ci ceva mai adanc, de parca un spirit superior si o mare inteligenta s-ar fi irosit in zadar si el era constient de aceasta irosire nesabuita. Poate ca suferea si acum, dar nu pentru el, ci pentru nenorocitii surprinsi in orasul inecat de ape pe care nu-i cunoscuse si nu-i vazuse poate niciodata. Isi zise ca expresia aceasta inedita a chipului sau nu era catusi de putin noua; ii parea doar stranie fiindca inainte vreme nu fusese capabila s-o desluseasca. "Maiorul acesta pe care abia l-am cunoscut m-a facut sa vad lucrurile cu alti ochi", reflecta ea. Isi aminti apoi rusinata ca Tom nu-i vorbise niciodata decat despre trivialitati, ca si cand ar fi socotit-o nevrednica de ceva mai bun. Nu-l cunoscuse niciodata sub acest aspect. Aproape ca nu stia nimic despre el. Deodata simti o puternica afectiune pentru Tom, o emotie clara, curata, lipsita de complicatii, cu totul diferita de simtamintele pe care le incercase fata de el mai inainte In acelasi timp resimti o inspaimantatoare singuratate de parca Tom si Maiorul s-ar fi aflat la un nivel mult superior, pe care ea nu l-ar putea niciodata atinge si pe care nici acestia nu-i vor permite sa-l atinga, ca si cum intre cei doi barbati ar fi existat un fel de intelegere ca s-o tina pe veci departe de ei. Pentru prima data in intreaga-i existenta o parasise aroganta, lasand in loc numai umilinta si frica, o frica mult mai mare decat toate spaimele incercate in timpul cutremurului si a potopului, o frica de ceva necunoscut, nedefinit, care se afla in drumul ei.

Ransome se intoarse spre ea.

- Iata, turnurile marelui palat s-au prabusit.

Se facuse destula lumina, ca sa se poata vedea silueta imensei cladiri de pe inaltimile de pe celalalt mal al raului. Lumina aceasta era cenusie, murdara fiindca norii grei si josi invadasera iarasi cerul si interceptasera razele soarelui rasare. Dar, pe masura ce crestea in intensitate, devenea tot mai clar ca din intregul oras ramasesera numai ici si colo cateva cladiri mai importante pe jumatate daramate. Din balconul casei lui Mr. Bannerjee puteau sa vada in departare ruinele Scolii de muzica ale Liceului de fete si ale Scolii de ingineri. Dupa ce lumina crescu indeajuns, Edwina arata un punct abia vizibil prin cortina cenusie de ploaie.

- Nu-i palatul de vara?

- Ba da.

- S-a prabusit.

- Nu de tot. Poate ca Heston mai traieste.

In acelasi timp el isi aminti un lucru pe care il uitase pana in acel moment, si anume confidenta Maiorului ca Heston avea ciuma. "Mai bine ar fi cazut palatul pe el", reflecta Ransome. Apoi gandul ii fugi la biata Miss Dirks, fiica batranului "Dacy" Dirks, si o clipa se intreba daca pana acum el nu traise un fel de cosmar. Memoria ii reveni printr-un fel de ceata. "Toata confuzia aceasta este datorita betiei mele", gandi. Nu era posibil ca un om de talia lui Heston sa se molipseasca de ciuma. Nu era de conceput ceva mai crud decat suferintele singuraticei, sarmanei si constiincioasei Miss Dirks.

Apoi o auzi pe Edwina spunand:

- Spitalul. unde este spitalul?

- Nu poti sa-l vezi de aici replica el. Este dupa copacii aceia.

Si cand se uita la Edwina o vazu ca intorsese capul, asa incat el sa nu-i poata vedea chipul.

Multa vreme contemplara in tacere privelistea dezolanta. Fascinat de spectacolul oferit de cadavre, copaci si serpi plutind pe ape, si zguduit de evenimentele ireale pe care le traisera, naucit de grozaviile pe care le vedea, Tom reflecta: Asa se intampla si in timp de razboi. Cand se produc catastrofele, trebuie sa intervina ceva in fapturile umane normale spre a le ucide sensibilitatea. Razboiul nu-l tulburase insa atat de mult. Nesfarsitul si dementul macel nu facuse decat sa-l scarbeasca.

- Doamne! N-a mai ramas nimic din intregul oras auzi o voce inapoia sa.

Cand intoarse capul, vazu fata bucalata, verde-galbuie, buhaita de somn a lui Miss Murgatroyd. Rochia ei de tafta albastra, cu ghirlande si buchetele din boboci de trandafir, era mototolita si murdarita de noroi pana la genunchi Il izbi ciudatenia faptului ca vechea ei spaima disparuse. Fata-i urata, pamantie, nu trada nicio emotie.

- Nu-ti mai este frica? intreba el.

- Oh, nu! Sunt sigura ca vom fi salvati.

Ea ii zambi cu acea prosteasca admiratie care facea sa i se contracteze stomacul. Pentru el si pentru Edwina isi reluase rolul de englezoaica purisima, de fiica a miticului magistrat din Madras. In vreme ce o privea, Ransome intelese din plin adancimea singuratatii si a morbidului sau egotism. Nu mai era infricosata, devenise insensibila la intreaga tragedie, fiindca era in siguranta atat ea cat si Mrs. Bannerjee, care o trata cu atata cruzime. O bucura poate si faptul ca si el, care ii arata atata bunavointa, scapase de asemenea cu bine. Acesti doi prieteni, singurii pe care ii avea pe lume si pe care ii cunostea de atatia ani, erau izolati de inundatii laolalta cu ea in casa lui Mr. Bannerjee.

- Batranul Mr. Bannerjee este pe moarte, rosti ea radios, ca si cand vestea aceasta ar fi facut-o mai interesanta.

- Stiu, zise Ransome. Poate ca i-am putea fi utili cu ceva lui Mrs. Bannerjee.

- Oh, nu, replica Miss Murgatroyd. Mrs. Bannerjee m-a rugat s-o las singura. Altminteri mai mult as incurca-o.

Evident, Mrs. Bannerjee nu se comportase cu atata amabilitate. "Oh, Doamne! reflecta Ransome. Asta inseamna ca ne va sta pe cap."

- Ar fi cu putinta sa bem cate un ceai? rosti brusc Edwina. Ne-ar prinde bine.

Ransome se uita la Miss Murgatroyd, care era o inima a casei.

- Cred ca da, spuse ea. Mrs. Bannerjee are un primus in camera ei. Noaptea isi prepara cate un ceai. Ma duc sa-l caut.

Plina de importanta si dornica sa se faca utila, se rasuci pe calcaie si intra in holul de la etaj.

- Sper ca batranul domn n-are sa moara, zise Ransome.

- Da. Altfel ne-ar spori complicatiile.

- Mai rau. Tanarul Bannerjee va dori sa incinereze cadavrul inainte de asfintit, astfel incat sa poata arunca cenusa in rau. Batranul visa sa moara la Benares. Avea de gand sa se duca acolo luna viitoare, sa se aseze pe mal si sa astepte moartea. Dar a avut ghinion cu inundatia asta.

Edwina surase.

- De ce zambesti?

- Stiu ca nu se cuvine, dar nu ma pot stapani de-a nu ne vedea stand aici pe balcon si facandu-ne griji in legatura cu soarta cadavrului lui Mr. Bannerjee senior.

Tanguirile lui Mr. Bannerjee fiul erau acum mai putin violente, de parca l-ar fi istovit emotiile din timpul noptii. Vaicarelile lui scazusera in intensitate, reducandu-se la un fel de melopee joasa, monotona, care crestea si scobora usor cand la nivelul unui simplu geamat, cand al unui murmur indepartat ca si bazaitul albinelor noaptea, in marile candelabre de la palat.

- As vrea sa am o fotografie a lui Bannerjee in momentul acesta si s-o trimit incadrata Uniunii fostilor studenti din Oxford.

In vreme ce rosti aceste cuvinte isi dadu seama ca surasul si remarca Edwinei izvorasera mai mult din oboseala si isteria provocate de emotiile nocturne din ajun, emotii de care nici el si nici ea nu se lasasera coplesiti in acele momente. Acum insa simti brusc nevoia sa rada, sa faca observatii ironice in fata mortii si a tragediei. Acum, dupa ce efectul cocteilurilor si al brandy-ului disparuse, incepuse sa-l doara capul si sa se gandeasca cu oarecare nostalgie la sticla de brandy pe care o salvase din sufrageria inundata. In acel moment se inapoie Miss Murgatroyd.

- Primusul e in regula. Am gasit si ceai, dar nu avem apa.

- Cum? n-avem apa? exclama spiritual Ransome.

- Stiti ce-am vrut sa spun, nu dispunem de apa potabila, raspunse Miss Murgatroyd. Arata cu mana puhoiul, apoi adauga: Daca am folosi apa asta ne-am putea imbolnavi de holera, de tifos sau mai stiu eu de ce.

- Adu-mi ibricul, zise el.

Cand Miss Murgatroyd ii aduse ibricul, Ransome se apropie de burlanul prin care curgea apa de pe acoperis in gradina si-l sfarama. Apa curata, provenita din ploaie, tasni din burlanul spart si umplu la repezeala ibricul

- Poftim, zise, el. Avem apa berechet. Se poate gasi si ceva de mancare?

- Bucataria este inecata, dar am vazut o cutie cu biscuiti in odaia lui Mrs. Bannerjee.

- Bine. Adu-o aici cand va fi ceaiul gata si anunt-o pe Mrs. Bannerjee. Poate ca si batranul domn ar dori o ceasca de ceai.

- A terminat cu dorintele, zise Miss Murgatroyd.

Pleca fericita, plina de importanta si foarte incantata ca putea fi de folos unor reprezentanti ai rasei cuceritorilor, al caror sange diluat se amesteca in vinele ei cu sangele unei femei din casta indiana cea mai de jos.

- Acoperisul casei este din tabla zincata? intreba deodata Edwina.

- Nu, este un fel de terasa pardosita cu placi de piatra.

- Atunci e perfect. Va putea arde trupul acolo sus.

- Crezi ca asta l-ar fi oprit? Este atat de inspaimantat, incat ar fi fost in stare sa dea foc la intreaga casa si sa ne arda si pe noi, daca nu ar fi avut alta solutie.

Din launtrul casei, vaietele lui Mr. Bannerjee rabufnira cu o energie innoita, isterice, mai zgomotoase decat la inceputul inundatiei. Ransome asculta cateva momente, apoi rosti:

- Cred ca batranul si-a dat sufletul.

Miss Murgatroyd aparu in prag, aratand ca o chelnerita urata in costum de bal mascat. Ducea o tava cu un ceainic, cu doua cesti si cu o farfurie cu biscuiti.

- Vreti sa tineti tava asta o clipa, pana aduc o masuta? zise ea.

Ascultator, Ransome lua tava: "Se pare ca tot e buna la ceva biata femeie".

Miss Murgatroyd se inapoie indata cu masuta ieftina de bambus si apoi puse tava, ca in vremuri normale.

- Cum doreste sa ia, Inalțimea-voastra, ceaiul?

- N-am nicio preferinta. Numai ceai sa fie, zise Edwina.

- Batranul Mr. Bannerjee a murit, rosti Miss Murgatroyd cu vioiciune.

In ziua aceea nu-i mai vazura nici pe Mr. Bannerjee nici pe sotia sa, ci numai pe Miss Murgatroyd. Incantata ca avea ocazia sa slujeasca si sa aduleze pe cineva, se afla intr-un continuu du-te-vino relatandu-le desfasurarea ceremoniei funebre. Aproape de ora pranzului Lady Heston se retrase intr-unul din dormitoare spre a dormi putin. Ransome dupa ce goli sticla de brandy, se duse in alta odaie pentru a se culca. Nu era cazul sa se gandeasca a lua masa fiindca nu aveau ce manca. Cand se trezi din somn Ransome se inapoie pe balcon, dar dezolantul spectacol nu se schimbase cu nimic, cu exceptia a doua sau trei incendii care erau pe sfarsite. Apa curgea incet la vale purtand pe suprafata ei tot felul de resturi. Cat vedeai cu ochii nu se zarea nicio fiinta omeneasca si niciun semn de viata, cu exceptia vreunui piton incolacit in jurul unei barne plutitoare sau a unei craci de copac si a ciorovaielilor indepartate ale maimutelor sacre, refugiate in copaci undeva in directia casei lui Ransome. Ceva mai tarziu isi facu aparitia si Edwina.

- Aici in Ranchipur nu sunt barci? intreba ea.

- Nu sunt prea multe. Si cele care existau le-a luat desigur apa.

- Nu pari prea tulburat.

- Tot nu putem face nimic. Nu suntem in Europa. Stii bine.

- Nu se iau niciun fel de masuri?

- Putin probabil sa se ia. Depinde de cine a scapat cu viata. Cred ca mai toti sunt nauciti. Am putea conta pe Rasid, pe ofiterii din regimentul indian si pe cativa mahratti. Gujeratii nu-mi inspira nicio incredere in asemenea imprejurari. Cred ca la ora actuala toti se comporta ca Bannerjee, ori incearca sa-si salveze propriile bunuri.

- Si eu care imi inchipuiam ca are sa fie o plictiseala.

Ransome, care incepuse sa simta de asemenea un fel de neastampar, isi aduse aminte de cartile de joc salvate de Mr. Bannerjee mai inainte ca apa sa acopere totul.

- Am putea sa facem o pasienta, zise el zambind.

- Gluma ta nu are niciun haz.

- Nu, vorbesc foarte serios.

Ransome lua cartile si un timp incepura sa faca pasiente pe masuta de bambus pe care Miss Murgatroyd le servise ceaiul. Era prea mica nu numai pentru un joc dublu, dar chiar si pentru un joc. Amandoi trebuiau sa stea in picioare pentru ca nu aveau scaune. Dupa ce Edwina repeta de mai multe ori "valet de rosu pe regina de pica" si "opt de pica pe noua de rosu", zvarli cartile pe masa si exclama brusc:

- Mi-e sila de comportamentul acesta tipic britanic.

- Ce vrei sa spui?

- Vorbim cu atata nepasare de parca nimic nu s-ar fi intamplat. As vrea sa stiu ce s-a petrecut cu cele doua cameriste ale mele, cu Albert si chiar cu Bates, cu Maiorul si cu infirmiera aceea.

- As putea sa inot pana la palatul de vara si la inapoiere sa dau o raita si pe la spital.

- Nu face pe imbecilul.

- Pasienta, draga mea, este un joc cu mai multe sensuri

As fi preferat ca locuintele indiene sa aiba mai multe mobile. M-am saturat sa stau in picioare, ori asezata intr-o rana. Alte pozitii nu au?

- Se mai aseaza si pe podea. La parter sunt scaune cate vrei, pentru oameni de seama noastra.

Pe masura ce se scurgea dupa-amiaza, exasperarea Edwinei sporea.

- N-ai nimic omenesc in tine? spuse ea deodata. Nu te intereseaza ce s-a intamplat prietenilor tai?

Pe chipul lui se asternu brusc paloarea.

- Vorbesti ca o toanta! o repezi el.

Pe Edwina o potopi iarasi rusinea.

Apoi Miss Murgatroyd reaparu, aducand ceai proaspat. Astfel ei aflara ca se facuse ora patru. Pe tava nu mai erau decat patru biscuiti umezi.

- Asta e tot ce-a mai ramas, zise Miss Murgatroyd.

- Am face bine sa-i rationalizam, raspunse Ransome.

- Oh, apa va scadea si va veni careva spuse Miss Murgatroyd.

Deodata Ransome intelese de ce nu mai era nici speriata si nici plictisita. I se intamplase ceva deosebit. Pentru prima data in viata ei cenusie de bibliotecara i se intampla ceva.

- Nu vrei sa iei ceaiul cu noi? intreba el politicos.

- Nu. Am baut o ceasca in compania lui Mrs. Bannerjee. Oferi o ceasca lui Ransome, apoi ii spuse: In curand au sa-l arda pe batranul Mr. Bannerjee pe acoperis. Adauga, chicotind usor: Hindusii astia fac lucruri cu adevarat extraordinare.

Ingrețoșat, Ransome simti ca i se contracteaza iarasi stomacul. In acelasi timp din launtrul casei se auzi zgomotul facut de niste lemne pe care le spargea cineva. Ransome se intoarse spre usa incordandu-si auzul!

- Mr. Bannerjee si servitorul smulg dusumelele ca sa-si procure lemne de foc.

- Servitorul are familie? intreba Ransome.

- Da. Nevasta si patru copii.

- Ce li s-a intamplat?

- Se aflau in cabanele din fundul gradinii.

Dupa plecarea lui Miss Murgatroyd zgomotul facut de spargerea lemnelor continua multa vreme. Cand intunericul incepu sa se lase, zgomotul inceta, iar in locul lui se auzi un vag tropait de picioare goale, urcand si scoborand scara care ducea spre acoperis. Tropaitul continua pana cand afara se intuneca de-a binelea, apoi de pe acoperis prinse sa se ridice iarasi vaietele, puternice acum ale lui Mr. Bannerjee fiindca avusese timp sa-si odihneasca vocea.

Dupa un timp aparu pe acoperisul de deasupra lor o vapaie, care ilumina frunzele copacilor din jur. Vapaia crestea necontenit, insotita de trosniturile lemnelor aprinse. Cred ca ar fi intelept sa stau aproape de apa reflecta Ransome. Caci n-ar fi exclus sa ia foc casa. Dar nu se clinti, fiindca il coplesise un fel de apatie care transforma totul, rasturna valorile, facea ca totul sa para zadarnic. Edwina disparu iarasi spre a incerca sa se culce, si Ransome ramase singur pe balcon.

Observa apoi ca nu numai cadavrul batranului Bannerjee era ars. Ici si colo, pe portiunile de teren neinundat se zareau focuri mici, firave, care se ridicau timid parca spre furtuna, flacari ale superstitiilor, dar poate si ale credintei, care se inaltau pretutindeni unde fusesera gasite cadavre de prieteni, de mame, de copii, de soti si de sotii. Maiorul si Mrs. Bannerjee aveau dreptate. Nimeni nu va reusi sa cucereasca India.

In timp ce asculta zgomotele provenite de pe acoperisul de deasupra sa, Ransome observa o flacara ridicandu-se de pe acoperisul palatului deteriorat, mica la inceput ca o gamalie de ac, apoi din ce in ce mai mare, pana cand intelese ca si acolo era incinerat un cadavru. Vantul, care sufla spre casa lui Mr. Bannerjee, impingea fumul peste ape, si Ransome avu la un moment dat impresia ca percepe un usor parfum din lemn de santal. "Poate ca este Maharajahul, gandi. Strivit probabil de daramaturile vreunui turn. Asta ar fi cea mai ingrozitoare calamitate." Acum mai mult decat oricand Ranchipurul ar avea nevoie de simplitatea si de curajul batranului Maharajah.

In jurul orei zece - Ransome n-ar fi putut sa spuna cu exactitate cand, pentru ca in toata zapaceala aceea ceasul i se oprise - vapaia de pe acoperisul de deasupra capului sau incepu sa moara. Casa nu luase foc datorita insusirilor magice ale micilor lespezi de piatra, aduse odinioara de pe muntele sacru Abana, spre a acoperi terasa casei cladita de desfranata lady Streetingham pentru adapostirea netrebnicilor ei oaspeti. Incetasera si vaietele, poate fiindca Mr. Bannerjee isi pierduse in sfarsit vocea. Cand se intuneca de-a binelea, Ransome intra in casa si o chema in soapta pe Edwina. Ea era treaza si ii raspunse dintr-una din camerele care raspundeau in hol.

- Intra, zise ea. Nu dorm. Dar nu mai puteam sa stau in picioare. Cred ca putina lumina si o ceasca de ceai nu ne-ar strica.

Din pragul usii care dadea spre acoperis, Ransome o chema cu glas scazut pe Miss Murgatroyd. Aceasta aparu, intrupandu-se parca din intunericul adanc si isi facu drum, bajbaind, spre el.

- Ne-ati mai putea da putin ceai?

- Nu mai este alcool.

- Dar putina lumina?

- S-a terminat si parafina. Mr. Bannerjee a consumat tot alcoolul si parafina pentru a aprinde focul.

- Lua-o-ar dracu de treaba! zise Ransome. Si din intunericul care invaluia patul dinapoia lui, auzi rasul inabusit al Edwinei.

Toata noaptea si-o petrecura dormind, stand de vorba sau priveghind. Afara ultimul mare incendiu se stinsese, asa ca sub ochii lor nu se mai infatisa magnificul spectacol dinainte, ci numai un fel de bezna catifelata si zgomotul oribil si monoton al ploii. Cand se revarsa de ziua, nu se mai vedea decat panorama neschimbata a apelor, a cadavrelor si a sfaramaturilor purtate pe suprafata ei, precum si siluetele cladirilor arse. In jurul orei opt, Edwina striga:

- Uite! Uite! Ce-i acolo?

Cand Ransome intoarse capul, vazu una din micile barci de placere a Maharanei, aurita pe toate partile, facandu-si drum printre ramurile joase ale unui urias ficus bengalez. Era condusa de cineva, a carei figura ramanea inca invizibila, pentru ca baldachinul barcutei se incurcase in ramurile copacului si vaslasul se lupta s-o elibereze, ascuns pe jumatate de frunzis.

Deodata reusi sa se desprinda dintre ramuri, si atunci vazura silueta unui barbat alb imbracat intr-un sort, si o camasa. O clipa isi pierdu echilibrul si fu pe punctul de-a cadea in apa murdara, dar si-l recastiga, iar in clipa in care incepu iarasi sa vasleasca, observara ca nu era baiat.

- Dumnezeule! Este Fern! exclama Ransome.

- Cine a aceasta Fern?

Intrebarea il mira o clipa pe Ransome, deoarece avea impresia ca Edwina se afla in Ranchipur de saptamani, de luni de zile chiar si ca ar fi trebuit s-o cunoasca pe Fern Apoi isi aminti zguduit ca nu trecusera decat cinci zile de la sosirea ei.

- Este fiica unui misionar american.

Barca se apropiase indeajuns spre a le permite sa vada ca una din lopeti era vopsita in rosu si in aur si ca apartinea neindoios ambarcatiei, dar ca cealalta vasla fusese improvizata dintr-o prajina si o bucata de scandura. Abia acum recunoscu Ransome vesmintele pe care i le imprumutase in noaptea cand fugise de acasa. Ea nu-i striga nu-și intrerupse nici macar vaslitul spre a le face semn cu mana. Continua sa manuiasca viguros, cu regularitate, lopetile, stanjenita oarecum de vasla improvizata si luptand impotriva curentului lent dar puternic. Barcuta fragila si oarecum ridicola, se apropia tot mai mult.

- Este foarte draguta, zise Edwina. Si foarte tanara.

Ransome nu-i raspunse.

Fern parasi furioasa casa lui Ransome, gandindu-se sa se duca direct la ea acasa. Cand lua bicicleta, lasata la adapost langa veranda si se aseza in sa, constata ca pana si vehiculul acesta ii facuse figura. Unul din cauciucuri era spart, si descoperirea aceasta o facu sa izbucneasca in plans. Insemna ca avea sa parcurga doua mile pe jos, infruntand ploaia. Ar mai fi fost o solutie. Sa se intoarca din drum si sa-l roage pe servitorul lui Ransome sa-i repare cauciucul, dar nu se putu hotari de teama sa nu dea iarasi ochii cu Ransome. Parasi deci casa, spunandu-si ca n-are sa-l mai vada niciodata, orice s-ar intampla. Mergand pe langa bicicleta si impingand-o, ajunse la capatul aleii, avand surpriza sa constate ca nu mai era suparata, ci numai abatuta si obosita, mai obosita ca niciodata. O obosise nu numai Ranchipurul, dar si tatal, mama, Hazel si toti ceilalti pe care-i cunostea, chiar si Ransome. Fiindca era foarte tanara gandi: "Ce bine ar fi sa mor. Ar fi atat de usor. Nu mai am pentru ce trai. As vrea sa ma intind aici pe marginea hipodromului si sa mor de foame, de sete si de frig." Stia insa ca in atmosfera calda, sufocanta a Ranchipurului in sezonul musonului, ar putea sa zaca acolo zile intregi, fara sa i se intample nimic Din nenorocire noaptea bantuiau serpii, iar reptilele acestea o inspaimantau la culme. Mai ales acum colcaiau peste tot. Pe inserat ii puteai intalni traversand drumurile. pitoni, vipere Russel, kraiti si cobre.

Cauciucul dezumflat ii schimbase brusc starea sufleteasca, asa ca nu mai era suparata pe Ransome ci ii era mila de propria ei soarta. Si acum, cand isi tarsia picioarele prin noroiul clisos, i se nazari ca el o tratase ca pe o cantitate neglijabila. Nu o luase niciodata in serios, iar in noaptea aceasta se comportase mai rau ca niciodata. Cand venise sa-l previna, il gasise beat, iar el se purtase ca si cand ar fi avut de-a face cu un copil sau cu o idioata. Era pentru prima data ca intalnea un om beat (i se intamplase sa-i vada de cateva ori pe tinerii ei prieteni ametiti oarecum de bautura, dar atunci ii parusera exagerat de veseli si oarecum prostanaci), dar spectacolul oferit de Ransome o infricosase si ii facuse scarba. Avea impresia ca este mai mult smintit decat bolnav, deoarece facea atata haz de lucruri inspaimantatoare pentru ea si care o faceau atat de nenorocita. Era de neconceput nepasarea lui fata de perspectiva unui scandal, a unor scene si a unor framantari in care avea sa fie desigur amestecat.

De ce spusese ea acea oribila minciuna, de ce declarase ca traia cu el? Nu numai ca facuse jocul maica-si dar cand incercase sa retracteze totul se plasase in postura unei fiinte proaste si ridicole.

In vreme ce trecu pe langa gradina lui Rasid Ali Khan isi zise revoltata: "Am sa intru si am sa raman aici. Asa am sa-i aranjez pe toti. Ce rau are sa le para!" Aproape indata isi dadu insa seama ca o asemenea solutie era imposibila, fiindca cel care va suferi cel mai mult va fi desigur Rasid Ali Khan, un om care nu-i facuse niciodata rau. Il cunostea abia din vedere si n-ar fi putut sa spuna daca ii placea sau nu. Nici nu stia daca ii plac sau nu indienii, pentru ca nu-i cunoscuse niciodata cu exceptia salbaticilor bhils care fusesera convertiti si lucrau la Misiune. Acestia erau insa aborigeni, nu indieni adevarati Isi mai spuse ca acestia trebuiau sa fie destul de cumsecade de vreme ce lui Ransome ii placeau asa de mult, caci chiar in mania si in dezamagirea ei nu mergea pana acolo incat sa-l acuze ca e un om superficial si lipsit de inteligenta. In ciuda betiei lui si a tuturor celorlalte cusururi, il socotea extrem de intelept. Se gandi apoi ca nu-l va mai vedea niciodata si aceasta o facu din nou sa planga. Asa ca acum era orbita nu numai de ploaie, dar si de propriile ei lacrimi. In acelasi timp, ii reveni acel cald simtamant, incercat in bezna noptii dupa ce se dusese la culcare in casa sotilor Smiley. Desi era tanara si lipsita de experienta, stia in adancul sufletului ei ca il iubea, ca nu-l va uita niciodata si ca inima ii va batea mai tare ori de cate ori isi va aminti de el, chiar si atunci cand va fi o femeie batrana.

Balacind prin noroi, ajunse la coltul distileriei, dar cand sa coteasca spre casa, zari luminile unui automobil care venea in urma ei. Se gandi intr-o sclipire: "Trebuie sa fie mama. Se intoarce din oras acasa." Fara sa ezite, stinse lanterna bicicletei si se arunca in santul drumului. Stia acum ca ii era mai putin frica de serpi decat de o intalnire cu maica-sa. Mai mult decat probabil, mama ei se intorcea de la Ransome. Il gasise desigur acasa si ii spusese sa se insoare neaparat cu fiica ei. Inspaimantata, astepta in sant pana ce masina trecu pe langa ea. Recunoscuse stravechiul Ford apoi, datorita poate spaimei ingrijorarii, sau conditiilor mizerabile in care se afla, ii veni deodata sa verse.

Cand porni iar la drum isi spuse ca fiecare pas o apropia de casa, de maica-sa, care in clipa aceasta destainuise intreaga poveste sotului ei si lui Hazel. Umbla totusi automat, aproape fara niciun efort constient in ce alta parte sa se duca. Suspinand impleticindu-se isi continua drumul pana cand luminile Misiunii aparura prin perdeaua de ploaie. La vederea lor o fulgera o noua idee. Nu se va mai inapoia acasa, se va duce la sotii Smiley si le va cere s-o ascunda. Le pricinuise destul necaz pana acum. Scrisoarea aceea ingrozitoare, cu acuzatii atat de dezgustatoare fusese deja trimisa. Ceva mai rau nu li se putea intampla. Hotararea aceasta o liniști. Soții Smiley o vor ințelege. In orice caz ii vor oferi un adapost pana cand isi va veni in fire dupa emotiile provocate de vizita ei la Ransome

Sotii Smiley nu erau acasa Cand ajunse la usa, o vazu numai pe matusa Phoebe, singura in salon, si isi aminti ca la ora aceea sotii Smiley se aflau desigur la scoala serala. Sovai o clipa, caci matusa Phoebe o infricosa oarecum, nu fiindca ar fi fost aspra si antipatica, ci datorita intelepciunii si varstei ei foarte inaintate, care o faceau parca sa stie totul. Ochii patrunzatori ai batranei si bunul ei simt o inspaimantau si o intimidau pe aceea ce mai ramasese din Blythe Sommerfield, Perla Orientului.

Dar si de data aceasta, ca si in sant, isi zise ca era preferabil sa riste orice, decat sa dea ochii cu maica-sa, si se mai gandi ca era imposibil sa colinde toata noaptea prin ploaie Ranchipurul. Asa ca isi rezema bicicleta de parapetul verandei si ciocani in usa. Matusa Phoebe ridica privirile de deasupra lucrului sau de mana si striga:

- Intra!

La vederea lui Fern, o expresie de surpriza se oglindi in ochii batranei, dar si-o stapani imediat fiindca o impresionasera ochii umflati si desperarea de pe chipul lui Fern.

Fern era atat de tulburata, incat izbucni fara nicio introducere:

- Nu ma pot duce acasa. Imi permiteti sa raman un timp la dumneavoastra?

Coplesita de compatimire fata de propria ei persoana, care ii aparu in postura unei orfane lipsita de adapost, izbucni in lacrimi.

- Doamne! Ce s-a intamplat? intreba matusa Phoebe sarind de pe scaunul ei cu leagan. Isi petrecu bratul pe dupa umarul lui Fern: Esti uda leoarca. Ma duc sa-ti aduc niste imbracaminte uscata si apoi sa-mi spui despre ce e vorba.

Ramasa singura, Fern se arunca pe o canapea si incepu sa planga zgomotos, cu sughituri, fara sa se mai retina.

Matusa Phoebe se intoarse cu o rochie aparținand lui Mrs. Smiley, precum si cu un mare prosop. Atinse blajin umarul lui Fern.

- Haide, haide! Sterge-te bine si pune pe dumneata lucrurile astea ale Berthei Pe urma sa-mi spui ce te-a adus aici.

Fern n-avea chef nici sa se usuce si nici sa-si schimbe vesmintele. Simtea doar nevoia sa planga sa-si pastreze pe ea hainele ude pana va capata pneumonie si va muri. Dar ceva nedefinit in comportarea serioasa a batranei o facu sa se simta oarecum ridicola, asa ca ii dadu ascultare

In vreme ce-si schimba vesmintele, suspinele ei isterice se oprira, astfel ca Fern trecu iarasi in defensiva. Dar nu era chip sa se impotriveasca hotararii matusii Phoebe, care o intreba direct:

- Asculta-ma fetițo, ai ceva pe suflet, si ca sa te usurezi, descarca-ti sacul. Banuiesc eu cam despre ce este vorba, dar poti sa-mi spui si restul. Nu-ti garantez ca am sa te pot ajuta, dar spovedania te linisteste.

- Pot sa va spun tot? se auzi Fern rostind. Ma lasati sa va insir toata povestea?

Iși dadu brusc seama ca din intregul Ranchipur numai aici, in casa sotilor Smiley, putea gasi o intelegere fata de comportarea ei atat de nechibzuita Numai cei din familia Smiley erau capabili s-o asculte fara s-o judece, fara sa-i dea sfaturi, sau fara sa rada de ea. Nu-i placea rochia urata de bumbac a lui Mrs. Smiley pentru ca era prost croita si prea lunga, dar vesmantul acesta ii imprumuta un fel de incredere, ca si cand i-ar fi transmis calitatile Berthei Smiley. Se trezi astfel istorisindu-i matusii Phoebe tot ce i se intamplase, ce o imboldise sa actioneze asa de ce isi ura mama recunoscu acest lucru), de ce fusese a doua oara la Ransome. In tot timpul acesta matusa Phoebe pastrase tacerea, marginindu-se doar sa scoata din cand in cand un fel de cloncanit, singurul ei mod de a-si manifesta interesul sau dezaprobarea fata de unele incidente stupide.

Cand Fern incheie istorisirea celei de-a doua vizite la Ransome, matusa Phoebe gasi cu cale sa intervina:

- Nu s-a comportat ca un gentleman. Pare de necrezut. Poate ca betia a fost de vina.

- Asta e, zise Fern, gata sa-i gaseasca o scuza. Nici vorba ca asta e motivul. De altfel, n-as fi venit iarasi la dumneavoastra. dupa tot necazul pe care vi l-am pricinuit data trecuta, cand mama a trimis scrisoarea aceea Consiliului Misionarilor.

- Nu-ti face griji pentru chestia asta, spuse matusa Phoebe. Nu este prima oara ca scrie asemenea scrisori Afara de asta, raul nu invinge niciodata binele. Sunt o femeie batrana si stiu ca pana la urma adevarul triumfa. Nenorocirea maica-ti este ca n-a avut parte de o crestere buna. Toate femeile din Sud sunt la fel. Nu sunt invatate decat cum sa inhate mai repede un barbat. Nu sunt in stare sa se preocupe de altceva.

- Acum nu stiu ce sa fac, unde sa ma duc spuse Fern.

Matusa Phoebe se ridica in picioare.

- Cel mai potrivit lucru este sa gustam ceva zise. Am luat cu totii masa de seara si imi inchipui ca bucatarul a plecat, dar am sa gasesc eu ceva de mancare. Si pe mine m-ar ispiti o gustarica. Cand mi se face foame, obisnuiesc sa pun ceva in gura. Ne pregatim cate o ceasca de cafea, cateva oua si niste cartofi prajiti.

O lua pe Fern de mana si o duse la bucatarie.

Mana matusii Phoebe era batrana, slaba, noduroasa si batatorita, dupa munca grea depusa in cursul celor saptezeci de ani. Dar Fern o gasi catifelata si mangaietoare. Era pentru prima data in cei nouasprezece ani ai ei ca Fern incerca o experienta asemanatoare, si aceasta facu sa-i vina iarasi a plange.

Batrana continua sa palavrageasca spre a o scuti de efortul de a mai spune ceva.

- Nenorocirea este ca nu te potrivesti de loc cu mediul din Ranchipur, zise ea. Chiar si noi, oamenii mai varstnici, ne deprindem greu cu caldura, murdaria si noroaiele de aici. In general, imi place atmosfera asta, dar cateodata ma apasa pe nervi si ma face certareata. Atunci spun lucruri urate pana si Berthei si lui Homer. Climatul asta nu ni se potriveste, dar este al dracului de interesant.

Matusa Phoebe incepu sa trebaluiasca, lasand-o si pe Fern s-o ajute, fiindca stia ca cel mai nimerit lucru pentru ea era sa aiba ceva de lucru. In timp ce Fern facea treaba, tensiunea isterica de pana atunci incepu sa se potoleasca, si la un moment dat isi spuse ca mai are ceva sa-i destainuiasca batranei, si anume cel mai important lucru din viata ei - iubea pentru intaia oara. Daca se gandea mai bine n-ar fi gasit pe nimeni in Ranchipur mai potrivit sa-i impartaseasca secretul decat pe matusa Phoebe sau poate pe Bertha Smiley. In privinta acesteia nu era sigura ca ar fi inteles-o deplin. In matusa Phoebe, care era atat de batrana, avea cea mai mare incredere. Era ca si cand matusa Phoebe ar fi trait atat de mult incat ar fi completat un ciclu si ar fi redevenit tanara.

Simtea nevoia sa vorbeasca cuiva despre Ransome. Incercarea ei de a se destainui in scris verisoarei din Biloxi se incheiase cu un esec, fiindca niciun cuvant asternut pe hartie nu avea sa fie inteles cum se cuvine, iar daca ar intelege totusi ceva, i-ar da o coloratura ieftina, triviala Isi aminti brusc cuvintele de dispret ale matusii Phoebe fata de Mrs. Simon - femeile astea din Sud nu sunt invatate decat cum sa inhate un barbat. Dupa ce ne vom aseza la masa am sa-i vorbesc despre el , gandi ea. O invalui iarasi acea caldura ciudata si in aceeasi clipa simti ca inima ii da ghes sa se dedice salvarii lui din ghearele betiei, ale desperarii.

Cand se asezara in cele din urma in jurul gustarii copioase alcatuita din oua cartofi, paine prajita, ceai si turta dulce, matusa Phoebe, ca si cand ar fi inteles totul cu anticipatie, ii spuse bland:

- Pacat de Mr. Ransome. Un barbat atat de simpatic Este foarte rau cand un om ca el cade la patima betiei In general, betivii nu merita nicio atentie, fiindca nu sunt buni de nimic. Am avut un frate ca acest. ca Ransome, am vrut sa spun - a murit din cauza betiei la cincizeci de ani.

Inima lui Fern se incalzi iarasi. Fu pe punctul de-a se destainui batranei, dar limba i se inclesta, iar cuvintele ii murira pe buze. O impiedicase sa vorbeasca ceva din afara, aproape tangibil, poate tacerea aceea amenintatoare care plutea in atmosfera fierbinte si umeda. Era ca si cand ar fi inceput sa vorbeasca, dar ceva mai puternic decat vointa ei o intrerupsese, ceva foarte important, cum ar fi de pilda o comunicare pe care natura voia sa i-o faca ei si matusii Phoebe. Observa ca si matusa Phoebe era constienta de aceeasi intruziune; s-ar fi zis ca o fantoma patrunsese in incapere si le poruncea sa fie atente. Batrana se uita la Fern si incepu sa-i spuna ceva, dar in aceeasi clipa paru sa fi venit sfarsitul lumii. Dalele din pardoseala prinsera sa joace sub talpile lor, apoi se dislocara. Masa porni sa salte, iar ceaiul se varsa pe fata de masa alba. Se auzi zgomot de pietre si de bucati de tencuiala cazand, iar in aceeasi clipa luminile se stinsera, ca urmare a distrugerii centralei electrice de catre valul de apa eliberata din incatusarea barajului despicat de cutremur.

In intunericul lasat brusc asupra lor, Fern auzi glasul matusii Phoebe care rosti cu voce comic de egala:

- Cred ca a fost un cutremur.

Dar, paralizata de frica, Fern isi pierduse glasul.

- Stai pe loc, zise batrana. Cred ca am o lanterna electrica in dulap.

Fern o auzi foindu-se ca un soarece, calcand pe dalele sparte, undeva in intuneric, si apoi zgomotul usii dulapului care se deschidea, urmat de aparitia in incapere a unui slab fascicol de lumina, izvorat dintr-o lanterna electrica, alimentata de o baterie pe jumatate consumata. Dibuise si cateva lumanari, dintr-un stoc mai mare, procurat de matusa Phoebe, care n-avea incredere in lumina electrica distribuita de centrala electrica aflata la zece mile departare si care se putea opri la simpla apasare a mainii unui indian manat de o simpla curiozitate.

- Ar trebui sa iesim din casa, zise matusa Phoebe. Asa facea intotdeauna sora mea Doris din Long Beach cand venea cate un cutremur. Dar nu ma prea trage inima sa ies in ploaie. Cred ca ar fi mai intelept daca ne-am duce sa vedem ce s-a intamplat in restul casei. Judecand dupa praf si miros, am impresia ca mai toata casa s-a daramat.

Calmul batranei, care putea tot atat de bine sa fie si indiferenta, o facu si pe Fern sa-si revina. Ce s-o fi intamplat la noi acasa? reflecta ea. Dar la Ransome? Unde o fi el acum? Apoi isi aminti ca plecase sa cineze la familia Bannerjee. "Oricum, casa lor nu e din piatra. Constructiile de lemn par sa reziste mai bine la cutremure", gandi ea repede.

Jumatate din casa sotilor Smiley - partea din fata, cu ferestrele spre drumul distileriei - se prabusise. Ramasesera intacte numai trei dormitoare si o vasta si goala incapere folosita inainte drept depozit si care nu suferise modificari cand restul casei fusese transformata din cazarma in misiune. Cutremurul, oarecum sugubat, distrusese o parte din cladire si lasase cealalta in picioare, dar si aceea putin subrezita. Batrana, urmata de Fern, se uita la daramaturi si scapa ciudatul ei cloncanit la vederea ruinelor acestei case pe care o pastrase intotdeauna curata ca un palat.

- Am avut noroc ca ne-am aflat in bucatarie si nu in salon, se adresa ea lui Fern.

In aceeasi clipa atentia le fu atrasa de un zgomot bizar care se apropia din departare - pare-se dinspre oras - un vuiet nedefinit de ape si de strigate omenesti, care incepu sa tulbure linistea adanca de dupa cutremur. Batrana si fata stateau cu cate o lumanare in mana, ascultau infricosate noile zgomote, cu atat mai inspaimantatoare cu cat erau mai putin bruste, mai putin imediate, dar atat de misterioase.

Matusa Phoebe isi recastiga cea dintai cumpatul.

- Ce dracu o mai fi? exclama ea. De nu li s-ar fi intamplat ceva Berthei si lui Homer. Scoala serala este o cladire noua si solida.

- Parca ar fi niste tipete, rosti Fern. M-as duce sa vad daca s-a intamplat ceva la noi acasa.

O incoltise o frica adanca, rascolitoare, pentru ca din casa de peste drum nu se auzea niciun zgomot. Daca mama ei sau Hazel s-ar fi aflat acolo ar fi tipat, fiindca era in firea lor. Una din ele ar fi trecut drumul, oricat de mult i-ar fi urat pe cei din familia Smiley. De aici, de la fereastra, nu putea sa desluseasca nimic in intunericul adanc. nimic altceva decat torentele de ploaie si ramurile vaste ale unui ficus bengalez care se inaltau spre cerul negru.

Casa familiei Simon se prabusise ca si cazarma, transformandu-se intr-o gramada de pietre, barne si moloz. Cand Fern si matusa Phoebe ajunsesera la fata locului, norul de praf starnit de daramarea cladirii incepuse sa fie subtiat de ploaia torentiala. Tacute, abia tinandu-se pe picioare, batrana si fata dadura ocol casei prabusite, slujind-se de lanterna electrica pe jumatate consumata. Din cand in cand strigau cu glas slab, tremurat, cautand prin ruine un semn de viata. Deodata Fern simti ca un teribil calm coboara asupra ei, calmul care urmeaza unui soc ingrozitor. Mintea ei deveni nefiresc de rece si de limpede. Scena la care asista parea ireala. Constiinta ei o respingea ca pe un cosmar imposibil. Nu era firesc ca ea si matusa Phoebe sa umble prin ploaie, cautand prin ruinele casei daramate vreo urma a tatalui, a mamei, a sorei ei. Corul de vaiete care venea dinspre orasul indepartat nu avea nicio legatura cu viata adevarata - tinea de un vis urat.

Deodata i se paru ca, daca i-ar striga pe nume destul de tare, ei ar putea sa apara vii si nevatamati printre perdelele de ploaie, venind poate dinspre terenurile de tenis sau de peste drum. Incepu sa-i cheme cu vocea tremuranda, isterica:

- Tata! Mama! Hazel!

Dar glasul ei era inabusit de torentele de ploaie, si la ureche nu-i ajunsera decat jelaniile nefiresti care veneau dinspre orasul lovit de nenorocire.

O auzi pe matusa Phoebe spunand:

- Poate ca nu erau acasa. Poate ca sunt in alta parte, in siguranta.

Un gand cumplit, nebunesc strabatu creierul fetei Poate ca au murit cu totii. Poate ca am ramas libera! Deodata simti ca o copleseste rusinea Pentru ultima oara striga in bezna:

- Hazel, Hazel!

Era imposibil ca urata si stupida Hazel sa fi murit. Apoi avu senzatia ca pamantul se deschide sub picioarele ei si ca bezna o inghite, in vreme ce corul de vaiete scazu treptat in intensitate, pana disparu cu totul.

Cand isi recapata cunostinta, se vazu intinsa pe podeaua sfaramata a bucatariei si invaluita intr-un cearsaf. Avea pe limba un gust de brandy, ceea ce o facu sa se gandeasca imediat la Ransome si la prima ei vizita in casa lui. Matusa Phoebe statea in picioare langa ea

- Nu te speria, copila mea. Ai lesinat si te-am tarat pana aici. Asta e tot. Hai, mai bea un strop. Am intotdeauna putin alcool la indemana pentru imprejurari mai deosebite.

Fern trase o dusca de brandy tare si ieftin, tusi putin, apoi ii reveni cu incetul amintirea a tot ce i se intamplase. Realitatea cruda ii aparu in lumina ei adevarata. Impresia de cosmar pe care o avusese pana acum disparuse. Fern isi dadu seama ca zguduirea pamantului se petrecuse si ca era foarte probabil ca mama tatal si Hazel sa fi murit. Lacrimile ii impaienjenira ochii, apoi incepura sa i se scurga pe obraz. Fara voia ei scapa un geamat.

Batrana ii lua mana intr-a ei.

- Nu mai plange zise. Nu ajuta la nimic. Ai face mai bine sa-ti pui imbracamintea asta uscata. N-am putut sa te imbrac singura. Abia am reusit sa te aduc pana aici si sa-ti scot lucrurile ude de pe tine.

- Nu mai plang. Promit. Nu stiu ce se intampla cu mine.

De afara, din bezna, se auzi o voce slaba strigand. Cateva clipe, ropotul de ploaie inabusi glasul, voalandu-l, punandu-i surdina. Fern se ridica in capul oaselor si trase cu urechea. Vocea se auzi iarasi, ascutita, tremurata, isterica, dar mai clara de data aceasta, atat de clara, incat Fern o recunoscu. Era a maica-si. Tinandu-si cearsaful in jurul trupului, sari in picioare. A treia oara vocea se auzi foarte limpede. Mama ei striga in noapte. Incercand sa acopere zgomotul ploii.

- Burgess! Burgess! Hazel! Fern!

- Ma duc s-o chem aici, zise matusa Phoebe.

- Merg si eu cu dumneavoastra. Merg si eu Merg si eu!

Invaluita in cearsaf, o urma pe batrana in ploaie.

Ghidandu-se cu ajutorul slabei lanterne electrice, se indreptara spre locul de unde se auzea glasul lui Mrs. Simon. O descoperira stand pe alee, la o oarecare distanta de casa, dar cand se apropiara, observara ca nu era singura. Agatata de ea, se lasa tarata planturoasa Mrs. Hogget-Clapton.

La revederea luminii, Mrs. Simon striga isteric:

- Cine e? Tu esti, Burgess?

- Eu sunt, mama, raspunse Fern.

- Dar ei unde sunt? Unde este tatal tau? Unde este Hazel? Oh, Doamne! Ce li s-a intamplat?

Mrs. Simon se repezi la Fern si o cuprinse in brate, plangand.

- Oh, scumpa mea! Sunt sigura ca au murit! Sunt sigura ca au murit!

Mrs. Hogget-Clapton, lipsita de sprijinul bratului ei, aluneca in noroiul de pe alee si ramase acolo stand pe sezut, invaluita in peignoir-ul ei de satin roz-pal, impodobit cu dantela, dar ud leoarca, bolborosind si vaicarindu-se.

Ramasa singura cu Mrs. Hogget-Clapton pe veranda bungalowului pustiu, Mrs. Simon asteptase multa vreme, ascultand gemetele naucitei sale prietene si tragand cu urechea la zgomotele care veneau dinspre oras. La inceput n-ar fi putut sa spuna ce astepta, dar dupa un timp inteligenta ei incepuse sa lucreze si ajunsese la concluzia ca ar putea sa stea acolo pana la sfarsitul lumii, fara ca sa le vina nimeni in ajutor. Treptat, intelese ca prietena ei era beata si deci cu totul inutila. Rareori i se intampla s-o viziteze pe Mrs. Hogget-Clapton atat de tarziu si niciodata nu-i fusese dat s-o vada in asa hal. Acea portiune din Mrs. Hogget-Clapton care isi pastra indeobste destula sobrietate spre a permite iluzia unei relative demnitati sucombase acum suplimentului de intoxicatie datorita groazei. O clipa, Mrs. Simon o uri cu toata fiinta ei, pentru ca intr-o asemenea criza se dovedea atat de stupida si de vlaguita, fiindca devenise o simpla povara si fiindca era molaie si idioata. Instinctul ei o indemna sa plece si s-o lase singura, acolo pe podeaua verandei dar experienta ii spunea ca un asemenea gest nu se cuvenea. O palmui de doua ori, cu singurul rezultat de a o fi facut sa sporeasca volumul gemetelor. O lua atunci de un brat, si tragandu-i-l peste umar, ca si cand ar fi vrut sa salveze o femeie aflata pe punctul de a se ineca, o ridica in picioare.

- Incearca sa-ti revii, Lily, striga. Trebuie sa plecam de aici

Dar Mrs. Hogget-Clapton se marginea sa geama si sa ramana grea si inerta. Acum, in mijlocul catastrofei, Mrs. Simon nu mai era impresionata de importanta lui Mrs. Hogget-Clapton, care se topise in chip misterios. Nu-i mai era teama s-o cheme pe numele ei mic - Lily - in prezenta ei, asa cum o numea in absenta acesteia. De data aceasta incepu s-o apostrofeze cu vorbe de-a dreptul urate. Nu mai facea niciun efort spre a-si ascunde mania.

- Haide, trezeste-te, betiva dracului! striga. Trebuie sa ma duc acasa.

Dar in clipa in care Mrs. Hogget-Clapton parea sa se prabuseasca, slabuta si delicata Mrs. Simon simti ca-i cresc puterile. Renuntand la cochetaria si la feminitatea ei exagerata, deveni deodata dura. Pe jumatate carand-o, pe jumatate tragand-o, reusi s-o coboare pe trepte, apoi s-o imbranceasca, in ciuda gemetelor ei, pe bancheta din spate a stravechiului Ford. Mrs. Hogget-Clapton cazu pe podea si incremeni acolo cu unul din picioarele ei groase atarnand afara din masina. Dar Mrs. Simon i-l impinse furioasa inauntru si tranti usa, inchizand-o. Apoi, fara sa-i mai arunce o privire peste umar, se aseza la volan si demara.

Intre timp incendiile incepusera sa se intinda in oras, si vapaia lor reflectata lumina intreg drumul pana la distilerie. La cotitura distileriei, plasata pe un teren ceva mai jos, Fordul imprastie un jet de spuma cand se cufunda cu vreo treizeci de centimetri in apa. Drumul era invizibil, dar Mrs. Simon se putea calauzi dupa sirul de smochini de Jawa, aliniati de o parte si de alta. Conducand de-a lungul lor, strabatu inca o jumatate de mila, cateodata pe portiuni neinundate, alteori printr-o apa care acoperea aproape roțile. "Daca apuc sa ajung la marginea hipodromului, ne vom afla pe un teren mai inalt", gandea. Erau tocmai pe punctul de a ajunge in acest loc, cand apa intra in carburator, facand Fordul sa se opreasca.

Incerca in mai multe randuri sa puna motorul in functie, injurand, folosind cuvinte auzite odinioara, in copilarie, rostite de comis-voiajorii asezati in noptile fierbinti pe veranda hotelului din Unity Points, Mississippi, proprietatea tatalui ei, vorbe pe care le retinuse aproape fara sa-si dea seama.

In acelasi timp incepu sa planga, mai mult datorita exasperarii decat fricii. "Nu putem sta aici toata noaptea, reflecta ea. Apa ar putea sa se ridice. Trebuie sa ajung neaparat la Misiune, si mai sunt nevoita sa tarasc dupa mine si pe betiva asta. Dupa afacerea asta nu va mai indrazni sa-si dea aere fata de mine."

Dupa ce renunta la orice speranta de a mai pune Fordul in miscare, cobori din masina. Desi o inspaimantau serpii, intra cu picioarele in apa calduta, murdara, imputita, scarboasa care-i ajungea pana deasupra genunchilor Deschise portiera din spate.

- Haide, iesi de acolo, tampito! striga.

La lumina incendiilor, o vazu pe Mrs. Hogget-Clapton zacand in aceeasi pozitie in care cazuse la inceput. Isi dadu seama ca singurul mijloc de a o scoate din masina era s-o traga de picioare. Adunandu-si toate puterile, reusi, dupa o serie de smucituri si de opinteli, sa o aseze pe sezut, pe planseul masinii si cu picioarele atarnand afara. Pozitia aceasta era ceva mai buna, conchise Mrs. Simon si, facand un ultim efort, i se adresa cu ton mangaietor, ca unui copil.

- Haide, Lily, fa o mica sfortare! Pune picioarele pe pamant si incearca sa te ridici.

Gemand, Mrs. Hogget-Clapton se executa ca prin ceata, dar tocul inalt al papucului ei impodobit cu pene de strut se prinse in rama scarii si doamna plonja in apa, cu fata in jos. Socul apei si poate spaima de inec o dezmetici putin si ii restitui o farama din acea vointa la care renuntase cu putin timp inainte, spre a se cufunda intr-un fel de voluptate provocata de betia-i femeiasca. Zbatandu-se, reusi sa se ridice in picioare si sa strige cleios:

- Unde sunt? Unde ma aflu? Cum am ajuns aici?

- Te afli pe drumul distileriei, tampito! Trebuie sa mergem in continuare pe jos. Fordul a ramas in pana.

Ajutata de Mrs. Simon, Mrs. Hogget-Clapton reusi sa umble, jeluindu-se, nesigura pe picioare, pana ce ajunsera pe un teren mai ridicat si neinundat Apoi incepu iarasi sa geama si sa se poticneasca la fiecare zece sau cincisprezece metri. In cele din urma reusira sa treaca de hipodrom si sa ajunga la capatul aleii care ducea la Misiune. Acolo, istovita si cuprinsa de desperare incepuse sa strige, fiind auzita de Fern si de batrana matușa Phoebe aflate in acea clipa in bucataria locuintei pe jumatate ruinata a sotilor Smiley.

In vreme ce Fern continua sa vasleasca pe deasupra gradinilor inundate, aflate intre ficusul bengalez si casa lui Mr. Bannerjee, nu ridicase de loc privirile. Din clipa in care fusese pe punctul de a se rasturna, cand incercase sa-si elibereze luntrea dintre ramurile copacului il vazuse pe Ransome stand pe balcon alaturi de o femeie necunoscuta. Acum se simtea intimidata nu numai de Ransome, dar si de prezenta acelei straine. "Are sa aiba impresia ca alerg dupa el reflecta Fern. S-ar putea sa refuze sa se lase salvat. Poate ca va dori sa ramana pe loc. Dintr-o singura privire fata isi putuse da seama ca straina era foarte draguta. Fern era atat de preocupata de Ransome, incat nici nu se gandea s-o salveze pe straina sau pe membrii familiei Bannerjee. Numai la el se gandise, cand gasise barcuta aceea ratacind pe ape, langa distilerie. Numai la el se gandise cand intrase pana la piept in puhoi spre a trage luntrea la mal. Numai pentru el incropise din doua bucati de lemn, gasite de matusa Phoebe acea vasla ciudata, folosita acum. Pe maica-sa o cuprinsesera istericalele la auzul intentiei exprimate de Fern de a merge in ajutorul lui Ransome.

- Iți interzic sa pleci in barca aceea nenorocita strigase Mrs. Simon printre lacrimi, framantandu-si mainile. N-am suferit destul? N-am pierdut destul, ca sa te mai pierd si pe tine?

Fern nu-i daduse insa nicio atentie si continuase sa prinda in cuie cele doua scanduri. Dupa ce ispravise de mesterit vasla, plecase invesmantata in hainele pe care Ransome i le daduse in noaptea cand ea dormise la sotii Smiley.

La urma urmei Fern nu era libera. Maica-sa inca traia, iar in inima ei Fern stia ca ar fi preferat sa-si piarda mama decat tatal si pe Hazel. Dar ceva se petrecuse cu ea in noaptea aceea tragica, de groaza. Stia ca, desi maica-sa scapase cu viata, nu mai depindea de ea si se considera eliberata pe vecie. Mai facuse o descoperire asupra vietii. departarea, evadarea nu aveau nimic de-a face cu libertatea. Libertatea exista in launtrul tau, indiferent de locul in care te-ai fi aflat. Nu evadase, nu fugise, se afla inca in Ranchipur, cu toate acestea era libera, mai libera decat daca ar fi reusit sa ajunga la Hollywood, fara sa fi trait tragedia din ultimele ore. Se dovedise mai puternica decat maica-sa, fiindca reusise sa-si pastreze cumpatul, desi era bolnava, nenorocita, inspaimantata. In timpul acestui dezastru ea isi cucerise demnitatea, pe cand maica-sa isi pierduse si acel rest de demnitate pe care o mai pastra inapoia infatisarii ei de ingenua perpetua, cu chip prostut alb-trandafiriu. Chiar cand aparuse imbracata in sortul si in camasa de tenis a lui Ransome iar la vederea lor maica-sa scapase un strigat gutural ca si cand ar fi fost ranita de moarte, Fern nu se lasase impresionata. Ar fi fost stupid sa poarte alte vesminte in expeditia in care se angajase. Pana si in plina tragedie mama ei gasise cu cale sa protesteze.

- Ce va zice lumea cand te va vedea imbracata asa? Ce vor spune bastinasii? Nu vor mai avea niciun respect pentru noi.

Fern observa ca maica-sa omisese sa adauge: "Ce va spune Mrs. Hogget-Clapton?"

In clipa aceea Mrs. Hogget-Clapton zacea pe spate, grasuta, inerta, goala sub un cearsaf, in patul dublu al sotilor Smiley. Peignoir-ul ei de matase de un roz-pal si impodobit cu dantela atarna acoperit de noroi pe un scaun din bucatarie spre a se usca in fata focului. Lesinata, ridicola, Mrs. Hogget-Clapton sforaia. Amenintarea relativa la parerea pe care avea sa si-o faca Mrs. Hogget-Clapton incetase pe veci sa mai aiba vreun efect.

Tocmai cand Fern se pregatea sa porneasca in expeditie, Rasid Ali Khan si Harry Loder aparura ca din neant. Spatosul musulman purta zdrentele unei uniforme de ofiter gasita in ruinele cazarmii in vreme ce cauta cadavrele militarilor. Pantalonii erau prea stramti pentru el, iar bratele lui musculoase ieseau pana deasupra incheieturilor din manecile tunicii croite pentru un om pe jumatate cat el. Harry Loder nu mai arata ca spilcuitul dandy si jucator de polo din armata indiana, bujorii din obraji ii pierisera si tremura usor, de parca l-ar fi cuprins frigurile.

La vederea lor, infricosata Mrs. Simon incepu sa planga iarasi.

- Nu v-ar strica putin brandy, propuse matusa Phoebe.

- O dusca nu ne-ar face rau, raspunse Loder cu o voce care nu parea sa fie a lui.

In vreme ce matusa Phoebe se duse dupa sticla cu brandy, el le spuse ca toti ofiterii, cu exceptia lui, pierisera si fusesera deja ingropati de soldatii din regiment. Apoi Mrs. Simon incepu sa strige cuprinsa de istericale si sa le implore ajutorul spre a gasi cadavrele sotului ei si al lui Hazel. Rasid Ali Khan, cu un ton brusc ton incalificabil, avea sa cugete Mrs. Simon mai tarziu, pe care musulmanul n-ar fi trebuit sa aiba indrazneala de a-l folosi fata de o europeana , ii spuse ca nu era timp pentru morti atata vreme cat se mai aflau oameni vii care trebuiau salvati.

Matusa Phoebe se inapoie dupa ce gasise sticla de brandy golita de ultima picatura de bautura ascunsa printre cearsafurile lui Mrs. Hogget-Clapton si le spuse ca facuse o greseala si ca in casa nu se mai gasea strop de brandy. Apoi cu o ciudata detasare, interlocutorii isi schimbara diferite vesti. Nici isteriile lui Mrs. Simon nu-i putura opri. Sotia lui Rasid si cei sase copii erau in siguranta, deoarece casa fusese cladita dupa un plan american si rezistase cutremurului. Erau insa izolati din cauza inundatiei si dispuneau de foarte putina hrana. Indata ce se luminase de ziua Rasid isi lepadase hainele, se aruncase in apa si inotase strabatand puhoiul pana la terenurile neinundate. Isi va salva mai tarziu familia, le explica el. Sosise la cazarma gol asa cum il facuse maica-sa, dar pastrand inca demnitatea nealterata a unui dreptcredincios.

Acum le spuse el trebuia sa gaseasca barci sau sa construiasca plute. Se impunea sa descopere ce anume blocase trecatoarea de langa Muntele Abana impiedicand apele sa se scurga.

Lui Fern, ofiterul nu-i mai aparu in postura unei brute trufase, care incerca s-o inghesuiasca prin colturi spre a o pipai si a-i fura un sarut. Parea mai degraba un individ bolnav si infricosat. Ii asculta fara sa scoata un cuvant. Nu le spuse nimic despre mica si plapanda luntre ascunsa in livada de guave pe jumatate inecate de ape, din apropierea distileriei, de teama sa nu i-o ia. Fern era hotarata sa afle daca Tom Ransome ramasese in viata. Dupa aceea nu aveau decat sa ia luntrea sau orice ar fi avut nevoie. Acum nu-i mai era teama de Harry, uitase si de vechea ei antipatie pentru el. Loder, pe de alta parte, nici nu parea sa fie constient de prezenta ei. Fern se temea ca nu cumva unul dintre acei ce-i cunostea taina sa fie tentati sa tradeze. Matusa Phoebe era insa ocupata cu bucatarul paria, care venise in zori, iar acum prepara oua si paine prajita pentru cei doi barbati. Mrs. Simon se marginea sa bolboroseasca isteric, hipnotizata de propriile ei pierderi.

Rasid spuse ca va pleca la Philkana, spre a aduce de acolo elefanti. Automobilul lui Harry ramasese in pana de benzina la jumatatea drumului dintre cazarma si Misiune. Incercasera sa puna in functie vechiul Ford al lui Mrs. Simon, imobilizat langa distilerie, dar rezervorul nu mai avea destula benzina spre a merita efortul repararii motorului. Rezervoarele de carburanti de la cazarma fusesera distruse, iar marele depozit de benzina din oras, chiar daca nu se daramase, se afla sub apa. Civilizatia mecanizata nu le mai putea fi de niciun folos. Nu le mai ramasesera decat elefantii, care umblau desigur de colo pana colo in indoielnicul lor adapost de la Philkana. Elefantii puteau strabate peste tot, la nevoie chiar inota, infruntand inundatia. Numai cineva capabil sa inoate o mila sau doua prin puhoiul de ape ar putea ajunge la jobedari, spre a le da porunca sa-i aduca, si acest cineva era numai Rasid. Cu ajutorul elefantilor ar porni la vale, pana la Muntele Abana, spre a descoperi ce anume zagazuia apele. Harry credea ca este o bariera alcatuita din daramaturi si cadavre. In vreme ce Ministrul politiei va inota pana la Philkana, Harry se va duce la depozitul de munitii al armatei spre a-si procura dinamita.

Fura aduse apoi ouale, iar Rasid si Harry Loder se asezara la masa si incepura sa se infrupte, fara sa mai vorbeasca. Abia daca mai raspundeau la cate o intrebare a matusii Phoebe referitoare la spital sau la Liceul de fete al Maharanei. Ei insa stiau tot atat de putin ca si batrana despre partea orasului de dincolo de rau.

Fern, inspaimantata la gandul ca maica-sa ar fi capabila sa-si vina in fire si sa le vorbeasca despre existenta luntrei de placere ii asculta si ii observa pe amandoi. Era fascinata in special de spectacolul oferit de Harry Loder, obosit si palid, cu tunica murdarita de noroi si de moloz. El nu-i aruncase nicio privire, si in vreme ce-l studia, Fern avu impresia ca in fiinta lui murise ceva, dar ca in acelasi timp altceva, nemaivazut pana atunci la el, capatase viata. Lucrurile acestea nu le putea defini, fiindca nimeni nu o invatase, experientele ii erau limitate, cat si cunostintele de altfel. Avea insa impresia ca deslusea pe chipul lui aceeasi expresie bizara, implacabila, pe care o descifrase si pe chipul acelei ciudate Miss Dirks. Ori de cate ori o intalnea din intamplare prin bazar ori in piata cea mare, Miss Dirks avea intotdeauna un aer zorit, si in acelasi timp absent, care o facea sa treaca pe langa fete ca si cand ar fi trecut pe langa un copac sau prin preajma unei stanci.

Indata ce terminara ouale si baura cafeaua Rasid se ridica de la masa, aratand oarecum absurd in tunica aceea magnifica, dar atat de nepotrivita pentru el si in pantalonii aceia stramti. Dintre toti oamenii, gandea matusa Phoebe, tocmai Rasid ajunsese sa poarte uniforma cuceritorilor.

- Ma intorc de indata ce obtin vesti noi, zise Harry. Cum stati cu merindele? se adresa el matusii Phoebe.

- Doua sau trei zile ne descurcam noi. N-am lasat niciodata casa fara provizii. Va pregatesc o masa buna si data viitoare, cand veti veni pe aici.

Harry Loder se uita la Fern pentru intaia data, dar oarecum ciudat, de parca ar fi privit prin ea.

- Ai face bine sa nu umbli prin imprejurimi, zise el. Nu mai exista niciun fel de politie. Nu stii ce se poate intampla. Indigenii bhils ar putea sa coboare din munti ca sa prade. Se intoarse apoi spre matusa Phoebe si o intreba cu autoritate: Aveti pe aici vreo arma?

- Nu, replica matusa Phoebe. N-avem nevoie de arme.

- In Ranchipur nu mai exista provizii. Dumnezeu stie ce poate sa survina. Scoase un revolver din buzunarul dinauntru al tunicii: Poftiti, tineti-l la dumneavoastra. Am sa trimit si o garda.

Pastra cateva clipe tacerea, apoi se uita la mainile lui mari si musculoase, zgariate si insangerate inca dupa lupta lui cu pietrele dislocate si cu barnele rupte.

- Din nenorocire, adauga, nu ma mai pot bizui nici pe proprii mei soldati. cei care au mai ramas.

In clipa aceea Mrs. Simon incepu sa planga zgomotos.

- Ce spui? striga ea. Nu se poate sa pleci si sa ne lasi asa. Nu ne lasa singure! Ar putea sa ne omoare sau sa ne faca cine stie ce.

In locul lui Harry ii raspunse Rasid, cu bruschete si cu oarecare dispret:

- Nu veti pati nimic, doamna. Puteti multumi cerului ca nu avem de-a face decat cu niste gujerati, care nu sunt cei mai rai.

Dupa plecarea lor, matusa Phoebe isi prinse revolverul la brau pe deasupra sortului, apoi incepu sa adune de pe masa farfuriile si sa faca socoteala proviziilor care mai ramasesera. Mai trecuse prin asemenea incercari. In copilarie vazuse de doua ori preria in flacari si auzise povesti despre raidurile si masacrele savarsite de pieile rosii pe vremea tatalui ei. Acum nu se astepta sa fie lasata in pace numai cu Fern, cu Mrs. Simon si cu betivana de Mrs. Hogget-Clapton in intreaga casa. Sufletul ei batran era incoltit de teama la gandul primejdiilor pe care le aveau de infruntat Bertha si Homer Smiley. Dar nu avea pe langa ea decat pe Mrs. Simon, isterica si inutila, pe Mrs. Hogget-Clapton, zacand beata in patul Berthei si pe biata Fern, care nu se gandea decat cum sa ajunga la omul pe care nimic nu-l mai putea salva din ghearele alcoolismului, cel mai bun lucru era sa-si gaseasca mult de lucru.

Cand barcuta aceea caraghioasa ajunsese sub balconul pe care statea Ransome, Fern nu se mai gandea la Harry Loder, ci la faptul ca a doua oara se facea poate ridicola. Nu-i fu chip sa priveasca in sus, spre Ransome, care ii dadea indicatii cum sa-si plaseze barca, in vreme ce statea aplecat peste balustrada, tinand in mana o coarda de matase luata de la unul din halatele lui Mrs. Bannerjee, cumparate din Jermyn Street. Acum, dupa ce-i reusise operatia de salvare, ar fi lasat luntrea acolo si ar fi plecat aiurea. In vreme ce prindea capatul corzii si il lega de una din colonetele subtiri, aurite, ale baldachinului, se simtea nenorocita nu atat datorita lui Ransome cat femeii din preajma lui. femeia aceea frumoasa, invesmantata in alb si impodobita cu diamante si smaralde, o femeie din alta lume despre care Fern nu stia nimic in afara de faptul ca reprezenta inselator realitatea, asa cum de fapt este ea vazuta de catre cineastii din Hollywood.

Doamna aceasta facea parte din lumea lui. Fiintele acestea deosebite se intelegeau aproape fara sa-si vorbeasca. Intre ei nu existau acele pauze si echivocuri penibile care-l faceau pe Ransome sa surada si pe ea, Fern, sa se imbujoreze si sa-l iubeasca in acelasi timp, fiindca era atat de bun si se straduia atat de mult s-o ajute cu intelepciunea si experienta lui. Femeia o tulbura. femeia aceea, cu vesminte si bijuterii insolent de frumoase, femeia aceea, care lui Fern nu-i parea plictisita si oarecum varstnica, ci de o dragalasenie si de o perfectiune incomparabila. Nu banuia ca aici, in Ranchipur, ea, Fern, imbracata in vechiul sort si camasa de tenis avea o prospetime si un farmec pentru care femeia ar fi facut bucuros schimb, punand la bataie toate rochiile scumpe, toate bijuteriile si toate bunurile ei materiale.

Pentru prima oara fu nevoita sa priveasca in sus, fiindca Ransome o striga acum dupa ce barcuta fusese bine legata, si ii intindea mana spre a o ajuta sa se catare pe balconul de la etaj. Fern ii vazu fata, si in clipa aceea sufletul ii tresalta de bucurie, fiindca citise in ochii lui placerea pe care i-o facuse aparitia ei. Isi dadu seama ca era incantat s-o vada, ca se simtea mandru de ea si ca in acelasi timp era amuzat de ciudatenia intregii scene. Pentru intaia data intelese ea - desi nu se pricepea sa analizeze emotiile si gandurile umane - ce anume o facea sa-l iubeasca atat de mult. Erau bunatatea si surasul acela care aparea si disparea cu atata usurinta si iuteala, amintind o lumina care se aprinde si se stinge, o stralucire care ilumineaza adancimi neințelese inca, dar susceptibile a fi presimtite.

Mana si bratul lui erau puternice aveau mai multa putere decat isi inchipuia ea ca poate ascunde un trup atat de zvelt. O trase peste marginea balconului, dar ajunsa acolo, se desprinse din mainile lui si sari peste balustrada. Se simtea neajutorata si extrem de stingherita.

- Esti o fata foarte indemanatica, ii spuse Ransome.

Deodata Fern simti ca o potopeste mania, fiindca o trata iarasi ca pe o fetita, umilind-o tocmai in prezenta acestei straine, care ii privea cu atata atentie. Lacrimile prinsera sa i se scurga pe sub pleoape si desigur ca i-ar fi inecat ochii dar, cu un mare efort, demn de taria de caracter a lui Miss Dirks reusi sa si le stapaneasca. Deodata, moartea tatalui ei si al lui Hazel capata pentru intaia data forta unei realitati inexorabile, care facu s-o napadeasca un val de autocompatimire. Pana acum totul ii paruse nefiresc, de parca s-ar fi intamplat la cinema. De data aceasta adevarul ii aparu in toata cruzimea lui. Isi dadu seama ca orice s-ar intampla, nu-i va mai vedea niciodata. Iar Ransome cuteza sa-i zambeasca si sa-i spuna ca este o "fata foarte indemanatica".

- Da-mi voie sa te prezint lady-ei Heston, adauga el.

- Iți ramanem foarte indatorati, declara lady Heston cu incantatoare amabilitate. Ai dat dovada de mult curaj. Fara dumneata am fi pierit aici de foame si de plictiseala.

- De unde naiba ai facut rost de luntrea asta? intreba Ransome.

- Am gasit-o langa distilerie. Matusa Phoebe m-a ajutat sa fac o vasla. Nu avea decat una.

Deodata se simti iarasi mandra si aproape fericita. Apoi biata Miss Murgatroyd aparu in prag purtand rochia aceea style, din tafta albastra, murdarita de noroi, si la vederea ei Fern se simti sigura pe ea si increzatoare in propriile-i forte, fiindca infatisarea lui Miss Murgatroyd la acea ora ar fi redat increderea oricarei femei.

Miss Murgatroyd striga cu minunare:

- Pentru numele lui Dumnezeu, cum ai ajuns aici?

- Cu o barca, replica Fern.

Miss Murgatroyd se rasuci pe calcai si alerga in casa strigand:

- Mrs. Bannerjee, Mrs. Bannerjee! Suntem salvate!

In vreme ce Miss Murgatroyd impartasea sotilor Bannerjee noutatea, Ransome si lady Heston o rugau pe Fern sa le dea ultimele vesti. Ea le vorbi despre moartea tatalui ei si a lui Hazel, precum si despre pieirea ofiterilor striviti sub daramaturile cazarmii. Zambetul se sterse de pe chipul lui Ransome.

- Imi pare foarte rau draga mea, rosti el luand mana lui Fern intr-a lui.

In momentul acela inima ei se incalzi, dar indata simti ca o cuprinde rusinea la gandul ca putea fi atat de fericita, in vreme ce tatal si sora ei zaceau morti sub ruinele cladirii Misiunii.

- Dar palatul de vara? intreba lady Heston. I s-a intamplat ceva?

- Nu stiu.

- Dar spitalul?

- E in picioare. Asa mi-a spus Rasid Ali Khan.

- Unde e Rasid? intreba Ransome.

- A plecat inot de la el de acasa. S-a dus dupa elefanti.

- Dar familia lui?

- Nevatamata. Pe toti ai lui i-a lasat acasa.

- Si sotii Smiley?

- Nu stiu. Matusa Phoebe e in siguranta.

- Cei de la spital sunt in viata? intreba deodata Edwina.

- Nu stiu.

Ransome, ghicind adevaratul sens al intrebarii Edwinei, interveni:

- Dar doctorul si Miss MacDaid?

- Nu stiu.

- Au incercat sa plece de aici la spital, cand a inceput inundatia.

Urma o tacere bizara, si animatia pieri. Fern, incurcata si intimidata, deveni iarasi constienta de oribila si tragica realitate. "Maine viata va intra pe fagasul ei real, si poimaine, si raspoimaine va fi tot asa, gandi ea. Astazi insa nimic nu e real. Pare ca nimic nu s-a intamplat.

- Cred ca cel mai intelept lucru este sa plecam de aici si sa cautam sa ajungem pe un loc inalt si uscat. Daca mai vine un nou cutremur, n-ar fi exclus ca intreaga casa sa se prabuseasca. Se intoarse spre Fern. Dar casa mea? Cred ca ai trecut pe langa ea.

- Veranda si bucataria de vara s-au daramat. Casa este acoperita pe jumatate de apa, dar a ramas inca in picioare. Servitorul dumitale statea pe acoperis. (Va sa zica John Baptistul nu fugise. In tot timpul acesta statuse ascuns in casa.) Cel mai bine ar fi sa va duceti la sotii Smiley. Matusa Phoebe m-a rugat sa va spun. Se pricepe grozav sa se ocupe de oameni. Mama este acolo cu Mrs. Hogget-Clapton.

- Am sa iau barca, zise Ransome. Nu vom putea merge decat cate doi deodata. Nu este loc pentru mai multi. Ai dormit cumva?

- Am dormit. Dar nu prea mult.

- Atunci sa te odihnesti putin, pana vin sa te iau. Intai sa le duc pe celelalte femei.

- Nu pot sa dorm.

- Stai intinsa pe o sofa. Putina odihna nu ti-ar strica. O lua de brat: Haide! Fa cum iți spun. Incercarile nu s-au terminat - abia incep.

Fern nu voia sa se culce. Nu era obosita. Se simtea doar tulburata si atat de excitata, incat avea impresia ca nu va mai putea dormi niciodata. Dar ii placea ca Ransome se ocupa de ea, chiar daca era obosita sau nu. Era atat de bine sa fie singura cu el, macar cateva clipe. Se bucura ca-l putea indeparta de aceasta lady Heston si de superioritatea ei. Desi nu avea experienta, intuise ca vorbirea si manierele lady-ei Heston erau lipsite de sinceritate, de spontaneitate, fiind doar rezultatul obisnuintei si al educatiei. Pe lady Heston parea ca nu o interesase decat ceea ce se intampla la spital. Fern era curioasa sa stie de ce o preocupa atat de mult tot ce era in legatura cu spitalul.

Intr-una din incaperi se afla o sofa indiana destul de tare pe care Fern se culca.

- Imbracamintea dumitale e uda, spuse Ransome. Ar trebui sa ti-o scoti.

- Nu e prea uda. Baldachinul m-a ferit de ploaie.

- Am sa-ti aduc vreo doua saluri.

Pleca, lasand-o fericita si linistita. Se intoarse cu doua saluri de Kasmir, si o inveli cu grija si gingasie. Apoi ii puse ca din intamplare mana pe frunte.

- Ai trecut prin grele incercari, draga mea. Ar fi bine sa dormi putin.

Fara sa-si dea seama, Fern ridica mana si i-o atinse pe a lui, dar el si-o retrase repede, ca si cand l-ar fi durut.

- Acum dormi ca o fetita cuminte, ii vorbi el de parca ar fi avut de-a face cu un copil.

Edwina il astepta pe balcon.

- De-am avea mai multe stiri, ii spuse ea de indata ce-l vazu.

Vorbele Edwinei ii starnira mania, fiindca pareau sa-i lumineze nerusinata profunzime a egoismului ei.

- Vom afla mai multe noutati de indata ce vom scapa de aici, dar ma indoiesc ca vom afla atat de repede ce i s-a intamplat Maiorului.

- N-am spus asta. E urat din partea ta ca te gandesti la asa ceva.

- Ba ai spus-o si ar trebui sa-ti fie oarecum rusine, daca nu pentru faptul in sine, cel putin pentru usurinta cu care te tradezi. Vrei sa ajungi prima la mal?

- Mi-e perfect indiferent cand am sa plec, afara numai daca vrei sa ramai singur cu fetiscana asta.

- Ce vrei sa spui?

Edwina rase:

- N-ai sa pretinzi ca nu s-a intamplat nimic intre voi.

- N-am sa pretind nimic. Dar daca tie iți place sa te comporti ca o curva din Piccadilly, nu inseamna ca toate femeile sunt la fel.

- Foarte bine. Faci cum vrei. Dar daca am vazut vreo fata suferind din amor, apoi tipesa ta este aceea. Cand ii vorbesti, fata ei se aprinde ca un foc de artificii. Presupun insa ca iți place sa fii tratat ca un Dumnezeu.

Edwina puse mana pe bratul lui cu dezarmanta blandete, si Ransome avu iarasi impresia ca in fata lumii intregi ea se straduia sa apara mai pacatoasa decat era in realitate.

- Nu stiu daca iți amintesti, zise ea, dar din cauza asta s-a rupt odinioara legatura dintre noi. n-am acceptat niciodata sa te tratez ca pe un Dumnezeu, ci numai ca pe un tip tot atat de stricat ca si mine.

- Doamne! Ce ganduri iți trec acum prin cap!

De data aceasta se simtea rusinat, si rusinea se datora unei imprejurari petrecute acum doua zile. Se gandise atunci cat de mult ar fi amuzat-o pe Edwina daca el i-ar fi povestit despre hotararea lui Fern de a-l seduce, si cat ar fi ras Edwina la ideea ca ea insasi salvase indirect virtutea lui Fern deoarece cu putin timp inainte facuse dragoste, o dragoste mecanica, lipsita de pasiune, intr-una din camerele acelea uitate ale palatului. Acum aceasta chestiune nu-i mai parea de loc amuzanta. Ideea de a repeta Edwinei povestea il dezgusta, ii facea greata. "Sunt mai netrebnic decat mi-am inchipuit", gandi el. Nu se socotea un ticalos fiindca ar fi fost indragostit de Fern. O astfel de idee ii parea cu totul absurda, si daca ar fi fost sigur ca ea il iubeste, ar fi facut orice spre a pune capat acestui sentiment. Oricare ar fi fost adevarul, Fern merita ceva mai bun, in orice caz un barbat mai tanar, mai proaspat, mai curat. Se simtea totusi foarte tulburat, fiindca nu era in stare sa-si defineasca simtamintele fata de ea.

Apoi, il fulgera gandul ca Fern venise in ajutorul lui. Pentru el si numai pentru el, matusa Phoebe mesterise vasla aceea grosolana. Nu o facuse pentru ceilalti oameni, pe care abia ii cunostea. "Asta e! gandi el. Sunt un dobitoc! De la inceput am fost un dobitoc!"

Restul zilei si-l petrecu facand naveta intre casa lui Mr. Bannerjee si raspantia distileriei. Nu era o sarcina usoara sa infrunte cu barcuta aceea fragila curentele puternice care o impingeau de colo pana colo, sa faci ocoluri mari, spre a evita palcurile de copaci din parcurile Maharajahu-lui si nesfarsitele siruri de smochini de Java plantati de-a lungul Drumului distileriei. De la punctul de debarcare putea sa vada in departare ruinele cladirii Misiunii proiectandu se pe fundalul intunecat al marilor ficusi bengalezi. Unul cate unul, refugiatii coborau din mica luntre, mergeau apoi de-a lungul drumului si, dupa ce coteau pe campia noroioasa, ajungeau la limanul patronat de matusa Phoebe. Transporta mai intai pe Miss Murgatroyd, apoi pe Mrs. Bannerjee cu cei trei pechinezi ai ei, cu cateva bijuterii si cu inevitabila cutie de aur in care isi tinea indispensabilul ei pan, iar in urma ei pe lady Heston in rochia-i alba de la Paris, cu un sal de Kasmir infasurat pe umeri.

Ploaia batea in rafale, pravalindu-se uneori de parca s-ar fi deschis zagazurile norilor josi si supraincarcați. Erau apoi momente cand caraghioasa barcuta era amenintata de violenta vantului ca si de bulboanele apelor. Fusese construita cu mult timp inainte spre a plimba oaspetii la marile serbari ale Maharajahului pe oglinda calma a lacului presarat cu petale de flori si iluminat de focuri de artificii. Acum fiecare zvarcolire a curentilor, fiecare acrosaj de ramurile vreunui copac dezradacinat, luat de valuri riscau sa rastoarne luntrea acoperita cu baldachinul ei aurit provocand o nenorocire ireparabila.

In timpul traversarii, Miss Murgatroyd chitaise isteric, ori chicotise pana cand Ransome - resimtind acelasi gol in stomacul sau ingretosat - ii spusese cu asprime sa nu se mai foiasca atata, daca nu voia sa tina companie cadavrelor care pluteau in jurul lor. Mrs. Bannerjee isi pastrase calmul si demnitatea, mestecand tot timpul drumului in tacere frunzele de betel, asemenea unei blajine si indiferente vaci sfinte; rumega plina de siguranta si de incredere in ea, ca si cand aceasta Indie torturata, zdrobita, muribunda era adevarata Indie careia ii apartinea. S-ar fi zis ca acum, o data cu distrugerea faimosului mondenism al Ranchipurului, Mrs. Bannerjee se simtea iarasi la ea acasa. Numai pechinezi erau foarte suparatori, fiindca scheunau si latrau la toate cadavrele, daramaturile si serpii care treceau incet pe langa barca.

Asezat in fata ei Ransome nu mai simtea nevoia de a o cuceri, de a o umili. In vreme ce o privea mestecand indiferenta, i se parea cu totul, straniu ca o dorise vreodata. Acum o admira intr-un chip cu desavarsire abstract pentru calmul, pentru nepasarea si chiar pentru umorul pe care-l aratase ascultand jelaniile sotului ei. Insa in niciun caz nu o mai socotea o femeie dezirabila. Mrs. Bannerjee devenise un fel de curiozitate lipsita de sex si de umanitate. Frumusetea ei fina, dar atat de bizara, ochii ei mari stralucitori, perfectiunea mainilor palide, cu unghiile lacuite - nimic din acestea nu se schimbasera, in afara poate de faptul ca emotia le sporise calitatile. Abia ieri o dorise din plictiseala si perversitate. Astazi ii parea stranie si chiar repulsiva, fiindca era lipsita de umanitate.

La locul debarcarii de langa distilerie o gasira pe credincioasa Miss Murgatroyd, cu rochia ei de tafta albastra uda leoarca si cu poalele fustei manjite de noroiul roscat de pe camp. Purta pe cap un sal. Cand Ransome o debarcase pe Miss Murgatroyd, aceasta se prefacuse ca porneste spre Misiune, dar dupa plecarea lui se inapoie la mal spre a o astepta pe iubita si pe nepretuita ei Mrs. Bannerjee.

In tot timpul traversarii Edwina se aratase foarte prost dispusa. Acum, dupa ce marile emotii se terminasera, parea iarasi plictisita, posomorata si mai ales victima unei mistuitoare nerabdari. In vreme ce mica luntre isi facea drum printre copacii siroind de ploaie, facea, iritata, scurte observatii. Nu o preocupa decat noroiul, faptul ca era uda pana la piele, imposibilitatea de a sti ce se intamplase la spital si neputinta de a discuta despre aceasta cu Ransome, fiindca in timpul noptii el se indepartase oarecum de ea; nu mai era acelasi Tom pe care il intalnise in prima noapte la palat. In vreme ce-l examina pe furis, fiindca nu voia sa-i intalneasca privirea, avea impresia ca pana si chipul lui se schimbase, ca trasaturile i se subtiasera in chip misterios, si ca muchia barbiei lui incapatanate se ascutise. Aceasta schimbare a lui o maniase. "Daca Maiorul mai este inca in viata, gandi ea posomorata, va fi al meu in ciuda oricaror opozitii. Nu voi da socoteala nimanui. Dupa ce va fi al meu voi vedea ce mai am de facut; apoi ma voi intoarce in Anglia si imi voi relua viata infecta de acolo " Trebuia sa fie al ei dupa toate acele ceasuri irosite in considerente asupra persoanei lui. Chiar daca nu va fi decat un biet personaj, un indian nestatornic si intrigant, un nou amant, cu nimic deosebit de lunga procesiune a inaintasilor sai - tot trebuia sa-l aiba, fiindca numai omul acesta putea s-o vindece de boala pe care ea insasi avusese perversiunea sa si-o provoace. Trebuie s-o striveasca, s-o supuna, s-o umileasca. Va fi, gandi ea cinic, ca un fel de purgatie inainte de a se elibera. In acelasi timp simti ca o incolteste rusinea. "N-as fi crezut ca asa ceva ar fi putut sa mi se intample", gandi.

- Ar fi trebuit sa accepti un sari de-al lui Mrs. Bannerjee, ii spuse Ransome.

- Nu. Pana si rochia asta e mai potrivita decat un sari. Ce m-as face cu tot materialul acela drapat in jurul meu? N-as vrea decat o baie calda si cateva vesminte usor de purtat. o camasa si un sort, cum purta fata aceea.

- Te referi la Fern Simon? rosti Ransome calm.

- Da, daca acesta e numele ei.

- Stii prea bine ca este.

- Sa n-o luam iarasi de la inceput.

- Nu are rost sa fii geloasa pe ea, zambi Ransome. N-ai niciun drept. Nu te-am lasat sa crezi altfel. nici macar in noaptea aceea la palat.

- Nici eu.

- Toate acestea par triviale si stupide, daca tinem seama de imprejurarile actuale.

Lasa din mana una din lopeti si arata un cadavru despuiat, prins cu capul in jos in ramurile unui copac neemba.

- Pentru acela nimic nu mai are importanta, adauga el.

In acelasi moment isi dadu seama ca si el se comportase ca un imbecil pedant, care cauta efecte melodramatice In conceptia Edwinei, izvorata din insasi educatia si din viata-i aventuroasa, cadavrul unui hindus din casta de jos nu avea mai mare importanta decat starvul unui tap sau al unei vaci. Datorita simtului ei de casta, atat de firesc in Anglia, spectacolul acela nu putea s-o impresioneze mai mult decat l-ar fi impresionat pe orice brahman ortodox. Odinioara, privelistea aceasta l-ar fi lasat si pe el indiferent, fiindca ii depasea intelegerea, iar intr-o anumita masura pastrase inca aceasta conceptie. Chiar si acum n-ar fi putut sa spuna daca nu era mai bine pentru omul acela sa fie mort decat viu. Moartea lui nu prezenta probabil importanta nici pentru societate si nici pentru individ insusi.

- Din nefericire pentru tine, esti un sentimental incorigibil, zise Edwina. Dupa un moment adauga: Faci parte din acea categorie de oameni care devin sentimentali cand aud vorbindu-se despre orase, despre armate, despre istorie. Daca te-ar preocupa mai mult propria ta soarta n-ai mai intra in atatea incurcaturi.

Ransome stia ca Edwina vorbise din instinct caci, desi era inteligenta, nu stralucea printr-un intelect deosebit. Cu toate acestea ceea ce spunea ea era adevarat, atat de adevarat, incat arunca deodata o lumina puternica asupra lui si asupra intregii sale vieti. Edwina avea dreptate. Fusese intotdeauna un universalist. Inca de la inceput cazuse in eroarea lui Descartes. Separa individul de umanitate si asta il facea sentimental si ceva mai putin uman.

Trecura de zidul golas al distileriei, apoi vari botul barcutei in noroiul rosu al malului.

Ransome sari afara din luntre, lua mana Edwinei si deodata incepu sa rada.

- Ce-i de ras? intreba Edwina.

- Mutrele voastre. Lumea este mai minunata decat mi-am inchipuit.

- Da, are mult haz. Nu sunt sigura insa ca ni se potrivesc si rolurile.

- De ce?

- Nu cred ca vom fi la inaltimea lor.

Se intoarse si arata spre Misiune.

- Acolo te duci, zise el. Spune-i matusii Phoebe ca i te dau in primire. Vin si eu dupa ce-i aduc si pe ceilalti pe uscat.

Apoi porni iarasi cu barca pe ape. Dupa ce pluti catva timp lasa vaslele si intoarse capul uitandu-se dupa Edwina. Ea isi aruncase pantofii si umbla cu picioarele goale prin noroi. Poalele lungi si murdare ale rochiei de crêpe-de-Chine si le ridicase, legandu-le la brau de cingatoarea incrustata cu pietre semi-pretioase. Picioarele ii erau goale pana la coapse. Salul de Kasmir si-l pusese pe cap.

"Poate ca nici nu era cazul s-o dau in primirea matusii Phoebe, gandi el zambind. Cred ca batrana o va intelege pe deplin. Apoi reflecta iarasi: Nu se poate spune ca nu stie ce vrea. Oho! Stie bine ce vrea."

Cand ajunse iarasi in preajma casei descoperi silueta lui Mr. Bannerjee, care il astepta deja stand in balcon. Era limpede ca acesta suferise o mare transformare. Disparusera orice urme ale modei din Bond Street. Purta un dhoti alb drapat peste umar, in stil bengalez, iar parul negru, care indeobste stralucea de briliantina, era acoperit acum cu un strat de cenusa. Pe bratul lui gras ducea o mare cutie de lac in care Ransome ghici de indata ca se aflau ramasitele pamantesti ale batranului Mr. Bannerjee.

"Batranul gentleman, reflecta el, in ciuda tuturor greutatilor, pleaca spre Gange." Ranchipurul inundat nu era destul de sfant spre a primi cenusa agentului de asigurari retras din afaceri.

In timp ce barcuta se apropia de balcon, Mr. Bannerjee o vazu si indata incepu sa geama si sa se bata peste piept cu mana libera. Vesmantul nu-i venea de loc bine si undeva, intre Calcutta si Oxford, pierduse obisnuinta de a-l purta cum trebuie, caci dhoti-ul ii tot aluneca de pe umarul sau gros, astfel ca trebuia sa-si intrerupa din cand in cand batutul cu pumnul in piept spre a-si trage vesmantul la loc pe umar. Bond Street reusise mai bine decat bazarul din Havrah sa ascunda rotunjimile pline ale siluetei lui Mr. Bannerjee. Bratele lui grase, prinse ca intr-un chimono, ii dadeau infatisarea, gandi Ransome, unei primadone trecuta de prima tinerete.

In clipa in care baldachinul micii barci atinse balconul, jelaniile si bataia cu pumnii in piept incetara, iar Mr. Bannerjee, urmarit parca de razbunarea lui Kali, se arunca in luntre cu cutia lui de lac cu tot.

- Usor, striga Ransome. Ai sa rastorni barca.

Se infuriase brusc, se infuriase atat de tare incat, daca nu s-ar fi temut ca luntrea ar fi putut sa se dea peste cap, i-ar fi aplicat lui Mr. Bannerjee un picior in fund. Mania aceasta ii lamuri motivul antipatiei pe care o avusese atata vreme fata de acest om. Nu-l putea suferi pe Mr. Bannerjee fiindca era un imbecil lipsit de demnitate si fiindca in acelasi timp era un las si un escroc. Mania fusese starnita si de faptul ca deslusise aroganta convingere a lui Mr. Bannerjee ca el, Ransome, era un personaj lipsit de importanta, care nu avea decat rostul sa-l transporte pe Mr. Bannerjee si cenusa batranului sau tata. Cand isi purta costumele din Bond Street, Mr. Bannerjee era slugarnic si adeseori chiar umil. Acum incerca sa adopte comportamentul sotiei sale. Dar era infricosat, atat de infricosat, incat albul galbui al ochilor lui scotea in evidenta culoarea pamantie a fetei. O fiinta atat de infricosata nu-si putea ingadui sa fie si aroganta.

- Stai odata! zise Ransome. Daca rastorni barca nu voi incerca sa te salvez. Mi-ai dat si asa destula bataie de cap.

Mr. Bannerjee nu-i raspunse. Spaima il facuse aproape sa-si piarda puterea de a vorbi, avu Ransome impresia. Cu o mana se tinea de marginea barcutei; cealalta era inclestata pe cutia de lac in care tinea cenusa. Dupa ce se indeparta de balcon, ochii lui Mr. Bannerjee se inchisera ca si cand ar fi intrat in transa. Spectacolul acesta ii reaminti lui Ransome o fraza rostita odinioara de Maior - bengalezii sunt irlandezii Indiei. Era ciudat ca aceeasi rasa putea sa produca doi oameni atat de deosebiti unul de celalalt, ca Mr. si Mrs. Bannerjee.

Cand trecura pe langa casa lui Rasid Ali Khan, silueta lui Mrs. Rasid inconjurata de copii de toate varstele aparu la una din ferestrele largi de la etaj. In dialectul urdu, ea ii spuse ca era in siguranta impreuna cu toti copiii si ca mai putea rezista inca o zi. Ransome ii raspunse in hindustani ca va veni sa-i ia fie in noaptea aceasta fie in primele ore ale diminetii urmatoare. Cand trecura pe langa microcosmul inundat al locuintei sale, il zari aici pe John Baptistul stand gol in ploaie pe acoperisul crapat al casei. Vorbele servitorului rostite in franceza lui ciudata razbatura prin panzele de ploaie pana la Ransome.

- Argintaria este in siguranta. Am urcat-o la etaj, laolalta cu hainele lui sahib.

- Fa bine si intra in casa. Vin sa te iau ceva mai tarziu.

- Foarte bine, sahib.

Baiatul se lasa pe un burlan in jos, aidoma unei maimute si sari pe fereastra in casa.

La distilerie, Mr. Bannerjee, cufundat inca in ganduri, deschise ochii doar atat ca sa coboare pe mal, dar fara sa rosteasca un cuvant de multumire sau de recunostinta. Ransome puse mana pe lopeti si ramase cateva clipe uitandu-se dupa indian in vreme ce acesta isi tarsea picioarele goale prin noroi si se indrepta spre matusa Phoebe si spre indepartata Misiune, ducand cu el cenusa.

Cand se inapoie la locuinta lui Mr. Bannerjee, servitorul pe care nu-l mai vazuse de cand adusese felinarul de furtuna il astepta pe balcon. Omul statea in picioare si se uita spre orasul inecat. Din pozitia in care se afla nu vazu barca apropiindu-se. Era uscativ, urat si foarte negricios In mijlocul peisajului devastat parea sa fi ramas singura fiinta vie, caci pana si pasarile si maimutele sfinte parasisera regiunea inundata, ca si cand ar fi intuit ca asupra acesteia trebuia sa se abata urgia naturii.

Servitorul nu se clintea, de parca ar fi fost in transa, iar in imobilitatea chipului sau Ransome gasi ceva tulburator. Avea in fata sa un barbat care pierduse totul - sotie, copii, poate parintii si bunicii. (Caci gradina din fund cuprindea un intreg sat, precum si altare inchinate lui Kali iva si Rama.) Omul acesta ii inspira compatimire si respect. Uscativ, urat, cu o silueta copilareasca, arata ca un fragil monument al rabdarii si stoicismului, profilat pe cerul amenintator si intunecat al musonului. Acest om era insasi India, mai mult decat oricare altul, mai mult decat Mr. Bannerjee Maiorul Safka, Rasid Ali Khan sau insusi batranul Maharajah. El reprezenta insasi indestructibila Indie, a carei viata continua datorita nesfarsitelor imperecheri si se asemuia cu colcaiala unor albine atarnate ciorchine de stresinile de marmura ale marelui palat. Era insasi viata, trecand de la o copilarie infometata la o maturitate in care placerile animale si superstitiile abia se deosebeau de conditiile de trai ale zgomotoasei puzderii de maimute sacre.

Un moment Ransome ramase ca vrajit in luntrea purtata de apa. Se straduia sa descopere ce reprezenta omul acesta, care erau nevoile, sufletul, mintea, esenta lui. Se intreba ce semnificatie avea propria lui persoana pentru acest ins uscativ intunecat, ori neclintit, pentru care Imperiul Britanic era ca si inexistent, si a carui imaginatie nu depasea limitele orasului distrus, ignorand pana si pustietatile de la El-Kautara si muntele sacru Abana. Nu era un animal, fiindca avea infatisare umana. Ce insemna pentru el faptul de a se fi trezit in cateva secunde ingrozitor de singur intr-o lume care cu putin timp inainte fusese trainica si sigura? Ce gandea el acum, in vreme ce statea nemiscat ca si statuia bondoaca a bunei si batranei Regine, si contempla orasul mort? Ce insemna pentru el realitatea si ce insemna spiritul? Cum era posibil sa ajunga pana la sufletul acestei forme obscure, aproape ireala?

Treptat, se trezi in fiinta lui Ransome o pornire spre abnegatie, care-i crea aceeasi ciudata senzatie incercata odinioara, pe cand statea rezemat de zidul murdarit de noroi al casei aceleia pe jumatate naruita din Belgia. Era un impuls bizar, cu implicatii vag senzuale, de a se desprinde de realitate - tocmai el, onorabilul Thomas Ransome, nefericitul egoistul, inteligentul, dezamagitul, neuroticul, desperatul. Era un fel de dorinta de a se integra el insusi - cu tot sufletul, inteligenta si personalitatea lui cunoscute sub numele de Thomas Ransome - in acel amestec denumit umanitate; o dorinta tot atat de intensa ca si setea de a cunoaste pe acest om care statea acolo, profilandu-se pe cer, de a cunoaste si pe fratii sai, negri sau albi galbeni sau bruni, dorinta de a patrunde cu mintea nesfarsita, inexplicabila rabdare si resemnare a tuturor celor de o seama cu el. O secunda, exact intervalul de timp cat norii se deschisesera spre a dezvalui soarele stralucitor pe care il ascunsesera pana atunci, Ransome avu revelatia unei eliberari si a unei paci profunde.

Deodata senzatiile si viziunea aceasta disparura

In secunda in care aceasta experienta inceta, omul intunecat de pe balcon se intoarse si il privi luminat de razele strecurate prin marginea dantelata a norilor. Pentru Ransome, copacii din jur incetara de a fi luminosi, stralucitori, ramanandu-le doar infatisarea lor de ficusi bengalezi si ficusi plangatori sub ale caror ramuri statuse de atatea ori, band cocteiluri prost preparate, la partidele de badminton ale lui Mr. Bannerjee. Omul acela urat si intunecat nu-i mai era apropiat sufleteste, atat de apropiat incat fusese pe punctul de a-i fi descoperit tainele, ci pur si simplu servitorul gujerati al lui Mr. Bannerjee, murdar si ineficient, care bombanea ori de cate ori il certa stapanul sau. Cand barcuta ajunse sub balcon Ransome il striga in hindustani:

- Unde este memsahib?

- Memsahib doarme, raspunse omul in gujerati, mimand somnul cu un gest de o extraordinara frumusete.

"Las copilul sa doarma, reflecta Ransome. Cred ca de doua zile n-a inchis ochii. Apoi il invita pe om in barcuta, mimand invitatia.

La inceput omul refuza, dar in cele din urma se supuse poruncii repetata aspru.

In acea limba scalciata vorbita de bastinasi, il intreba daca nu vrea sa ia ceva cu el.

- Nu, nimic, sahib.

Nu avea decat panza zdrentuita pe care o purta legata peste mijlocul slab si petrecuta apoi printre picioarele lui subtiri.

Pornira la drum. In vreme ce vaslea, Ransome incerca sa-i vorbeasca folosindu-se de putinele cuvinte gujerati pe care le cunostea, dar servitorul parea fie naucit, fie idiot. Nu putu sa scoata de la el decat cateva gesturi animalice, o pantomima fara niciun inteles pentru Ransome.

La distilerie omul sari din barca, apoi se lasa sa cada in genunchi si isi pleca fruntea in noroi intr-o exagerata plecaciune.

- Unde-ai sa te duci? intreba Ransome.

Dar omul nu-i raspunse. Observand ca soarele se afla in asfintit, Ransome se intoarse si lua vaslele. In semn de respect, omul astepta pana ce luntrea se departa de mal cam o suta de iarzi apoi, rasucindu-se pe calcaie, porni drept inainte peste campia vasta si noroioasa, indreptandu-se spre lumina galbena, sulfuroasa, care tivea indepartata zare. Cand barcuta se pierdu, ascunzandu-se parca printre coroanele copacilor inecati pe jumatate, silueta subtire, incovoiata si aproape neagra a servitorului era inca vizibila, dar se micsora din ce in ce mai mult, spre a se topi apoi in infioratoarea nemarginire a peisajului indian.

Ransome trecuse de locuinta lui si de casa lui Rasid Ali Khan, cand intunericul se lasa brusc. S-ar fi zis ca in cateva clipe copacii, cladirile, punctele de reper atat de cunoscute, s-ar fi topit intr-un fel de bezna, de parca apele s-ar fi ridicat, acoperind totul. Alarmat, opri o clipa vaslitul. "Nu trebuie sa ma ratacesc, gandi el. Daca se trezeste singura in casa are s-o cuprinda frica." Asa cum procedase adeseori in timpul razboiului, se concentra, ordonand trupului sau sa trezeasca un al saselea simt care sa-l calauzeasca spre locuinta lui Mr. Bannerjee. Nu se vedeau stele dupa care sa se poata orienta, nici copaci si nici case, si chiar daca ar fi putut deslusi coroanele copacilor, acestia mai mult l-ar fi incurcat, deoarece fusesera plantati cu mult timp inainte, fara ordine sau sistem. Socotind ca vasla improvizata de Fern il tragea spre stanga, porni iarasi la drum, uitandu-se din cand in cand peste umar, intr-un zadarnic efort de a descoperi vreo urma care sa-l asigure ca nu se ratacise.

Ploaia, care se oprise in preajma asfintitului, pornise iarasi sa se reverse in cortine de apa care se pravaleau cu atata violenta, incat starnisera o perdea de stropi minusculi deasupra puhoiului, reducand la zero vizibilitatea. Zece minute vasli inspaimantat de orbirea si de neajutorarea sa. Cel de al saselea simt, care odinioara il servise atat de eficient, acum dadea gres. De mai multe ori intra orbeste printre ramurile unor copaci si deodata avu impresia ca, in ciuda eforturilor sale, barca fusese luata de curent, asa ca vaslele devenisera practic inutile. Fara sa-si dea seama, iesise din zona apelor lente si nimerise in plin curent al puhoiului, care se facea din ce in ce mai simtit.

M-am ratacit, gandi. Ma vor lua apele ca pe toti ceilalti. Nu voia sa moara si se lupta un timp pana ce baga de seama ca vaslitul nu mai folosea la nimic, cu atat mai mult cu cat fiecare miscare putea sa-l impinga la moarte. Deodata inceta orice efort si se lasa dus de curent. "Ei, daca asa mi-e scris sa termin, gandi el linistit, este cu atat mai bine.

Acum in vreme ce bajbaia prin intuneric, n-ar fi putut sa spuna daca luntrea era dusa cu rapiditate sau daca se legana pe marginea curentului principal. Deodata un manunchi de frunze ii atinse fata. Intinzand brusc mainile, apuca o ramura si se crampona de ea cu putere. Pericolul cel mai mare trecuse. In cel mai rau caz isi va petrece noaptea aici, ud pana la piele si coplesit de oboseala, iar cand se va lumina de ziua va putea sa-si dea seama unde se afla. Apoi isi aminti de coarda de matase de la halatul cumparat din Bond Street de Mr. Bannerjee si cautand pe bajbaite o gasi pe fundul barcutei. Un capat il lega de o creanga mai rezistenta a copacului. Acum va putea sa doarma in siguranta, desi se afla in mijlocul beznei amenintatoare si a vuietului apelor.

Astepta vreme indelungata, treaz inca desi il apasa oboseala acumulata de-a lungul a doua zile de nesomn. Ii era foame, si, in ciuda caldurii umede incepuse sa-l strabata fiori de frig Trebuie sa ajung la ea intr-un fel sau altul , gandi iarasi. Cand Fern se va trezi o va inspaimanta casa aceea stranie cu legendele ei sinistre si cu spectrul batranului Mr. Bannerjee bantuind coridoarele intunecate. Apoi incetul cu incetul avu o senzatie pe care nu o mai incercase de la razboi, simtamantul unei prezente in preajma lui, in bezna aceea care plutea peste copacii fosnitori si peste toate victimele disparute in ingrozitoarea catastrofa. Odinioara, simtamantul acesta il inspaimantase mai tare decat toate proiectilele si gloantele. Simtamantul acesta ii cuprindea treptat intreaga fiinta aidoma unei ape foarte reci, care se ridica centimetru cu centimetru, infrangandu-i luciditatea, inteligenta, judecata. Odinioara, e mult de atunci, simtise prezenta invizibila si intangibila a miilor de cadavre care zaceau zdrobite si sfasiate in fertilele noroaie flamande din jurul sau. Atunci spaima ii inghetase sangele si facuse sa i se incranceneze pielea. Frica aceea fusese mai inspaimantatoare decat orice, fiindca depasea ratiunea si credinta lui copilareasca in imposibilitatea nemuririi. Era ca si cum niste spirite nevazute ar fi plutit, deasupra noroaielor, rostind cu un ton de mustrare: Nu suntem morti. Nu exista moarte

Dar acum nu era inspaimantat. In vreme ce statea singur in luntre inconjurat de bezna, stia ca spiritele erau acolo, nascute nu din imaginatia lui, asa cum isi inchipuise atata vreme, ci reale, dar posedand o substanta care nu putea fi nici vazuta, nici perceputa de simturile lui imperfecte. Acum nu-l napadea spaima, ci incerca o pace si o intelegere deplina.

N-ar fi putut sa spuna cat ramasese istovit si zguduit de fiori in barcuta care salta pe ape, pentru ca in intunericul acela notiunea de timp parea sa nu existe. La un moment dat insa avu impresia ca un fel de lumina strabate bezna. Razele din ce in ce mai aparente se difuzau confuz in intreaga atmosfera, permitandu-i sa intrevada formele vagi ale copacilor negri din jurul sau. Lumina aceea cobora parca din nori, reflectand probabil vreun nou incendiu izbucnit in inima orasului. Treptat lumina spori pana cand ii permise sa desluseasca nu prea departe acoperisul falic, bogat sculptat al templului lui Siva si foarte aproape ceea ce se mai putea vedea din statuia bondoaca a Reginei Victoria. Numai capul statuii ramasese deasupra apelor si in jurul gatului ei scurt se adunase o ghirlanda de ierburi si de flori putregaite, gramadite de curentul raului. Pe jumatate inecata, ramanea oarecum darza, neinvinsa, pe pilonul central al podului sfaramat.

Pe masura ce lumina trandafirie sporea, intrevazu pe cerul luminat silueta in filigran a coloanei uriasului si batranului smochin de Java din apropierea terenului de badminton si isi dadu seama ca daca va putea ajunge la ramurile lui restul va fi o simpla joaca de copil. Nu avea rost sa incerce a folosi vaslele asa ca desprinse coarda si, agatandu-se din craca in craca, acoperite care mai de care cu tot felul de gunoaie, reusi sa se tarasca de-a lungul sirului de ficusi bengalezi care margineau drumul hipodromului Inainta foarte incet fiindca baldachinul aurit se incurca mereu in ramuri. Dupa eforturi care durasera parca ore intregi reusi sa ajunga sub coroana smochinului si acolo, leoarca de sudoare, astepta cateva clipe spre a se mai odihni. Frigurile il parasisera. Folosind vaslele pentru ultima suta de iarzi, sosi destul de repede la balconul casei moarte si, dupa ce se catara peste parapet, lega zdravan luntrea cu ajutorul corzii halatului lui Mr. Bannerjee.

Casa era tacuta, mai tacuta chiar decat dezolarea de afara si o clipa Ransome gandi: "Poate ca a plecat, poate ca a venit cineva si a luat-o." Ideea aceasta il supara, facandu-i un fel de gol in stomac. La lumina slaba care reflecta vapaia de afara isi facu drum de-a lungul holului, pana ajunse in camera in care o lasase pe Fern.

Nu plecase. Dormea inca sub reteaua care proteja patul, intinsa ca un copil, cu un brat indoit deasupra capului, cu parul blond scurt si inelat, ciufulit de umezeala.

Istovit si incurcat, statu in picioare multa vreme, uitandu-se in jos la ea, in lumina slaba care patrundea prin fereastra. Deodata, fara nicio ratiune, lui Ransome i se paru ca Fern era foarte departe de el si de copilarie. In insasi tineretea ei era ceva fara varsta, ceva care-l misca profund si, in starea de oboseala, de sete si de foame in care se afla, i se ridica un nod in gat. Incerca in clipa aceea un fel de rusine si de invidie pentru tineretea ei, pentru frageda ei tinerete care-i crea un fel de aura. O invidia de asemenea si pentru romantismul pe care-l deslusea in ființa ei, dar atat de necunoscut lui. Intr-o strafulgerare se gandi cat de minunat ar fi fost daca ar fi avut si el o tinerete ca a ei, daca ar fi crezut in oameni, asa cum credea ea. Asemenea simtaminte nu cunoscuse niciodata si nici nu le va mai cunoaste pentru ca era prea tarziu. In acelasi timp era insa constient de tragismul inerent tineretii ei, intelegea incercarile care o asteptau, se gandea cat de putin cunostea ea lumea aceasta, cat de ingust era adevarul dintre realitate si tesatura acelei lumi false, zamislita de propria ei imaginație. Ce i se va intampla cand va trece dintr-o lume in alta?

Dar fiorii incepura iar sa-l scuture. Trecu in camera lui Mr. Bannerjee si scotoci la lumina slaba pana gasi un dhoti. Dupa ce se dezbraca si se usca, stergandu-se cu o cuvertura de pat, isi puse dhoti-ul si se intoarse in camera in care dormea Fern. In acelasi moment se produse undeva, departe, o mare explozie, care facu sa se zguduie si sa crape casa de lemn. Urma alta explozie si apoi inca una. Bucati de ghips cazura din tavan asupra lui. "Rasid si Harry Loder arunca in aer daramaturile", reflecta. Pana a doua zi de dimineata apele aveau sa scada.

Pe divanul tare de sub plasa fata se misca, dar nu se trezi. "Ce obosita trebuie sa fie", isi zise el.

Incendiul din oras era pe sfarsite si lumina purpurie incepea sa scada. Din mai multe perne Ransome isi facu un pat si punandu-și gluga dhoti-ului pe cap, asa cum faceau milioane de oameni care dormeau noapte de noapte pe strazile oraselor din India, se culca pe podea langa divanul ei, astfel incat Fern sa nu fie infricosata cand va fi sa se trezeasca.

Nici nu-i trecu prin minte ca, petrecandu-si noaptea alaturi de ea, ar putea sa provoace un nou scandal. Lumea veche, lumea cancanurilor, a geloziilor marunte, a ambitiilor, lumea cluburilor si a "tinerilor", a lui Pukka Lil si a partidelor de tenis organizate de Mr. Simon fusese maturata, lasand in loc alta lume, care cel putin pentru un timp va fi salbatica, primitiva, desperata.

La Misiune, matusa Phoebe avea de lucru pana peste cap. Nu dispunea de niciun servitor care s-o ajute, pentru ca in zori trimisese pe singurul baiat de serviciu care se intoarse la lucru sa-i aduca vesti despre sotii Smiley. Baiatul plecase fara chef si nu se mai inapoiase. Refugiatii nu-i erau de niciun ajutor. Cand isi analiza cu toata obiectivitatea oaspetii, acum in mijlocul dezastrului, constata ca Mrs. Hogget-Clapton era nu numai o betiva inveterata, ci si o neghioaba. Si Mrs. Simon era o neghioaba, dar de alt calibru. In timpul crizei era absolut inutila, nu facea altceva decat sa suspine si sa-si framante mainile (bineințeles cand nu dormea), iar pe deasupra vorbea fara incetare de "pierderea ei" - pierderea, gandi cu tristete matusa Phoebe a unui sot si a unei fete pe care-i maltratase si le facuse viata atat de amara, incat pentru acestia moartea fusese o adevarata mantuire. Mrs. Bannerjee nu muncise niciodata si nu stia cum sa se descurce. Toata ziua statea nemiscata si mesteca foile de pan cu linistea indiferenta a unui yogi. Matusa Phoebe nu o gasea frumoasa. Pentru ea Mrs. Bannerjee nu era altceva decat o femeie lenesa, lipsita cu desavarsire de sentimente. Miss Murgatroyd, in ciuda observatiilor ironice si a meschinelor cruzimi pe care i le trantea Mrs. Bannerjee, umbla de colo pana colo, incercand sa se faca utila: dar si ea era o neghioaba, poate cea mai neghioaba dintre celelalte femei.

"Cel mai bun lucru este sa nu le las sa ma incurce", gandi matusa Phoebe. Dar ele nu incetau sa se tina dupa ea, fie in camara, fie in dormitoare Convinse ca se aflau in securitate numai in prezenta batranei femei, nu mai conteneau sa intre si sa iasa din bucatarie. Mrs. Hogget-Clapton, de pilda, dorea aspirina, iar Mrs. Simon voia ceva care s-o ajute sa doarma.

In ciuda acestor necazuri, batrana se distra de minune. Nu se mai distrase atat de bine de pe vremea incendiilor care mistuiau preriile si a tornadelor pustiitoare. Absenta vestilor de la sotii Smiley o tulbura oarecum, dar nu prea mult, caci avea credinta ferma in atotputernicia lui Dumnezeu, care se va ingriji sa-i ocroteasca nepotul si pe sotia acestuia. Daca El avea sa-si ridice mana de deasupra lor inseamna ca avea motivele Lui. Fiindca era batrana si avusese o viata simpla, legata de pamant, ajunsese sa posede la optzeci si doi de ani o intelepciune si o cunoastere a lumii pe care nimeni altul, nici chiar hindusii nu erau capabili sa o aiba. Ea stia ca ceea ce li se putea intampla sotilor Smiley sau ei insasi nu avea nicio insemnatate in mersul firii. Avea insemnatate doar faptul ca traisera cinstit si ca dupa moarte nu li se va putea reprosa nimic. Aceasta convingere o insenina mai mult decat orice. Daca totusi oamenii trebuiau sa piara, matusa Phoebe socotea regretabil ca Dumnezeu nu lua mai degraba pe prosti si nevolnici, ca Mrs. Hogget-Clapton, Mrs. Simon si perechea Bannerjee. Linistea ei sufleteasca se datora deopotriva si faptului ca mintea ii era preocupata de mii de lucruri marunte si ca mainile ei aveau necurmat ceva de facut. Nimeni nu cunostea mai bine decat ea mangaierea pe care ti-o poate da munca. In intreaga ei viata nu avusese timp sa se gandeasca la propria-i persoana si nici sa se "delecteze", cu suferintele ei sufletesti. Dupa sosirea la Ranchipur avusese momente de trandavie, momente in care fusese ispitita sa faca feste, ca atunci, de pilda, cand daduse drumul bietei si batranei hiene domestice ori cand, spre a o necaji deliberat pe Mrs. Simon, aparea pe veranda si se balansa in scaunul ei cu leagan, band limonada si facandu-si vant cu evantaiul din foi de palmier Singurul cusur pe care-l gasea vietii din Ranchipur era faptul ca se intampla adeseori sa nu aiba destula treaba. Acum insa isi gasea de lucru cu nemiluita. Sa incheie inventarul camarii, sa faca socoteala cat vor dura proviziile, sa gateasca, sa aiba grija ca niciunul dintre refugiati sa nu primeasca mai mult decat tainul sau, sa gaseasca aspirina pentru Mrs. Hogget-Clapton si sa prepare ceai de margosa pentru linistea nervilor lui Mrs. Simon.

Trebaluia, incinsa la brau, pe deasupra sortului, cu revolverul primit de la Harry Loder, pe de o parte fiindca nu stia ce-ar putea face cu el, pe de alta fiindca o stimula gandul ca arma aceasta i-ar fi eventual utila. Nu-si inchipuise ca va avea nevoie de ea pana intr-o dupa-amiaza cand vazu in amurg trei bhils, inalti, slabi negriciosi, apropiindu-se pe campia noroioasa. Veneau direct spre casa si ea ii urmarea cu privirea in tacere, ca si cand ar fi pandit mersul a trei piei rosii prin prerie, in copilaria ei. Nu socoti necesar sa-i alarmeze si pe ceilalti, asa ca hotari sa afle mai intai ce vor.

Coborasera din munti ca sa jefuiasca si ramasera foarte mirati cand gasira in usa casei, pe care o socoteau goala, o femeie batrana inarmata cu un revolver (pe care matusa Phoebe il scoase din toc in timp ce ei se apropiau). Nu intelegea limba lor, dar cand ii spusera prin semne ca voiau sa intre in casa si sa manance ceva, ea le replica printr-o viguroasa pantomima ca nu aveau voie sa intre si ca nu puteau gasi nimic de mancare. Erau negri la fata, amenintatori la infatisare, acoperiti cu zdrente si cu piei de capra. Parul lung, negru si unsuros le cadea pe umeri. Nu posedau arme de foc, dar fiecare purta cate o sulita lunga.

Se sfatuira intre ei, palavragira, apoi ar fi incercat poate sa patrunda cu forta, daca in mijlocul consfatuirii lor Mrs. Hogget-Clapton n-ar fi aparut in bucatarie si la vederea lor n-ar fi scapat un tipat ascutit care-i atrase si pe ceilalti refugiati. Infatisarea lui Mrs. Hogget-Clapton invaluita ca o mumie in cearsafuri (fiindca matusa Phoebe si Mrs. Smiley erau prea marunte, iar imbracamintea lor nu ar fi incaput-o), baga spaima in ei. Taciturni, se intoarsera si plecara prin noroiul rosiatic in directia orasului.

Mrs. Hogget-Clapton, gata sa lesine iarasi, tipa cerand brandy, dar in casa nu se mai gasea nicio picatura de alcool. Miss Murgatroyd si Mrs. Simon vorbeau in acelasi timp; prima prezicea cele mai ingrozitoare orori despre violuri si schingiuiri, iar a doua se vaita intr-una:

- Ce-o sa se intample cu noi acum? Stiu de ce sunt in stare acesti. bhils. Stiu de ce dau tarcoale Misiunii. Ani de-a randul au asteptat sa ne taie gatul. Deodata isi aminti de Fern si incepu sa urle: Unde este Fern? Ce i-au facut? De ce nu s-a intors inca?

Matusa Phoebe o privi acru.

- Fern este in siguranta, nu-ti face griji. Dupa cate o cunosc eu pe Fern, este o fata cu scaun la cap.

In prag aparu atunci o faptura mai ciudata si mai exotica decat cei trei bhils. Lady Heston cu poalele rochiei albe de seara ridicate si legate la brau, cu bratele acoperite de bijuterii, cu picioarele manjite pana la genunchi cu noroi rosiatic. Plina de o demnitate oarecum comica, rosti:

- Sunt lady Heston. Apoi se intoarse spre matusa Phoebe: Presupun ca dumneavoastra sunteti matusa Phoebe. Tom Ransome mi-a spus sa vin direct la dumneavoastra.

- Da, replica matusa Phoebe, brusc intimidata, asa este. V-a indrumat bine. Poftiti inauntru. Amintindu-si manierele elegante, adauga: Va prezint pe Mrs. Simon si pe Mrs. Hogget-Clapton.

- Incantata, zise lady Heston, desprinzandu-si poalele rochiei din centura de pietre semi-pretioase si lasandu-le sa cada pana pe podea.

Pentru Mrs. Hogget-Clapton, prezentarea aceasta avu un efect mai puternic decat un clondir cu brandy. I se oferise in sfarsit ocazia s-o cunoasca pe lady Heston. Isi recastiga aplombul, isi corija tinuta ca si cand s-ar fi aflat in prezenta unui personaj de sange regal si isi regasi graiul:

- Nu v-ati intalnit cu ei? o intreba rotunjindu-si ochii albastri, limpezi. Nu v-au atacat?

- Cine? intreba lady Heston.

- Cei trei bhils.

- Ce sunt acesti bhils?

- Niste salbatici. oameni negriciosi cu sulite.

Oh, acestia sunt? Da, i-am vazut.

- Si nu v-au atacat. cand v-au vazut cu toate bijuteriile acestea pe dumneavoastra? intreba Mrs. Simon, zguduita de emotie.

- Nu. Nu m-au vazut.

- Si ce a facut. vreau sa spun, ce ati facut! se balbai Mrs. Hogget-Clapton, care fusese pe punctul de a face o gafa. Coplesita de emotie, uitase ca detinea, gratie sotului ei, o pozitie oficiala, si fusese cat pe aci sa-i acorde lady-ei Heston titlul de "Inalțimea-voastra".

- Nu mi-a placut mutra lor. M-am ascuns intr-un sant pana au trecut.

- Oh, intr-un mullah, exclama Mrs. Hogget-Clapton. Cat ati fost de dibace!

Matusa Phoebe simti imediat o deosebita simpatie pentru noua-venita. Nu-i putea suferi pe neghiobi si se mira intotdeauna de numarul mare de indivizi care atingeau varsta maturitatii, ramanand aceiasi neghiobi incorigibili. Orice s-ar spune, lady Heston nu facea parte din categoria acestora.

- Ar fi bine sa va schimbati rochia cu o imbracaminte uscata, propuse matusa Phoebe.

- Da, multumesc. As face si o baie.

- Este pe aici un chatee., interveni Mrs. Hogget-Clapton.

- Avem un butoi mare, din piatra, plin cu apa curata. Am sa va incalzesc putina apa, zise matusa Phoebe. Veniti cu mine.

Mrs. Hogget-Clapton chicoti, brusc constienta de aspectul ei de mumie infasurata in cearsafuri.

- N-avem nimic de imbracat niciuna din noi. Cutremurul m-a prins in negligé. Acum e pus la uscat. Dar lucrurile se usuca greu in atmosfera umeda a musonului.

Mrs. Simon amutise parca. Statea nemiscata si se uita la averea inmagazinata in bratarile lady-ei Heston. Asa arata in visurile ei o ducesa. Uitase pana si de cadavrul lui Mr. Simon si al prostutei Hazel, strivite sub tonele de piatra si de moloz. In vreme ce o contempla pe lady Heston, aceasta isi scoase bijuteriile.

- Ce pot face cu ele?

- Dati-mi-le mie, zise matusa Phoebe. Le ascund in ciorap.

O scanteiere jucausa ii licari in ochi - aceeasi expresie de siretenie amuzanta pe care Ransome o deslusise pe chipul ei incretit, cand matusa Phoebe daduse drumul hienei in gradina lui Mrs. Simon.

- Orice s-ar intampla, rosti ea, nimeni n-are sa ma caute pe mine sub fuste.

Dupa ce pleca, insotita de lady Heston, Mrs. Simon exclama scandalizata:

- Ce limbaj! Cand iți spuneam eu.

- Si in fata lady-ei Heston!

- Cum e in stare sa vorbeasca astfel. in clipele astea cand orice ni se poate intampla?

Tocmai atunci aparu in prag Mr. Bannerjee, cu cenușa pe cap si cu cutia de lac sub brat. La vederea lui amandoua femeile scapara cate un strigat, dar dupa ce-l recunoscura ii intoarsera spatele si isi facura de lucru cu peignoir-ul lui Mrs. Hogget-Clapton, care era aproape uscat. Imbracat in costume europene, Mr. Bannerjee arata destul de jalnic. Dar in dhoti-ul sau acoperit de cenusa elegantul si cosmopolitul Mr. Bannerjee aducea grozav cu cel mai imputit sadhu.

Indata dupa sosirea sa, se arata extrem de pisalog. Dand dovada de o ortodoxie exagerata, ceru sa i se rezerve un colt pe masina de gatit din bucatarie, si un set de ustensile in care sa-si prepare hrana pentru el si pentru Mrs. Bannerjee spre a nu fi contaminati de mana matusii Phoebe, pentru ei o paria pangaritoare.

In sala de baie, langa chattee, matusa Phoebe si lady Heston se intelesera de indata. Matusa Phoebe ii aduse un combinezon de bumbac, (cum lady Heston nu mai vazuse din vremea epocii ei de mizerie cand traia in pensiunea din Florenta impreuna cu falimentarul ei tata) si o rochie de stamba cum nu purtase niciodata. Doua bucati de panza cusute impreuna de o croitoreasa gujerati, care o mesterise stand chircita pe podeaua verandei.

Matusa Phoebe se simtea intimidata, nu fiindca lady Heston era eleganta, ori prea bogata, sau fiindca era fina unei regine, ci pur si simplu fiindca avea titlul de "lady". In toata viata ei, matusa Phoebe nu avusese niciodata prilejul sa se adreseze cuiva folosind cuvantul "lady", si desi stia destul de vag ca exista titluri nobiliare, i se parea caraghios sa spuna cuiva lady Heston sau lady Smith ori lady Jones. Timiditatea ei era izvorata din imposibilitatea graiului sau de a rosti cuvantul "lady" asa ca in cursul conversatiilor lor i se adresa folosind doar expresia "dumneavoastra

Lady Heston o intrebase din prima clipa:

- Cine sunt cele doua femei din bucatarie?

- Cea invaluita in cearsafuri este Mrs. Hogget-Clapton ii explicase matusa Phoebe, sotia unui director de banca. Cealalta este Mrs. Simon, nevasta celuilalt misionar.

- Nu are cumva o fata cu numele de Fern

- Da, zise matusa Phoebe. Biata femeie si-a pierdu sotul si pe cea de a doua fiica. Amandoi au pierit in timpul cutremurului.

- Oh, imi pare foarte rau.

Pentru un moment oroarea nefireasca a realitatii le reveni in minte, luandu-le parca graiul.

Urma o lunga tacere, pana cand lady Heston, care se despuiase fara rusine de toate obiectele ei de imbracaminte, ramanand cu desavarsire goala langa chattee, relua

- Nu stiti daca s-a intamplat ceva la spital?

- Nu. Nimeni nu stie nimic. Am trimis un baiat dupa vesti, dar nu s-a mai intors.

- Nici eu nu stiu daca sotul meu se mai afla in viata. Era bolnav. in vechiul palat de vara.

"Biata femeie", gandi matusa Phoebe, dar aproape indata isi zise ca epitetul acesta nu se potrivea deloc lady-ei Heston. Orice i s-ar intampla acestei bizare doamne, care statea goala, spalandu-se cu apa rece din chattee, nu va fi niciodata o biata femeie. Asa ca se grabi sa adauge:

- Sper ca pana maine situatia sa se mai imbunatateasca.

Apoi matusa Phoebe iesi, lasand-o pe lady Heston sa se imbrace in rochia ei de stamba. Peste putin timp aceasta aparu in bucatarie. "Este uimitor cat de diferit pot sa arate doi oameni care poarta acelasi fel de imbracaminte", reflecta matusa Phoebe. In rochia de stamba, care nu-i venea cu mult mai bine decat lui Mrs. Smiley pentru care fusese croita, lady Heston arata totusi mai eleganta, sau ceea ce matusa Phoebe isi inchipuia ca este eleganta, deoarece acest subiect nu o preocupase niciodata indeosebi.

- Daca va pot fi cumva de folos, sa-mi spuneti ce trebuie sa fac. Nu sunt prea indemanatica, dar as vrea sa va dau o mana de ajutor. Nu fug de nicio munca.

Matusa Phoebe se pregatea sa-i spuna ca se putea descurca si singura si ca n-avea niciun rost ca lady Heston sa-si strice mainile ei atat de frumoase, cu unghii lacuite. Inainte insa de a putea rosti vreun cuvant, lady Heston relua:

- Va vorbesc cu toata seriozitatea. Vreau realmente sa va ajut, sa fac ceva.

In ochii ei albastri aparu umbra unei expresii pe care matusa Phoebe in intelepciunea ei o intelese, o expresie care o uimi. O secunda ramase tacuta, apoi rosti:

- Ati putea curata cartofi.

Dar cand ii puse in fata un cazanel cu cartofi si un cutit si vazu ca lady Heston habar n-avea cum se curata cartofii, ii lua cutitul in mana ei batatorita de munca si ii spuse:

- Uite, asa se face.

- Imi pare rau, zise lady Heston, dar sunt atat de nepriceputa in treburi de astea.

Pe chipul ei aparuse o expresie copilareasca, aproape inocenta, acea expresie pe care si Ransome o descoperise in betia lui la petrecerea oferita de Mr. Bannerjee, cu putin inainte de cutremur.

In vreme ce se indrepta spre soba de bucatarie, matusa Phoebe gandi: "Asta e. Treaba asta vrea s-o faca". Cartofii ii vor ingalbeni mainile albe, iar apa ii va crapa unghiile atat de frumoase, cu toate acestea lady Heston dorea sa faca acest lucru mai mult decat orice pe lume.

Impreuna pregatira cina pentru Mrs. Hogget-Clapton pentru Mrs. Simon si pentru Miss Murgatroyd. La celalalt capat al masinii de gatit, Mr. Bannerjee prepara o mancare de orez cu sofran. In sfarsit, lasase deoparte cutia lui de lac.

Lady Heston si Mrs. Simon, inarmate cu revolverul matusii Phoebe, facura de paza noaptea. Putin timp dupa miezul noptii reverberatiile unor explozii indepartate, venite dinspre Muntele Abana, zguduira casa si facura pe toti ceilalti sa intre in bucataria luminata de o lumanare, unde cele doua femei baricadasera cu scaune si mese usa dinspre veranda. Matusa Phoebe ghici indata cauza exploziilor. Restul noptii se scurse fara incidente. Niciun bhils nu-si mai facu aparitia si singurele zgomote care se auzeau dinspre campia mocirloasa era ropotul monoton al ploii, urletul vreunui sacal si din cand in cand rasetul sinistru al cate unei hiene.

Pe masura ce se depana noaptea, cele doua femei prinsera sa vorbeasca ba de una, ba de alta. La inceput schimbara doar cateva observatii ocazionale, dar cu totul neinteresante, deoarece Mrs. Simon era inca naucita, iar lady Heston se simtea plictisita si nefericita. Daca Miss Hodge ii paruse suportabila, nu putea spune acelasi lucru despre Mrs. Simon. Intelegea servilismul si snobismul batranei domnisoare. Lady Heston participase ani de-a randul la atatea bazare de caritate si la atatea expozitii horticole, incat stia sa foloseasca formule mecanice, dar pline de amabilitate, care umpleau de incantare pe femeile mediocre, de felul lui Miss Hodge si Mrs. Hogget-Clapton. Mrs. Simon era cu totul diferita. Snobismul ei american, ostil formalismelor, era mai degraba expresia unei atitudini individuale, si nu de casta, ceea ce o deruta oarecum pe lady Heston. Raspunsurile stereotipe, care ar fi satisfacut-o pe Miss Hodge, nu o multumeau pe Mrs. Simon. Amandoua erau vulgare si plictisitoare, dar in chip diferit. Mrs. Simon era ofensiva si susceptibila, in vreme ce batrana domnisoara ar fi acceptat cu recunostinta orice cuvant binevoitor. Mrs. Simon voia mai mult decat niste simple formule de politete. Pretindeau un fel de intimitate si relatii pe picior de egalitate, singurele tolerabile in conceptia ei.

Pentru prima oara in viata lady Heston se simti oarecum stanjenita. Orice s-ar spune, reflecta ea, prefer manierele noastre. Fiecare om isi cunoaste lungul nasului. Mrs. Simon avea indrazneala sa-i puna intrebari directe in legatura cu lordul Heston si cu boala lui, ori sa-i ceara parerea despre Ranchipur despre Maharani ori despre Ransome. Nu astepta un simplu raspuns de complezenta, ci isi inchipuia ca este indrituita sa primeasca destainuiri intime, asa cum era ea obisnuita sa le furnizeze, adica pline de sinceritate si o simplitate adeseori uluitoare.

Cand aduse vorba despre Ransome, o facu oarecum piezis, ca un crab care-si trage prada lateral. Aluziile ei referitoare la intimitatile care ar fi existat intre el si Fern dadu de gandit Edwinei, care ajunsese la concluzia ca Ransome ii ascunsese in mod deliberat adancimea relatiilor sale cu tanara fata. Mrs. Simon vorbi lady-ei Heston cu ciudata detasare despre sotul si despre fiica ei, amandoi decedati:

- Oricum, maine va trebui sa-i inmormantam.

Plasata de cealalta parte a mesei, cu o singura lumanare intre ele, lady Heston ramase scandalizata, simtamant pe care n-ar fi crezut ca ar mai fi capabila sa-l incerce. In ochii ei femeia aceasta parea sa-si piarda treptat orice urma de umanitate. Nimic pe lume, nici sotul si fiica, amandoi morti, si nici fata ramasa in viata nu pareau sa existe decat in functie de propriul ei ego. Auzind-o ai fi zis ca biata Hazel si reverendul Simon facusera dinadins sa moara sub daramaturi spre a o necaji pe Mrs. Simon. Si in vreme ce statea pasiva si se marginea sa raspunda. "Da , "Nu , sau "Ce groaznic! avu revelatia ca, in ciuda experientei sale, cunostea foarte putine despre lume, despre nimicnicia, cruzimea, ambitiile marunte si geloziile ei. Pana acum le ignorase, fiindca se ferise sa aiba contact cu ele. De data aceasta, vrand-nevrand, trebuia sa le suporte, fiindca ii erau impuse de aceasta femeie intre doua varste, aspra si egoista, aflata de cealalta parte a mesei. Examinand-o, incerca un resentiment profund si totodata un fel de mila - resentiment fata de vulgaritatea lui Mrs. Simon si mila pentru josnicia si duritatea ei care-si aveau desigur originea in copilaria acesteia.

In vreme ce-o asculta, gandul ii fugi la Albert, si prin comparatie acesta ii paru mai putin ingrozitor decat isi inchipuise pana atunci. Greselile, viciile lui aveau cel putin o oarecare maretie. Raul savarsit de el se remarca prin amploare si prin uriasele lui consecinte. Egoismul si ambitia lui aveau un fel de grandoare diabolica. Apoi o uita cu desavarșire pe Mrs. Simon. "A murit desigur. daca nu din cauza cutremurului, datorita bolii, reflecta ea. N-am sa-l mai vad niciodata si am sa fiu in sfarsit libera." Dupa un moment gandi iarasi: Dar cum am sa-mi folosesc aceasta libertate? Unde-am sa ma duc? Ce mai astept eu de la viata?

Sacalii latrara iarasi, de data aceasta foarte aproape, poate chiar la marginea gradinii. O fulgera brusc gandul absurd ca aventura aceasta ar fi trebuit sa aiba un oarecare romantism emotional, dar ca, datorita unor cauze necunoscute, ii lipsea aceasta calitate; totul era respingator si dezolant de gol incepand cu casa aceasta pe jumatate devastata, continuand cu lumea comuna, insipida pe care o intalnise si terminand cu simtamintele ei pentru Tom. Nicio clipa nu fusese infricosata. Un timp incercase o oarecare emotie, dar aventura isi pierduse treptat savoarea si acum era plata si salcie. Lipsa de confort, uratul plictiseala inabusisera orice simtaminte profunde. Din toate acestea nu se desprindea decat figura Maiorului, dar poate ca si acesta murise.

Apoi observa ca femeia aceea ciudata, marunta si comuna din fata ei plangea, dar nu zgomotos, isteric, ci potolit, lacrimile scurgandu-se pe obrajii ei prost fardati. Bolborosea acum fara sa se mai preocupe daca lady Heston o mai asculta sau nu.

Mrs. Simon rostea sacadat:

- As fi putut sa ma port mai frumos cu el. sa-i fi aratat mai multa bunatate. Dar acum. n-am sa mai pot. fiindca a murit.

Lady Heston baga de seama ca asprimea de pe chipul lui Mrs. Simon pierise. Lacrimile i se scurgeau pe obrajii flasci, lasand dare in stratul gros de pudra. Isi continua destainuirile vorbind bizar, in surdina:

- L-am necajit de multe ori. Am necajit-o si pe Hazel, dar altfel. Am crezut intotdeauna ca am sa pot rascumpara, repara nedreptatile pe care i le-am facut. dar acum e prea tarziu. L-am impins sa actioneze impotriva vointei lui si adeseori il oboseam cu exigentele mele. Adevarul este ca nu voiam sa-l supar. Voiam sa-l ajut. Era tipul omului care nu se putea descurca singur in viata Isi sterse cu batista obrazul manjit si adauga: Era un om slab, dar avea suflet bun. As fi vrut sa-l cunoasteti.

In vreme ce se uita la interlocutoarea ei, lady Heston incerca o oroare rece fata de supararea femeii, de jalnica si egoista calitate a spovedaniei acesteia. Ar fi vrut sa plece, sa-i intoarca spatele, sa stea cu altcineva de vorba. Era chiar putin infricosata, fiindca surescitarea nervoasa a lui Mrs. Simon trada o stare vecina cu nebunia. Dar nu avea unde sa plece si nici cui sa se adreseze. Deodata isi aminti ca facea de garda si aceasta aproape ca o facu sa zambeasca; in rochia ei de stamba, statea in bucatarie, tinand un revolver in poala si jucand rolul unei sentinele. Afara nu se vedea decat nesfarsita campie acoperita cu noroi rosu, peste care umblau incolo si incoace tot felul de sacali si hiene si poate cete ratacitoare de salbatici, ca aceia pe care-i vazuse cu putin timp inainte. O potopi brusc mania la gandul ca Ransome o trimise inainte in loc sa-i permita sa ramana cu el. "A facut-o fiindca se saturase de mine, reflecta. Voia sa ramana singur cu fata aceea. Poate ca era prima lui ocazie. Daca el a avut-o pe fata, de ce nu l-as avea si eu pe frumosul meu doctor?"

Ingrozitoarea femeie din fata ei, aceasta vulgara stranie si ravasita fiinta continua sa-i vorbeasca spunandu-i lucruri pe care ea nu voia sa le auda, care n-o interesau de loc si aproape o faceau sa se rusineze.

- Nu m-am purtat bine cu el, asa cum ar fi trebuit. nu mi-a cerut niciodata nimic, insa desi ii ghiceam dorintele, il respingeam fara sa stau la ganduri, vorbea Mrs. Simon.

La un moment dat, lady Heston fu pe punctul de a o apostrofa: "Ce ma importa pe mine toate acestea? De ce mi le torni fara sa te mai opresti!" Dar nu reusea sa scoata un cuvant. Ar fi vrut sa spuna: "Putin imi pasa de barbatul dumitale. Nu l-am vazut in viata mea". Dar continua sa taca si sa examineze cu privirile fata galbejita a interlocutoarei, care-si pierduse orice cochetarie si arata imbatranita, flasca si lipsita de vlaga.

- Daca ati sti cat am fost de nenorocita. Nu va puteti inchipui ce inseamna sa fii obligata sa traiesti in acest Ranchipur. vesnic, vesnic. Lumea de aici te face sa fii meschina, rea, bizara, oribila.

Poate ca printre lacrimile ei Mrs. Simon deslusi pe chipul lady ei Heston o expresie de dezgust, caci adauga:

- Lasati-ma, va rog, sa va vorbesc. N-am pe nimeni caruia sa ma destainuiesc.

"Cred ca in Anglia i-as fi raspuns ca ar trebui sa se abtina si sa dea dovada de mai multa decenta. dar nu sunt in Anglia", reflecta lady Heston. Nu! Acum se afla in mijlocul Indiei, intr-o lume nimicita, inspaimantatoare.

- Vedeti, zise Mrs. Simon, abia acum incep sa-mi dau seama de ceea ce s-a intamplat. Mai inainte nu reuseam sa realizez. Totul imi parea ireal. Nu-mi venea sa cred. Abia acum stiu ca este mort si ca zace sub mormanul acela de pietre. Pentru prima oara stiu ca nu-l voi mai vedea niciodata.

Sacalii incepura iarasi sa urle sinistru, si deasupra corului lor se ridica rasul salbatic al unei hiene.

"A murit, reflecta lady Heston. Intreg tinutul este plin de morti, iar sacalii si hienele sfarteca lesurile." Apoi isi aminti brusc de stolurile imense de vulturi pe care-i vazuse in departare de pe balconul casei lui Mr. Bannerjee zburand in rotogoluri largi, din ce in ce mai joase, nu avantandu-se fulgerator asemenea uliilor sau soimilor, ci lasandu-se lenes in jos, fiindca victimele erau moarte si deci nu era cazul sa se grabeasca. "Am sa ma trezesc din visul acesta si am sa constat ca nu mi-a calcat niciodata piciorul prin India." Stia insa ca urletele sacalilor erau reale, tot atat de reale ca si amaraciunea ieftina si chipul mohorat al femeii ingrozitoare care facea de paza impreuna cu ea.

Era adevarat ceea ce spusese Mrs. Simon. Nici catastrofa, nici moartea sotului si a fiicei sale nu-i parusera reale decat in clipa in care se trezise parca in tacerea adanca a bucatariei pe jumatate ruinata. In clipa aceea realitatea ii aparuse brusc, si Mrs. Simon intelese adevarul ca si cand ar fi asistat la moartea lor lenta in propriile lor paturi. Inainte de aceasta, socul cutremurului, deprinderea ei de a dramatiza totul, confuzia, spaima, emotia ii tocisera oarecum ratiunea si ii distorsionasera aspectul lumii inconjuratoare, astfel incat propria-i staruinta si eroismul cu care o salvase pe Lily Hogget-Clapton lasasera in umbra toate celelalte nenorociri. Apoi deslusise ceva in ochii englezoaicei din fata ei care o facuse sa se schimbe cu totul. Ce anume, nu ar fi putut sa spuna. Dar in privirea aceea se citea un fel de raceala, de onestitate care rosesera pojghita de tupeu si isterie, pana cand in cele din urma incepuse sa planga potolit si sa verse primele lacrimi reale din ultimii douazeci de ani. Pentru intaia oara, dupa aproape doua decenii, se simti ca odinioara in copilarie - cufundata intr-o ambianta plina de dulceata, caldura si liniste. Lacrimile de pe obrajii ei nu erau varsate pentru barbatul grasut, de varsta mijlocie care zacea strivit sub gramada de pietre de dincolo de alee, ci pentru tanarul de douazeci si unu de ani si pentru ea insasi, asa cum arata cu multi ani in urma. In lacrimile ei se mai amesteca regretul pentru tot ceea ce nu existase intre ei si ar fi putut sa existe nostalgia unei lumi care se prabusise, dar care, paradoxal, in mintea ei ramasese totusi in picioare. Isi plangea totodata viata ei ruinata, cu atat mai mult cu cat isi daduse brusc seama ca imbatranise, ca era mai batrana decat ar fi trebuit sa fie la patruzeci si trei de ani, dar ca o uzasera grijile, invidia, gelozia meschina. Se simtea mai batrana cu o suta de ani decat aceasta femeie frumoasa si rece din fata ei, care in realitate era numai cu doi sau trei ani mai tanara decat ea. Dar, in ciuda lacrimilor si regretelor, nu se putu stapani sa nu reflecteze: "Nu este drept, nu este drept ca ea sa fi avut totul si eu nimic."

La un moment dat se trezi spunand:

- Simt nevoia sa va vorbesc. Nu am pe nimeni aici in Ranchipur caruia sa ma pot destainui.

Iși pierduse increderea pana si in Lily, pentru ca lumina in care o vazuse acum in urma ii spulberase orice respect, orice iluzii le-ar mai fi avut pentru ea. Si din cauza aceasta, plangea. Ingropandu-si fata in maini, se pleca asupra mesei si o clipa avu senzatia ca va lesina sau ca va muri, dar in loc sa i se intample asa ceva, adormi incetisor in lumina slaba a lumanarii.

"Multumescu-ti tie, Doamne! gandi lady Heston, rusinata totusi putin de cruzimea ei.

Noaptea se scurgea incet, ca si cand n-ar fi avut sfarsit. Multa vreme Edwina statu teapana pe scaunul tare de lemn, tinand pistolul lui Harry Loder pe masa din fata ei. De partea cealalta a mesei, Mrs. Simon dormea lasata pe tablia alba, cu capul ingropat in bratele-i grasute. Era un somn adanc ca si moartea, nascut din toate spaimele, isteria si oboselile din ultimele patruzeci si opt de ore. Edwina nu simtea nevoia sa doarma; s-ar fi zis ca nu va mai dormi niciodata. La un moment dat se ridica si incepu sa umble prin bucataria stralucitor de curata a matusii Phoebe. Deschise sertarele, examina ibricele si stravechea masina indiana de bucatarie cu o serie de focare minuscule, si treptat incaperea aceasta incepu s-o farmece. Era atat de mica, de curata, si avea acel farmec propriu unei case de papusi. Acesta era regatul marunt al ciudatei, dar inteleptei si foarte realistei batrane. Intre aceste ziduri domnea o ordine scrupuloasa si o organizare desavarsita. Cred ca e tare nostim sa ai o asemenea bucatarie - o bucatarie care sa-ti apartina, in care sa te simti ca o regina si in care sa gatesti cu metoda si eficienta mancaruri de trei ori pe zi pentru o intreaga familie. Si iarasi se pomeni dorind viata tihnita si senina a celor multi, o viata calma, placuta, minunata chiar in ciuda monotoniei sale. Abia acum avu revelatia ca niciodata - nici macar in epoca de saracie lucie din pensiunea aceea din Florenta - nu gustase bucuriile unei existente banale, dar calme si senine. Pana si in cele trei camarute cu vederea spre Arno, in care locuise impreuna cu tatal ei, nu o parasise senzatia ca duce o viata hoinara, ca tiganii cu salasul. Tot timpul astepta o intorsatura a norocului care sa-i permita a se inapoia in ambianta de lux impersonal si de datorii, o lume stralucitoare, minunata chiar, dar lipsita de siguranta zilei de maine, de calm si de armonie. "Iata ce mi-a lipsit, gandi ea, in vreme ce examina bucataria atat de bine oranduita a matusii Phoebe. Am avut intotdeauna parte de o viata dezordonata. Nu mi amintesc sa fi trait vreodata altfel.

Se invatase sa creada - fara a primi o educatie in acest sens - ca i se datorau anumite privilegii, firesti celor din lumea ei, ca cei din jur aveau obligatia sa-i puna totul la picioare. Datorita acestei conceptii, nu reusise niciodata sa cunoasca siguranta calma si satisfactiile batranei femei cu chip de pasare, catre care tot felul de refugiati - hindusi, europeni si americani deopotriva - isi cautasera limanul, dupa oribila catastrofa. Abia acum intelese adancimea satisfactiilor morale ale matusii Phoebe, care putea oricand sa incerce un simtamant de implinire la gandul ca isi facuse pe deplin datoria. In felul acesta anihilase frica, uratul, dezordinea, scapase pana si de groaza mortii. Aceasta insa nu insemna ca nu incercase niciodata aceste simtaminte. "Sunt inteligenta, gandi lady Heston. Sunt zdravana ca un taur. Cu toate acestea nu am fost folositoare nimanui. As putea sa fac insa o incercare. Sa caut ceva, mai minunat decat tot ce am cunoscut pana acum. Poate ca intr-o zi se va citi si in ochii mei acea expresie de pace desavarsita pe care am descoperit-o in privirile acestei batrane serviabile, a acelei caraghioase si dezagreabile scotiene care conduce spitalul, ajutandu-l pe Maior."

Asemenea unei scolarite, incepu - in linistea bucatariei matusii Phoebe - sa-si teasa visuri despre o noua existenta. Catastrofa fransese linia fireasca a vietii ei. Imprejurarile o eliberasera, ii ofereau o noua sansa, poate ultima. In momentul de fata Albert era probabil mort, asa cum prevazuse ea in acea dimineata - pareau sa se fi scurs ani de atunci - cand statuse cateva clipe cu el, in aceeasi odaie, si isi daduse pentru prima oara seama cat de mult il ura si il dispretuia. Da, era probabil mort (faptul o lasa rece, insensibila) si ea ramasese libera, eliberata nu numai de prezenta lui, dar si de viata pe care o traise pana atunci. Nu va mai fi obligata sa se inapoieze in casa din Hill Street, ori in Anglia. Va putea sa devina alta persoana. Se va duce la Maharani, la matusa Phoebe insasi, la batrana Miss MacDaid si la Maior si le va spune: "Iata-ma, sunt voinica si sanatoasa. In nenorocirea si moartea care a lovit toata lumea, vreau sa fiu utila. Spuneti-mi doar ce am de facut."

Deodata o cuprinse o exaltare nemaicunoscuta. Da, asa va proceda! Va lucra in spitale. Va munci cot la cot cu Maiorul. Intr-un fel, se va lasa antrenata de acel simtamant, de acea emotie despre care ii vorbise si Tom, si care le insufla tuturor puterea de a lupta pentru o Indie trezita la viata, care se scutura din amortire si se ridica spre a-si recastiga stravechea demnitate si maretie. Dupa o viata senzuala, netrebnica, de trandavie, se va purifica si se va mantui. Camera ii paru deodata stramta, inabusitoare, asa ca se indrepta spre usa, dadu la o parte scaunele si mesele, si dupa ce o deschise, iesi in noaptea indiana.

Pentru cateva momente cerul se inseninase ici si colo, iar printre norii rasfirati, aparusera pete de cer albastru-safir, incrustate cu stele sclipitoare. Se lasase o liniste deplina, strabatuta doar de tipatul vreunui sacal sau de cate un huruit indepartat, care o tulbura de parca ar fi prevestit o noua catastrofa. Inaintea ei, dincolo de gardul de peri spinosi si de zidul de chirpici daramat in parte, se desfasura campia indiana, acel vast platou intins pana in Golful Bengal si care ar fi putut inghiti Anglia, Franta, Germania, mai mult de jumatate din Europa, si tot ar mai fi ramas pustiuri destule. Cateva mile mai departe, langa bariera de cadavre si daramaturi pe care Harry Loder si Rasid se straduiau s-o distruga, se inalta masa intunecata a Muntelui Abana, cu albele lui temple jain lucind usor in lumina cerului indian. In vreme ce statea acolo, incerca pentru prima oara in incarcata si confuza ei existenta un simtamant de singuratate si nimicnicie, care avu asupra spiritului ei infierbantat efectul unei bai cu apa rece si limpede. Odata cu aceasta singuratate cobori asupra ei o pace profunda si deodata o cuprinse spaima - de ce anume n-ar fi putut nici ea sa spuna, afara numai daca nu era revelatia propriei sale insignifiante.

Apoi din tacerea dinapoia ei tasni un zgomot asemenea tipatului unui sacal: vocea inspaimantata a lui Mrs. Simon.

- Lady Heston! Lady Heston! unde sunteti? Unde sunteti?

Visarile, pacea, singuratatea disparura lasand-o exasperata, manioasa. Se intoarse spre figura plinuta, profilata pe lumina slaba a lumanarii si incadrata in deschizatura usii, si sopti cu asprime:

- Aici sunt! Liniste, ii treziti pe ceilalti.

- Oh, ce frica mi-a fost! Am crezut ca v-au rapit acei ingrozitori bhils.

Norii acoperira iarasi cerul, iar ploaia porni din nou sa se reverse. Plapanda si alba fosforescenta a templelor indepartate se topi in intuneric. Edwina reintra in casa cu storurile trase, spre a asculta in continuare spovedaniile lipsite de rusine ale lui Mrs. Simon.

In dormitorul lui Mrs. Bannerjee, Fern se trezi indata ce primele mijiri ale zorilor aparura deasupra orasului distrus. Dormise mult, greu, si cand deschise ochii si iși ridica bratul cu care-si acoperise pana atunci fruntea nu stiu unde se afla. Plutind inca intre vis si realitate, incerca un cotropitor simtamant de oroare fata de ceva nedefinit. Era asemenea groazei resimtite in cursul unui cosmar din care nu se putea trezi. Apoi in lumina slaba, cenusie, a zilei nascande, isi dadu seama de valul care o inconjura si de taria straniului pat, impletit din chingi late, pe care era intinsa. Se ridica in capul oaselor, dadu la o parte valul, si in aceeasi clipa isi aminti tot ce se intamplase. Groaza provocata de cutremur, expeditia cu luntrea aceea rosie-aurie odioasa scena cu maica-sa, apoi episodul cu Ransome beat, zeflemisind-o nu numai pe ea, dar si pe el insusi.

In lumina cenusie vazu o silueta infasurata intr-un dhoti, zacand pe podea la picioarele ei, si deodata, incolțita de spaima, se gandi ca trebuie sa fie un cadavru necunoscut. Fascinata, il privi cateva clipe, dar cand vazu ca trupul dinauntrul dhoti-ului respira si se misca, se apleca asupra lui si abia atunci observa o mana iesita de sub cearsaf, o mana pe care o cunostea foarte bine si pe care o gasise atat de frumoasa, si in acea clipa simti ca-i vine sa lesine. Nu, nu trebuie sa fac asta, gandi ea. Nu. Nu trebuie sa lesin. Stapanindu-se, ingenunche si ridica usor panza, astfel incat sa poata vedea chipul de dedesubt. Fata nu i-o putu zari fiindca era ascunsa sub incheietura bratului, dar ii recunoscu perfect capul cu ceafa aceea puternica, neteda si acoperita cu un par aspru, inelat si intunecat, un cap pe care-l cunostea atat de bine, fara sa-l fi analizat anume vreodata. Vederea lui o rascoli, facand-o sa planga. Usor, se strecura langa el si ramase acolo, apropiindu-si obrazul de parul lui inelat.

Cand Ransome se trezi si intoarse capul, o privi cu o expresie de uluita incantare in ochii sai intunecati. Apoi, cu incetul, zambetul acela fermecator, care o facea sa se topeasca, ii lumina fata obosita. Ransome o cuprinse cu bratul si o trase la pieptul lui. Cand obrazul ei il atinse pe al lui, Fern isi dadu seama ca el plangea.

Afara, in lumina crescanda a zorilor, raul zagazuit pana atunci incepuse sa vuiasca iarasi, pentru ca Harry Loder isi indeplinise misiunea, inlaturand bariera de cadavre si daramaturi.

Cand parasira odaia si iesira pe fragilul balcon de lemn se luminase de ziua, iar inundatia disparuse. Barcuta aurita, atarnata de balustrada cu coarda halatului cumparat de Mrs. Bannerjee in Bond Street, se legana ca un om beat dupa o noapte de chef. Pentru prima oara putura vedea urmele dezastrului produs de inundatie. Din satucul de la capatul gradinii nu mai ramasese nimic. Ingramadeala de cabane si de altare fusese maturata de ape. Langa un zid daramat, zaceau trei cadavre, al unui barbat, al unei batrane si al unui copil. In ramurile de jos ale unui mare ficus bengalez era agatat alt cadavru, prins acolo de ieftinul dhoti de bumbac, purtat de barbat in timpul vietii In alt copac atarna suspendata grotesc carcasa unui magar mort. In intregul peisaj numai doua structuri ramasesera in picioare, templul falic a lui Șiva si statuia bondoaca a Reginei Victoria. Jumatate din pod se prabusise, dar pilonul care suporta monumentul bunei regine ramasese intact si ea se sprijinea inca pe el tinandu-si cu fermitate umbrela si poseta. Ierburi si crengi formau un fel de esarfa in jurul gatului ei scurt, atarnand inapoi, asa cum fusesera tarate de curent.

- Putem merge pe jos, zise Ransome. Cel mai bine ar fi sa ne ducem la sotii Smiley. Nu e posibil sa traversam raul.

Coborara scara casei pustii si pe jumatate daramata si pornira de-a lungul aleii, pe langa masina rasturnata a Maiorului, indreptandu-se spre drumul hipodromului Pretutindeni nu se vedeau decat daramaturi si un mal rosu atat de adanc si de vascos, incat le imobiliza aproape picioarele, incercand parca sa-i traga in pamant laolalta cu ceilalti morti. Trecura pe langa casa lui Rasid unde o vazura pe Mrs. Rasid si pe cei sapte copii ai ei, ocupati sa scoata pe veranda mobile si covoare ude. Apoi lasara in urma propria casa a lui Ransome, ramasa inca in picioare, dar cu jumatate de acoperis daramat si cu o gigantica crapatura desfigurandu-i fatada belgraviana. Ajunsera apoi in camp deschis, unde le fu mai usor sa mearga, deoarece inundatia trecuse si pe acolo, lasand drumul asfaltat gol si lucios.

Umblau in tacere, zapaciti inca si neputand sa creada ca li se intamplasera atatea. Ransome abia vedea peisajul devastat din jurul lor. I se parea ca se misca fara niciun efort, aproape fara sa cuprinda cu mintea realitatea acestor clipe si grotescul tablou pe care-l infatisau - Fern imbracata in sortul si camasa lui de tenis, iar el insusi in dhoti-ul bengalez al lui Mr. Bannerjee. Insolitul care in imprejurari ordinare conta atat de putin in India incetase acum cu desavarsire. In clipa de fata intelegea adevarata semnificatie a figurii de stil folosita de poetii care scriau despre "cantul inimilor". I se intamplase ceva, ceva ce cautase toata viata, fara sa isi dea seama. Constata ca pierduse acel ingrozitor fond sufletesc alcatuit din introspectii, auto-compatimiri si plictiseli iremediabile, care-i inabusise inainte orice satisfactii. Totul se intamplase cu usurinta, fara plan, fara procese de constiinta, ci cu naturalete si cu un fel de frumusete simpla, asemanatoare exploziei verzi a plantelor saturate de apa dupa primele ploi ale musonului. O clipa vechiul sau "ego" reaparu asa cum avea sa se mai intoarca cand si cand, indata ce prima exaltare va trece Sunt in sfarsit un om, gandi. O faptura omeneasca deopotriva cu acele binecuvantate de Dumnezeu cu harul simplitatii. Desfraul, experientele pline de promiscuitate nu facusera din el un barbat in toata puterea cuvantului. Acest rezultat il dobandise datorita acelui lucru simplu, pur si incantator, aflat la imbinarea dintre vis si realitate, care se intamplase in casa pe jumatate daramata si cu reputatie atat de proasta, locuita de Mr. Bannerjee. Era un simtamant nou, patruns de un fel de stralucire care parea sa-l orbeasca, dar care-i insufla totodata o extraordinara incredere si o formidabila putere fizica.

Fern pasea alaturi de el, cu mana ei intr-a lui. Ransome nu indraznea s-o priveasca de teama ca intreaga lui exaltare, frumusetea simpla a ceea ce se intamplase si chiar Fern insasi ar putea sa se topeasca in aer asemenea unei iluzii. Si in vreme ce mergea, buzele lui repetau o rugaciune izvorata insa din adancul ratiunii sale. "iți multumesc, Doamne! Iți multumesc!" Stia ca, orice i s-ar intampla in viitor, cunoscuse un moment pe care foarte putini oameni aveau prilejul sa-l impartaseasca. Era un simtamant de plenitudine, de implinire. In fine, era un barbat. Cei mai multi barbati mureau fara sa cunoasca vreodata semnificatia acestui cuvant. Si totul se petrecuse in mijlocul dezolarii si al mortii.

Fern mergea alaturi de el repetandu-si necontenit in gand: "Sunt fericita! Sunt fericita! Il iubesc!" Fara sa fi avut trista experienta a lui Ransome, stia si ea ca se afla printre alesii lui Dumnezeu. Nici nu-si mai amintea ca tatal si sora ei murisera, ca prapadul domnea peste tot si ca ar fi trebuit sa fie posomorata. In lumea aceasta lovita de dezastru nu mai existau decat doua fapturi - ea si Tom Ransome.

Cand le aparu in fata ochilor casa sotilor Smiley, zarira printre copaci siluetele roscate-cenusii ale unor elefanti

- Rasid trebuie sa fie acolo; si Harry Loder.

Dar cand ajunsera la Misiune, nu-l gasira pe Harry Loder, ci numai pe Rasid Ali Khan. Imbracat inca in uniforma care-i venea atat de rau, si inconjurat de Edwina si de matusa Phoebe, de Mrs. Simon si de Mrs. Hogget-Clapton, de perechea Bannerjee si de vreo sase hindusi din casta de jos, veniti nu se stie de unde Rasid arata jigarit istovit si tocmai le istorisea moartea lui Harry Loder.

Harry reusise sa arunce in aer bariera, folosindu-se de dinamita, dar intervenise ceva, Rasid nu stia ce anume, ceva care se petrecuse in intuneric, in mijlocul operatiilor, taind retragerea lui Harry Loder dinspre bariera, astfel ca dupa producerea exploziei, uriasa masa de cadavre si daramaturi o pornise la vale de-a lungul trecatoarei inguste tarand o data cu ea si pe ofiter.

Spatosul musulman le spusese povestea aceasta cu simplitate, iar dupa ce termina, adauga cateva cuvinte:

- Si-a dat viata ca s-o salveze pe a altora. Nu era inginer si nu se pricepea la treburi de astea. Faptele lui au fost ale unui soldat si ale unui erou.

Urma cateva momente de tacere, apoi Rasid, razboinicul, musulmanul, inamicul Imperiului Britanic, spuse cu ton firesc:

- A fost un englez adevarat, care si-a facut cu prisosinta datoria.

In timp ce-l asculta, Fern intelese deodata semnificatia expresiei de pe chipul lui Harry Loder, cand el statuse aici in aceasta camera, cu o zi in urma, fara s-o vada pe fata, de parca aceasta nici n-ar fi existat. Nu se deosebea de expresia din ochii lui Miss Dirks cand statea pe veranda casei lui Ransome, bea ceai si vorbea nostalgic despre Nolham. Expresia aceea era a unor oameni deja morti. Fern nu avea insa de unde sa cunoasca visul urat pe care el il avusese cu mult inainte, sus in munti. Se facea ca omora pantera dupa pantera, pana cand bratul obosit de atatea eforturi amortise, iar ultima pantera, care personifica India, sarise asupra lui, doborandu-l la pamant.

In clipa aceea Mrs. Hogget-Clapton, imbracata in peignoir-ul ei uscat, dar murdar inca de noroi, incepu sa planga. Iar Mrs. Simon o lua in brate si o duse in alta camera. Amandoua il cunoscusera bine pe Harry Loder. In ajun, la vederea corpului sau masiv de taur, li se starnira simturile. Loder murise ca un erou. Dorintele lor trupesti se mai potolisera. Impreuna aveau sa planga un om pe care nu-l cunoscusera in intimitate niciodata.

Dupa plecarea lor, Rasid spuse:

- Acum va trebui sa traversez raul. Apoi se adresa lui Ransome: Ar fi bine sa mergi cu mine. Cred ca Inalțimea-sa Maharani va dori sa te vada.

Dar matusa Phoebe nu voia sa-l lase sa plece pana nu-l trata cu o ceasca de cafea, paine prajita si cu ultimele doua oua ce se mai gaseau.

- Nu se cuvine sa trimiti un om la treaba avand stomacul gol zise ea.

In vreme ce asteptau gustarea, Ransome scrise un bilet in frantuzeste pentru John Baptistul, apoi trimise pe unul din baietii paria, cu bicicleta matusii Phoebe, pana la locuinta sa spre a-i aduce haine curate. Vazandu-l pe Mr. Bannerjee in aceeasi camera, intelese brusc cat de ridicol trebuia sa para in dhoti-ul sau bengalez care-i aluneca mereu de pe umeri, atarnand aiurea. Abia atunci o zari si pe Edwina, stand intr-un colt, imbracata in rochia de stamba a lui Mrs. Smiley. Privirile lor se intalnira si ea ii surise obosit. "Edwina stie ce s-a intamplat, reflecta el. Sunt sigur de aceasta."

Acest lucru il intelesese si matusa Phoebe. Amandoua citisera adevarul pe chipul lui Fern inca din momentul in care aceasta intrase impreuna cu el in odaie.

Ransome incerca s-o priveasca pe matusa Phoebe in ochi, dar expresia ochilor ei era prea neutra ca sa fie convingatoare.

Relatarea lui Rasid asupra mortii lui Harry Loder ii scutise pe Fern si pe Ransome de clipa penibila pe care intrarea lor ar fi starnit-o printre ciudatii oaspeti ai matusii Phoebe. In loc sa-i intampine cu o ploaie de priviri echivoce, abia ii observasera, fiindca atentia lor era retinuta de istorisirea lui Rasid. Inchipuirea acestora ar fi mers foarte departe, dar in situatia actuala nu putusera ghici adevarul, asa cum facusera Edwina si matusa Phoebe. In drumul sau de la casa lui Mr. Bannerjee pana la Misiune, starea de extaz si eliberare incercate de Ransome ii permisera sa creada ca vechea lume a clevetitorilor meschini disparuse, dar acum isi dadu seama ca aceasta continua sa existe. Era prezenta inca si va dura atata vreme cat vor supravietui oameni de seama lui Mrs. Simon, a lui Mrs. Hogget-Clapton si a lui Miss Murgatroyd. Persoanele acestea aveau exasperanta putere de a altera frumusetea actului savarsit in casa lui Mr. Bannerjee. De indata ce emotia lor starnita de moartea lui Harry Loder se va stinge, vor incepe sa vorbeasca despre lucruri neințelese lor, vor intina, vor complica si le vor pangari iubirea, improscandu-i cu ipocrizia si falsa lor respectabilitate Ii reveni in minte vizita pe care Fern i-o facuse inaintea dineului de la Mr. Bannerjee, desperarea ei, betia lui, si imposibilitatea de a cere un sprijin lui Rasid Ali Khan si sotiei acestuia. Dar toate acestea pareau acum foarte indepartate, iar acel Ransome nu mai exista. Extenuarea care urmeaza marilor socuri, eforturilor intelectuale indelungate, responsabilitatilor greu de suportat, parea sa-i fi coplesit pe toti. Mr. si Mrs. Bannerjee se retrasera in tacere, urmati de Miss Murgatroyd, supusa si obosita. Nu mai ramasera in bucatarie decat spatosul Rasid, Edwina, Fern si matusa Phoebe, aplecata asupra masinii de gatit. Pana si trupul ei uscativ si teapan parea sa se mai fi incovoiat putin In tacere se asezara la masa.

- Dar tie ce ti s-a intamplat? il intreba Edwina. Pana acum nu ne-ai spus nimic despre tine.

Ransome nu replica imediat. Nu voia sa raspunda inainte de a fi talmacit adevaratul sens al intrebarii ei: daca era pusa din simpla curiozitate, daca ascundea incorijibila-i malitiozitate, sau daca nu avea decat rostul de a-i pune intr-o situatie neplacuta pe el si pe Fern. Privirile lui patrunzatoare deslusira nevinovatia din ochii ei. Edwina cunostea adevarul, dar nu-i pusese intrebarea in scopul de a-l plasa intr-o situatie penibila.

- Nu mi s-a intamplat mare lucru, replica el. Pe drumul de intoarcere s-a lasat intunericul, asa ca m-am ratacit pe nesimtite. Mi-am petrecut cea mai mare parte din noapte in luntrea legata de un ficus bengalez.

Se uita la matusa Phoebe, care statea cu spatele spre el. Ea nu intoarse capul si in clipa aceea el stiu oarecum placut surprins ca ea aproba ceea ce se intamplase. Se gandi apoi la bunica sa si la refuzul ei de a-l mai astepta pe reverendul care intarzia sa vina, precum i la cavalcada ei de trei sute de mile prin muntii Nevadei desi era insarcinata; dar toate aceste eforturi avusesera costul de a determina legitimarea copilului inainte de a naste. Amandoua batranele aveau o forta, o maretie care ii paru lui nu se mai gasea in lumea de azi. Calitatile lor erau reale si eterne, iar nu "moderne" si efemere ca moralitatea unor oameni de o seama cu el si cu Edwina. Infatisarea matusii Phoebe, atat de batrana, dar atat de inteleapta si de sigura pe sine, care trebaluia aplecata asupra masinii de gatit, il facu sa se simta deodata foarte tanar, ca un baietandru care a savarsit o nazbatie.

Ransome, Rasid si Fern incepura sa manance. Spre uimirea sa, Ransome o vazu pe Edwina ridicandu-se de pe scaunul ei tare de lemn, spre a o ajuta pe matusa Phoebe sa le serveasca ouale fierte si cafeaua. Edwina, care ani de-a randul nu ridicase nici macar un deget spre a se imbraca. Se uita la ea, si in ochii ei albastri zari umbra unui zambet. Si Edwina era obosita, iar povara nenorocirilor care-i apasau umerii era prea mare spre a-i ingadui sa surada, dar expresia de intelegere din ochii ei avea o semnificatie clara - ea stia cat de caraghios ii parea lui acest spectacol. Dar in privirea ei descoperi ceva induiosator. Edwina parea sa spuna: "Vezi? Si eu pot fi de folos. Nu sunt o proasta fara niciun rost pe aceasta lume." Apoi Ransome isi aminti infatisarea ei din ajun, cand isi facea drum prin noroiul roscat de pe camp, tinandu-si poalele rochiei albe de seara ridicate si legate de brau. In clipa aceea il fulgera o mare bucurie la gandul ca oamenii aflati in cele mai grele situatii se pot comporta atat de onorabil, chiar cand acestia se numesc Edwina si Ransome.

De cealalta parte a mesei, Rasid striga deodata:

- Uitati-va! Sosesc Homer si Bertha!

Prin usa deschisa vazuse o mica procesiune care venea peste camp dinspre cazarma daramata a trupelor sikhs. In frunte mergea Homer Smiley, urmat de douazeci si unu de baieti paria de la scoala serala. Bertha Smiley incheia coloana ca un caine de turma.

Aduceau vesti bune. Podul de cale ferata ingusta construit peste raul Ranchipur, cam la doua mile mai sus de oras, ramasese inca in picioare. Furia puhoiului si navala daramaturilor aduse de ape il zguduisera zdravan, slabindu-i fundatiile, dar in starea actuala putea fi inca folosit de pietoni.

Matusa Phoebe si oaspetii ei fura atat de bucurosi ca ii vedeau pe sotii Smiley teferi, incat uitara o clipa de catastrofa prin care abia trecusera. Perechea Bannerjee, Miss Murgatroyd, Mrs. Simon si Mrs. Hogget-Clapton aparura la randul lor, atrasi de strigatele de bun venit ale celorlalti, iar Ransome avu prilejul sa asiste la extraordinarul spectacol oferit de Mrs. Simon sarutand-o pe Mrs. Smiley, in vreme ce siroaie de lacrimi i se scurgeau pe obraji. Pana si Mrs. Simon se arata mai umana decat isi inchipuise el vreodata.

Dupa ce asculta povestea sotilor Smiley Rasid ii intreba:

- Ce vesti aduceti de dincolo de rau?

- Maharajahul a murit, explica Homer Smiley. Spitalul este intact. Palatul de vara s-a prabusit. Scoala de ingineri si tribunalul au ars. Inalțimea-sa Maharani sa instalat intr-un cort, in parc. A trimis vorba ca vrea sa-l vada pe Rasid si pe Ransome, daca mai sunt inca in viata.

- Si Maiorul? intreba Ransome, fara sa se uite la Edwina.

- Maiorul si Miss MacDaid sunt teferi. El a fost cat pe ce sa se inece, dar a scapat printr-un miracol. Dumnezeu a gasit cu cale sa salveze pe omul acesta de care avem acum cea mai mare nevoie.

Ransome nu se uita nici de data aceasta la Edwina.

Baiatul paria care plecase dupa hainele lui Ransome se inapoie cu un mesaj din partea lui John Baptistul. Acesta spunea ca va ramane sa pazeasca locuinta. Salbaticii bhils declara baiatul, coborasera din munti si pradau casele fara stapan.

- Nu trebuie sa ramana zise Ransome. Nimic din ceea ce se afla acolo nu merita sa fie pazit. In ceea ce ma priveste, se poate lua orice din casa.

Dupa ce isi imbraca hainele, pleca impreuna cu Rasid, calare pe elefanti, spre a traversa raul. Cativa dintre prietenii lor ii condusera o parte din drum. Inainte de a se desparti de ei lui Ransome ii veni o idee. Il chema pe Homer si ii spuse:

- Ar fi bine sa-i pui pe baietii dumitale sa dezgroape din daramaturi cadavrul lui Mr. Simon si al fiicei sale. Pe caldura aceasta, cu cat ii veti gasi mai repede, cu atat mai putin oribil.

Calari pe elefanti, Ransome si Rasid umblara prin ploaie aproape trei mile, strabatand campia devastata. Stateau tepeni inapoia mahouts-ilor plasati pe umerii uriaselor animale. Inaintau incet, anevoie, deoarece malul rosiatic se lipea de picioarele pahidermelor. Acesti mahouts, toti musulmani, pareau nepasatori fata de tot ce se intamplase. Stateau foarte drepti, dand cu voce tare diferite comenzi elefantilor.

Cand trecura pe langa casa lui Mrs. Hogget-Clapton, patru salbatici bhils iesira din cladire, carand tot felul de obiecte din bronz de Benares. La vederea lor Ransome porunci convoiului de elefanti sa-i urmareasca un timp, dar bastinasii soiosi si cu parul valvoi o luara la fuga spre rau. Unul dintre ei ducea o statueta din marmura de Napoli, reprezentand-o pe Psyche, altul purta doua perne brodate, luate de pe sofa, iar cel de-al treilea cara fotografia lui Mrs. Hogget-Clapton in prima ei tinerete.

In cele din urma ajunsera la pod. S-ar fi zis ca structura de fier plutea pe rau, caci apele ajunsesera pana la linia ferata. Elefantii trebuiau sa treaca raul inot, caci le ar fi fost imposibil sa paseasca pe traversele goale ale podului. Rasid si Ransome coborara de pe pahiderme si isi continuara parte din drum mergand pe jos. De cealalta parte a raului dadura peste ramasitele unui mic sat. Nu mai ramasese in picioare decat un zid pe trei sferturi daramat, si doua temple ruinate, care dovedeau ca in locul acela traisera pana in ajun cateva sute de persoane.

Mersera de-a lungul drumului care lega orasul de barajul sfaramat, facandu-si anevoie loc printre daramaturile si gunoaiele lasate de apa care se retrasese. Ici si colo atarnau de perii spinosi, aliniati deoparte si de alta a drumului, cadavre scalambaiate grotesti, care incepeau sa se umfle datorita caldurii umede. Cei doi barbati umblau grabiti, in tacere, si pe masura ce se apropiau de oras ii intampina tot mai persistent, prin perdelele de ploaie, un miros dulceag, gretos, care trezi in memoria lui Ransome imagini infatisand noroaie, starvuri sfasiate, intrate in descompunere, vazute toate in alta parte a lumii Isi dadea acum seama de ce Rasid se grabea atat de mult, umbland ca un zanatic. In curand, intregul oras nu va fi decat un imens lazaret incarcat cu holerici si cu nenorociti paralizati de calamitatea cazuta pe capul lor si abili doar sa se vaite. Jumatate din personajele investite cu autoritate, avand experienta sau talent de a organiza, pierisera in dezastru. Harry Loder si ceilalti ofiteri murisera. Dewan-ul se afla in Poona. Maharajahul decedase. Trebuiau gasite de urgenta mijloace, astfel ca toata multimea aceasta de starvuri aduse de pe ape sa fie distruse mai inainte de a se dezlantui epidemii de holera, de tifos, si chiar de ciuma, susceptibile sa provoace orori mai cumplite decat cutremurul si inundatia la un loc. Undeva, printre daramaturile palatului de vara, trebuia sa se afle si lesul marelui si puternicului lord Heston, care incepea sa se umfle si sa se descompuna in caldura umeda. Cadavrul acesta trebuia gasit spre a i se acorda onorurile cuvenite, mai inainte ca vulturii sa dea peste el si sa-l sfasie.

Stoluri mari zburau deasupra lor, coborand in cercuri domoale asupra campiei si periferiilor orasului. Ici si acolo de o parte si de alta a drumului, ciorchini de pasari rapitoare se bateau intre ele, trageau, sfartecau si se ghiftuiau din starvurile risipite peste tot. Niciodata Ransome nu mai vazuse atatia vulturi la un loc. Venisera desigur din lacasurile lor indepartate, din munti, din ruinele orașului mort ElKautara. Spectacolul acesta nu-l mai revolta. Ar fi vrut sa fie cu mai multi vulturi, milioane de vulturi, care sa se abata asupra puzderiei de cadavre si sa le distruga pana la ultimul

La marginea orasului intalnira primii oameni in viata, vreo sase femei, trei barbati si un copil, adunand dintre daramaturile caselor franturi de lemne spre a ridica un rug funebru. Copilul capatase o bata recomandandu-i-se sa izgoneasca vulturii care dadeau tarcoale la trei cadavre aliniate langa un zid pe jumatate naruit, ramasita a unei case. Micul grup inceta sa mai adune lemne si se uita dupa ei pana ce unul dintre barbati recunoscu pe Ministrul politiei, grotesc imbracat in uniforma cuceritorilor. Spre a-si arata respectul, oamenii se aruncara cu fata la pamant, atingand cu fruntea noroiul.

Ceva mai departe, in vreme ce treceau pe langa o casa prabusita, o femeie veni in fuga si, jeluindu-se in dialectul gujerati, se crampona de genunchii lui Rasid. Spatosul musulman incerca s-o dea la o parte, dar femeia se agatase de el vaitandu-se cumplit.

- Barbatul si copilul ei sunt bolnavi, explica el lui Ransome. Ne roaga sa-i salvam.

Vorbi in gujerati femeii, care ploconindu-se intr-una ii conduse spre usa casei ruinate. Acolo, pe podea zaceau intr-o murdarie indescriptibila un barbat si un copil. Rasid ii privi o clipa, se pleca asupra copilului, apoi se intoarse si vorbi iarasi femeii in gujerati. Aruncandu-se la pamant ea incepu sa urle, asurzindu-i.

Rasid intoarse repede fata, si in ochii lui albastri, frumosi, de razboinic, Ransome citi o nemaiintalnita expresie de oroare, de spaima si de compasiune.

- Au holera, rosti el. Holera s-a declarat. Copilul a si murit. Iar pentru barbat nu se mai poate face nimic. E prea tarziu.

In vreme ce se indreptau spre palatul cel mare, Ransome simti ca-l incolteste groaza. O groaza cum nu mai incercase decat in primele lui zile de front. Acum ii era frica de moarte. Il napadise o spaima fizica la gandul ca ar putea fi prins intre zidurile acestui oras daramat, in care nu se aflau decat morti si muribunzi. Recea lui indiferența fata de viata si de moarte pierise. Dupa primul val de spaima, se intreba cu un fel de minunare: "De ce? De ce ma inspaimanta atat de mult moartea! Apoi intelese. Se simti iarasi ciudat de tanar, ca si cand s-ar fi nascut a doua oara. "Fern! cugeta el! Trebuie sa o trimit de aici - cat mai repede! Azi maine!'

Un caine prapadit, care statea pe coada, urla, iar la trecerea lor se opri, ii adulmeca, apoi se lua dupa ei. Ii mai urma un caine flamand, si inca unul, pana cand se infiripa inapoia lor o adevarata coloana de animale. Mirosul dulceag al mortii se facea tot mai tare. Dupa ce trecura pe langa ruinele Scolii de muzica, vazura in departare spitalul, aproape intact, iar dincolo de poarta cea mare, marele palat, vaduvit de turnuri si de turnulete si cu o imensa gaura cascata in locul in care se afla inainte sala Durbar-ului.

In parcul palatului, florile, tufisurile, plantele agatatoare, copacii se dezvoltasera salbatic, renascute parca dupa potopul musonului. Vitele isi si aruncasera tentaculele peste aleea devastata, ca si cand ar incerca sa puna iarasi stapanire peste pamantul smuls cu cateva mii de ani in urma din ghearele junglei. Micul lac avea atata apa incat se revarsa peste margini, dar barcutele de placere disparusera, luate de primul val al puhoiului. Pe unul din maluri se inalta pavilionul in care Maharani isi instalase curtea. Era un imens cort cu numeroase incaperi, folosit de Maharajah ori de cate ori pornea cu suita la vanatoare de lei, tigri si pantere, in muntii Kathiawar. Fusese ridicat pe o vasta si permanenta platforma de piatra, destinata corturilor care adaposteau puzderia de invitati in timpul jubileurilor, durbar-elor si a altor solemnitati oficiale.

La intrare faceau de garda doi soldati sikhs in uniforma lor rosie cu aur. Chipurile lor frumoase erau impasibile de parca nimic nu s-ar fi intamplat, iar jumatate din ei n-ar fi pierit in dezastru. La aparitia Ministrului politiei prezentara arma permitand lui Rasid si lui Ransome sa intre intr-una din incaperile marelui cort. Un aghiotant se ridica si le veni in intampinare. Chipul lui era cenusiu, iar ochii plini de tristete.

- Inaltimea-sa Maharani va asteapta inca din zori, rosti el. In clipa aceasta are in audienta pe Maiorul Safka si pe Mr. Gupta inginerul-sef al orasului.

Strabatura inca o incapere si patrunsera in sfarsit in cel mai vast compartiment. Pe una din porti, panza de cort fusese ridicata destul de sus spre a ingadui luminii sa intre, dar in acelasi timp spre a impiedica ploaia sa patrunda inauntru. In clipa aceea Ransome intui cheia enigmei in fata careia se vazuse pusa batrana Maharani. Cand se ridicase perdeaua de la usa si intrase impreuna cu Rasid, avusese senzatia ca printr-un adevarat fenomen sarise inapoi peste cateva secole si se afla acum in epoca lui Akbar sau a lui Asoka.

Tot ce fusese european in decorul din jurul batranei doamne disparuse acum cu desavarsire. In fundul incaperii, pe o estrada, statea Maharani pe o perna din brocart de Benares, tinandu-si picioarele incrucisate. In jurul ei, pe pardoseala de piatra si pe pereti erau intinse covoare de ruga mogule si persane. Era imbracata in vesminte cenusii, culoarea de doliu in Ranchipur, dar nu purta niciun fel de bijuterii. Lui Ransome, care o vedea in clarobscurul izvorat de sub marginile cortului, i se paru ca nu fusese niciodata atat de frumoasa. Intreaga ei fiinta emana un aer de autoritate, de demnitate si de o tragica maretie, la care se adaugau o frumusete oarecum arhaica, delicata si in acelasi timp viguroasa ca a unei miniaturi mogule. "Iata o autentica regina mahratta reflecta el. Traieste in cort, poate hotari razboiul sau pacea, este impunatoare si neinvinsa.

In timp ce se indreptau spre ea, se pomeni ca nu o saluta dupa moda europeana, asa cum procedase intotdeauna, ci impreunandu-si mainile si inclinandu-se adanc asa cum il vazuse pe Rasid ca face. Observa ca se mai aflau acolo Maiorul, Mr. Gupta si Nil Kant Rao, sambelanul palatului, un viguros mahratt cu mustati rasucite trufas in sus. La vederea acestuia Ransome gandi: Multumescu-ti, Doamne ca a scapat cu viata! Este un barbat destoinic! Inapoia lui Maharani, in umbra statea batrana principesa de Bewanagar si alaturi de ea rusoaica, tinandu-si incomodata picioarele incrucisate.

- Ma bucur ca va vad, zise Maharani. Avem multe de facut. Numai voi ati mai ramas. Ceilalti, care ar fi putut sa ne fie de folos, sunt fie plecati, fie morti. Cu exceptia colonelului Ranjit Singh care ii izgoneste acuma pe salbaticii bhils.

La intrarea lui Ransome si a lui Rasid, barbatii, care statusera jos, se ridicasera in picioare si acum, in vreme ce Maharani ispravi de vorbit, Ransome observa ca Maiorul se apropiase de el si deodata simti mana acestuia strangand-o cu putere pe a lui. Era ca si cand ar fi spus: "Ne-am adunat aici ca sa ne ajutam reciproc si sa salvam acest popor. Ne bizuim pe dumneata. Avem incredere in dumneata." O secunda, Ransome se simti uluit, apoi raspunse la strangerea de mana, in vreme ce un nod i se ridica parca in gat. Stransoarea mainii puternice, dar delicate, a chirurgului, nu insemna numai "iți sunt prieten" Insemna de asemenea: "Esti de-ai nostri, ne incredem in dumneata. Iata de ce Inalțimea-sa Maharani a trimis anume dupa dumneata." Era pentru intaia oara in cursul acestor ani singuratici petrecuti in Ranchipur ca i se spunea asa ceva. Si in momentul acesta stiu cu precizie ceea ce inainte banuise doar si anume ca ii iubea pe toti acesti oameni, pe batrana Maharani, pe Maior, pe spatosul Rasid, atat cat era el capabil sa iubeasca.

Apoi batrana doamna porunci unuia din servitori sa aduca un scaun pentru Ransome, dar el refuza.

- M-am asezat de nenumarate ori direct pe pamant. Pot sa stau si eu ca si ceilalti.

Dupa aceea Maharani le expuse planul ei. Micul grup adunat in jurul ei va constitui un fel de consiliu de razboi. Fiecare dintre persoanele componente, spuse batrana doamna, le alesese dupa o lunga chibzuinta. Toti acestia, impreuna cu colonelul Ranjit Singh, erau singurii care ar fi putut face fata catastrofei. Lor li se vor adauga sotii Smiley si Miss MacDaid. Din nefericire, Miss MacDaid nu putea parasi spitalul. Pe umerii ei atarna responsabilitatea organizarii administrative si ingrijirea bolnavilor si ranitilor. Dupa ce le termina acest prim si sumar discurs, Rasid interveni:

- Inaltimea-voastra, cred ca mai intai de toate trebuie sa ne informam asupra situatiei generale si anume sa cunoastem adevaratele proportii ale dezastrului. Avem putin timp la dispozitie. Holera a si izbucnit in oras. Si in curand va urma febra tifoida si tifosul.

Unul dupa altul, fiecare membru al micului grup spuse ceea ce stia, ceea ce vazuse si ceea ce auzise. Pentru prima data le aparu in fata intregul tablou al catastrofei, un tablou mai ingrozitor decat cea mai cumplita realitate pe care si-ar fi putut-o imagina.

Telefonul si telegraful nu mai functionau. Nu mai aveau curent electric. Motoarele aflate inca in stare buna vor deveni inutile intr-o zi sau doua pentru ca autoritatile nu mai dispuneau decat de foarte putin combustibil, depozitat in rezervoarele palatului. Calea ferata care urma firul vaii si facea legatura intre orase si lumea din afara, fusese maturata de ape. Drumurile disparusera, cu exceptia aceluia care ducea la orasul El-Kautara. De aici incolo nu mai puteau fi folosite decat potecile care strabateau muntii pana in deserturile si mlastinile sarate de dincolo de lantul muntos, poteci pe care puteau circula incet si anevoie doar elefanti si care trase de boi. Granarele din mijlocul orasului erau pe jumatate distruse, iar orezul, meiul si celelalte cereale depozitate vor incepe sa fermenteze, astfel incat peste doua sau trei zile nu vor mai fi de niciun folos. Puturile peste care trecuse puhoiul nu mai erau decat surse de infectie de boli, iar oamenii trebuiau preveniti sa nu le utilizeze. Cadavre intrate in putrefactie erau raspandite pretutindeni. Toate trebuiau adunate in gramezi si arse, indiferent de prejudecatile religioase. La nevoie se va folosi forta.

Doua ore membrii consiliului - alcatuit din reprezentanti ai musulmanilor, ai mahrattilor, ai hindusilor si ai europenilor - discutara spre a face oarecare ordine in acest teribil haos. Luara cateva hotarari, care nu constituiau inca decat un inceput. Mr. Gupta, inginerul-sef, avea sa se ocupe cu repararea podurilor si drumurilor, cu inlaturarea daramaturilor si cu strangerea de lemne necesare marilor ruguri destinate arderii cadavrelor. Colonelul Ranjit Singh va folosi ceea ce mai ramasese din trupele sikhs si din politia dezorganizata a lui Rasid, spre a zagazui jafurile si a inchide puturile infectate, plasand cate un om de paza la fiecare din ele, cu sarcina de a impiedica pe localnici sa le utilizeze. Sotii Smiley si matusa Phoebe aveau sa asigure adapostirea si aprovizionarea orfanilor si a copiilor paria. Maiorul si Miss MacDaid se vor ocupa de spital si de jugularea epidemiei care incepuse deja sa se raspandeasca. Rasid primi sarcina de comandant suprem, lui revenindu-i obligatia de a supraveghea executarea ordinelor, de a fi prezent oriunde va fi nevoie, de a strange provizii din satele si districtele inconjuratoare si de a restabili legaturile cu lumea din afara - lucru care la ora actuala parea aproape imposibil. Ransome avea sa-l ajute instaland un cartier general spre care sa aflueze informatiile si de la care sa porneasca ordinele necesare. La acest centru se vor putea adresa toti sinistratii, cu sau fara stiinta de carte, spre a cere hrana si adapost. Ransome va fi ajutat de nepotul lui Nil Kant Rao, sambelanul palatului, care-i va servi drept interpret, si va avea la dispozitie sase tineri paria drept curieri. Lui Nil Kant Rao, posesorul acelor mandre mustati mahratte, ii revenea misiunea sa distribuie din anemicele provizii existente ratii de orez si grane locuitorilor infometati. Deasupra tuturora, batrana Maharani detinea puteri dictatoriale, de monarh absolut, avand drept de viata si de moarte asupra tuturor supusilor sai.

Inainte de inchiderea sedintei consiliului perdelele din panza de cort de la unul din capetele pavilionului se ridicara, si colonelul Ranjit Singh isi facu intrarea. Dadu un scurt raport. Salbaticii bhils fusesera izgoniti de pe malul estic al raului. Douazeci si trei dintre acestia fusesera aliniati de-a lungul unuia din zidurile daramate ale Scolii de ingineri si impuscati spre a servi pilda altora. "Douazeci si trei de bieti aborigeni, pe jumatate goi coborati din munti", gandi scandalizat Ransome. Il auzi pe Ranjit Singh rostind in hindustani:

- Regret, Inaltimea-voastra, ca a trebuit sa aplic aceasta masura extrema, dar era necesar. I-am prins in localul Liceului de fete cu doua tinere parsee pe care le dusesera cu forta acolo. Fetele au fost internate la spital. Ele sunt fiicele unui parsee care tine un birt pe drumul Scolii de ingineri.

Ransome intelese atunci ce se intamplase. Statul era izolat. Modernismul atat de laudat pierise intr-o singura noapte, de parca nici n-ar fi existat. In pavilionul ei mobilat cu vestigiile de mult disparutului Imperiu mogul, Maharani devenise iarasi despotul, conducatorul unui stat revenit la o stare de semisalbaticie. Iar nepotul si mostenitorul ei invata la Eton sa devina un adevarat gentleman.

Dupa plecarea celorlalti, Maharani facu semn lui Ransome sa se apropie.

- Este vorba despre prietenii dumitale, perechea Heston.

- Ea a scapat cu viata. Nu stiu ce i s-a intamplat lui.

- A murit, zise Maharani. Trebuie sa i se aduca si ei la cunostinta. Intrebarea este, ce vom face cu ramasitele lui. Heston e un om de seama. Chiar si intr-o astfel de situatie ne poate crea mai tarziu complicatii.

- Da.

Maharani ii arunca o privire patrunzatoare.

- Lady Heston trebuie sa plece de aici.

- Da Inaltimea-voastra. Cred ca este dornica sa plece, dar nu stiu cum am putea sa-i procuram mijloacele necesare.

- Prezenta ei aici imi displace.

- Inteleg.

Cateva clipe, Maharani ramase ganditoare. Pe chipul ei Ransome citi o tristete fugitiva, ca si cand trupul i-ar fi fost batran si obosit; dar spiritul oglindit in ochii ei era neinfrant, vesnic viu. "Toata viata a asteptat clipa aceasta, gandi. Acum este regina si dispune de puteri absolute." O anumita perioada nici autoritatea Imperiului Britanic nu o va putea atinge. Ii fu recunoscator fiindca avusese incredere in el, fiindca il socotise demn sa-l cheme laolalta cu Rasid, cu Nil Kant Rao si cu Maiorul Safka. De ce se bizuia pe el? De ce nu vedea in el un om de nimic, un aventurier? Ii placeau barbatii frumosi. Intotdeauna se inconjurase de asemenea exemplare umane. Ransome stia ca este destul de frumos, ca arata in orice caz mai bine decat Homer Smiley, reverendul Simon sau oricare din europenii din Ranchipur, dar aceasta nu justifica increderea care i se acorda.

- Si ceilalti europeni ar trebui sa plece. Nu ma refer la Miss MacDaid, la Miss Dirks, la sotii Smiley. ci la ceilalti care nu-si au locul aici.

- Intrebarea este cum sa poata pleca.

Ransome era uimit nu numai de competenta ei in problemele de stat, cat si de patrunderea de care dadea dovada in aprecierea acelor europeni pe care abia avusese ocazia sa-i vada.

- Vom gasi noi o cale, zise. Prezenta lor aici nu numai ca ne incurca, dar ne poate crea neajunsuri serioase.

Ransome remarca in momentul acela chipul rusoaicei, asezata inapoia batranei doamne. Nu-i era simpatica Maria Lisinskaia, desi o cunostea foarte puțin. Nu-i placea felul cum tragea cu urechea, nici ochii ei de un verde palid, atat de iscoditori, si nici rictusul amar al gurii lascive. Avea in priviri un fel de foame desperata, o lacomie care-l indispunea.

Ca si cand i-ar fi citit gandurile, batrana regina vorbi peste umar rusoaicei:

- Du-te dupa cutia de aur - aceea cu rubine - si adu-mi-o.

Dupa plecarea ei, ochii lui Maharani se ingustara, in vreme ce rosti brusc:

- Esti un om mai de nadejde decat iți inchipui.

Nu stiu ce sa raspunda la aceasta extraordinara remarca. Se margini sa rosteasca un laconic:

- Posibil.

- Poti sa ne fii de ajutor.

- Doresc sa va fiu de ajutor, Inaltimea-voastra.

- Asta e tot. Voiam sa stii de ce te-am chemat sa ne sprijini.

Cu toate acestea, nu-si dadea seama de ce fusese ales, dar nici nu indraznea s-o intrebe. Erau prieteni, insa in momentul acela nu cuteza sa-i vorbeasca familiar, asa cum se intamplase in cursul unora din partidele de pocher jucate odinioara in palatul azi ruinat. Ceva se schimbase, si schimbarea aceasta era subtila, nedefinita. Avea desigur o oarecare legatura cu cortul acesta luxos si cu noua ei autoritate. Era ca si cand o forta nevazuta l-ar fi transportat cu cateva sute de ani in urma, in plina epoca a imparatilor moguli. In acelasi timp era constient de absurditatea tinutei sale - sort si camasa de tenis - in prezenta magnificei regine mahratte.

- Am impresia ca impuscarea salbaticilor bhils iți pare o masura barbara, rosti Maharani.

- Nu zise el.

Raspunsul sau politicos era mai degraba indoielnic decat sincer, si ea ii intelese numaidecat reticentele.

- Aceasta e India, grai Maharani. Trebuie sa fim recunoscatori fiindca majoritatea oamenilor de aici sunt gujerati - un neam pasnic. In special europenii sa multumeasca proniei.

Maria Lisinskaia se inapoie cu cutia de aur. Maharani o deschise si scoase cateva seminte de cardamon si incepu sa le mestece.

- Incearca s-o gasesti pe Miss Dirks, spuse ea. A disparut.

- Dar cealalta?

- Miss Hodge? Au salvat-o soldatii sikhs. Se refugiase pe acoperisul bungalow-ului ei. Dar femeia aceasta nu este decat o prostanaca absolut inutila. Numai Miss Dirks avea capul pe umeri.

Lui Ransome i se dadu un birou in cladirea jobedar-ului, din preajma portii celei mari din fata casei locuita de Miss Hodge si de Miss Dirks. In marile nise nu mai faceau de sentinela, calari pe cai negri, ostasii sikhs in uniformele lor purpurii cu aur. Prezenta lor era acum necesara in alte parti. Trebuiau sa faca de garda langa puturile infectate, sa impuste pe jefuitorii bhils si sa vegheze ca ordinul Maiorului, referitor la arderea cadavrelor, sa fie executat intocmai. La un moment dat Ransome fu ispitit sa treaca drumul, spre a vedea ce se intamplase cu Miss Dirks si cu Miss Hodge, dar dupa ce arunca o noua privire asupra bungalow-ului, constata ca este pustiu. Un strat gros de noroi acoperea mica veranda, iar la ferestre atarnau perdele udate de ploaie, care falfaiau in bataia vantului.

Dupa putin timp aparu nepotul lui Nil Kant Rao un tanar de vreo douazeci de ani marunt, zdravan, musculos, care aducea mai degraba cu un politai din Bombay. Micul lui turban mahratta, asezat agresiv pe o parte, ii dadea un aer de indrazneala si nepasare. Parea dezghetat, fusese educat in scolile din Bombay si vorbea engleza si gujerati tot atat de bine ca hindustani si mahratta. Trebuie sa cunosti multe limbi ca sa te descurci multumitor in India.

Numele sau explica el aratandu-si dintii albi intr-un zambet larg era Gopal Rao. Se declara gata sa faca orice. Dezastrul, pare-se, nu-l ingrozise peste masura il gasise mai degraba excitant si atitudinea aceasta ridica oarecum moralul lui Ransome "Maharattii, reflecta el studiindu-l pe tanar sunt cei mai darji oameni din lume. Crescuti intr-un desert arzator sunt deprinsi sa faca fata oricaror lipsuri, dezastre si cataclisme." Gopal Rao era tanar, asa ca pentru el oroarea isi pierdea din intensitate.

Nu avura mult de asteptat. Vestea deschiderii birourilor de langa poarta cea mare se raspandi in chip misterios, asa cum se intampla in India, si in curand o multime de nenorociti care supravietuisera inundatiei si cutremurului se insiruira de-a lungul drumului Scolii de ingineri. Unii voiau sa-si regaseasca rudele si prietenii pierduti. Alti cereau hrana si adapost. Un giuvaergiu se planse ca pravalia ii fusese jefuita de un agent al politiei. In vreme ce isi depana nesfarsita poveste in care aparea si o prostituata pasionata dupa fleacuri de argint, ceilalti oameni din rand isi pierdura rabdarea si incepura sa protesteze. Un bogat isi oferi rezervele de grau pastrate in propria lui gospodarie. Cerealele, uscate si in perfecta stare, ar fi putut servi populatiei pana ce alt grau va fi adus din districtele inconjuratoare, numai ca omul acesta dorea ca provizia cedata de el sa fie distribuita numai populatiei parsee. Abia isi terminase povestea ca prin fereastra cu drugi de fier le ajunse la ureche zgomotul unui mare scandal. Cand Ransome si Gopal Rao iesira in strada spre a vedea despre ce este vorba, gasira doi bunyas care, crezand ca se intorsesera timpurile dinaintea Maharajahului cel Bun dadusera cu brutalitate la o parte un zidar si un olar spre a le lua locul in rand. Lumea incepuse sa se certe in jurul vechilor privilegii de casta. Fusesera aplicate lovituri de o parte si de alta, iar unul dintre bunyas incepuse sa geama, spunand ca va trebui sa se supuna unor rituri de purificare fiindca fusese palmuit de un fauritor de caramizi.

Mahrattul Gopal Rao, plin de dispret fata de celelalte rase si cu totul lipsit de respect fata de ierarhia castelor, restabili linistea, refacand la repezeala randul. Ii pocni pe certareti si ii injura in trei dialecte. Dupa ce se facu in sfarsit liniste, le spuse ca moartea Maharajahului nu schimba cu nimic lucrurile si ca Maharani, aflata inca in viata, ii continua dispozitiile in sensul ca in Ranchipur toti supusii erau egali si ca aveau acelasi drept de a ocupa un loc in rand. Gopal Rao si Ransome se inapoiara in casa, fara insa a reusi sa-l impiedice pe unul dintre cei doi bunyas sa se planga de cheltuielile necesitate de indeplinirea ritului purificarii.

Catre ora pranzului Ransome, ridicand privirile de deasupra mesei de lucru, zari in prag extraordinara silueta a unui individ imbracat in impecabilul costum al valetilor londonezi. Barbatul avea o fata prelunga, mohorata, nasul lung, ochii albastri spalaciti si par de culoarea paiului. Purta o haina de dimineata si pantaloni botiti si manjiti cu noroi. In mana purta o cutie mica, metalica.

Cand Ransome ii vorbi, observa ca individul tremura.

- Pofteste inauntru! ii zise el. Ce pot sa fac pentru dumneata?

- Sunt valetul lordului Heston. Bates este numele meu. M-au trimis la dumneavoastra, sir. Am umblat pretutindeni, dar n-am dat decat de indieni, care habar n-aveau pe ce lume sunt. In caseta asta se afla hartiile personale ale Inaltimii-sale lordul Heston si bijuteriile Inaltimii-sale lady Heston. Pot sa vi le dau in primire, sir?

Ransome baga de seama ca omul era inspaimantat si ca probabil nu mancase nimic si nu avusese niciun adapost de doua zile. Spectacolul oferit de acesta era jalnic si in acelasi timp comic. Ransome ii spuse lui Gopal Rao sa continue lucrul, iar el il trase pe Bates intr-un colt al incaperii.

Valetul incepu de indata sa-i toarne povestea pataniilor sale. In noaptea cutremurului, iesise sa ia putin aer si ajunsese pana la Scoala de ingineri, cand lumea paruse sa se prabuseasca in jurul lui. Socul explica el il aruncase la pamant, dar se ridicase si o luase la fuga, in ce directie n-ar fi putut sa spuna. Insa din fericire se indepartase din calea puhoiului. Mai erau multe lucruri pe care nu si le mai amintea.

"Socul, repeta, fusese oribil", iar oamenii inspaimantati, intalniti de el, nu-i intelegeau spusele si nici el nu le intelegea limbajul. Ore intregi ratacise de colo pana colo, iar in cele din urma nimerise sub o arcada, care, avea sa descopere el mai tarziu, era marele portic al palatului. Acolo gasise un grup de baietandri indieni si doi misionari americani. Schimbase cateva cuvinte cu ei, dar acestia nu prea erau vorbareti.

In dimineata urmatoare incercase sa-l caute pe Inalțimea-sa lordul, dar inundatia il impiedicase sa ajunga la palatul de vara, asa ca se refugiase in ruinele Scolii de ingineri, unde cel putin era ferit de ploaia aceea oribila, fara sfarsit. A treia zi, cand apele scazusera, isi facuse drum pana la palatul de vara si acolo, catarandu-se pe daramaturi, reusise sa parvina la al doilea etaj, unde il gasi pe Inalțimea-sa.

- Era mort, rosti el mohorat. Zacea singur pe podeaua dormitorului. Se pare ca a murit din cauza frigurilor pe care le avea. Nu stiu ce au devenit infirmiera si cameristele Inaltimii-sale lady Heston. Poate ca traiesc. S-ar putea sa fie insa ingropate sub ruine. Inaltimea-sa lordul avea o infatisare groaznica. Ar trebui ingropat. Dar m-am gandit sa vad mai intai daca Inalțimea-sa lady Heston este in viata. Ii intinse cutia neagra de metal. Nu stiu ce sa fac cu lucrurile astea. Pot sa vi le las dumneavoastra, sir?

- Nu. Cred ca este mai bine sa le duci lady-ei Heston. Traieste. Cugeta cateva clipe, apoi adauga: Poate ca ti-e foame.

- N-am mancat nimic de doua zile, sir.

- Cel mai potrivit lucru este sa te duci la lady Heston.

Ii spuse ca o va gasi la Misiunea americana si il indruma, schitandu-i chiar pe o foaie de hartie drumul pe care trebuia sa-l urmeze ca sa ajunga la podul ramas in picioare.

Bates ii multumi, apoi se privi cu mila.

- Ma tem ca nu sunt tocmai prezentabil, sir.

- Nu te ingriji de asta. Lady Heston va intelege.

Valetul era pe punctul de a se retrage, cand Ransome il opri.

- Asteapta. As vrea sa trimit prin dumneata un mesaj lady-ei Heston.

Asternu la repezeala cateva randuri pe o bucata de hartie pe care o impaturi si o dadu lui Bates. Apoi adauga brusc:

- Mai stai putin.

Scrise inca un bilet adresat lui Fern.

- Pe acesta sa-l inmanezi tinerei domnisoare pe care ai s-o gasesti la Misiune. Asta e tot.

Il conduse apoi pe Bates pana la arcada marii porti si ii arata drumul. Catva timp urmari cu privirile silueta sumbra, cu umeri cazuti, a lui Bates, imbracat in haina lui de dimineata. "Ce-o fi zicand el despre toate acestea? reflecta Ransome, stapanindu-si rasul.

Cand se inapoie in birou il gasi pe tanarul asistent expediind destul de rapid unul cate unul pe solicitantii insiruiti intr-un rand tot mai lung, in ciuda incercarilor sale de a le satisface cat mai repede nevoile. Actiona cu energie si hotarare, spre admiratia lui Ransome. "In treaba asta se descurca mai bine decat mine, reflecta. S-au gandit sa ma foloseasca fiindca sunt european si fiindca isi inchipuie ca toti europenii sunt eficienti Se aseza pe un scaun langa mahratt si spuse:

- Continua! Eu am sa tin registrele.

Dupa ce trecu podul de cale ferata, Bates se rataci. Traind parca un cumplit cosmar, trecu printre mii de caini vagabonzi si de vulturi, printre morti si printre muribunzi, printr-o regiune ingrozitor de devastata, pana ce reusi sa ajunga la drumul asfaltat. De mai multe ori localnicii, vazandu-l in costumul european purtat de oficialitati la Durbar, iesira in fuga din casele lor daramate ori sarisera din santurile de pe marginea soselei si, aruncandu-se cu fata in noroi, ii cerura hrana si protectie, dar Bates, neințelegandu-le pasareasca, isi continua cu incapatanare drumul, eliberandu-se cu cate o lovitura de picior ori de cate ori vreo femeie ii imbratisa genunchii intr-o isterica implorare.

Era slabit de foame si de oboseala. Haina, imbibata de ploaie, parea insuportabil de grea, dar Bates nu se indura s-o arunce. Valetul lordului Heston nu-si ingaduia sa umble pe strada, chiar si intr-un oras ruinat si izbit de dezastru imbracat numai in camasa, pantaloni si bretele. De aceea continua sa-i suporte greutatea, poticnindu-se pe drum, speriind stolurile de vulturi care se ridicau zburand domol la apropierea sa, pentru ca imediat dupa trecerea lui sa se reintoarca la festinul lor.

Umbla naucit, nesigur, descriind lungi zigzaguri, coplesit de o oroare, aflat aproape la marginea delirului Erau momente cand simtea dorinta salbatica de a se lasa sa cada langa drum si sa ramana acolo. Dar instinctele erau mai puternice decat propriul sau corp si il manau inainte. Trebuia s-o gaseasca pe lady Heston si sa-i predea cutia de metal. Numai dupa aceea se va intinde pe pamant spre a se odihni si va dormi, va dormi la nesfarsit. Iar cand se va trezi va constata poate ca totul nu fusese decat un cosmar si ca lordul Heston nu va mai fi un cadavru umflat, ci un personaj viu si nevatamat, rosu la fata si iritabil ca intotdeauna. Apoi lordul se va inapoia cu el in Anglia, acolo ii va da preaviz de plecare, apoi el, Bates, se va duce la Manchester unde va trai tot restul vietii alaturi de sora sa, intr-o vila confortabila. Nu va mai parasi niciodata Manchesterul; nici la Londra nu se va mai duce. Si, in vreme ce se poticnea pe drum, intrevazu vila, exact asa cum avea sa fie, si in momentul acela ii paru mai superba decat paradisul.

Ar fi trebuit sa plece mai de mult din serviciul Inalțimii-sale lordul si sa nu fi venit in aceasta tara inspaimantatoare Isi dadu bine seama acum ca facuse o mare greseala Il amagisera descrierile din ziare asupra romantismului, splendorilor si cromatismului Indiei, Perla Coroanei Britanice. In realitate fusese cu totul altfel. Nu gasise decat arsita, praf si mizerie, iar toate acestea il facusera pe lordul Heston mai iritabil ca niciodata, iar pe sotia sa peste masura de agitata si plictisita. Palatele guvernamentale erau lipsite de confort si nu dispuneau de incaperi corespunzatoare pentru servitorii care se respecta. Instalatiile de baie si closetele nu functionau niciodata cum trebuie.

La un moment dat, in vreme ce traversa podul de cale ferata, cu apele umflate ale raului rostogolindu-se pe dedesubt, fusese pe punctul de a se prabusi. Cazand in genunchi, ramasese acolo multa vreme nauc, prada unor ameteli teribile, tinand strans intr-o mana cutia de metal si sprijinindu-se cu cealalta de una din sine. Isi reveni treptat, dar restul podului il parcurse tarandu-se pe genunchi si in maini. Trebuia sa predea cutia si apoi sa ajunga la vila lui din Manchester.

Dar intre distilerie si cazarma soldatilor sikhs, nu mai putu inainta. Alunecand in noroi, cazu pe o parte si lesina. Acolo il gasi Mr. Smiley tinand cutia de metal in mana-i inclestata. Mr. Smiley si doi baietandri paria il carara pana la Misiune, intins pe un oblon de fereastra. Nu mai aveau brandy ca sa-l aduca in simtiri, dar Mr. Smiley ii smulse de pe trupul descarnat vesmintele ude, iar matusa Phoebe il infasura in cearsafuri fierbinti, asa ca dupa putin timp Bates deschise ochii si bau putin lapte fierbinte de capra. Cand fu in stare sa vorbeasca, isi ceru hainele si, dupa ce scoase din buzunarul pantalonilor cateva chei si doua scrisori jilave, ruga pe Mr. Smiley sa predea pe una din ele lui Fern. Mai ceru apoi sa vorbeasca lady-ei Heston intre patru ochi. Inainte ca Mr. Smiley sa plece, il ruga sa puna cutia de metal langa el.

Cand lady Heston intra in odaie, purtand rochia de stamba a lui Mrs. Smiley, observa de indata ca aspectul ei il socase pe valet. Daca ar fi fost in starea lui normala, ar fi putut eventual sa-si ascunda expresia care i se asternuse pe chip, dar in slabiciunea sa, dezaprobarea se citea limpede de parca ar fi exprimat-o prin viu grai. "Ar fi preferat sa ma vada in rochie de seara si cu toate bijuteriile pe mine, desi ne aflam la mijlocul dupa-amiezii", gandi Edwina. Dar la randul ei ramase uluita de aspectul lui jalnic. La intrarea Edwinei, se ridica in capul oaselor pe patul sau de campanie si se acoperi cu cearsaful de bumbac pana la gat, lasand la vedere unul din bratele-i subtiri, cu muschi nodurosi, mostenire a unor generatii de stramosi subnutriti. O socase de asemenea uratenia lui palida, dar mai presus de toate hidosenia obosita a bratului sau sfrijit. Edwina incerca sa surada.

- Ei bine, Bates?

- A fost ingrozitor, Inaltimea-voastra. oribil.

- Stiu, Bates. Ar trebui sa fim recunoscatori proniei ca am scapat.

- Inalțimea-sa a murit, my lady.

- Da, stiu.

- Am gasit bijuteriile Inaltimii-voastre. Cred ca sunt toate aici. V-as ramane recunoscator daca ati binevoi sa le controlati.

Bates varase deja cheia in broasca minuscula a casetei de metal. Edwinei nu-i ramase decat s-o rasuceasca si sa ridice capacul.

Toate erau acolo in cutiutele lor - toate diamantele, smaraldele, rubinele, pe care si le adusese in India, in afara de cele ascunse de matusa Phoebe sub fustele ei. Cand deschisese caseta si le contemplase stralucirea, devenise brusc constienta de inutilitatea lor si de irealul intregii situatii. La ce-i puteau ele folosi acum in aceasta lume pustiita? Menirea lor era sa fie purtate la balurile din Londra si la cazinourile din Cannes si Le Touquet. Localitati atat de indepartate, incat pareau sa nici nu mai existe.

- Da. Spuse ea, toate sunt aici.

- Si infirmiera a murit, grai el, si cele doua cameriste. Cred ca nici n-au stiut ce se intampla cu ele.

Edwina avu o clipa viziunea unui Bates corect, oarecum pompos in seara in care ea se certase cu Albert. Atunci, vicleanul si insinuantul Bates ii aruncase o privire care lasa sa se inteleaga ca amandoi vor intampina cu bucurie moartea lui Albert.

- Am un bilet pentru dumneavoastra de la Mr. Ransome, spuse el, inmanandu-i-l.

O slabiciune brusca il facu sa-si lase capul pe perna. Grijuliu, isi trase cearsaful pana la barbie, ascunzandu-si de data aceasta bratul slab si noduros.

- Plec, ca sa te las sa dormi, zise ea. Aici ai sa te simti bine. Batrana Mrs. Smiley va avea grija de dumneata.

- Multumesc, murmura el cu voce stinsa. Imi pare rau, my lady, ca nu va pot fi de folos.

- Nu-ti face griji pentru asta, Bates. Indata ce ai sa te restabilesti, te vom trimite acasa.

- Acasa? intreba Bates.

- Da. in Anglia.

- Si Inaltimea-voastra?

- Nu stiu, Bates. Nu te mai gandi la asta.

Valetul mai facu un efort.

- Si hartiile Inaltimii-sale lordul sunt in caseta. E tot ce-am putut gasi. Sper sa nu lipseasca nimic. O secunda o privi cu vechea lui viclenie. Le-am adus pe toate, adauga el, asa cum le-am gasit in sertar. Nu stiu care din ele sunt mai importante.

- Multumesc Bates.

Parasi incaperea, luand biletul si caseta, apoi trecu in camera alaturata, in care sotii Smiley dormeau noaptea, folosindu-se de patul lor dublu, atat de uzat. Misiva lui Ransome era scurta. O informa asupra sarcinii pe care o primise si o intreba cum sa procedeze cu cadavrul lui Albert. Trebuia sa ia o hotarare inainte de a se innopta. Dorea sa fie ingropat sau ars? O sfatuia sa nu prefere ingropaciunea. In Ranchipur nu existau cimitire. In cazul incinerarii cadavrului, va putea duce in Europa cenusa adunata.

Apoi deschise iarasi caseta si scoase cutiutele cu bijuterii. Dedesubtul lor gasi documentele legate cu grija. Cand desfacu sfoara, privirea ii cazu asupra unui nume familiar, scris de mana lui Albert. Citi: Henri de Rochefort" si se gandi: "Cum de a aflat Albert despre el?

Cercetand hartiile observa ca numele acesta era inclus intr-o lista, dupa cum urmeaza:

Henri de Rochefort

Perry Molton

Boxerul francez (?)

Austriacul de la Monte Carlo

Tom Blashford

Fratele lui Nolham (?)

Semnificatia listei era limpede. Toti acestia, cu exceptia unuia, fusesera amantii ei. Dar cum prinsese Albert de veste? Multa vreme ramase cu privirile aplecate asupra listei; o legana o voluptuoasa reverie.

Rochefort de la ambasada o satisfacuse deplin. Aventura lor, molatica, rafinata, foarte latina, durase mai mult decat celelalte; apoi Henri devenise gelos si se facuse extrem de complicat. O amenintase ca se va sinucide cand ea pusese capat legaturii. Exasperata, ii taiase elanul, spunandu-i cu brutalitate ca era priceput sa faca dragoste, dar ca ea nu-l iubise niciodata. Vorbele ei nu erau riguros adevarate, dar aceasta il facuse sa se simta intr-o postura ridicola. Afirmatia ei ii zdruncinase credinta-i tipic latina, ca nu poti face dragoste cu cineva daca nu esti animat de un anumit romantism. O insultase, atribuindu-i epitetele de catea englezeasca depravata pana in maduva oaselor. Acuzatia o lasase rece, fiindca in acest domeniu era o realista lipsita de orice pretentii. Astfel afacerea se incheiase fara scandal.

Perry Molton nu contase. Venise de doua ori in camera ei fiindca se intamplase ca odaia lui sa fie vizavi de a ei la Barbury House. Era frumos, potrivit concepției englezesti, si avea un trup de atlet, dar in ambele ocazii nu se comportase extraordinar de vajnic. In dimineata urmatoare ea trebuise sa faca un efort spre a-si aminti daca faptul se consumase cu adevarat. Fusese doar o aventura trecatoare, legata de o petrecere mondena, si care nu avusese mai multa insemnatate decat o strangere de mana. Perry se aratase jalnic de stangaci si de stupid.

Albert n-ar fi trebuit sa puna un semn de intrebare in dreptul boxerului francez. Intalnirile lor avusesera loc de repetate ori in acea mica si hidoasa vila din Eze. Aventura aceasta o multumise pe deplin. Chiar si acum, dupa atatia ani, amintirea imbratisarilor lui faceau sa-i bata mai repede inima si sa i se imbujoreze obrajii. Numele lui - ea ar fi fost oricand gata sa i-l spuna lui Albert - era Louis Simon. Avea un corp echilibrat, ca o masina frumoasa, era neobosit si plin de brutalitate. Avea in el ceva primitiv, viguros, ceva legat de pamant, insusiri pe care nu le mai gasise la niciun alt om si care o faceau sa se simta asemenea unei taranci tragand o grapa pe ogor. Acum, in vreme ce statea in camera sotilor Smiley isi dadea seama ca experientele ei in compania lui Louis nu se reduceau la niste depravate contacte carnale, ci reprezentau insasi viata, fecunditatea, izvorul noilor generatii. Iubirea, creatia si actul amorului pot fi in acelasi timp brutale si tandre, generatoare de mari satisfactii si adeseori de o rara cruzime. Zambi inconstient, in vreme ce-i venira in minte cardurile de femei care incercasera sa-i castige dragostea, fiindca era atat de frumos si avea maniere atat de captivante. Oriunde s-ar fi dus pe Coasta de Azur admiratoarele ii cadeau la picioare. Dintre toti tinerii pe care-i cunoscuse, numai pe Louis il regreta. Dar toata povestea aceasta intrase in domeniul trecutului. Isi aminti, usor infiorata, ca la un moment dat fusese pe punctul de a-si pierde capul - aceasta i se intamplase pentru prima oara in viata - si nu lipsise mult ca sa nu renunte la totul si sa fuga impreuna cu el. Daca as fi facut aceasta, gandi ea, viata mi-ar fi oferit satisfactii mai reale. As fi aspirat miresmele pamantului si as fi gustat bucurii care asa mi-au ramas necunoscute. Stia insa ca Louis i-ar fi fost necredincios, asa cum fusese de altfel chiar si in perioada aceea scurta de sase saptamani, cand il intalnea tainic in acea vila mica si hidoasa Intr-o zi s-ar fi plictisit de ea, ar fi parasit-o si. Nu! Ea procedase intotdeauna astfel incat sa ramana stapana pe situatie. In cele din urma il parasise fiindca se temea de santaje, de violente si de alte lucruri nedefinite pe atunci. Frica aceasta ii usurase actul despartirii Ii daruise doua sute de lire sterline, in bancnote, si il indemnase sa-si cumpere o masina cu care s-o plimbe dupa inapoierea ei de la Londra. Dar ea nu se mai intorsese si nici nu-l mai vazuse vreodata. Acum amintirea lui era mai dureroasa decat insasi despartirea de atunci, fiindca isi dadea seama ca pierduse niste satisfactii pe care nu le va mai intalni, oricat ar alerga dupa ele. Nu mai stia ce se intamplase cu el. Poate ca deschisese un bistro la Marsilia sau la Toulon, poate ca-si pierduse frumusetea corpului sau de marmura si, o data cu venirea maturitatii, se ingrasase, se insurase cu vreo bruneta planturoasa, care-i facuse vreo sase copii tot atat de bruneti. Acesta era destinul lui. sa praseasca si iar sa praseasca animale superbe ca si el, care se vor dezvolta la randul lor si vor oferi satisfactii tari, impudice, unor partenere care, asemenea ei, se nascusera imbatranite gata, dar insetate de voluptati.

Apoi austriacul de la Monte Carlo. Pe lista, in dreptul acestuia, Albert nu facuse niciun semn. Fusese foarte sigur ca Edwina se culcase cu austriacul, dar se inselase. Ea isi amintea chipul si corpul lui, desi ii uitase numele. Facuse tot ce-i statuse in putinta spre a-l seduce, fiindca era superb si avea un aer ciudat, oarecum decadent. Mersese pana acolo incat, folosindu-se de un pretext oarecare, il determinase sa vina la o intalnire. Dar nimic nu se intamplase. El n-o iubea si nici nu o dorea. Intr-o zi, Edwina aflase ca austriacul nu se simtea atras de femei, si aceasta o coplesise de umilinta si de furie, fiindca se facuse ridicola in fata lui.

Urmase Tom Blashford. Un om insignifiant. Inca o aventura de week-end ca si in cazul lui Perry Molton.

Apoi fratele lui Nolham. Tom Ransome. Albert n-ar fi trebuit sa puna un semn de intrebare in dreptul numelui sau. Traise cu Tom mai inainte de-a fi auzit de Albert. Tom - stia ea prea bine mai ales acum - fusese singurul om care o facuse sa cunoasca putin ce inseamna dragostea. Nu era brutal, iar satisfactiile oferite de el nu aveau taria acelora daruite de Louis. Firea lui se asemuia prea mult cu a ei, si inima lui parea putreda; altminteri era incantator. Simpatic si exasperant de intelept, cum nu fusese niciunul dintre barbatii cunoscuti de ea.

Lista era incompleta. Mai fusesera multi altii, unii pe jumatate uitati, altii, ca Louis, inca vii in mintea ei, dar niciunul atat de viu ca acesta. Stranie mai este si viata. Dupa atatia ani il regasea pe Tom Ransome in Ranchipur. De acum inainte parea ca nu o va mai astepta decat monotonia si oboseala.

Suspina, apoi ii trezi iarasi mirarea faptul ca Albert cunoscuse atat de multe despre ea, dar nu se tradase niciodata. Dupa cate il cunostea, nu putea concepe ca fusese pur si simplu un sot complezent. Explicatia parea sa fie alta. Snobismul lui era mai profund decat isi inchipuise ea in dimineata aceea faimoasa cand statuse in odaia lui de dormit si ii contemplase cu ura corpul umflat si neputincios intins in patul acela din lemn de teck, incrustat cu sidef. Ar mai fi fost si alta ratiune; o cunostea mai bine decat banuia ea, mai bine decat se cunostea ea insasi, si isi daduse seama ca nimic n-ar fi putut-o corija, asa ca prefera a trece cu vederea o stare iremediabila. Poate ca si el avusese escapadele lui, poate ca intretinuse amante. Dar Edwina se indoia de acest lucru, caci, dupa cate stia ea, Albert nu isi permitea sa isi piarda un timp pretios pe care orice amanta i l-ar fi cerut. Afara de aceasta, pretindea foarte des sa se culce cu ea. Poate ca frecventa bordelurile sau agata femei din Jermyn Street. Poate ca ea insasi nu-l mai indestula. Poate ca se folosise de ea din simpla convenienta sau poate ca ii era necesara ca hrana sau bautura. Edwina stia ca Albert avea conceptii foarte britanice si mai ales foarte mic-burgheze, asa ca fusese mai intotdeauna un materialist convins; pentru el femeile constituiau o necesitate, nu-si facea din ele un titlu de glorie. Mai stia aceasta dupa felul in care facea dragoste. Erau momente cand, in timpul actului sexual, mintea lui era ocupata cu alte lucruri, cu coloane de cifre ori cu diverse planuri pentru vreo mare lovitura.

"Poate ca la urma urmei eu am fost cea pacalita, gandi cu amaraciune in vreme ce statea pe patul uzat al sotilor Smiley. Poate ca se folosea de mine aratandu-ma in lume in afara orelor sale de lucru, apoi ma aducea acasa si gratie mie isi satisfacea poftele si iși astampara nervii spre a-i ramane mintea limpede pentru afacerile sale.

Deodata o cuprinse o furie salbatica la ideea ca el o trasese pe sfoara si ca, in ultima noapte cand se certasera atat de rau, el stia in sufletul sau ca avusese ultimul cuvant si ca pana la urma victoria fusese a lui. Dar acum el era mort si ea nu va putea descoperi niciodata adevarul spre a-si vindeca ranile mandriei terfelite

"De fapt, gandi ea, am avut ceea ce am meritat. Lui nu-i ramanea decat sa divorteze de mine sau sa ma trateze asa cum m-a tratat." Insa Albert n-ar fi conceput sa faca fata unui divort sau oricarui alt scandal care ar fi riscat sa-i pericliteze pretioasa sa pozitie, o pozitie pentru cucerirea careia se luptase inca din clipa in care incepuse sa se ridice din suburbiile lui din Liverpool. Mai era la mijloc si vanitatea care nu i-ar fi permis sa anunte lumii, prin intermediul unei actiuni de divort, ca femeia cumparata de el nu-l gasise pe gustul sau, si ca nu reusea s-o satisfaca. Probabil ca banuiala lui in legatura cu Ransome fusese picatura care facuse sa se reverse paharul si ca in ultima noapte, dupa ce se certasera si el plecase din camera ei, se gandise pentru prima data sa divorteze si asternuse pe hartie lista aceasta de barbati cu care Edwina avusese aventuri. Este foarte probabil ca, dupa ce incheiase lista, isi spusese ca umilinta de a se infatisa in fata unei instante de divort era preferabila rusinii de a sti ca o lume intreaga era informata de infidelitatile Edwinei si ca acesti sase barbati faceau haz pe seama coarnelor sale de sot inselat. Albert banuia probabil ca mai erau si alti insi la mijloc pe care nu-i descoperise inca.

Bates reflecta ea, trebuie sa-l fi informat, pentru ca valetul acesta o cunostea foarte bine si stia mai multe despre ea decat aflase Albert vreodata. Poate ca in acea noapte il incoltise pe Bates, il amenintase sau il mituise ca sa-i spuna tot ce stia despre ea. De aceea probabil fusese Bates atat de mieros si de insinuant cand venise sa-i spuna ca Albert era bolnav. Daca Albert ar fi trait, s-ar fi dus la Bates si i-ar fi adus aceasta invinuire, iar pana la urma ar fi descoperit adevarul. Acum insa nu mai avea nicio importanta. Ce rost ar mai fi avut o scena atat de dezagreabila? Bates va pleca in curand in Anglia, si astfel va iesi din viata ei pentru vecie. Apoi se gandi ca Bates, chiar daca o tradase sau nu, cunostea lista amantilor ei. O plasase deasupra teancului de hartii cand il legase cu sfoara. Albert se aratase stupid si badaran, lasand asemenea piese la indemana servitorului.

Deodata se simti foarte obosita si foarte plictisita de intreaga afacere. Rupse lista in bucati marunte, le vari in buzunarul rochiei de stamba a lui Mrs. Smiley, apoi incepu sa cerceteze si celelalte hartii. Cele mai multe nu aveau pentru ea nicio insemnatate. Gasi astfel cateva note pentru un articol destinat ziarelor lui Heston. Nici nu-si dadu osteneala sa le citeasca. Frunzarind restul lotului, ajunse la testament.

Ii paru foarte bizar ca Albert il purta asupra lui. Poate ca, in ciuda fanfaronadelor sale, stia ca este un om bolnav si se temea ca nu va mai apuca sa vada Anglia. N-ar fi fost exclus sa fi avut de gand sa-l modifice, astfel incat dupa moartea lui sa nu-i mai lase nimic. Albert fusese destul de viclean in legatura cu contractul de casatorie, pe care-l intocmise in sensul ca, in afara drepturilor ei la dota sa nu-i lase un cent in plus, daca el ar muri. Asta era situatia; in ultima noapte hotarase sa divorteze de ea si s-o stearga din testament. Ar fi putut sa adauge un rand sau doua, cerand lui Bates si vreuneia din cameristele ei sa semneze in calitate de martori. Nu era obligatoriu ca martorii sa cunoasca continutul unui testament ori sa fie inclusi in vreun codicil al acestuia In vreme ce tinea documentul in mana, Edwina gandi: Poate ca a si facut-o. Dar cand isi arunca la repezeala privirea asupra incheierii testamentului, nu vazu nicio urma de codicil Incepu atunci sa-l citeasca grabnic, rand cu rand.

Documentul era lung si continea un sir de legate ostentative unor scoli si spitale. In timpul vietii, se aratase destul de carpanos cu asemenea organizatii si le oferise daruri numai daca simtea nevoia sa le cumpere respectul. Dar acum, fiindca nu-si putuse lua banii cu el in groapa, devenise generos. Urmau apoi cateva dispozitii referitoare la ziarele sale. Ajunse in sfarsit la legatele personale - cinci mii de lire sterline acelui frate mic-burghez de care ii era atat de rusine incat nu-i permisese niciodata Edwinei sa-l vada, doua mii de lire sterline pentru doua batrane domnisoare absolut necunoscute ei, poate niste matusi sau vere de ale lui si cinci sute de lire sterline lui Bates - Bates care il tradase, isi batuse joc de el si il urase.

Restul intregii averi i-l lasase ei.

Era de necrezut. Isi inchipuise ea ca ii va lasa ceva, dar nu totul, va avea deci cateva sute de mii de lire sterline, poate doua milioane sau chiar mai mult. Testamentul zacea in poalele ei, si o clipa simti o ciudata si indescriptibila oroare. Bucata aceasta de hartie o facea una dintre cele mai bogate femei din lume, dar gandul acesta nu-i facea nicio placere, aproape ca nici nu o impresiona.

Renta mi-ar fi fost de ajuns, reflecta. Ce sa fac cu tot banetul asta?

Printr-o simpla intamplare norocoasa totul era al ei. Se trezi gandindu-se iarasi la pensiunea aceea florentina, la zilele cand nu-si putea permite luxul de-a se coafa decat odata pe luna, la epoca aceea trista cand purta rochiile vechi, urate ale prietenelor ei bogate. Pe atunci un noroc ca acesta ar fi fost de domeniul cele mai nebunesti fantezii si ar fi schimbat cu desavarsire viata ei si a tatalui ei. Nu. Nu ar fi trebuit sa se marite cu Albert. Ar fi fost mai cinstita, mai putin curva.

Incerca sa-si inchipuie ce ar fi simtit atunci, dar efortul se incheie intr-o senzatie de mare plictiseala. Acum nu mai dorea nimic pe lume din aceea ce ar fi putut cumpara pe bani. Era prea tarziu.

"Poate ca ar fi trebuit sa-i dobandesc prin munca. Acum trebuie sa ma gandesc ce sa fac cu ei."

El intentionase sa divorteze si s-o stearga din testament, dar hotararea lui venise prea tarziu. Tara aceasta oribila, monstrul acesta cu bolile si spaimele, cu splendorile si cu mizeriile, cu ospitalitatea si cruzimea lui, il nimicise prea devreme. Apoi, ii aparu amara ironie a testamentului - in lumea asta mare, Albert nu gasise pe nimeni caruia sa-i lase aceasta fantastica avere stransa prin viclesug, lipsa de scrupule si ambitie, in afara de ea, care-l dispretuise intotdeauna si care-l inselase de atatea ori inca de la inceputul casniciei lor. Cateva momente se stradui sa gaseasca pe cineva caruia el i-ar fi putut lasa in mod legal intreaga-i avere, dar nu afla pe nimeni. Isi dadu brusc seama ca ea nu se inselase; omul acesta nu avusese niciun prieten.

Se trezi vorbind tare, ca si cand Albert ar fi fost inca viu si s-ar fi aflat cu ea in camera, in loc sa astepte a fi inmormantat inaintea asfintitului pentru motive sanitare.

- N-am nevoie de averea asta Ce sa fac cu ea? Apoi gandi: S-ar putea sa nu ma mai intorc in Anglia.

Acum isi dadea seama ca singurul lucru pe care-l dorea nu putea fi cumparat cu bani, asa cum il cumparase odinioara pe Louis Simon, boxerul.

Vari hartiile si bijuteriile inapoi in caseta, inchise capacul si il incuie, strecurand apoi cheile in buzunarul in care tinea bucatile hartiilor rupte. Traversa incaperea si se opri in dreptul oglinzii ponosite, in fata careia, in fiecare dimineata, se pieptana Bertha Smiley.

Oglinda aceasta modesta nu se potrivea de loc cu oglinda de pe masa ei de toaleta, din Hill Street, care avea in compozitie nuante trandafirii, spre a-i flata infatisarea tenului. Mercurul cu care era captusita oglinda lui Mrs. Smiley era patat si cojit pe alocuri datorita caldurii si umezelii, iar intreaga ei suprafata avea o nuanta de un galbui bolnavicios ca fierea. Cand se vazu oglindita, simti un adevarat soc, caci in fata privirilor ei se afla o femeie obosita, palida, cu late atarnandu-i pe frunte si care parea mai varstnica decat in realitate.

Intr-o zi sau doua gandi, despartirea aceasta isi va pierde tot efectul. Cred ca astazi de dimineata am atins limita. Dar la ce anume atinsese limita n-ar fi putut sa spuna.

Dar tocmai cand se simtea mai coplesita de infrangerea ei, auzi sunetele unui cantec, o muzica ireala, un imn cantat de un cor. Undeva in gradina, foarte aproape, niste oameni cantau prohodul, asa cum auzise in mica biserica de langa casa ei din Anglia in care isi petrecuse copilaria. Erau patru sau cinci voci, acompaniate de o mica orga. O clipa Edwina gandi: Cred ca am innebunit. Ma tem ca am halucinatii auditive. Se indrepta totusi spre fereastra pentru a se convinge ca nu-si pierduse ratiunea.

Acolo, sub copaci, stateau in ploaie, in jurul unui mormant proaspat acoperit cu pamant, Mrs. si Mr. Smiley, matusa Phoebe si fata aceea pe nume Fern. Cantau cu voci tremurate, acompaniate la o mica orga americana de un crestin paria. Atunci Edwina intelese; grupul de oameni participa la inmormantarea ramasitelor misionarului si ale fiicei sale.

Dincolo de alee, pe terenul de tenis, unde tinerii ofiteri veneau odata sa joace tenis, Mr. Smiley si baietandrii paria ridicasera un mare rug, alcatuit din barne si daramaturi de mobile scoase din ruinele locuintei familiei Simon. Gasisera cadavrul lui Hazel si al reverendului Simon in ceea ce fusese odata sufrageria, pentru ca tocmai luau cina, in vreme ce Mrs. Simon se afla la Mrs. Hogett-Clapton, iar Fern impingea prin ploaie bicicleta stricata inapoindu-se de la Ransome. Cand i se adusese la cunostinta aceasta veste Mrs. Simon fusese apucata de istericale si numai datorita puterii de convingere a lui Mrs. Smiley si a cuvintelor aspre ale matusii Phoebe se abtinuse sa nu traverseze in fuga aleea si sa nu se arunce peste cadavrul sotului si al fiicei sale. Dupa ce se mai calma, Mr. Smiley ii spusese ca are de gand sa arda cadavrele si totodata sa oficieze un serviciu religios. Aceasta ii provocase un nou atac de isterie. Incepuse sa strige, protestand astfel impotriva incinerarii, sub cuvant ca este un obicei pagan. Dar cand Mr. Smiley ii explicase ca in Ranchipur nu existau sicrie, nici lemn si nici tamplari de sicrie, si ca ambele cadavre trebuiau sa dispara cat mai repede, ea cedase din nou si cazuse intr-un fel de tanguire monotona, care avea sa continue tot restul zilei.

In cele din urma ramasitele lui Mr. Simon si ale bietei Hazel, infasurate in cearceafuri, fusesera asezate deasupra rugului. Istovit si tulburat, Mr. Smiley citise slujba morților, iar cand ispravise, daduse foc gramezilor de lemne imbibate cu ulei, astfel incat cadavrele misionarului baptist si al fiicei sale arsesera ca si cand n-ar fi fost decat niste simpli hindusi. Ploaia se revarsase in torente, apoi trecuse, ca dupa un timp sa revina din nou in rafale, dar lemnele erau vechi si uscate, iar uleiul le ajuta sa arda repede, asa ca pana la urma nu mai ramasese decat o gramajoara de cenușa inmuiata de ploaie. Cu aceasta Mr. Smiley umpluse smerit doua borcane de sticla, folosite indeobste de matusa Phoebe pentru conservele ei, iar dupa un al doilea scurt serviciu le ingropase in gradina sotilor Smiley, sub copacii de care atarnau orhidee, petunii si muscate agatatoare.

Mrs. Simon nu luase parte la niciuna din cele doua slujbe si se marginise sa geama pe patul ei de campanie, instalat in camera de debarras, dar Fern fusese prezenta de la inceput si pana la sfarsit si chiar cantase, plina de emotie, prohodul.

Mr. Smiley nu-i permisese sa asiste la arderea cadavrelor, si Fern ii fusese recunoscatoare pentru aceasta. Dorise sa fie de fata, fara sa-si dea prea bine seama de ce, dar avand sentimentul, oarecum confuz, ca biata Hazel si tatal ei s-ar simti mai putin singuri daca ar fi ea acolo. Milostivul Mr. Smiley ii intelesese gandurile, asa ca ii spusese:

- Nu are niciun rost sa fii prezenta, Fern. N-a mai ramas nimic din aceea ce a fost Hazel si tatal dumitale. Restul este numai cenusa. Hindusii cunosc aceasta mai bine decat noi.

Ajutat de cativa baietandri paria, Mr. Smiley isi indeplinise trista misiune, lasand-o pe Fern singura s-o imbarbateze pe maica-sa. Fata nu era prea dornica sa ramana cu Mrs. Simon fiindca nu prea stia ce sa-i spuna. Era ciudat, gandea ea, ca Mrs. Hogget-Clapton cea mai buna si mai intima prietena a mamei sale, nu ramasese sa o consoleze. Aceasta era singura persoana pe care Mrs. Simon accepta sa o vada in timpul repetatelor sale migrene, iar acum Mrs. Hogget-Clapton, imbracata in murdarul ei peignoir si leganandu-se pe tocurile ei inalte, plecase intovarasita de doi elevi ai lui Mrs. Smiley, spre a vedea ce se alesese din locuinta ei.

Fern fu deci nevoita sa intre in marea incapere in care maica-sa zacea gemand pe patul ei de campanie cu o carpa uda pe frunte.

Deschise incet usa, nadajduind ca o va gasi pe maica-sa dormind si ca astfel va putea sa scape de corvoada, dar tatanile scartaira si Mrs. Simon, luandu-si carpa de pe frunte, inceta o clipa sa geama si se uita curioasa spre usa. Cand o vazu pe Fern, ii spuse jalnic:

- Vino aici, fiica mea, si asaza-te langa mine.

Stanjenita si oarecum in sila, Fern se executa.

Se aseza pe marginea patului, cat mai departe de mama ei. Intr-un fel ii era mila de ea fiindca in ultimele doua zile imbatranise atat de mult. Infatisarea-i proaspata, care facea intotdeauna pe cunoscuti sa spuna "nu puteti fi mama unei fete de douazeci de ani , disparuse acum cu desavarsire. Se prabusise deodata, pungindu-se la fata, aratand inspaimantator de obosita. "Acum ea e cea care a ramas singura, gandi Fern. Fara tata nu mai este nimic - nici macar sotia unui misionar. Ce-o sa se faca de acum incolo? O clipa intrezari aproape cu spaima un tablou al mamei sale, ramasa singura, zdrobita, neavand cui sa mai faca sange rau, decat poate lui Fern, care nu avea insa de gand sa accepte un astfel de tratament. Mai mult decat atat, va fi lipsita de un sot care sa se culce langa ea. Fern, maturizata de ultimele-i experiente, isi dadea seama ca prezenta unui barbat era indispensabila mamei ei, desi asemenea lucruri nu erau niciodata amintite intre cei din lumea lor. Ce se va alege de ea? Intr-un fel era inca tanara - avea numai patruzeci si doi de ani, si asa cum statea acolo pe marginea patului, Fern isi aminti fragmentele unei conversatii dintre maica-sa si Mrs. Hogget-Clapton pe care o surprinsese intamplator acum cativa ani. Se afla in holul de la etaj, usa dormitorului mamei sale era deschisa si le auzise vocile - pe atunci nu avea decat paisprezece sau cincisprezece ani. Mrs. Hogget-Clapton spunea: "Herbert are camera lui. Nu s-a mai apropiat de mine de aproape trei ani. Cred ca este impotent, fiindca nu stiu sa fie alta femeie din Ranchipur care sa ma poata inlocui. Daca ar exista o astfel de creatura, servitorii ar fi auzit imediat.

Urmasera cateva momente de tacere, apoi auzise vocea mamei sale spunand: Desigur, sotii nostri sunt foarte diferiti. Nu mi-l inchipui pe Elmer dorind sa aiba camera separata. Daca s-ar intampla asta, nu stiu ce m-as face. M-as simti foarte singura.

Pe atunci, Fern, lipsita de experienta, nu intelesese semnificatia vorbelor rostite de cele doua femeii dar simtise instinctiv ca era ceva rusinos si chiar vulgar. Acum, dupa ce se scursesera atatia ani, intelegea pe deplin sensul acelei conversatii si se intreba plina de compatimire daca maica-sa nutrise vreodata pentru sotul ei sentimentele pe care ea le avea fata de Ransome. Ar fi ingrozitor daca i s-ar intampla ceva. Cand se gandea la el, nu-l desemna sub numele de, Tom ci de Ransome" si uneori chiar "Mr. Ransome". In cele doua sau trei ocazii cand se aflasera impreuna nu i se adresase niciodata pe nume, evitand astfel o clarificare care o stanjenea. De dimineata, cand statusera culcati unul langa altul pe podeaua casei lui Mr. Bannerjee ea ii spusese "dragul meu" si "scumpule".

Maica-sa se intoarse spre ea, deschise iarasi ochii, o privi lung si spuse:

- De acum inainte vom sta impreuna, orice s-ar intampla. Esti tot ce mi-a mai ramas pe lume.

Pe Fern o incolti o senzatie de oroare. Se socotise definitiv eliberata. Nici nu-i trecuse prin minte ca zguduirea seismica avea sa-i afecteze propria viata. Se pomeni spunand:

- O ai pe Mrs. Hogget-Clapton. Credeam ca am sa o gasesc aici, cu dumneata.

- Nu, zise Mrs. Simon. Intre noi s-a terminat totul.

- Ce s-a intamplat?

- In noaptea inundatiei am gasit-o beata in casa ei.

Va sa zica asa stateau lucrurile cu Mrs. Hogget-Clapton. De aceea era ea uneori atat de bizara, de zapacita. Mrs. Hogget-Clapton bea in taina. In momentul acela isi aminti cu uimire cat de neinchipuit de inocenta fusese in noaptea aceea cand se dusese la Ransome acasa, ca sa-l astepte. Fusese o idioata. Nu e de mirare ca o tratase intotdeauna ca pe un copil. Betia lui Mrs. Hogget-Clapton nu avusese decat un rol neinsemnat in lumea aceea care, dupa cum isi dadea Fern acum seama, fusese atat de ireala, incat atinsese limitele fantasticului. Mama-sa stiuse tot timpul despre ce era vorba, dar tacuse numai din snobism.

- Nu-ti inchipui prin cate am trecut in noaptea inundatiei. Am facut totul pentru ea. I-am salvat si viata, dar nu mi-a fost catusi de putin recunoscatoare.

Se auzi un ciocanit in usa, si Fern se duse sa o deschida In prag o astepta matusa Phoebe, cu un bilet de la Ransome. Inchise din nou usa, desfacu hartia impaturita si o citi cat mai departe de mama ei, dar siretlicul nu sluji la nimic, fiindca ochii aceia albastri ca sticla ai lui Mrs. Simon o urmareau pe sub carpa uda.

Mesajul era scurt. Ii scria ce atributii primise si adauga ca nu se va putea inapoia la sotii Smiley in cursul acestei zile si poate nici in cele care vor urma. O sfatuia sa ramana la Misiune. Orasul era deja infectat de holera si de febra tifoida, iar duhoarea era oribila. "Nici sa nu te gandesti sa vii aici, scria el. Mai ales acum. Nu concep sa ti se intample ceva." La citirea acestor randuri o mare fericire se revarsa asupra ei, spulberandu-i si grijile si tristetea si descurajarea.

Din celalalt capat al incaperii auzi glasul lui Mrs. Simon:

- Ce este, Fern? Nu mai sta asa, fara sa scoti o vorba.

- E un bilet pentru mine, zise ea.

- Despre ce? De la cine?

Pe Fern o fulgera un gand: "Am sa-i spun. Am sa-i spun tot ce s-a intamplat. Acum sunt libera. Viata mea imi apartine. Rosti deci cu glas tare:

- Este de la Mr. Ransome.

- Oh! exclama Mrs. Simon. Ce vrea?

- Vrea sa stau aici la Misiune si sa nu ma duc in oras.

- Desigur, are toata dreptatea.

"Mama ma depaseste, gandi ea. L-a si acceptat ca ginere."

Se indrepta spre pat:

- N-am sa raman aici. Plec in oras.

- Trebuie sa fii nebuna. Nu poti sa ma lasi aici, singura, cu sotii Smiley. N-ai dreptul sa-ti pui viata in pericol, tocmai acum. Numai tu mi-ai mai ramas. Cum de ti-a venit ideea asta?

- Ma duc fiindca s-ar putea sa fie nevoie de mine la spital sau in alt loc, grai Fern cu mult calm. Afara de asta ma duc ca sa fiu cat mai aproape de el.

Mrs. Simon se ridica pentru intaia data in capul oaselor:

- Eu nu insemn nimic pentru tine? Nu te gandesti ca ai o mama?

Fern incerca un simtamant de triumf. "Nu ma mai impresioneaza, reflecta. Nu mai mi-e frica de scenele ei. Nu ma mai impresioneaza de loc". Adevarat. Era libera.

- Sigur ca ma gandesc la dumneata, zise. Dar de dus, tot ma duc. Acolo e locul meu. Orice s-ar intampla, trebuie sa fiu langa el. Nu stie sa-si poarte de grija.

- Fern, iți dai seama ce faci? Vrei sa creada toata lumea ca nu esti decat o femeie de strada?

- Nu-mi pasa ce cred oamenii despre mine - putinii care au mai ramas. Ceea ce mi s-a intamplat schimba totul. Nu-mi pasa de dispensele de casatorie, sau de orice alte oprelisti. Poate ca intr-o zi vor conta, astazi insa nici nu vreau sa stiu ca exista.

Maica-sa voi sa-i vorbeasca, dar Fern, pornita pe panta confidentelor, relua;

- Te-am mintit in ziua aceea cand ti-am spus ca traiesc cu el. Te-am mintit, fiindca eram nefericita si infricosata. Dar acum nu mai e minciuna. S-a intamplat. S-a intamplat azi de dimineata. Il iubesc mai mult decat orice pe lume. Sunt in stare sa fac orice pentru el - ma auzi? Orice!

Mrs. Simon isi acoperi cu mainile fata. Era prea obosita, prea batrana ca sa mai faca una din scenele ei melodramatice Isi ingropa fata in maini si grai:

- Fern, copilul meu! Fetita mea!

Ce urmarise maica-sa prin gestul si prin vorbele acestea, nu-i era tocmai limpede lui Fern. Nu stia daca luase lucrurile in tragic, daca ii facea un repros sau daca era incantata. Dar, cunoscandu-i firea, intelese ca Mrs. Simon nu interpreta acest act decat ca un preludiu al casatoriei, iar aceasta casatorie avea sa rezolve multe probleme ale maica-si. I se va plati o renta si va avea un viitor asigurat, mai stralucit decat ar fi visat vreodata.

- Vino aici si stai langa mine, o pofti Mrs. Simon.

Cand Fern se aseza contrariata pe marginea patului de campanie, maica-sa ii lua iarasi mana.

- N-as fi vrut sa se intample in felul acesta, dar sper sa fii fericita.

Fern stiu in clipa aceea ca maica-sa n-are s-o mai sacaie. O vazu parca de la o mare inaltime, cat era de copilaroasa si de superficiala. De acum inainte va trebui sa-i poarte de grija, sa-i spuna ce sa faca. Capitularea ei totala, prabusirea ei fusesera prea bruste, asa ca o lasase pe Fern nehotarata si putin speriata. Deodata Mrs. Simon izbucni in plans. Ce o facea sa planga, durerea sau bucuria? Fern n-ar fi putut sa spuna.

In acel moment Mrs. Simon nu se mai gandea la Fern sau la Ransome si la nimic in legatura cu ei. Brusc, revazu cu ochii mintii un stejar uscat de care atarna muschi spaniol, in revarsarea lunii, dincolo de stralucirea argintie a fluviului Mississippi. Adunarea religioasa se terminase, si in drumul lor spre casa sarisera un gard si se intinsesera pe pamant sub copac. Acolo se intamplase, in liniste, fara sa rosteasca un singur cuvant. Cand se indreptasera spre gard si il sarisera, o facusera ca si cand ar fi fost o singura persoana. Totul se terminase repede, intr-o izbucnire de pasiune adolescentina, starnita de cantecele religioase si de isteria adunarii. Fusesera impinsi de ceva mai puternic decat ei, mai puternic chiar decat biserica baptista si decat invatamintele primite in micul lor colegiu de provincie. Dupa aceea nu-i lovise mania lui Dumnezeu. Isi continuasera existenta inspaimantati ca vor avea un copil, asa ca pana la urma fusesera casatoriti fara zgomot, mai devreme decat planuisera. Nimeni, cu exceptia lui Homer si a ei, nu aflase vreodata despre asta si nici ei nu mai incercasera a doua oara acea senzatie.

Deodata, Mrs. Simon isi lua mainile de pe fata si se uita la Fern.

- Ce te faci daca vei avea un copil?

- Nu m-am gandit la asta. S-ar putea sa am.

- Ai face bine sa te mariti imediat.

Fern nu-i raspunse, fiindca intelesese ca era inutil sa se astepte ca mama ei sa vada lucrurile la fel ca ea. Orice s-ar intampla, chiar daca ar avea un copil, nu i-ar cere lui Ransome sa se insoare cu ea. Nu voia ca lucrurile sa se petreaca asa. Refuza sa strice farmecul acestui act. Asa ca ii spuse mamei sale:

- Ai face mai bine sa te intinzi putin si sa te odihnesti Incearca sa dormi.

- Nu pot dormi. Nici ochii nu mi se inchid.

Mrs. Simon se intinse totusi pe pat si reincepu sa geama. In curand insa gemetele incetara si Fern vazu ca adormise. Intr-un chip straniu, misterios, devenise mai varstnica si mai inteleapta decat maica-sa. Dupa putin timp se ridica incet de pe marginea patului de campanie, se aseza pe un scaun cu leagan si tot atat de repede, datorita oboselii ei profunde, inchise ochii si atipi.

Abia dupa multa vreme o trezi o usoara atingere pe umar. Cand deschise ochii, il vazu pe Mr. Smiley stand in fata ei.

- Imi pare rau ca te-am desteptat din somn, copila mea, zise. Dar trebuie sa oficiem ultima slujba a mortilor. E nevoie de mine la scoala si s-ar putea sa nu ma intorc la noapte, nici maine si poate nici poimaine. Mama dumitale ar vrea sa asiste?

- Nu zise Fern. Las-o sa doarma.

Asa ca, impreuna cu Bertha Smiley si matusa Phoebe care purta cenusa in borcanele de sticla, iesira in curte si le ingropara sub ficusul bengalez. Totul se termina foarte repede. "Nu a fost decat un simbol, gandi Fern, iar Mr. Smiley a oficiat slujba cu atata bunatate si tact, incat a reusit s-o infrumuseteze. Acum trei zile erau amandoi in viata, cugeta ea. Acum trei zile stateam cu ei de vorba".

Homer Smiley le calauzi peste campie, apoi pe langa cazarma regimentului sikh si in cele din urma peste podul pe jumatate ruinat, pana ce ajunsera in oras. Era insotit de Fern Simon si de lady Heston, care pornisera la drum pline de incapatanare, fara sa tina seama de protestele micului grup adapostit la Misiune si impotriva obiectiilor ridicate de bunul Mr. Smiley, care socotea ca Fern si lady Heston nu puteau decat sa incurce lumea in orasul lovit de nenorocire. Cunostea vointa matusii Phoebe si fermitatea propriei sale sotii, dar cu acestea rareori era pus in situatia de a se mai targui. In schimb nu intalnise niciodata o incapatanare mai neclintita decat a lui Fern si a lady-ei Heston, asa ca fata de atitudinea lor ceda de indata.

Lui Mrs. Simon, care adormise sleita de puteri si de suferinta, nu-i spusesera nimic. Matusa Phoebe isi luase sarcina sa-i potoleasca criza de isterie cand se va trezi si va constata ca Fern plecase spre orasul lovit de molime.

Mr. Smiley le deschidea drum prin noroaiele rosiatice, urmat in tacere de cele doua femei. In apropiere de podul caii ferate avura o prima intalnire. Mrs. Hogget-Clapton aparu fara veste de dupa ruinele cazarmii regimentului sikh. Mergea nesigur, ajutata de escorta ei de baietandri paria. Isi schimbase peignoir-ul cu o rochie scurta de creton inflorat, si purta cu dezinvoltura o umbrela rosie de matase si o poseta, avand aerul ca abia deschisese o expozitie de horticultura, sub torentele de ploaie. Umbrela nu-i prea era de folos, fiindca o legana cand intr-o parte cand in alta ingaduind ploii sa-i ude rochia inflorata. Din sacosa iesea gatul unei sticle de brandy.

La vederea ei Mr. Smiley se incrunta, dar cu fermitatea unui martir isi continua neabatut drumul. Mrs. Hogget-Clapton nu-i observa din primul moment, dar dupa ce-i recunoscu incepu sa strige si alerga spre ei:

- M-au jefuit, mi-au furat pana si masina de cusut, palariile si portretul meu in marime naturala.

Stateau cu totii acolo in ploaie, ascultand-o cu politete si cu falsa simpatie, in vreme ce ea le insira toate fleacurile din bronz de Benares si toate pernele brodate de pe sofa, de care o deposedasera salbaticii bhils.

- Am sa dau statul in judecata, striga ea cherchelita. Toate obiectele colectionate ani de-a randul. Nu m-a ocrotit nimeni. Este o adevarata insulta! O jignire care mi s-a adus! Portretul meu in marime naturala! Sa vedeti ce-o sa se intample cand va afla Herbert despre asta.

Micul grup de baietandri paria stateau in jur si o urmareau fascinati. Unul dintre ei chicotea din cand in cand. In mijlocul recitalului, Mr. Smiley reusi sa sopteasca in gujerati celui mai varstnic din baieti:

- Daca se intampla sa cada pe drum, s-o duceti pe sus. Trebuie sa ajunga teafara la Misiune.

Mr. Smiley incerca apoi s-o incurajeze pe Mrs. Hogget-Clapton, dar lady Heston, pierzandu-si rabdarea, ii vorbi cu voce joasa, aspra:

- Avem alte lucruri mai bune de facut, nu ne putem pierde toata ziua stand de vorba cu nebuna asta.

Asa ca o parasira, lasand-o sa se uite dupa ei, oarecum tulburata si surprinsa, fiindca abia tarziu o recunoscuse pe eleganta lady Heston, careia la inceput nu-i daduse nicio importanta. Spre a repara aceasta eroare, facu marele efort de a flutura din mana catre micul grup care se indeparta.

A doua intalnire o avura in vreme ce traversau podul de cale ferata, infruntand primejdiile. Se tineau de maini facand un lant, spre a se feri sa nu cada in apele repezi, tumultuoase, in caz ca unul din ei ar fi ametit pe drum. Cand ajunsera pe pamantul ferm si se uitara in sus, vazura in fata lor pe Miss Hodge inconjurata de un grup de sateni care-i vorbeau cu totii deodata.

Confuza, tulburata, batrana domnisoara nu pricepea ca oamenii ii cereau hrana, vesti despre copiii lor si adapost. Erau localnici din casta de jos, cu care avusese putine contacte si care se exprimau intr-o mare varietate de jargoane. Dar chiar daca ar fi vorbit in gujerati sau in hindustani, ea tot nu i-ar fi inteles, fiindca era paralizata de frica si de oroarea a tot ceea ce vazuse de cand fugise din spital, iar acum in urma de spectacolul oferit de podul ingust, spanzurat nesigur deasupra apelor furioase si pe care trebuia sa-l treaca spre a ajunge la adorata ei lady Heston.

Nu pricepea ca oamenii aceia murdari din casta de jos le confundau, atribuindu-i caracterul si personalitatea lui Miss Dirks. Toti stiau ca, daca ar fi solicitat ajutorul lui Miss Dirks, aceasta nu le-ar fi refuzat protectia ei. De altfel le vazusera atata vreme pe Miss Dirks si pe Miss Hodge impreuna, incat ajunsesera sa le socoteasca drept o singura manifestare, drept un fenomen unic. Continuau deci sa o implore, aruncandu-se cu fata la pamant si imbrațișandu-i genunchii, fara a tine seama de eforturile ei de a se elibera. Pentru ei, Miss Hodge era ultimul vestigiu vizibil al marelui Imperiu Britanic. Dar Miss Hodge, singura, lipsita de Miss Dirks, era mai neputincioasa, mai inutila decat o vrabie intemnitata intr-o odaie.

Patruzeci si opt de ore nu apucase sa doarma, iar in ultimele douazeci si patru de ore statuse cocotata pe acoperisul bungalowului, sub torentele de ploaie, urmarind cu groaza apele mari care carau pe langa ea vite moarte, serpi, cadavre si tot felul de ramasite. Din cand in cand incerca sa strapunga intunericul cu strigatele ei, dar glasu-i ce rostea necurmat numele lui Sarah ragusise, pierzand treptat din tarie. In cele din urma, la lumina slaba a zorilor, vazuse una din barcutele acelea de placere, care pluteau pe lacul de langa palat, apropiindu-se si avand la rame pe unul din acei incantatori soldati sikhs. N-ar fi putut sa spuna care anume, fiindca toti semanau atat de bine, incat nu-i putea deosebi. Desi acesta vaslea direct spre ea, Miss Hodge incercase sa-l strige, dar cand deschisese gura nu fusese in stare sa scoata niciun sunet. In ciuda slabiciunii si spaimei de peste noapte, simtise ca o napadeste un val de emotie, unul din acele valuri care o faceau sa devina o alta fiinta si tulburau existenta ei linistita, dar monotona, alaturi de Sarah.

El ii vorbi in hindustani. Dar cand Miss Hodge incercase sa se ridice, recazuse brusc pe acoperisul in panta domoala. Asa ca inaltul soldat sikh se plecase, o luase cu usurinta in brate si o urcase in barcuta impodobita tipator. O clipa, Miss Hodge simtise ca-i vine sa lesine din cauza slabiciunii si a emotiei; cand corpul ei vested de femeie varstnica simtise atingerea pieptului zdravan al soldatului sikh, si muschii puternici ai bratelor sale tragand-o spre el, avusese senzatia ca este rapita. Inima incetase sa-i mai bata. Inchisese ochii in vreme ce lumea, potopul, orasul ruinat incepeau sa se invarta in jurul ei. Cand deschise ochii, zacea in fundul barcutei, iar soldatul sikh privea drept inainte cu ochii lui negri si vaslea spre ruinele marelui palat.

Apoi se petrecuse ceva extraordinar cu Miss Hodge. In sufletul ei se trezise deodata un viclesug de prostituata. Desi era constienta, se prefacea a fi lesinata si il examina furis pe sub pleoapele-i pe jumatate lasate. Il vedea cu alti ochi, asa cum nu mai privise niciodata vreun barbat Se uita cu lacomie la barba lui neagra si lucioasa, la ochii negri si ageri, la buzele rosii, senzuale, la umerii lati la pieptul si la bratele-i puternice, conturate acum ca si cum ar fi fost gol de catre tunica de bumbac leoarca de apa si lipita de corp. Ochii ei cuprinsi parca de o salbatica nebunie isi plimbau privirile de la cochetul sau turban si pana la picioarele-i zdravene si goale, iar ceea ce nu vedea isi inchipuia cu o inspaimantatoare lubricitate. O clipa simti o usoara rusine, dar aceasta fu maturata de un puternic val de voluptos abandon. Era ca si cum corpul ei grasut si bondoc s-ar fi transformat ca prin farmec, devenind strain ei si inspaimantand-o cu noua lui splendoare. Cuprinsa in vartejul acelei emotii bolnavicioase o fulgera un gand rau, vicios. "Este vina lui Sarah, gandi ea cu amaraciune. Este numai vina ei fiindca n-am cunoscut asemenea placeri, nu m-a lasat sa le cunosc."

Ar fi dorit ca opera aceasta de salvare sa se prelungeasca la infinit intr-o orgie de emotii salbatice. Soldatul sikh nu se uita de loc la ea ci numai inainte, facand exceptie doar cand intorcea capul spre a se asigura ca vaslea spre locul ales de el. Cand Miss Hodge vedea muschii gatului sau puternic simtea ca-i vine iarasi sa lesine. In ceea ce-l priveste pe soldat, in locul batranei domnisoare, putea tot atat de bine sa fie un sac cu graunte. Valurile ciudatei senzatii o potopeau, rupand-o de lume si pravalind-o in vapaia extazului. Deodata barcuta se lovise usor de ceva si incetase sa se mai miste. Soldatul sikh ii spusese in hindustani ca ajunsesera la marele palat. Ea incercase sa se ridice, dar nu putuse, asa ca inca o data soldatul sikh o luase in bratele lui vanjoase lipind-o de pieptu-i puternic. In clipa aceea Miss Hodge simtise ca lumea aceea devastata prinde sa se invarteasca in jurul ei intr-un fel de haos asemanator inceputului creatiei.

Cand universul din jurul ei redeveni real si cand la auzul glasului domol al lui Mr. Smiley Miss Hodge deschise ochii si-l vazu aplecat deasupra ei si inconjurat de un nor de chipuri intunecate, simti o mare dezamagire. Ar fi dorit ca in locul slabanogului misionar american sa se fi aflat un soldat sikh sau cel putin lady Heston. El ii dadu sa bea un paharel de rachiu de palmier cu apa (gasit in bucataria palatului pe jumatate ruinat apoi ii spuse:

- Nivelul apelor a inceput sa scada. In curand veti putea merge la spital.

Rachiul de palmier limpezi putin capul lui Miss Hodge.

- Nu vreau sa merg la spital. Unde este Sarah Dirks? am sa ma intorc la bungalow.

Mr. Smiley ii raspunse ca nu stia unde se afla Miss Dirks. Atunci Miss Hodge, facu un efort, ii istorisi in fraze rupte cum Miss Dirks alergase prin ploaie, ca o nebuna, spre a salva cateva carti aflate la scoala si de curand sosite din Anglia. In mintea ei incalcita, avea impresia ca fuga lui Sarah se petrecuse cu multi ani in urma coincizand oarecum cu fuga din Anglia. Mr. Smiley se grabi sa o asigure ca zguduirea seismica avusese loc doar cu doua zile in urma.

Mr. Smiley o asculta, apoi incerca cu rabdare sa-i explice tot ce se intamplase. In tot acest timp se gandea insa cu regret, dar si oarecum rusinat, ca pierise Miss Dirks si nu aceasta biata si stupida fiinta cu chip rotund ca un pudding. El nu se indoia ca Miss Dirks se prapadise. Dupa socotelile lui batrana domnisoara se dusese de la bungalov la Liceul de fete cam tot atunci cand el, Bertha si baietii ajunsesera la zidul ce inconjura parcul marelui palat. Ei insisi scapasera de apele navalnice in ultimul moment printr-un adevarat miracol. Miss Dirks, care se indrepta spre centrul orasului, se inecase mai mult ca sigur.

Nu-i spuse insa nimic despre aceasta lui Miss Hodge. Se gandi doar ca mai intotdeauna scapa cei slabi si incompetenti, fiindca in general acestora li se poarta de grija. Oameni cu simtul datoriei ca si Miss Dirks isi asuma riscuri si pier.

Dupa ce apele se retrasera, ii spuse sotiei sale ca o va duce pe Miss Hodge la spital si ca dupa ce va afla unele noutati se va inapoia cat mai repede.

Atunci Miss Hodge se ridica in capul oaselor.

- Unde e lady Heston?

- Nu stiu. Era invitata la Mr. Bannerjee.

Miss Hodge se porni pe plans.

- Trebuia sa ia ceaiul cu noi. Acum cred ca nu va mai putea sa vina.

Aceasta o facu sa isi aduca aminte de cearta ei cu Sarah in legatura cu cele doua invitatii la ceai, care se izbeau cap in cap, apoi mintea i se incalci din nou si o cuprinse brusc obsesia de a se inapoia la bungalow, pentru ca lady Heston se afla deja acolo si o astepta. Aceasta ii dadu lui Mr. Smiley un indiciu asupra modului cum trebuia sa se poarte cu ea. Plin de rabdare, ii explica din nou ca datorita inundatiei ii fusese cu neputinta lady-ei Heston sa ajunga pana la bungalow. Era foarte probabil s-o gaseasca la spital impreuna cu Miss Dirks.

Mr. Smiley nu incerca sa se degajeze de responsabilitatea sa in legatura cu Miss Hodge, insa stia ca are foarte multe de facut si ca nu-i va fi posibil s-o tarasca dupa el oriunde avea de mers. Cei de la spital ii vor purta cel putin de grija.

Ii mai dadu un paharel de rachiu. Cand Miss Hodge se simti capabila sa se tina pe picioare, consimti sa-l insoteasca pana la spital. Impreuna pornira pe alee, facandu-si loc printre tufisurile si florile care peste noapte se transformasera intr-o adevarata jungla.

La spital o gasira pe Miss MacDaid destul de proaspata in costumul ei curat de infirmiera, precum si pe Maior, cu capul bandajat si cu un suras trist pe buze. Desi apele abia se retrasesera de la primul etaj al cladirii principale, acestia se si așternusera pe treaba, punand lucrurile in ondine cu ajutorul servitorilor din spital care nu pierisera in cursul inundatiei. In centrul orasului numai spitalul ramasese in picioare, destul de zguduit si el, dar putand totusi servi de adapost si de refugiu. De jur imprejur insa nu era decat devastare. Pamantul batran fusese vaduvit de orice vestigiu al vietii clocotitoare dinainte.

Miss Hodge nu se linisti nici la spital. Cand auzi ca cei de acolo nu aveau nicio veste de la lady Heston sau de la Miss Dirks, isi manifesta dorinta de a pleca in cautarea lor. Incepu sa strige, repetand pana la satietate:

- Lady Heston trebuia sa vina la ceai. Apoi schimba brusc refrenul si incepu sa spuna: Nu! Trebuia sa mergem la Mr. Ransome. Asta e. Trebuia sa mergem la Mr. Ransome. Ce pacat, tocmai acum cand reusisem s-o conving pe Sarah sa mai iesim in lume.

De data aceasta Miss MacDaid isi pierdu rabdarea si, insfacand-o pe Miss Hodge de umerii ei grasuti, o zgudui cu violenta, incercand s-o trezeasca la realitate. Pe obrazul lui Miss MacDaid nu se mai afla nici urma de cosmeticale. Fata ii era cenusie, infricosatoare. Arata batrana, dar darza si extrem de viforoasa.

- Te-ai smintit de tot! zbiera ea. Avem alte lucruri de facut decat sa ne gandim la invitatiile dumitale la ceai. Se adresa apoi Maiorului: Da-i ceva s-o linisteasca, apoi am s-o duc in camera mea.

Maiorul ii dadu un sedativ, apoi reusira s-o urce pe scari pana sus si ii amenajara un culcus pe podeaua camerei ocupata de Miss MacDaid in noptile cand prezenta ei era necesara la spital. In patul lui Miss MacDaid zacea o femeie din casta de jos, pe care o scapasera de la maternitate cu putin inainte de navala apelor. Acum, in plin dezastru, isi tinea copilul in indoitura bratului si urmarea intreaga scena cu ochii ei intunecati si calmi. Pruncul era de sex masculin, viguros si sanatos si asta ii era de ajuns.

Miss Hodge dormi un timp, dar aproape de pranz se trezi cu mintea mai confuza ca niciodata din cauza drogurilor. Nu stia unde se afla, cum de ajunsese aici si nici ce se intamplase, iar cand incerca sa se adreseze femeii din pat in dialectele hindustani si gujerati, aceasta se margini a o privi cu teama, fiindca nu vorbea decat dialectul din regiunea ei si nu intelegea nimic din ceea ce spunea Miss Hodge.

Treptat, batrana domnisoara incepu sa rationeze ceva mai coerent si in curand ii trecu prin minte ca are de facut doua lucruri si anume: sa scape din locul acesta si s-o gaseasca pe lady Heston. Lady Heston avea nevoie de ajutorul ei. Nu stia incotro sa se indrepte in Ranchipur si nu cunostea decat limba engleza. Dupa un timp se ridica din culcusul ei de pe podea, deschise usa si porni in jos pe coridorul pustiu. Nici pe scara nu intalni tipenie de om. Apoi strabatu curtea spitalului, trecu printre ruinele caselor si ale pravaliilor din bazar, ajungand la podul de pe drumul hipodromului, cu statuia Reginei Victoria si cu templul lui iva. Podul era rupt, iar apele tumultuoase se buluceau prin spartura. Numai statuia Reginei si templul acela asemanator cu o caseta de bijuterii mai ramasesera in picioare.

Se duse la podul care lega marele palat de cazarma soldatilor sikhs, dar si acela era sfaramat, asa ca isi continua drumul de-a lungul raului, fara sa stie limpede ce avea de facut. In oras nimeni nu-i dadu vreo importanta. Oamenii veniti din satele si districtele inconjuratoare, cu totul necunoscuti ei se margineau sa-i arunce o privire distrata. Abia cand ajunse in periferiile orasului, localnicii o recunoscura si incepura sa se jeluiasca, s-o anime si sa-i imbratiseze genunchii. Ea reusi de cateva ori sa se elibereze si sa isi continue drumul. Nici nu observa corpurile prosternate la picioare, iar strigatele de desperare le auzea ca prin vis. Stia doar ca trebuia sa o gaseasca pe lady Heston si ca perseverand va izbuti sa dibuiasca un loc pe unde sa poata trece raul cu ape furtunoase. Imbracamintea ei era uda leoarca si manjita pana la brau cu murdarie si cu noroiul acela rosiatic, dar Miss Hodge continua sa mearga, asa ca dupa vreo ora de lupta cu elementele naturii reusi sa ajunga la podul caii ferate. Cand se vazu acolo, nu mai avu curajul sa-l traverseze. Atunci o impresura multimea aceia de oameni care se jeluiau implorandu-i ajutorul. Deodata Miss Hodge isi dadu seama ca lady Heston se afla in preajma ei si ca ii vorbea. Nu era insa lady Heston pe care o vizitase la palatul de vara, acea fiinta eleganta, mondena, desprinsa parca din pozele revistelor saptamanale, ci o femeie ciudata, intr-o rochie de stamba si care arata imbatranita, stoarsa de vlaga, cu o infatisare neingrijita. Miss Hodge o privi cateva clipe in ochi, in vreme ce mintea ei naucita prinse sa lucreze: Este aceeasi femeie si cu toate acestea nu este ea. I s-a intamplat ceva. Deodata o incolti o mare sfiala coplesitoare, ca si in dupa-amiaza aceea la palatul de vara, cand acceptase tigara si nu stia cum sa se descurce cu ea.

Observa ca Mr. Smiley spunea ceva lady-ei Heston si deodata o napadi un val de manie:

- Nu-l credeti, striga ea. Stiu ce va spune. Va spune ca nu v-am putut primi la ceai, fiindca a trebuit sa mergem la Mr. Ransome. Nu e adevarat. Minte. Nu e decat un misionar. Afara de aceasta, Sarah a murit, nu ma mai poate brutaliza.

Lady Heston o cuprinse cu bratul pe dupa umar.

- Stiu ca minte, ii vorbi ea domol. Acum vino cu mine. Merg la spital. Voi avea grija de dumneata. Nu te mai preocupa de asta.

Gloata cu chipuri intunecate din jurul lor amuti o clipa la auzul exploziei verbale a lui Miss Hodge, apoi incepu iarasi sa se lamenteze, acoperind pana si vocea lui Mr. Smiley, care incerca sa-i asigure ca vor primi tot ajutorul necesar. Apoi mica procesiune porni iarasi la drum, inotand prin noroi si prin murdarie, printre casele daramate printre cainii infometati si printre vulturi.

In cladirea anexa a portii celei mari, Ransome si tanarul Gopal Rao lucrau fara preget, facand doar cate o mica pauza pentru a manca orezul garnisit cu curry, trimis de la pavilionul batranei Maharani. Chiar si hrana aceasta trebuiau s-o consume cu schimbul, deoarece coada infometatilor si a celor lipsiti de adapost se lungea in preajma portii celei mari, parand sa nu se mai termine. Gopal Rao trebui sa-si intrerupa chiar de mai multe ori pranzul, spre a servi drept interpret lui Ransome, care nu cunostea decat hindustani si putin gujerati. Mancau intr-o incapere mica si intunecoasa din loggia jobedar-ului, fiindca Ransome nu voise sa-i chinuiasca pe bietii de infometati, aratandu-le mancarea cu orez. Orice s-ar fi intamplat, el si Gopal Rao trebuiau sa manance, asa cum erau datori sa faca si Miss MacDaid, si Maiorul, si Maharani, si Rasid, si colonelul Ranjit Singh, si sotii Smiley, fiindca fara hrana n-ar fi fost in stare sa poarte pe umeri povara refacerii acestei lumi devastate.

Sirul de refugiati se perinda fara intrerupere prin fata mesei. Ransome avea impresia ca sirul nu avea sa se mai termine niciodata. Printre acestia se aflau kazhis si kolas nagas si modhs, mochis si pomlas, dhohias si vasawas naikas si chiar trei nomazi bhils sireti, atrasi de speranta ca ar putea sa obtina gratuit orez. Gopal Rao cerea fiecaruia sa-si spuna numele si casta; Ransome ii trecea intr-un mic registru, dar de ce facea acest lucru n-ar fi putut sa spuna. Singura explicatie ar fi fost ca aceasta operatie parea sa aduca putina ordine in ingrozitorul haos, dar mai presus de toate procura o mare satisfactie doctorului Mukda, arhivarul, un pasionat al statisticilor. Totodata afla lucruri necunoscute lui pana atunci, detalii aparent neinsemnate din viata acestor oameni, care se inmulteau ca viermii - deosebirile de caste, cu indescriptibila lor varietate de caste si subcaste izvorate din bizarele credinte religioase, incepand cu hinduismul degenerat si terminand cu practicile vrajitoresti ale populatiei bhil. Pe masura ce ziua se apropia de sfarsit, putea sa-si dea seama de complicatiile de necrezut ale problemelor care asteptau a fi dezlegate - desi parea imposibil un asemenea tur de forta - de catre oameni ca batranul Maharajah, Maiorul Safka si Miss MacDaid, care se luptau spre a aduce lumina acestor oameni.

Mai toti erau bolnavi, rahitici, indobitociti, desperati, si in acelasi timp cufundati intr-un fel de resemnare muta. In vreme ce-l asculta pe Gopal Rao vorbind cu ei, Ransome ajunse treptat la concluzia ca acestia nu veneau aici, la poarta cea mare, fiindca sperau sa gaseasca o usurare a nevoilor lor, ci datorita faptului ca aceasta impunatoare arcada sarazina personifica pentru ei insasi autoritatea Maharajahului. Vestea ca bunul lor parinte trimisese oameni la poarta cea mare spre a le purta de grija, ii facuse sa vina buluc din toate cartierele orasului devastat si chiar satele invecinate, asemenea unor copii infricosati. Toti acestia nu prea stiau ce voiau, in afara de faptul ca cereau in gura mare hrana. Putini dintre ei aflasera ca batranul Maharajah murise.

Pe masura ce orele se scurgeau intr-o ambianta sufocanta de baie cu aburi, Ransome se simtea atat de fascinat, incat il apucase dupa-amiaza uitand adeseori de Edwina, de Maior, de Miss MacDaid si chiar de Fern. De cinci ani de cand traia in Ranchipur, oamenii acestia nu existasera pentru el, si chiar daca fusese uneori constient de prezenta lor, nu-i aparusera decat ca niste siluete stranii, care se dadeau la o parte cand trecea cu masina si se uitau la el prin perdelele norilor de praf, in vreme ce in ochii lor negri, aprinsi, nu exprimau decat o foame nestinsa si privatiuni cumplite. Ranchipurul pe care-l cunoscuse el - palatul, grupul lui Mr. Bannerjee si grupul restrans de luptatori care-si dedicasera viata renasterii Indiei - era extrem de mic si de limitat. Treptat, incepuse sa desluseasca sub pojghita aceasta subtire mizeria care domnea in straturi alcatuite din ignoranta, foame si superstitii. Nenorocitii care treceau prin fata micii mese, unul cate unul, certandu-se, injurandu-se, manati de aceeasi graba si spaima, deveneau in sfarsit pentru el niste fiinte omenesti.

In preajma lui, Gopal Rao, tanarul mahratt, isi continua lucrul cu toata eficienta, in vreme ce o expresie de dispret se citea in ochii lui negri si pe buzele-i pline si rosii. Gopal Rao era un razboinic. Acum un secol ar fi condus o ceata de calareti mahratta peste sesurile golase, spre a jefui bogatiile din celelalte parti ale Indiei.

"Trebuie sa-mi perfectionez dialectul gujerati, sa invat mahratta si, daca se poate, alte doua sau trei limbi", gandi Ransome. Dar ce insemnatate aveau doua, trei, cinci sau chiar zece limbi in colcaiala de furnicar a complexei Indii. Pana si istetul Gopal Rao, care stapanea vreo sase limbi, se poticnea uneori in cate un dialect obscur. Creaturile acestea nenorocite aveau nevoie de lumina si de una sau maximum doua limbi comune. Ransome isi aminti de baietii si fetele educati de sotii Smiley si de transformarea lor - ochii le devenisera mai stralucitori, trupurile mai viguroase si mai drepte. Acestia aveau sa vada lumea in alta lumina. Dar ce reprezentau eforturile sustinute ale sotilor Smiley si ale Maiorului Safka, ale lui Miss MacDaid si ale lui Rasid, precum si ale batranului si istovitului Maharajah, care murise acum in urma? Fata de imensa intindere a Indiei era mai putin decat o pietricica aruncata in valurile marii.

Deodata intelese un lucru la care nu se gandise pana acum, dar care, in subconstientul, in sufletul sau, fusese intotdeauna prezent, si anume convingerea calma ca va ramane sa traiasca in India, ca il captiva Orientul, asa cum o captivase si pe Miss MacDaid inca din copilaria ei. Europa ii parea ceva indepartat, pe jumatate mort, sau in orice caz agonisind lent. Nu va mai revedea Europa in veci. Gandul acesta nu-i trezi nicio umbra de regret.

Cu gesturi de automat, continua sa inscrie in micul lui registru un lung sir de nume al unor oameni din casta de jos, notate insa fonetic, fiindca habar n-avea cum ar fi trebuit sa fie asternute in scris respectandu-se ortografia europeana. Din cand in cand, Gopal Rao isi intorcea ochii negri, patrunzatori, spre el, si ii cerea in englezeste cate o lamurire. Maine, Ransome avea de gand sa renunte la activitatea aceasta in favoarea tanarului mahratt si sa gaseasca o ocupatie in care sa fie mai util. De maine indemanaticul Gopal Rao va sti sa se descurce si singur. Situatia se va agrava in curand, oamenii famelici se vor inmulti, fiindca nu vor putea fi aduse provizii daca drumul din munti nu va fi reparat, spre a ingadui autocamioanelor sa treaca O suta de care cu boi si o ceata de elefanți plecasera dupa hrana. Dar mersul lor era incet si pana la inapoierea acestora sute de oameni riscau sa moara de foame sau sa piara secerati de holera.

Incetul cu incetul deveni constient ca trupul sau flexibil, care rezistase la cheltuieli de energie, incepea sa se resimta dupa nenorocirile si incercarile din ultimele trei zile, dupa lipsa de hrana si de somn, dupa spaimele si incordarea aceasta continua. Il durea capul, gura ii era uscata, si ii venea sa se intinda pe pamant, in loggia jobedar-ului, sa se culce, sa doarma si sa nu se mai trezeasca. Nu-si inchipuise vreodata ca poate exista o asemenea oboseala, care sa-l patrunda pana in maduva oaselor.

"Poate ca am holera, tifos sau ciuma, cugeta el posomorat. Poate ca am sa mor." Dar n-ar fi vrut sa piara, si perspectiva mortii il facu sa se gandeasca iarasi la Fern. Acum, in starea de istovire in care se afla, exaltarea se spulberase, lasand locul unei rusini amare fata de ceea ce se intamplase. Ce va face cu Fern? Cu ce drept ii schimba mersul vietii? Daca va avea un copil? Niciunul din ei nu se gandise la asta.

- Pomlasii, zise Gopal Rao, fauresc maturi si cosuri.

Prin usa deschisa Ransome zari un grup ciudat de oameni trecand pe sub arcada cea mare cu frumoasa ei lanterna de arama cizelata - Smiley Fern Edwina si Miss Hodge. Toti aratau murdari si jerpeliti, ca ultimii insi din casta de jos care asteptau la rand. Vesmintele lor fine, bijuteriile, fundalul educatiei lor, superioritatea - unde erau toate acestea acum? Dar prestigiul? Prestigiul insa izvora din inima si nu putea fi impus. Mr. Smiley il dobandise gratie operei sale de binefacere. Poate ca si Miss Hodge avea un oarecare prestigiu. Dar Fern si Edwina? Edwina avea privirile ratacite si parea epuizata.

Apoi observa ceva extrem de ciudat - Edwina o tinea de mana pe miss Hodge ca si cand ar fi avut de-a face cu un copil. Edwina si Miss Hodge! Era de necrezut.

Ransome se ridica si se indrepta spre ele si ii spuse lui Gopal Rao:

- Continua fara mine. Am sa ma ocup eu de acestia.

Tanarul mahratta ii arunca o privire scurta. Durase mai putin de o secunda, dar in ochii lui negri citise o expresie ciudata de ostilitate, ca si cand acesta ar fi spus: "Da, sunt europeni de-ai tai. Nu concepi sa stea la coada ca ceilalti."

Privirea aceasta il ului pe Ransome. Pe Gopal Rao il socotise prieten, asa cum ii socotea de altfel pe toti indienii. Ar fi vrut sa-i spuna: "Nu este ce iți inchipui, crede-ma nu este." Dar nu avu timp. Printre oamenii aliniati in rand se iscase iarasi mare zarva, dar acum se afla acolo un politist mahratta care facea ordine. Umbla in sus si in jos de-a lungul cozii si latra dand ordine ca un agresiv fox-terrier. Asta era treaba care-i placea cel mai mult.

Mr. Smiley ii explica lui Ransome ca erau in drum spre spital si ca trecusera pe la poarta cea mare spre a-i aduce vesti. Asteptau, totodata, sa afle si de la el unele noutati.

- Nu trebuia sa veniti, se adresa Ransome lui Fern si Edwinei. Ar fi trebuit sa ramaneti la Misiune.

- Vrem sa capatam de lucru, zise Fern. Acolo noi nu avem nimic de facut.

Il surprinse faptul ca fata folosea cuvantul "noi", deoarece intre ea si Edwina existase o dusmanie instinctiva. Nu facu insa niciun comentariu asupra acestei chestiuni. Se margini sa spuna:

- Aici nu-i de voi. Ati fi fost in mai multa siguranta la Misiune.

Deodata se gandi cu teama la reactia Maiorului si a lui Miss MacDaid. S-ar putea ca Maiorul sa nu aiba nimic impotriva prezentei lor la spital, dar Miss MacDaid nici nu va voi sa auda de Edwina. Citise acest lucru in ochii infirmierei-sefe in noaptea petrecerii din casa lui Mr. Bannerjee.

Se uita la Edwina. Aceasta o tinea inca de mana pe Miss Hodge si raspunse la privirea lui cu o expresie de sfidare. Era pentru prima oara ca deslusea asa ceva in ochii ei si aceasta il facu sa tresara. Se gandi ca si Miss Hodge: S-a intamplat ceva cu ea . Dar privirea ei nu-i altera banuiala ca Edwina se ducea la spital numai spre a-l intalni pe Maior.

- Aveti vreo veste de la Miss Dirks? se adresa el lui Miss Hodge.

Batrana domnisoara se margini sa-l priveasca absenta cateva clipe, apoi intoarse capul si se uita idolatra la Edwina

- Cred ca s-a ratacit, zise Mr. Smiley. Se indrepta spre scoala tocmai cand nivelul apelor a inceput sa creasca a doua oara.

Edwina o arata pe Miss Hodge cu o inclinare a capului Si se adresa in soapta lui Ransome.

- S-a ticnit rau.

Va sa zica asta era. Miss Dirks plecase cu buna stiinta spre a infrunta potopul dorind sa moara si stiind ca Miss Hodge se va tacani. Acum el ramasese cu Miss Hodge pe cap.

- Vrei sa-i porti putin de grija, se adresa el Edwinei, pana voi gasi timp sa ma ocup de ea?

- Nu-mi ramanea altceva de facut, zise Edwina. Nu vrea sa se mai desparta de mine.

Inainte de a pleca cu intregul ei grup, Edwina ii spuse ca ar prefera ca Heston sa fie incinerat.

Cand isi luara ramas bun, Fern prinse mana lui Ransome si o stranse, fara sa-i vorbeasca. Vizita aceasta ciudata, lipsita de sens nu adusese nimic pozitiv. Ar fi putut tot atat de bine sa nu treaca pe la el. Cateva clipe ramase in usa si se uita dupa jigaritul grup. Cand se intoarse spre a intra in logie, vazu un elefant facandu-si loc printre daramaturile care acopereau drumul Scolii de ingineri. Era animalul favorit al decedatului Maharajah. Transporta un howdah indoliat in care statea batrana Maharani, leganata in ritmul miscarilor elefantului. Se inapoia dupa o inspectie in orasul ruinat.

Deodata Ransome simti nevoia imperioasa de a bea un pahar de alcool. O dusca zdravana de brandy l-ar fi intarit, ar fi izgonit oboseala si i-ar fi limpezit capul. Dar in logie nu se gasea picatura de brandy. Si probabil ca in intreg Ranchipurul nu mai exista asa ceva, exceptandu-se propria lui casa. N-ar fi fost insa exclus ca si sticlele acelea sa se fi spart.

Cand Maiorul Safka si Miss MacDaid parasisera casa lui Mr. Bannerjee, se luptasera cu apele dezlantuite spre a ajunge la podul hipodromului. Cu o mana Maiorul tinea o lanterna de furtuna, iar cu cealalta o sprijinea ferm pe Miss MacDaid. In apropiere de pod curentul deveni atat de puternic, incat fu nevoit sa dea drumul mainii ei spre a se putea agata amandoi de parapetul podului. Vuietul apelor si corul de vaiete care se ridicau dinspre orasul lovit de dezastru erau atat de puternice, incat Maiorul si infirmiera-sefa trebuiau sa strige unul la altul pentru a se face auziti. Pas cu pas strabatura podul, trecand de statuia Reginei Victoria spre templul lui iva, dar cand ajunsera pe celalalt mal, Maiorul calca intr-o gaura sapata in drum, isi pierdu echilibrul si, facand un salt inainte, cazu in apa. Lanterna de vant se stinse, iar Miss MacDaid ramase in picioare, singura in puhoiul repede care-i veni pana la brau.

- Maiorule! striga ea. Maiorule! Unde esti?

Nu-i raspunsera decat urletul apelor si vaietele indepartate. Striga din nou, dar in zadar. Era ca si cand Maiorul s-ar fi prabusit de pe marginea pamantului intr-un hau fara sfarsit, cufundat in bezna si batut de ploaia torentiala.

Cateva clipe Miss MacDaid se simti atat de inspaimantata, incat ii veni sa verse, dar isi recapata brusc calmul, stapanirea de sine si limpezimea cugetului. Agatata de balustrada podului, gandi la rece: A disparut! E mort! Dupa o secunda reflecta: De ce nu m-as duce si eu dupa el? Ceea ce nu facuse posibil in viata va fi posibil dupa moarte. Era batrana si foarte istovita. O istovisera nu atat eforturile facute in timpul primejdioasei traversari a podului cat indelungatii ani de munca, crizele de malarie si mai ales desperarea care o cuprinsese in timpul cutremurului, cand isi daduse seama ca toata munca ei fusese nimicita de un singur spasm al naturii. Stand dreapta, cu ochii inchisi si cu apa invartejindu-se in jurul ei, cugeta "De ce nu m-as duce dupa el? De ce sa nu ma bucur si eu in sfarsit de odihna si de pace? In fata mortii isi dadu seama de o multime de lucruri pe care pana atunci nu avusese timp sa le ia in consideratie, si anume ca era obosita si prea batrana spre a mai relua lupta dusa in cei douazeci si cinci de ani din urma. Mai presus de toate stia ca in ultima vreme muncise zi si noapte fara sa se menajeze. Manata nu de visul incoltit in sufletul ei in ziua in care Maharajahul venise dupa ea la Bombay, ci de dorinta de a se afla in preajma Maiorului, de a-i vedea chipul infrumusetat de zambetul care-i inflorea in ochi, apoi parea sa-i cuprinda intreaga fiinta, intregul corp, umerii lati mainile fine, picioarele drepte si lungi. Pentru el continuase lupta, pentru el facuse eforturi supraomenesti, iși uzase corpul slab si adaugase noi riduri pe chipul obosit. Iar acum tot ceea ce realizase ea fusese maturat de ape, iar Maiorul murise. "De ce sa nu mor si eu? De ce sa nu cunosc odata pacea eterna

Totul se intamplase repede, in mai putin de o secunda. Daca ar fi fost o sentimentala, ar fi dat drumul balustradei si ar fi lasat curentul apei sa o duca si pe ea. Dar Miss MacDaid era plamadita din alt aluat. Stiuse intotdeauna ca este urata, dar puternica, mai stiuse ca, desi iubirea ei pentru Maior era sublima si sincera, exhibarea acesteia o punea intr-o lumina ridicola. Iar acum, dupa ce prima tentatie trecuse, isi dadu perfect de bine seama ca o moarte usoara (moartea prin inec este usoara) nu era scrisa in destinul ei. Ea trebuia sa munceasca vesnic, fara incetare. Apoi ii veni in minte cam cum ar arata orasul dupa ce apele se vor retrage, iar in locul lor se vor instala mizeria, bolile si moartea. Dupa disparitia Maiorului nu va mai ramane decat ea spre a feri poporul din Ranchipur de cruzimile aceleia ce se numeste India. Miss MacDaid se socotea mai puternica decat Maiorul insusi. Cunostea toate capcanele pentru ca participase la acest joc toata viata ei.

Dupa catva timp se desprinse de balustrada si luptandu-se cu apele reusi sa ajunga in strada care ducea la spital. Cand se indeparta de pod, curentul raului scazu in intensitate, dar chiar asa o tari pana in dreptul zidului inconjurator de piatra al Gradinii zoologice. Isi continua drumul luptandu-se centimetru cu centimetru, constienta ca apa se ridica iarasi si ca ea trebuia sa se grabeasca. Acum nu mai avea timp sa se gandeasca la Maior. La un moment dat simti ca pamantul i se ridica sub talpi si ca apa devine din ce in ce mai lenesa. Cunostea fiecare centimetru de drum fiecare copac, fiecare piatra. Prin bezna si prin ploaie se calauzi din reper in reper pana ce din intuneric ii aparu in fata masa opaca a spitalului - cea mai mare parte din el inca in picioare.

- Iți multumesc, Doamne! rosti ea cu voce tare.

Urca treptele si patrunse in holul atat de familiar. Acolo se lasa pe un scaun. Apa ii ajungea pana la glezne. Cand isi reveni o striga pe Mrs. Gupta si curand dupa aceea aparu in capatul de sus al scarii interioare lumina slaba a unei lumanari, apoi ii auzi vocea.

Asistenta cobori grabita treptele si cand ajunse in hol ii spuse lui Miss MacDaid ca spitalul scapase de distrugere printr-o adevarata minune. Cea mai mare parte din cladire statea inca in picioare, dar ramasesera fara lumina electrica. Pacientii fusesera transportati la etaj. Una dintre femei era pe punctul de a naste.

- Unde este Maiorul? intreba Mrs. Gupta.

Miss MacDaid fu ispitita sa-i spuna: "Se lupta cu apele. Va intarzia putin." Era insa prea onesta, asa ca declara adevarul.

- A disparut pe podul hipodromului. A murit. Adauga apoi repede: Unde ati instalat-o pe femeia aceea?

Nu mai avea timp nici sa se gandeasca la Maior. Se inhamase iarasi la munca si stia ca aceasta avea s-o mai linisteasca. Desi era istovita, se ridica repede si o urma pe Mrs. Gupta in susul scarii cu trepte putin inalte.

Nasterea era grea si de data aceasta Maiorul nu se afla acolo spre a se face apel la cunostintele si indemanarea lui. Asistata de Mrs. Gupta, Miss MacDaid se trudi pana ce luminile cenusii ale zorilor aparura asupra orasului, reusind sa aduca pruncul pe lume. Dar indata dupa aceea mama avu hemoragie, asa ca lupta, in loc sa se fi terminat, fu reluata si mai aprig. Pe deasupra mai erau si ceilalti pacienti - peste cincizeci - care cereau apa, hrana, bandaje si mai presus de orice prezenta lui Miss MacDaid sau a vreuneia dintre infirmierele capabile sa-i linisteasca, eliberandu-i de spaime. Indeobste o chemau pe Miss MacDaid fiindca era destul s-o vada ca sa se calmeze. S-ar fi zis ca nu aveau incredere in oamenii de aceeasi rasa cu ei. Aparitia catorva tinere infirmiere si chiar a lui Mrs. Gupta nu-i linistise si nu pusese capat vaietelor. Asa ca Miss MacDaid fu nevoita sa intrerupa in doua randuri ingrijirile acordate lauzei care pierdea sange si sa treaca prin saloane spre a se arata si a-si calma pacientii innebuniti de groaza.

In vreme ce trecea prin salile mari, o tacere adanca se lasa in jurul ei, de parca nimbul de lumina facut de flacaruia lumanarii ar fi avut proprietati magice. Bolnavii din paturile lor calde, cu asternuturi ravasite, o urmareau amutiti cu ochii lor mari si negri. Unii suspinau usor sau vorbeau in soapta, dar dupa plecarea ei si dupa disparitia nimbului lumanarii spaimele si jelaniile incepeau iarasi.

Acum, in vreme ce umbla printre ei, se simtea profund miscata de increderea pe care i-o aratau oamenii si totodata o coplesea rusinea, o rusine cumplita, la gandul ca intr-un moment de slabiciune, pe pod, fusese ispitita sa-i abandoneze spre a se bucura si ea de odihna vesnica si de o neintrerupta pace. Si amintirea Maiorului o facea sa se rusineze. Era infricosata ca nu cumva spiritul acestuia, sau orice ar fi ramas din el, sa-i fi cunoscut slabiciunea si s-o fi socotit nedemna. O asemenea slabiciune ar fi depasit intelegerea lui. Orice s-ar intampla, de acum inainte va trudi pana la ultimul strop de energie, pana in pragul mormantului.

Cand se inapoie, hemoragia incetase in sfarsit, dar femeia deja anemiata de lipsa de hrana, capatase o paloare de stafie. Miss MacDaid isi dadu de indata seama ca pacienta ei abia daca mai pastra o scanteie de viata. Trimise pe Mrs. Gupta dupa un pahar cu brandy si dupa o seringa, apoi se aseza pe pat si, luand mana umeda si rece intr-a ei, incepu s-o frictioneze. Femeia tremura atat de tare, incat patul vibra scartaind.

In vreme ce tinea strans biata mana subtire, incepu sa vorbeasca rar, cu voce joasa lauzei, folosind dialectul gujerati cu multa grija, astfel incat femeia care cunostea numai limbajul castei ei sa fie in stare s-o inteleaga. Asa se lupta Miss MacDaid ori de cate ori pacientii ei erau osanditi sa moara de holera sau de ciuma, dar acum o mana o forta aparte, launtrica. Femeia aceasta trebuia sa traiasca. Vointa si vitalitatea lui Miss MacDaid vor invinge apatia lauzei, o vor face sa renunte la dorinta ei de a muri. Infirmiera-sefa voia s-o scape de la moarte spre a-si rascumpara momentul de slabiciune incercat pe pod, la picioarele statuii batranei regine. Daca va reusi sa readuca la viata aceasta femeie aproape moarta, insemna ca nu va mai fi cazul sa se simta coplesita de rusine.

Plecandu-se asupra femeii rosti in gujerati:

- Ai un baiat minunat, frumos ca luna, puternic ca si panterele ce bantuie muntii de dincolo de varful Abana, iute ca leoparzii si istet ca elefantul cel mare al Maharajahului. Nu uita bucuria pe care ai s-o faci barbatului tau daruindu-i un fiu atat de minunat. Dupa ce perioada de purificare se va termina, va aseza ghirlande pe umerii tai si iți va impodobi parul negru cu florile rosii ale cotonierului matasos. Si printre toti acei gandhies din neamul tau vei fi cea mai onorata si mai onorabila dintre sotii. Haide, deschide ochii tai negri si uita-te la fiul tau care-ti va aduce cinstiri, glorie si bogatii.

Nu avea importanta ca pruncul era numai pielea si osul si mai urat decat cea mai urata maimuta sacra, ori ca barbatul ei avea sa fie gelos si s-o rupa in batai peste o luna sau doua. N-avea nicio importanta faptul ca praznicul se va reduce la putin orez cu sofran si la cateva prajituri de orez indulcit, spurcate de muste. Nu avea importanta faptul ca ghirlandele vor fi impletite din muscate ofilite si din iasomie vestejita si ca florile de cotonier matasos vor atarna muiate de caldura. Nu avea importanta nici faptul ca acest copil, numai pielea si osul, odata ajuns la maturitate, o va sili - cum era obiceiul - sa isi rada capul de femeie vaduva, sa si-l acopere cu cenusa si sa trudeasca din greu, ca o sclava, pentru propria lui sotie. Lauza trebuia sa traiasca. Pentru aceasta renuntase Miss MacDaid la toate bucuriile, placerile si suferintele incercate de celelalte femei. Pentru aceasta se inapoiase in Orientul imens, viermuitor. Femeia trebuia sa traiasca!

- Stii ce insemneaza sa ai un baiat frumos? rosti ea. Sa vezi ca toti cei din neamul tau se inchina pana la pamant cand treci pe strada, si ca tatal barbatului tau iți va aduce toate onorurile. Tobele vor canta si intregul sat va dantui si se va veseli.

Se pleca din ce in ce mai mult asupra femeii in agonie, straduindu-se sa o readuca la viata, sa-i infuzeze in corpul uscat, subnutrit, ceva din acea teribila vitalitate cu care biruise caldura si intrigile, prapadul si bolile.

La un moment dat femeia deschise incet ochii imensi, bagati in fundul capului si se uita la Miss MacDaid parca de la o mare distanta. Buzele ei se miscara putin, iar Miss MacDaid stiu ca femeia incerca sa surada, ca suradea poate pentru prima data intr-o viata in care avusese parte numai de mizerie si de foame. Apoi buzele obosite ale femeii se miscara si desi niciun murmur nu scapa printre ele Miss MacDaid isi dadu seama ca ea rostea in uratul ei dialect cuvantul magic: Fiul meu! Incetisor, ii elibera mana si apropie copilul de sanii cazuti si galbejiti ai femeii. Ochii acesteia se inchisera iarasi obositi, dar pe buzele ei vinete continua sa pluteasca umbra unui suras. Miss MacDaid isi zise triumfatoare: Am castigat Acum se va lupta ca sa traiasca

Cand se intoarse spre a lua din mana lui Mrs. Gupta seringa si paharul cu brandy, constata ca nu aceasta se afla in preajma ei ci insusi Maiorul cu desavarsire gol. O simpla panza ii acoperea soldurile, iar capul ii era bandajat grosolan. Statuse acolo multa vreme si o ascultase in vreme ce Miss MacDaid, aplecata asupra femeii din casta de jos, se straduia s-o readuca la viata folosind un limbaj poetic pe intelesul ei. In ochii lui albastri se citea o expresie ciudata, de uimire, ca si cum pentru intaia data ar fi inteles cu adevarat maretia bietei Miss MacDaid.

Ea nu-l vazuse niciodata gol ca acum, si privelistea aceasta o surprinse la inceput, apoi facu sa i se ridice un nod in gat. Pielea neteda a trupului sau, pieptul minunat, frumusetea umerilor musculosi, abdomenul, bratele luceau ca aurul in lumina slaba a lumanarii. Abia acum isi dadu ea seama cat de frumos putea sa arate corpul omenesc, care nu fusese pentru ea pana atunci decat un obiect care trebuie pansat, operat sau adormit. Era o frumusete care depasea tot ceea ce vazuse ea pana atunci. Nu putea fi nimic rau, nici ridicol in a iubi ceva atat de minunat. Dar acum nu mai putea fi vorba de dragoste pentru ca ceea ce vedea nu era un trup adevarat, ci o fantoma, caci Maiorul era mort, luat de puhoiul care-l maturase de pe podul hipodromului.

Nici cand el o atinse, punandu-i usor mana pe umar, nu-i veni sa creada in ceea ce vedea, ci simti ca o cuprinde ameteala si deodata avu senzatia ca ea, Miss MacDaid, calul de povara, este gata sa lesine.

Maiorul incepu sa vorbeasca explicandu-i ceea ce se intamplase si, in vreme ce-l asculta, infirmiera-sefa ajunse treptat la convingerea ca el se afla in viata. Acum, cand ii urmarea cuvintele, incerca pentru prima data in viata ei atat de muncita o incredere mistica in miracolul savarsit.

- Cred ca vartejul m-a impins spre zidul inconjurator al Gradinii zoologice, pana ce m-am trezit in cracana unui copac, spuse el.

Iși bandajase rana de la cap cu propria lui camasa, iar dupa ce prinsese putere, se dezbracase si se avantase spre spital, cand inotand, cand luptandu-se cu apa care-i ajungea pana la piept, facandu-si loc printre serpi, cadavre si daramaturi, pana ce ajunsese in dreptul ruinelor Scolii de muzica, langa marele bazin, si astfel se putuse orienta.

- Am intalnit-o pe Mrs. Gupta in hol si am venit direct aici. Ma temeam sa nu ti se fi intamplat ceva. Stiam ca daca scapasesi cu viata, aveam sa te gasesc aici. Apoi adauga calm: Ar fi bine sa te duci prin saloane. La vederea dumitale bolnavii se vor mai linisti. Am sa ma ocup eu de femeia asta.

- Ar fi bine sa ma lasi sa-ti bandajez capul ca lumea.

- Dupa ce termin aici.

Miss MacDaid trecu iarasi prin saloane, de data aceasta oprindu-se la fiecare pat de unde-i ajungea la ureche un scancet sau un geamat, alinand spaimele, usurand durerile, dar in tot acest timp abia stiind ce face. Avea senzatia ca pluteste pe un ocean de glorie. Da - un ocean de glorie. Se petrecusera doua miracole - miracolul care salvase viata lui si miracolul corpului acela tanar si auriu. Abia acum stia ea ce inseamna adevarata frumusete. Aceasta ii schimbase toate conceptiile. Era un simtamant nebunesc, bizar, o adorare fara dorinte carnale. Maiorul implinea tot ceea ce pierduse ea in viata, compensa propriile ei umiliri si complexe de inferioritate. Faptul ca era batrana nu avea importanta, ea nu se mai simtea ridicola. Acum adora ceva definit; amorul ei vag, absurd, dorintele-i imprecise se transformasera acum in ceva dur, cu contururi bine determinate, ca si cand trupul acela frumos ar fi fost turnat din aur in loc sa fie facut din carne. In vreme ce se apleca asupra paturilor, pe rand, potolind spaimele si suferintele, il vedea pe Maior asa cum ii aparuse in fata ochilor, cand ea se intorsese asteptandu-se s-o vada pe urata si buboasa Mrs. Gupta. Avea viziunea corpului sau gol, lucind in lumina lumanarii, si a ochilor sai albastri de brahman, care se uitau la ea cu o expresie atat de ciudata si de calda. Privirea aceea ii graia tot ceea ce Miss MacDaid tanjea de atata vreme sa auda; ca Maiorul avea incredere in ea. Ca o pretuia, ca in ciuda varstei si a urateniei ei dragostea lor nu avea nimic ridicol. Ca o respecta si o iubea. Inconjurata de acest ocean de glorie, simtea incoltind in sufletul ei o pace adanca, asemenea acelor femei care se intorc de la un amant satisfacute, pacificate, renascute.

Catre sfarsitul dupa-amiezii Maiorul vazu la fereastra de la etaj mica procesiune care venea pe aleea principala, printre dublul sir de plante hibiscus manjite cu noroi - mai intai Fern cu Mr. Smiley, apoi Miss Hodge agatata ca un copil de mana unei femei pe care nu o recunoscu din primul moment. Intreaga lui atentie se concentra asupra siluetei in rochie de stamba, si numai dupa ce se apropie reusi s-o identifice pe lady Heston, pe care, pana atunci, nu o vazuse decat imaculata, alba ca porțelanul si acoperita cu bijuterii. O clipa, sosirea lor la spital il contrarie, fiindca povara acestora avea sa-i sporeasca multiplele complicatii care se acumulau pe masura ce constata ca pacientii, adusi la spital unul cate unul, prezentau noi cazuri de tifos si de holera declarate in oras Bolnavi ori accidentati, cu capete sparte, picioare rupte trupuri sfartecate zaceau peste tot, chiar in hol sau in camera de raze X. Cei mai multi mureau, fiindca nu fusesera tratati la timp. Dar pana isi dadeau sufletul trebuiau totusi ingrijiti. Niciuna din cele patru personaje nu-i putea fi de folos - nici fata aceea prostuta a misionarului american, nici biata Miss Hodge care se ticnise atat de rau, nici rasfatata lady Heston deprinsa numai cu luxul. Poate ca Smiley i-ar fi putut da o mana de ajutor, dar si el avea nenumarate probleme pe cap.

Se gandi totusi ca era mai bine sa-i primeasca personal, decat sa lase aceasta corvoada pe seama infirmierei sale. Pleca de la fereastra, cobori scarile si ii intampina in pragul intrarii principale.

Fu o intalnire ciudata. Fara veste, scundul Smiley intinse bratele spre Maior si il saruta ca si cand ar fi avut de-a face cu un copil pierdut si regasit, tocmai cand se credea ca ar fi murit. Maiorul il stranse la piept luandu-l aproape pe sus. Smiley nu era de loc greu. Safka avu senzatia ca ridicase un nor, atat de straveziu si de slab era misionarul.

- Lady Heston a venit spre a asista la inmormantarea sotului ei, explica Mr. Smiley. Iar Fern s-a gandit ca ar putea fi de folos.

- Si eu pot munci, interveni lady Heston. Sunt foarte rezistenta.

- Si eu, se auzi ca un ecou glasul lui Miss Hodge, care continua sa se tina de mana Edwinei. Sunt tare ca un taur.

O clipa Maiorul arunca o privire patrunzatoare lady-ei Heston. Ochii lor se infruntara. Pe chipul ei plutea o expresie darza, plina de sfidare, care parea sa spuna: "Crezi ca sunt nevolnica. O creatura rasfatata, deprinsa doar cu luxul. Nu este asa. Corpul meu este tot atat de otelit ca si al tau. Iar daca as vrea, as putea sa fiu tot atat de abila ca si tine.

Privirea ei elocventa il uimi atat de mult, incat pastra cateva clipe de tacere. Nu se asteptase ca dintre toti oamenii pe care-i cunoscuse, lady Heston sa fie cea mai increzatoare in fortele ei. Era normal pentru o femeie de seama ei sa isi inchipuie ca este cea mai frumoasa, cea mai luxoasa si cea mai senzuala, cum era si adevarat, dar ca sa afirme ca putea fi in acelasi timp puternica si capabila si indemanatica parea cel putin ciudat Chipul obosit al maiorului capata culoare.

- Ma duc sa o caut pe Miss MacDaid. Cu ea trebuie sa vorbiti. Nu pot sa va ofer scaune, fiindca nu se gaseste asa ceva pe aici. Au fost ridicate, ca sa avem cat mai mult loc pentru pacienti.

Ii lasa sa astepte printre bolnavi, si in cele din urma reusi sa o gaseasca pe Miss MacDaid in salonul rezervat lehuzelor. Infirmiera-sefa dirija doua femei paria care curatau noroiul si incercau sa faca incaperea cat mai locuibila. In vreme ce urmarea activitatea celor doua servitoare, Miss MacDaid il asculta cu atentie. Dar cand auzi despre ce e vorba, se intoarse spre el si-i vorbi cu brutalitate, comportandu-se exact asa cum banuia Maiorul.

- Mai mult au sa ne incurce. Ce stiu ele sa faca? Mai bine trimite-le inapoi, la Misiune.

Si el se gandise la fel in primul moment, dar acum nu mai era atat de sigur ca ar fi fost solutia cea mai buna.

- Toate trei nu sunt bune de nimic, continua Miss MacDaid. Niciuna nu cunoaste dialectul hindustani, cu exceptia lui Miss Hodge, care, dupa disparitia lui Miss Dirks, mai mult ne-ar sta in drum.

Maiorul nu ceda pe tot frontul.

- Sa le punem la incercare. Daca ar putea macar sa spele podelele sau sa care apa prin saloane. Avem o nevoie desperata de ajutoare.

Ea se imbuna putin.

- Poate ca ai dreptate. Vin imediat.

Spuse ceva in gujerati celor doua femei de serviciu, apoi il ajunse din urma si iesira impreuna din sala.

- Englezoaica nu mi-a facut o impresie buna, relua ea. Este una din acele creaturi care degeaba fac umbra pamantului.

Miss MacDaid ii arunca o privire furisa. Chipul Maiorului era insa impenetrabil.

In preajma asfintitului, Ransome si Smiley, care intre timp vizitasera cartierul paria transformat in ruine, venira la spital spre a pofti pe lady Heston sa participe la funeraliile marelui lord Heston. O gasira facand baie unui copil bunya de vreo zece ani, caruia Maiorul ii operase o tumora cu doua zile inainte de inundatie. La aparitia lor ea se uita in sus spre ei si le spuse:

- Mai am putin si termin. Maximum doua minute.

La revederea ei si la auzul vocii sale, Ransome simti o pofta absolut ilogica de a izbucni in ras. Fara sa se mai intoarca spre ei, lady Heston relua:

- Este neaparat necesar sa asist si eu?

- Nu are sa tina mai mult de un minut, replica Mr. Smiley. Doar sa citesc slujba mortilor.

- Foarte bine.

Edwina ridica de pe fruntea baiatului parul negru care-i cadea pe ochi, apoi isi sterse obrazul cu un prosop umed. Se ridica, puse la o parte ligheanul si prosoapele.

- Mergem? rosti ea.

Impreuna trecura pe langa marele bazin si strabatura strazile ruinate ale bazarului, ajungand in parcul vechiului palat de vara transformat intr-o masa de daramaturi. Orasul parea pustiu. Ici si colo oameni scapati din dezastru umblau prin daramaturi, incercand sa scoata din ruinele pravaliilor tot felul de fleacuri, clopotei de argint si stofe care nu apucasera sa fie jefuite de indigenii bhils. Nu se mai vedeau insa bolnavi si muribunzi vaitandu-se in pragul caselor naruite. Din loc in loc, printre ruine, se ridicau limbi de flacari si fum de deasupra marilor ruguri funerare unde zeci de corpuri gramadite laolalta erau incinerate in acelasi timp. In preajma fiecarui rug se afla cate o mica garda alcatuita din soldatii sikhs ai colonelului Ranjit Singh, cu misiunea de a impiedica rudele jeluitoare de a se arunca ele insile in flacari. Era o scena de iad, gandi Ransome, impresionat de mormanele de cadavre, de flacari, de contorsionarile celor care se vaicareau. Aminteau un tablou din Infernul lui Dante. Imputeala care imbacsea atmosfera nu mai provenea de la cadavrele in plina putrefactie, ci de la carnurile arse.

Rasid si Ranjit Singh lucrasera repede. Coreligionarii lui Rasid, musulmanii, provocasera unele tulburari, fiindca socoteau arderea cadavrelor potrivnica credintei lor. Deoarece nu erau multi la numar, batrana Maharani ingaduise ca musulmanii morti sa fie ingropati intr-un teren aproape de Turnul tacerii al populatiei parsee. Turnul insusi era acum negru de vulturii ghiftuiti, care bateau din aripi si isi curatau penel caci populatiei parsee i se acordase dreptul sa execute riturile credintei lor, cu conditia ca lesurile sa fie carate imediat in Turn. Langa ceea ce ramasese din porticul palatului de vara, fusese inaltat pentru lordul Heston un rug alcatuit din barne smulse din ruine. In vreme ce micul grup strabatea aleea, numerosi culii asteptau ca lady Heston sa dea foc gramezii. Deasupra zacea cadavrul, invaluit intr-un giulgiu, ca si celelalte lesuri. Ransome avusese grija de asta, fiindca ramasitele lordului Heston nu ofereau o priveliste placuta. Cand se apropiara de rug Edwina vazu ca lințoliul era improvizat din cearșafurile trandafirii de crêpe-de-Chine care o insoteau in toate calatoriile. O mare monograma brodata "E.H." se vedea limpede la unul din colturi. Edwina reflecta cu amaraciune. "S-ar fi bucurat daca ar fi stiut ca va fi invaluit in cearșafurile trandafirii din patul meu."

De altfel intreaga operatie funebra avea un aer de improvizatie, fiindca asistenta era alcatuita numai din culii care stateau in jur si se uitau la vaduva cu un fel de curiozitate animala. La Londra, gandi Edwina, ar fi avut loc mari funeralii cu un serviciu religios oficiat la Sf. Margareta sau Sf. George, in prezenta tuturor acelora care profitasera de pe urma relatiilor lor cu decedatul in timpul vietii acestuia si toata acea lume ipocrita, mancata de molii, care pretindea ca decedatul lord Heston ramanea chiar dupa moarte un personaj important, onorabil, un stalp al Imperiului Britanic. Ar fi stat in strane, stiind in adancul inimii lor ca raposatul fusese un nebun, un criminal, dar nu ar fi tradat prin niciun semn aceste simtaminte, pentru ca, intr-un fel, fiecare dintre acestia era angajat in acel joc pe care Heston il jucase in timpul vietii cu mai multa siretenie si cu mai mult succes decat ei. Edwina isi dadu brusc seama ca acea gigantica ipocrizie era un adevarat sistem, o contributie majora adusa de lumea anglo-saxona civilizatiei occidentale, o contributie tipic britanica. Toti ar fi pretins ca nu vad viciile, abuzurile, slabiciunile altora, pentru ca propriile lor cusururi sa nu fie descoperite. Atata vreme cat le acceptai jocul puteai sa procedezi dupa bunul plac si sa scapi cu fata curata. Nici Albert nu se sinchisise de cati amanti avusese ea, atata vreme cat societatea nu aflase nimic despre ei. Sub invelisul acesta se aflau straturi de coruptie putreda de care sau habar nu aveai, sau intorceai capul ca sa nu le vezi. Daca nu respectai jocul si ramaneai cinstit, te sfasiau asa cum ii sfasiasera pe Byron si pe Oscar Wilde, pe Shelley si pe Hastings, precum si pe multi altii.

"Iata de ce am scapat cu fata curata atata vreme, gandi ea. In alta parte a lumii n-ar fi fost cu putinta asa ceva."

Aceasta forta se nascuse dintr-un cinism mult mai profund decat ar fi putut sa conceapa sau sa-l nascoceasca lucizii si cinicii francezi. In toate ziarele din Anglia, chiar si in acelea care l-au combatut si l-au urmarit cu ura lor, se vor publica articole elogioase si fantastice necroloage. Gazetele controlate de Heston vor reproduce, in lungi coloane inconjurate cu negru, fotografii si omagii aduse de oameni pe care raposatul ii inselase si ii insultase in tot timpul vietii sale, dar care il urau tot atat de mult ca si Bates. Numai ca niciunul din acestia nu va sti daca lordul murise cu adevarat. Vor aparea mansete despre "Disparitia lordului si al lady-ei Heston. Dezastrul din Ranchipur, etc." Dar toti acestia vor fi macinati de indoieli. Barbatii si femeile care trudisera pentru el nu se vor putea bucura in adancul inimii lor ca lordul murise. Nu puteau decat sa spere ca vestile vor fi confirmate.

O secunda, buzele ei schitara un zambet. Ce biografie a lui Albert as putea sa scriu impreuna cu Bates! reflecta ea. Am venit la slujba aceasta funebra, gandi iarasi, pentru a salva aparentele si a impiedica fatada casniciei noastre sa se naruie. In sinea ei, putin ii pasa ce avea sa se intample cu gramada aceea de carnuri putrede, invaluite in scumpele cearșafuri trandafirii.

Tarana sa se intoarca in tarana. Cand gramada va dispare, oamenii vor aduna cenusa ramasa, o vor pune intr-o cutie metalica de biscuiti Hunter Palmer si o vor trimite fratelui sau, acel personaj sters pe care ea nu primise niciodata ingaduinta sa-l vada, fiindca nu se cuvenea ca eleganta Edwina Heston sa banuiasca macar sordida vulgaritate a originii mic-burgheze a sotului ei.

In vreme ce Mr. Smiley citea slujba, Edwina simti mana lui Ransome cuprinzand-o pe a ei. Era un gest dragut, reflecta ea, un simbol al acelei amare intelegeri care existase intotdeauna intre ei. Incerca sa o asigure de simpatia lui și sa-i insufle curaj, nu fiindca lordul Heston murise si ea ramasese vaduva, (Edwina stia ca Ransome nu-si facea iluzii in aceasta privinta) ci ca un fel de consolare fata de toti anii irositi alaturi de Albert, fata de nebuniile savarsite de ea pana atunci, fata de uscaciunea si ipocrizia vietii ei. Deodata, Edwina iși dadu seama ca Tom renuntase de mult la o astfel de viata, fiindca se scarbise de ea, fiindca refuza sa se mai preteze in continuare la jocul acela plin de ipocrizie. Poate ca ii lipsea taria de caracter, poate ca era neurastenic, cazut la darul betiei, defetist. Oricum ar fi fost nu i se putea reprosa lipsa de onestitate si de previziune. Refuzase pur si simplu sa participe la jocul lor murdar.

Mr. Smiley termina slujba, iar Tom i se adresa Edwinei:.

- Vrei sa aprinzi rugul? Asa se obisnuieste aici. Ruda cea mai apropiata face acest lucru.

- Da, rosti ea, prost dispusa.

Unul dintre culii care asteptasera acest moment dadu lady-ei Heston un exemplar al ziarului Times of India, rasucit intr-un fel de torta, pe care Tom o aprinse cu bricheta lui. Edwina arunca peste rug jurnalul cuprins de flacari. Flacarile acestea sovaira cateva clipe, apoi prinsera sa cuprinda lemnele si sa se intinda lacom spre corpul invaluit in cearșafuri trandafirii din crêpe-de-Chine.

Ea urmari un timp progresele focului, apoi se intoarse spre Tom si intreba ca un copil:

- Acum pot sa plec?

Ii raspunse Mr. Smiley:

- Este cel mai intelept lucru pe care-l puteti face.

Edwina avea o mare simpatie pentru Mr. Smiley. Ii arunca o privire rapida si ii zambi. Omul acesta avea in el ceva simplu, lipsit de complicatii, o siguranta in propriile puteri.

- Unul din baietii mei, zise Mr. Smiley, va avea grija de cenusa.

Asa ca marele lord Heston ramase singur cu culii si cu focul devorator, purificator.

Cand se aflau la jumatatea drumului, traversand bazarul, o intalnira pe Miss Hodge. Venea alergand spre ei, fata ei plinuta fiind ravasita de o spaima copilareasca.

- De ce m-ati parasit? striga. Apuca mana lady-ei Heston si scanci: V-am cautat peste tot.

Ransome o vazu pe Edwina luand-o la brat pe Miss Hodge si spunandu-i cu blandete:

- Nici nu ne-a trecut prin minte sa te parasim. Ne-am gandit ca nu ti-ar place sa mergi cu noi.

Buzele bietei Miss Hodge tremurau de parca ar fi fost gata sa o podideasca plansul. Apoi zambi fericita ca umbla la brat cu prietena ei lady Heston ca si cand ar fi fost doua scolarite.

Cand ajunsera la spital, Ransome si Mr. Smiley se despartira de ele spre a se duce la cortul batranei Maharani. Miss MacDaid le astepta imbufnata, avand sa le incredinteze noi sarcini - imbaierea pacientilor, luarea temperaturii, golirea plostilor.

- V-am pregatit o camera pentru dumneavoastra, Miss Hodge si pentru Fern Simon intr-unul din saloanele rezervate pacientilor, le spuse ea cu asprime. Nu este prea incapator si are numai paturi indiene. Ar fi bine sa le curatati bine inainte de a va culca in ele.

Avionul grabi izbucnirea crizei. Sosi in dimineata urmatoare dinspre Muntele Abana. Aparu brusc, scanteie o clipa in lumina soarelui tocmai deasupra templelor albe care incoronau creasta masivului muntos. Oamenii de pe strazi - culii, maturarese, soldati, politisti, apoi insi infometati, bolnavi, muribunzi - se uitara spre cer urmarindu-i zborul. Cativa incepura sa strige, altii pastrara tacerea, dar in sinea lor fiecare era animat de acelasi gand: "Lumea din afara nu ne-a uitat."

Avionul ajunse repede deasupra orasului ruinat si descrise doua cercuri inainte ca sa aleaga un lan de mei, din preajma Turnului Tacerii al populatiei parsee, drept teren de aterizare. Hurui lasandu-se din ce in ce mai jos, pana ce rotile trenului de aterizare atinsera noroiul roscat si se cufundara adanc. O clipa, impotmolirea rotilor ameninta sa provoace o capotare a avionului, dar acesta isi recastiga echilibrul si se opri in sfarsit, in vreme ce multimea alerga anevoie prin noroi, indreptandu-se spre el. Aviatorul era musulman. Cand iesi din carlinga, intreba in hindustani de lordul si de lady Heston. Le spuse ca fusese trimis de la Delhi spre a-i evacua din Ranchipur.

Un functionar al serviciului de contributii se oferi sa-i dea explicatii. Ceilalti oameni erau niste insi neinsemnați din castele de jos, care habar nu aveau despre niste personaje atat de importante. Slujbasul era un tip marunt, galbejit, vorbaret, plin de el, care stia tot ce se intampla in Ranchipur.

- Marele sahib a murit, zise. Memsahib se afla la spital, dar omul cu care ar trebui sa vorbiti este sahib Ransome.

Il conduse apoi pe aviator spre casa jobedar-ului din preajma portii celei mari.

Din clipa in care Gopal Rao intra surescitat anuntandu-l ca fusese vazut un avion, Ransome stiu de ce venea. poate si dupa vesti, dar cu siguranta pentru a o lua pe Edwina. Se gandise la posibilitatea sosirii unor mesageri calari pe cai, pe elefanti sau adusi in care trase de boi dar niciun moment nu se gandise la un avion. Chiar si acum ideea aceasta ii parea rupta de realitate: era ca si cum o monstruoasa inventie a viitorului desprins dintr-un roman de Wells aparuse brusc in culmile vazduhului, tocmai deasupra cortului batranei regine maharatta. In casa jobedar-ului si in luxosul cort al Maharanei lumea traia ca in secolul al XV-lea, nu ca in al XX-lea, reflecta Ransome. Iar cand cochetul aviator musulman se prezenta in fata lui, spunand ca venise sa o ia pe lady Heston, banui numaidecat ca Edwina nu va accepta sa plece cu avionul Totodata isi aminti de ostilitatea si dispretul nutrit fata de lady Heston de catre Maharani si de dorinta exprimata de aceasta de a o expedia cat mai repede din Ranchipur. Daca batrana doamna dorea acest lucru, Edwinei nu-i ramanea decat sa plece. In calitatea ei de regenta, aceasta detinea puteri absolute. La nevoie ar putea ordona sa fie legata fedeles si carata la bordul avionului. Ransome nu stia de ce ajunsese sa presupuna ca Edwina va prefera sa ramana in Ranchipur, in gaura aceasta pestilentiala. Presupunerea lui era dictata de un al saselea simt, sau era pur si simplu instinctiva. De cand venise de la Misiune, Edwina se instrainase parca de el, se inchisese in ea, ii devenise aproape ostila. Numai in clipa in care mana lui o atinsese pe a ei, in vreme ce stateau langa rugul funebru, simtise ca vibreaza ceva din vechea lor simpatie si intelegere.

In vreme ce-i spuse aviatorului ca va pleca indata spre a o aduce pe lady Heston, o pronuntata cuta i se adanci intre sprancene. Dadu ordin sa i se dea pilotului ceva de mancare si bautura, apoi pleca la spital. Acolo o gasi pe Edwina imbracata in costumul albastru purtat de infirmierele incepatoare si facand ordine in camera pe care o locuia impreuna cu Miss Hodge si cu Fern. Cand o vazu maturand pe sub patul indian, cu somiera impletita grosolan din sfoara groasa, abia se stapani sa nu izbucneasca in ras. Miss Hodge isi facea de lucru pe aproape.

Inchipuindu-și ca un atac bruscat ar avea mai multe sanse de reusita, intra in chestiune.

- A sosit un aeroplan pentru tine. Poti sa pleci imediat si sa iei orice bagaj vrei.

Ea se indrepta de spinare si rezema matura de perete.

- Cine l-a trimis?

- Viceregele, presupun. Un personaj de importanta ta nu este lasat la voia intamplarii.

- Da, s-ar putea sa ai dreptate. Nu stiu insa daca am sa plec.

- Ar fi bine sa nu te mai codesti. Ai fi o neroada daca ai ramane aici.

Miss Hodge incepu sa strige cuprinsa de istericale:

- Sa nu pleci. Sa nu ma lasi singura.

Cand Ransome se uita la batrana doamna, observa ca plange. Ochii ei erau rosii, umflati si arata mai buhaita, mai tacanita si mai hidoasa ca niciodata.

Edwina se intoarse spre ea si ii vorbi cu blandete, ca si cand s-ar fi adresat unui copil:

- Nu. N-am sa te parasesc. Am sa-ti port de grija. Se adresa apoi lui Ransome: imi trebuie putin timp d gandire.

- Ai fi o neroada daca ai ramane, repeta el. Deja arati ca dracu.

- Multumesc. Stiu cum arat. Mi-am vazut fata azi dimineata, in oglinda. De ce vrei sa scapi de mine?

- Ai crea mai multe complicatii decat ar fi cazul.

- Nu te inteleg prea bine. La ce te referi. la el?

- Poate si la altele.

- Nu-l deranjez cu nimic. Abia daca il vad. In halul in care ma aflu numai atragatoare nu m-ar putea gasi.

- Mai sunt si altele.

- Ce anume?

- Maharani vrea sa se descotoroseasca de tine cat mai repede cu putinta.

- De ce?

Ransome zambi usor.

- Nu te place.

- Am remarcat.

- Stie tot ce se intampla. Banuieste probabil si de ce vrei sa ramai.

- Nu are nicio legatura cu asta. in orice caz, nu e faptul determinant.

- Ar putea sa-ti porunceasca sa pleci.

Edwina reflecta cateva clipe asupra acestei chestiuni.

- Iar daca refuz, ma face pachet si ma expediaza, rosti ea. Nu poate sa ma bage la inchisoare.

- Nu sunt atat de sigur. Actualmente dispune de puteri absolute. A urmarit acest lucru de ani de zile. Ii uraste pe europeni. in special pe femeile europene.

Deodata isi dadu seama ca se avantase pe un drum gresit. Fata ei oglindi o expresie de incapatanare, de asprime.

- Cred ca si tu ma socotesti inutila.

- Nu. Socotesc insa ca ai proceda mai intelept daca te-ai inapoia in lumea ta si ti-ai relua viata dinainte. Acolo e locul tau. E prea tarziu ca sa te mai schimbi, chiar daca ai vrea.

- Esti un porc.

- Ai putea sa te molipsesti de holera sau de tifos si sa mori. Bolile astea sunt mai primejdioase pentru europeni.

- Daca raman o fac pentru motive pe care nu le-ai putea intelege.

- Se poate.

Uitasera de Miss Hodge. Batrana domnisoara statea in preajma lor si-i asculta fascinata. Chiar si in nebunia ei era constienta ca nu mai auzise vreodata oameni vorbindu-si atat de brutal, de amar. Nu era una din acele conversatii pe care si le imagina intre cei din inalta societate. Niciuna din eroinele ei nu folosise expresia "porcule". Biata ei fata plina exprima o mare tulburare.

- Nu poti sa pui o vorba buna pentru mine la Maharani?

- As putea.

- Du-te la ea. Pana te inapoiezi, voi lua si eu o hotarare. Daca nu ma mai vrea aici, plec. Puse mana pe bratul lui si adauga: Poarta-te cinstit cu mine, Tom. Nu vreau sa ma inapoiez in Anglia. Mi-e frica sa ma intorc acolo. Vreau sa raman aici.

In ochii ei albastri aparu expresia aceea copilareasca, aproape inocenta, pe care Ransome o deslusise, desi era beat i in noaptea aceea cand participasera la dineul oferit de Mr. Bannerjee.

- Incearca sa te lupti pentru mine, Tom. macar de data aceasta.

Ransome stiu ce ar fi trebuit sa-i raspunda - ca ii cunostea motivele, ca acestea erau ieftine, sentimentale, ca se comporta ca eroina unui roman de duzina, ca avea de gand sa o trimita de indata in lumea aceea crancena, apriga, din care facea parte. Dar mai stia ca nu avea inima si nici dreptul sa-i spuna toate aceste. Se margini sa raspunda cu blandete:

- Am sa incerc. Ti-o jur. Dar e absurd.

- Multumesc, exclama ea si il saruta brusc pe obraz.

Cand el se intoarse, ca sa plece, Miss Hodge isi recapata deodata graiul.

- Spune-i, se adresa ea surescitata Edwinei, spune-i.

- Ce sa-i spun?

- Despre soldatul sikh.

- Ce e cu soldatul sikh? intreba Ransome.

- Nimic, replica Edwina. Am sa-ti spun cand ai sa te intorci. Acum du-te. Sa faci ce mi-ai fagaduit.

- Nu ti-am fagaduit nimic, raspunse Ransome. Sa bagi insa bine la cap un singur lucru. Faptul ca esti vaduva marelui lord Heston nu mai are acum nicio insemnatate, si cu atat mai putina insemnatate are fata de batrana doamna.

O gasi pe Maharani in cort, dar ea nu il primi in incaperea audientelor impodobita cu covoare si tablouri, ci in propria-i camera, unde statea pe podea, singura cu batrana principesa de Bewangar. Maharani arata obosita, cu cearcane mari, negre, sub ochii stralucitori. Nu purta bijuterii, cu exceptia a doua picaturi de diamant la urechi In infatisarea ei se deslusea o darzenie, un fel de implacabilitate pe care nu le observase decat o data sau de doua ori in toti acesti ani de cand o cunoscuse. Erau momente cand isi pierdea cumpatul si devenea pe neasteptate o tigroaica.

Maharani il privi lung, apoi rosti:

- Ei, ce doresti?

- In privinta, lady-ei Heston, Inaltimea-voastra.

Nu era nevoie sa spuna despre avion. Ca de obicei ea afla tot ce se intampla si aceasta foarte repede. Era informata despre avion, stia de unde venea, cine il trimisese, si chiar faptul ca pilotul era musulman si se numea capitanul Yussef Baig.

- A sosit fara nimic, rosti ea cu amaraciune. N-a adus nici hrana, nici bandaje, nici anestezice, nimic, in afara de doua scaune goale pentru englezul acela si pentru sotia lui.

- Se va inapoia cu toate aceste lucruri, Inaltimea-voastra. Maiorul si Miss MacDaid fac o lista pentru pilot.

- Ce este cu lady Heston?

- Nu vrea sa plece. Doreste sa ramana aici.

Ochii ei negri se ingustara putin, asa ca parura sa se concentreze in doua puncte de foc.

- De ce nu vrea sa plece?

Ransome ridica din umeri. Un zambet usor se asternu pe fata ei frumoasa, dar obosita si atat de batrana. In clipa aceea el ghici ca Maharani stia totul chiar si felul cum Edwina se uitase la Maior in noaptea receptiei de la Mr. Bannerjee. Poate ca remarcase acest lucru inca din prima noapte, in timpul dineului de gala de la palat. Atat de putine ii scapau ei.

- Va sa zica asta e? rosti ea.

- Nu cred ca este singurul motiv.

Ințelese ca sansele lui sporeau. Zambetul si acea scanteiere de umor atat de omenesc erau elocvente. Stia ca mai presus de toate Maharani era profund umana.

- Nu vreau sa ramana aici, zise ea. Nu este decat o. Ezita o clipa si adauga: "o tarfa".

Ransome nu nega acest lucru. Cunoscand ceea ce stia Maharani, era inutil sa incerce a-i schimba convingerea.

- Acum lucreaza la spital, explica el. E foarte necesara.

- Ce fel de lucru?

- Cele mai grele si mai murdare munci.

Umbra aceea usoara de umor si intelegere aparu iarasi in ochii ei.

- Presupun ca Miss MacDaid a avut grija de asta. Oricare din fetele de la liceu ar fi putut fi tot atat de utila.

Ransome observa ca Maharani nu avea de gand sa cedeze. Dar expresia ochilor ei negri se indulci putin. Si lui Ransome ii veni o inspiratie. Stia ca Maharani luptase pentru a educa femeile Indiei, pentru a le elibera, pentru a le ridica din tarana. Daca ar putea sa o faca a vedea in Edwina o colaboratoare, o simpatizanta a acestei miscari.

- Munceste ca un barbat, spuse, apoi adauga brusc: Isi ura sotul. S-a bucurat de moartea lui. A trecut prin multe de la venirea ei aici.

Ințelese ca Maharani ii cantarea argumentele, dar ca nu voia sa lase a i se citi gandurile.

- De ce vrei sa ramana? intreba.

"Stie si asta", reflecta el, apoi adauga cu glas tare:

- Nu am niciun interes sa ramana. Am facut tot ce am putut spre a o convinge sa plece.

- Atunci de ce imi ceri sa cedez?

Ransome stiu ca intrebarea era pusa astfel incat sa-l incurce. O clipa pastra tacerea, apoi relua:

- Este o poveste lunga, Inaltimea-voastra. Legatura noastra a inceput de multa vreme. Acum nu mai este nimic intre noi. decat, cel mult, o veche prietenie. Cred ca din cauza aceasta am insistat. Si datorita poate si faptului ca lady Heston este o femeie cu mult caracter.

- Caracter! pufni batrana doamna.

Ransome nu se lasa intimidat.

- Da, Inaltimea-voastra. Caracter. Uneori l-a folosit intr-un mod gresit, dar caracterul a ramas acelasi.

Batranei Maharani nu-i displacura vorbele lui. Ransome avu premonitiunea ca printr-un fel de miracol va reusi sa o faca pe Edwina simpatica in ochii interlocutoarei.

- Ce parere are Maiorul? intreba ea.

- Nu stiu. Nu l-am vazut decat o clipa. Am vorbit despre lista medicamentelor de care are nevoie.

Ganditoare, Maharani isi muta privirile aiurea.

- Intreaba-l pe Maior, zise. Daca este de acord, o autorizez sa ramana. Dar nu-mi asum nicio raspundere asupra a ceea ce i s-ar putea intampla. Am sa-i scriu Viceregelui o scrisoare in acest sens - ca nu am putut-o sili sa plece.

- Atunci pot conta pe ingaduinta Inaltimii-voastre

- Ce ti-am spus pana acum?

- Multumesc, Inaltimea-voastra.

Se inclina si dadu sa plece, dar ea il opri.

- Vreau sa-ti multumesc, Ransome, pentru tot ce faci. Rasid si colonelul Singh mi-au spus ca ai lucrat toata noaptea. Cand mai apuci sa dormi?

- Am dormit destul acum doua zile.

- Aranjeaza chestiunea aceasta, apoi du-te si te culca. Avem nevoie de dumneata. Pari foarte obosit.

- Va multumesc, Inaltimea-voastra.

- Spune-i Maiorului ca i-l trimit pe Bauer. Este infirmier, asa ca ii va fi de folos.

- Foarte bine, Inaltimea-voastra.

Ransome facu o plecaciune indiana, apropiindu-si varfurile degetelor de la ambele maini, apoi se retrase, surescitat - in ciuda oboselii sale - deoarece castigase pe jumatate batalia. In anticamera trecu pe langa rusoaica. O saluta.

- Bon jour rosti el.

Nu o cunoscuse personal, dar formalismul in aceste momente ii parea lipsit de sens. Maria Lisinskaia era agitata. Ea ii zambi vag, aruncandu-i o privire patrunzatoare cu ochi-i verzi ca de pisica. Trecu pe langa el, apoi intra in camera batranei Maharani.

Rusoaica era suparata si dezamagita fiindca nu putuse asculta convorbirea dintre Ransome si Inalțimea-sa. Acum va trebui s-o descoasa pe Maharani, sa-i scoata cuvintele cu clestele, sa-i puna intrebari subtile si sa faca aluzii fine, toate acestea cu multa greutate si prudenta, fiindca batrana era mai sireata decat o vulpe si ii descoperea usor intentiile. Poate ca va face in asa fel incat sa nu-i spuna nimic.

Pentru Maria Lisinskaia intreaga lume se daduse peste cap din clipa in care il vazuse pe batranul Maharajah murind in bratele lui Harry. De atunci nu-l mai zarise pe infirmier decat o data si numai pentru o clipa. Acum nu mai putea sa-l pofteasca in camera, desi erau momente cand dorintele ei deveneau atat de aprige incat i se incingea tot trupul, o cuprindea ameteala si orice zgomot, orice miros, ii incrancena nervii. O exasperau si ropotul ploii pe acoperisul triplu al cortului, si duhoarea aceea oribila a mortii care plutea deasupra parcului, adusa de vant dinspre oras, si tipetele sacalilor si ale hienelor, si vaietele indepartate care continuau zi si noapte. Toate aceste zgomote ii starneau si mai mult dorintele.

Niciodata nu mai suferise in asa hal. Nici in Rusia inainte de fuga, nici in timpul ratacirilor ei prin Germania, cand se vindea oricui pentru putina hrana si pentru cate o biata hanta cu care sa-si acopere corpul. De vina, isi spunea ea, era tara aceasta blestemata, climatul infernal, lumea aceasta smintita, voluptoasa, cruda, cu lingamuri expuse pretutindeni, in temple, in casele taranilor, pe margine de drum. Oriunde te-ai fi intors, vedeai in fata ochilor numai acel lingam, simbol al creatiei, al voluptatii, al dorintelor, al placerilor stranii. Nu intalneai decat pe iva si pe Kali, zeita mortii.

Cand dadu la o parte perdelele si se infatisa lui Maharani, aceasta o privi, apoi rosti scurt:

- Ce vesti?

- Niciuna.

Batrana doamna deschise o cutie cu betel si grai cu nepasare:

- Il trimit pe Harry Bauer la spital.

Inima Mariei Lisinskaia inceta sa mai bata.

- Acolo il vor folosi, continua Maharani. Aceia nu razbesc cu lucrul.

"De acum inainte n-am sa-l mai vad, gandi Maria Lisinskaia. Sau poate ca va fi mai usor. As putea sa ma duc acolo, la el".

Maharani o cerceta cu privirile.

- Vechile cazarmi si ceea ce a mai ramas din Scoala de muzica sunt pline cu bolnavi de holera. Maiorul i-ar putea incredinta unul din aceste spitale improvizate. Bauer se pricepe la dezinfectante si va sti cum sa se fereasca de contaminare. Va fi de mare folos.

Fata palida a Mariei Lisinskaia se facu livida. Avu brusc viziunea orasului ei natal din Ucraina, cand oamenii - era mult de atunci - mureau de holera ca mustele, cadeau pe strada, in pravalii, zvarcolindu-se, negri la fata. "N-am noroc, gandi. N-am avut niciodata noroc. Chiar daca ma lupt, tot nu realizez nimic. Nu mai e nimic de facut. nimic." Adauga cu glas tare:

- Daca i se intampla ceva, ma omor.

Pentru prima oara recunostea in fata batranei Maharani ca il iubea pe Harry Bauer.

- N-are sa i se intample nimic. E tanar, puternic, viguros.

Maharani alegea cu grija cuvintele, imaginandu-si scenele pe care le crea in mintea chinuita a bietei Maria Lisinskaia. Mai stia ca oamenii tineri si vigurosi erau loviti cei dintai de holera.

Rusoaica simti deodata ca se inabusa. Cortul incepu sa se invarteasca in jurul ei. Abia izbuti sa baiguie:

- Cu voia Inaltimii-voastre, ma duc sa ma culc putin. Ma simt foarte rau.

- Desigur. Du-te.

Maria Lisinskaia pleca orbita de frica si de dorinte, fara sa stie ca Maharani o tortura fiindca era prost dispusa. Batrana doamna era furioasa deoarece daduse dovada de slabiciune cedand dorintei lady-ei Heston, datorita influentei pe care Ransome o avusese asupra ei. Ii placeau barbatii asemenea lui Ransome, iar in inima ei le ura pe toate femeile, chiar si pe acelea pe care se straduise toata viata sa le ajute. Acum imbatranise. Nu mai putea decat sa traga cu coada ochiului si sa tanjeasca dupa aventurile unor femei ca lady Heston si Maria Lisinskaia. Era cu atat mai dureros pentru ea, cu cat in trupu-i batran batea o inima inca tanara.

La spital, Maiorul incerca sa doarma in patul instalat in mica incapere din preajma holului, singura in care se putuse izola. Il trimisese acolo Miss MacDaid.

- Te comporti ca un om fara minte, ii spusese ea cu asprime. Doctorul Pindar si cu mine ne vom descurca singuri cinci sau sase ceasuri. Dumnezeu ti-a salvat o data viata. S-ar putea sa n-o mai faca si a doua oara Asa ca fa bine si odihneste-te putin.

Patruzeci si opt de ore Maiorul muncise fara preget. Se ocupa nu numai de spitalul propriu-zis, de vechile cazarmi si de Scoala de muzica pline cu holerici, dar avea sub controlul sau si dezinfectarea si paza puturilor, participa la conferintele cu Rasid, Singh si Maharani, gasindu-si timp si pentru un mare numar de interventii chirurgicale, executate la lumina slaba a doua lumanari. Nu puteau folosi mai mult de doua deodata, deoarece nu le mai ramasese decat o cutie sau doua de lumanari, si nu se stia cand vor putea face rost de altele, sau de gaz pentru iluminat. Dar in ciuda operatiilor savarsite de el, multi pacienti pierisera victime ale infectiilor si ale gangrenelor.

Acum ii era imposibil sa doarma. Capul, inca bandajat, il durea ingrozitor, iar grijile nu incetau sa-i asalteze creierul istovit. Din cand in cand aparea in fata ochilor sai obositi imaginea lady-ei Heston, dar nu asa cum o vazuse in noaptea aceea la palat sau la dineul oferit de Mr. Bannerjee, ci cum arata cand o zarise venind pe alee, purtand rochia de stamba a lui Mrs. Smiley, ostenita, murdara de noroi, neingrijita, ori acolo in hol, cand ea il privise cu acel aer de sfidare. Femeia pe care o vazuse la palat si la perechea Bannerjee nu avusese puterea sa-l starneasca. Traise in Europa. Avusese numeroase femei europene, nu numai tarfe, dar si doamne din inalta societate. Totul se desfasurase repede, poate prea usor pentru gustul sau fastidios. Nu i se intamplase sa se culce cu o europeana fara sa resimta un fel de repulsie fata de duritatea, de asprimea lor sufleteasca, o repulsie care-l tulbura si ii ascutea suparator nervii. In conceptia lui, iubirile adevarate si chiar iubirile contrafacute trebuiau sa cuprinda o doza masiva de voiosie, de voluptate, de incantare, pe care Natara Devi i le oferea cu prisosinta.

Femeile europene nu intelegeau un lucru elementar - orientalii, oricat ar fi ei de virili, au un sistem nervos foarte delicat si o mare sensibilitate. Un mascul britanic este in general stupid, insensibil si adeseori bestial. De aceea poate prostituatele din Anglia sunt atat de nerusinate - crestinismul in Occident a facut din iubire si chiar din casatorie, ceva rusinos, murdar.

Cand bause impreuna cu ea o ceasca de ceai in palatul de vara atunci dupa plecarea lui Miss Hodge, lady Heston se agitase fara rost, comportandu-se ca o prostituata. Maiorul ii intelesese imediat intentiile ascunse sub paravanul cuvintelor ei alese. Stiuse ca ar fi putut-o avea acolo, pe sofa, desi sotul ei murea in camera invecinata, si un moment fusese ispitit s-o faca pentru ca totul s-ar fi petrecut repede si usor. Adevarul este ca nu o dorise prea mult. Doua lucruri il retinusera, pe de o parte faptul ca era o europeana cu vaza, care ar fi putut sa se cramponeze de el si sa faca scandal in cazul ca el ar fi dorit sa intrerupa legatura, pe de alta parte socotise ca nu merita sa isi complice existenta; l-ar fi multumit mai mult o noapte petrecuta in compania unei tarfe din Jermyn Street care-si facea cu placere meseria.

Categoric, femeia din palatul de vara, cu tenul ei neted, stralucitor, admirabil fardata si cu vesminte de la Paris, nu-l interesa de loc. Fusese prea perfecta, prea artificiala pentru firea lui calda si atat de sincera. Stia ca actul lor sexual nu ar fi fost infrumusetat nici de rasete si nici de voiosie, ci numai de o foame vicioasa asa cum socoteau probabil toti aceia care invatasera ca iubirea reprezenta un pacat, dar cu toate acestea nu se puteau abtine de la asa ceva. Bizarul amestec de ipocrizie si duritate pe care-l intalnise in Occident avea o oarecare subtilitate, era ca si cand ura oamenilor fata de acest act le procura prin ricoseu o placere vicioasa si invertita care ii infricosa si ii revolta in acelasi timp. Asa ceva el nu va intelege niciodata In Orient nici viciile si nici perversitatile nu provocau un simtamant de amaraciune, de coruptie si de rusine.

Femeia cu par matasos si cu bijuterii nu-l impresionase, dar femeia obosita, imbracata in rochia veche a lui Mrs. Smiley ii trezise interesul. Caci, desi arata mult mai varstnica decat prima, era mult mai umana. Cand aceasta il privise cu dispret aproape ca se indoise daca avea de-a face cu aceeasi femeie pe care o vazuse in casa sotilor Bannerjee. Mintea lui obosita conchise ca fiintele umane aveau mai multe fatete decat isi inchipuiau psihologii. S-ar fi zis ca in persoana lady-ei Heston se aflau doua, trei sau chiar mai multe femei. Poate ca socul provocat de dezastru si de moartea oribila a sotului eliberase pe una din acestea.

De la sosirea ei la spital avusese comportarea unei alte femei decat a aceleia care in palatul de vara isi ascunsese mainile la spate spre a nu li se vedea tremurul. Oh, el observa multe lucruri de acest fel. Era in natura lui sa le vada. Iar educatia sa de doctor si de chirurg ii ascutise talentul. Ea isi daduse probabil seama de acest lucru, caci nu se poate spune ca femeia de la palatul de vara ar fi fost stupida. Cealalta, de cand sosise la spital, abia ii remarcase prezenta. In fiinta ei murise ceva. Isi dadea seama ca este vie numai cand o scanteiere ii lumina ochii albastri. Poate ca era exagerat sa gandeasca astfel despre lady Heston; inca nu era ceva mort, ci numai ceva eclipsat, ceva amortit temporar. Simti dorinta, partial profesionala, de a sta de vorba cu ea in scopul de a descoperi ce zacea la radacinile acestui mister, dar fata de aceasta noua femeie se simtea intimidat. De cealalta nu se temuse, fiindca nu incercase in prezenta ei decat un dispret si o oarecare mila. Stia ca lady-ei Heston i se incredintase de catre Miss MacDaid cele mai grele si mai revoltatoare sarcini, in speranta ca nu va avea taria sau vointa de a le duce la indeplinire, dar ea le acceptase fara sa se planga desi el era sigur ca in noaptea trecuta, cand Miss MacDaid daduse lady-ei Heston bandajele desfacute de pe o rana gangrenata, englezoaica disparuse cateva clipe, probabil ca sa vomite. Era ca si cand Miss MacDaid in asprimea si neindurarea ei ii aruncase provocarea, iar lady Heston o primise, desi stia ca va avea de luptat cu handicapuri si cu alte obstacole ridicate in calea ei. Fern Simon, pentru care Miss MacDaid avea de asemenea un mare dispret, scapase mult mai usor.

Apoi o uita pe lady Heston si alte grijii incepura sa-l asalteze. Se gandea deznadajduit cat de greu era sa-i ajute pe oamenii de aceeasi rasa cu el, mai ales in aceste vremuri grele, cand ei pareau sa fi abandonat orice vointa de a mai lupta. Capitulau si mureau fara sa se impotriveasca, poate fiindca fusesera intotdeauna subnutriti si viata avea pentru ei prea putina insemnatate. Se asemanau oarecum cu muncitorii din vest, din acele oribile uzine si orase miniere, care il socasera cumplit, atat pe el cat si pe Miss MacDaid. Apoi holera. era destul de greu sa o stavilesti in conditii normale, dar acum, cand gramezi de cadavre zaceau peste tot, puturile erau poluate, iar fructele mangotierilor se copsesera si erau vandute pe strazi. oamenii se vedeau siliti sa consume fructele de mangotier fiindca altceva nu se mai gasea de mancare. Mangotierii cresteau peste tot. Fructele treceau din mana in mana. Mare parte din ele circulau prin mainile unor barbati si ale unor femei deja infectati de boala, care aveau sa cada ceva mai tarziu in plina strada, sa se innegreasca la fata si sa moara. Nu-i puteai face pe maturatorii ignoranti sa spele fructele in permanganat, inainte de a le manca Mai era si febra tifoida care se inrautatea pe zi ce trece, fiindca oamenii furau apa din puturi indata dupa caderea noptii, sau o luau din baltoacele de pe strada. Deodata incepu sa picoteasca. Dar tocmai cand era pe punctul de a adormi in murmurul ropotului de ploaie, auzi de pe coridor vocile lui Ransome si a lui Miss MacDaid.

- Doarme. Nu pot sa-l trezesc, spunea ea.

- Cat are sa mai doarma?

- Nu stiu. N-am de gand sa-l deranjez. Il las pana se trezeste.

- Ai dreptate. In momentul de fata este cel mai important om.

Somnoros, Maiorul cobori din pat, trecu la usa si o deschise.

- Nu dormeam. Ce s-a intamplat?

Miss MacDaid se uita furioasa la Ransome, apoi pufni plina de indignare. Nervii tuturora, chiar si a lui Miss MacDaid acest batran cal de povara, incepusera sa cedeze.

Ransome ii comunica ceea ce Maharani ii spusese in legatura cu ramanerea lady-ei Heston in Ranchipur.

- Dumneata trebuie sa hotarasti, zise el.

Maiorul, luptandu-se cu somnolenta, nu dadu imediat un raspuns.

- Ar fi cum nu se poate mai stupid sa i se permita a ramane aici, interveni Miss MacDaid.

Maiorul ii arunca o privire.

- Pana acum a lucrat bine, nu-i asa? A fost de un real folos.

Onesta, Miss MacDaid conveni:

- Da, trebuie sa recunosc. Munceste mult si cu spor. Dar nu aceasta-i chestiunea.

Maiorul se simtea confuz. Deodata avu impresia ca va adormi in picioare, acolo, pe prag. Il biruia somnul.

- Sa ramana, zise el. Cand s-o satura, poate oricand sa plece.

In momentul acesta se gandise la femeia imbracata in rochia de stamba a lui Mrs. Smiley. Pe cealalta ar fi expediat-o imediat.

Ransome o gasi pe Edwina in camera ei. Cand ii spuse vestile, ea replica incantata:

- Perfect. Doream sa raman. Acum poate sa plece altcineva in locul meu. Iar acest altcineva va fi Bates.

- O sa iasa scandal. sa trimiti un servitor cand atatea personaje importante ar dori sa plece.

- Care sunt acele personaje importante?

- Maharani va voi sa trimita un curier.

- Inseamna ca mai ramane un loc pentru Bates. Vechea ei aroganta i se citi iarasi in priviri. Oricum, este avionul meu. L-au trimis pentru mine. Si eu pot sa ma folosesc de el asa cum gasesc de cuviinta. Bates este bolnav. N-ar fi drept sa nu-l trimit pe el. N-a vrut niciodata sa vina in India. A urat-o.

Ransome ridica din umeri.

- Nu-mi pasa cine va ocupa al doilea loc.

- Ar fi bine sa-i trimiti imediat vorba. Pilotul avionului va dori sa zboare inainte de a se lasa intunericul peste mlastinile Suratului.

- Nu stiu pe cine sa trimit. N-am niciun servitor la dispozitie.

- Trimit eu pe cineva. Esti insa sigura ca vrea sa plece?

- Absolut sigura.

- Unde e Fern? intreba el brusc.

- Nu stiu. O ajuta pe Miss MacDaid sa faca inventarul medicamentelor existente si sa intocmeasca lista acelora de care are nevoie. Il privi drept in ochi si il intreba: Va sa zica s-au aranjat lucrurile, nu-i asa? Vreau sa spun, intre tine si ea.

- Da..

- Mi-am inchipuit. Pari un alt om. Apoi il intreba brusc: De ce nu te insori cu ea?

- N-are niciun rost. Nici chiar dupa cele ce s-au intamplat.

- Asa ceva ti-ar trebui. o fata ca asta.

- E prea tanara. Oricum, nu stii nimic despre ea.

Edwina nu-i raspunse direct. Facu o grimasa comica.

- Pacat ca nu am si eu pe cineva. Din nefericire, o femeie nu se poate marita cu un barbat mult mai tanar decat ea.

Apoi ea ii spuse sa plece, fiindca trebuia sa se intoarca la treburile ei. Ii reaminti sa trimita dupa Bates.

- Cred ca va trebui sa multumesc batranei, rosti ea.

- Da. Ar fi cazul. Cred ca i-ar face placere.

Pleca oarecum intrigat. Nu stia ce sa creada. Nu reusea sa-si imagineze de ce Edwina voia sa ramana in Ranchipur, afara numai daca pusese la cale un nou subterfugiu spre a-l aduce pe Maior in patul ei. O stia capabila de orice, si mai stia ca ea avea o vasta experienta in acest domeniu.

Plecarea avionului se dovedi insa mai putin simpla decat isi inchipuise Ransome. Trimise dupa Bates, apoi se duse la Maharani, care hotari ca Gopal Rao sa plece in calitate de mesager al ei, tocmai cand Ransome avea mai multa nevoie de tanarul mahratt in cadrul serviciului pe care-l organizase. Pe de-alta parte, Miss MacDaid se impotrivi imbarcarii lui Bates, mai inainte ca acesta sa fi fost examinat de doctorul Pindar asistentul Maiorului.

- Nu-l putem lasa sa plece decat dupa ce ne vom convinge ca boala lui este inofensiva. Altfel ii vor interzice sa coboare din avion.

Cand se inapoie in casa jobedar-ului, Ransome constata ca vestea ramanerii lady-ei Heston la Ranchipur facuse repede inconjurul intregului oras. In prima incapere se imbulzeau vreo doisprezece oameni, care strigau la Gopal Rao, cerand sa li se acorde autorizatia de a pleca la Bombay pe bordul avionului. Printre acestia se aflau doi bancheri parsees, un camatar pathan, directorul fabricii de panzeturi, Chandra Lal, cel mai bogat negustor din Ranchipur si Mr. Bannerjee, care aparuse purtand sub brat ladita de lac cuprinzand cenusa tatalui sau. Toti, cu exceptia lui Mr. Bannerjee, trebuiau sa plece, pretindeau ei, din cauza multiplelor lor afaceri. Vorbeau cu totii deodata si mentionau sume atat de uriase, incat tot aurul din lume n-ar fi putut acoperi imaginarele lor tranzactii. Trei dintre ei il trasesera deoparte, intr-un colt, sub pretextul ca vor sa-i spuna confidential motivul care-i determina sa plece, dar de fiecare data confidentele se dovedisera a fi niste simple incercari de a-l mitui. Pe Mr. Bannerjee nu-l manau afacerile. Voia sa transporte cat mai repede cenusa tatalui sau la Gange. Cand incercarile lor de mituire fura respinse, se aratara intrigati si jigniti.

Ciudat, gandi Ransome, cat de grabiti erau sa plece negustorii si camatarii acestia, la care se adauga si un maniac religios. Poate datorita faptului ca banii si religia merg mana in mana.

Dar la mijloc nu erau numai banii. In balanta mai atarna greu si frica. Spaima se oglindea pe toate fetele. Pe chipul rotofeiului Mr. Bannerjee groaza se citea in albul galbejit al ochilor sai. Acum Ransome il ura. Il urase inca din clipa cand omul acesta se lasase sa cada ca un pietroi de pe balconul casei sale in mica luntre de placere. Il dispretuia fiindca era coplesit de groaza superstitiilor. Pe Mr. Bannerjee il infricosa holera il infricosa Ranchipurul, ploile, zeita Kali, India insasi. Deodata Ransome ceda ispitei de a-l inspaimanta si mai mult. Il apostrofa plin de duritate:

- Daca iți inchipui ca ai sa scapi de Kali, fugind din Ranchipur, te inseli. Kali, zeita mortii, se afla pretutindeni.

Avu satisfactia sa vada o expresie de cumplita teroare in ochii fostului lider al societatii cosmopolite din Ranchipur.

Cand indivizii auzira ca Bates urma sa ocupe locul ramas liber, incepura sa carteasca impotriva favoritismelor si sa strige ca in India indienii trebuie sa se bucure de intaietate. Europenii puneau stapanire peste toate. Indienii erau impinsi deliberat in umbra. Bombaneau amenintand cu revolta si ii aruncau priviri crunte, de ura neputincioasa, pana cand Ransome, exasperat, incepu sa urle isteric.

- Iesiti afara! Iesiti cu totii! Daca nu iesiti mai repede, pun soldatii sikhs sa va azvarle afara in branci! Sunteti ultimii care ati dori sa plece englezii din India. Ati luptat impotriva lui Ghandi. Ati luptat impotriva lui Jobnekar. Daca am pleca noi, ar izbucni revolutia si voi ati pierde multe rupii. Afara! Iesiti cu toti afara!

Intimidati, iesira afara, dar nu se indepartara. Ramasera acolo, adapostiti sub bolta portii mari bombanind si sporovaind.

In vreme ce Ransome strigase la ei, pilotul musulman, descendentul lui Baber, Genghis Khan si Akbar, statuse in coltul incaperii, cu o tigara atarnandu-i in coltul gurii, sub mustata mica, frumos tunsa. Pe chipul lui plutea un zambet foarte elocvent. Cand ramase in camera numai cu Gopal Rao si Ransome pilotul rosti, zambind inca:

- Cand un musulman zbiara, zece hindusi tremura.

Gopal Rao se ridica de la masa. Ochii lui negri ardeau Musulmanul continua sa surada:

- Fac exceptie mahrattii si poate sikhsii si rajputsii.

Rao se reaseza la masa, dar rosti:

- A fost o vreme cand strigatul unui maharatt facea sa se naruie un intreg imperiu.

"N-ar fi exclus ca strigatul sa se auda iarasi, reflecta Ransome. Acum mocneste sub cenusa".

- Cainii de afara sunt doar bunyasi. gujerati si parseasi, relua Gopal Rao.

Ochii negri ai pilotului musulman se ingustara.

- Viitorul este al tau si al meu, prietene, grai el

Nu numai bunyasii inspaimantati voiau sa paraseasca orasul lovit de dezastru. In vreme ce Ransome, pilotul si Gopal Rao il asteptau pe Bates sa vina de la Misiune, isi facu aparitia colonelul Ranjit Singh, aducand vesti noi. Cetatenii din Ranchipur incepusera sa fuga spre satele si districtele din jur. Soldatii sikhs, scapati cu viata nu aveau acum numai misiunea de a pazi puturile ci si pe aceea de a constitui o bariera imprejurul orasului, deoarece Maharani nu dorea ca molima sa se intinda in localitatile invecinate, si mai departe, in porturile de pe tarmul marii. Ranchipurul suferea de ajuns. Nu era nevoie sa fie decimat intregul stat, iar molima sa treaca hotarele, intinzandu-se si in restul Indiei. Intregul oras fusese cuprins de o panica grozava, care se raspandea ca un imens incendiu. Familii intregi incercasera sa fuga, luandu-si cu ele tot avutul. Avusesera loc tulburari grave, iar sapte oameni fusesera impuscati in vreme ce incercau sa strapunga cordonul de soldati, spre a se refugia din oras.

- Au tras din ordinul lui Maharani, spuse colonelul posomorat. Toti cei impuscati au murit. Nu-i vor mai da de lucru Maiorului la spital.

Ransome nu raspunse. Avu insa brusc viziunea amara a soldatilor lui Ranjit Singh, tragand cate un glont suplimentar, spre a se asigura ca rasculatii au murit. Viata era inca ieftina in India. Milioane de fiinte vii tasneau din milioane de morti, asa cum tasnesc ciupercile din lemnul putred.

Aprovizionarea incepuse sa functioneze. Mei, grau, si orez soseau din satele invecinate si dinspre porturile maritime. Rasid avusese grija de asta. Care trase de boi veneau pana la cinci mile de oras circuland anevoie pe drumurile desfundate de ploi. Acolo granele erau depozitate, pana ce veneau culii si alte care cu boi din oras spre a le lua. Maiorul spusese ca aceasta cloaca infecta trebuia izolata, iar Rasid cu politia lui mahratta si colonelul Ranjit Singh cu soldatii sai sikhs aveau grija ca ordinile sale sa fie executate. India noua lupta impotriva celei vechi; India care adoptase tot ce e mai bun din Occident, se razboia cu India viermuitoare, care fugea impanicata din calea foametei si a bolilor. Ideea ca o minoritate trebuie sa sufere pentru binele majoritatii era cu totul noua in India. Era o lectie pe care trebuiau sa o invete si negustorii intimidati dar gata oricand sa carteasca, si ceilalti afaceristi, precum si preotii si superstitiosii ca acel Mr. Bannerjee.

Colonelul Ranjit Singh, pleca, iar curand dupa aceea aparu un mesager cu un bilet semnat de Miss MacDaid. La spital aveau o nevoie desperata de stimulente. Infirmiera-sefa facea apel in scris la Ransome, care mai detinea probabil in pivnita sa singurele sticle de brandy sau de whisky existente inca in Ranchipur. Nu putea sa i le trimita pe toate?

Ransome scrise la repezeala un bilet in limba franceza, poruncind lui John Baptistul sa trimita lui Miss MacDaid cele doua duzini de sticle cu alcool care se mai aflau in pivnita. Scoase apoi o cheie din buzunar si o inmana o data cu biletul sau mesagerului, zorindu-l sa plece la drum. Il urmari apoi cu privirea, dar nu fara regret. De patru zile nu mai pusese pe limba strop de alcool si avea momente cand intregul sau corp cerea imperios un paharel cat de mic de bautura. In sfarsit faptul era consumat. Minunatul sau brandy frantuzesc va fi turnat pe gatlejul maturareselor si al gujeratilor din clasa de jos, care nu vor fi niciodata in stare sa aprecieze linistea sufleteasca si satisfactia pe care aceasta bautura o aduce cunoscatorilor. Vor tusi pe jumatate inabusiti cand brandy-ul le va arde cerul gurii si, daca vor avea putere suficienta, il vor scuipa in semn de protest.

Bates aparu catre sfarsitul dupa-amiezii, carat de patru culii pe o targa improvizata dintr-un oblon luat de la Misiune. Avea febra si era imbracat in hainele sale de valet, acum ceva mai aratoase. Intarzierea lui se datorase in parte matusii Phoebe care tinuse sa i le curețe atat cat fusese posibil. Valetul, spunea ea, nu se cuvenea sa ajunga la Bombay aratand ca si cum abia ar fi iesit dintr-o cocina de porci. Doctorul Pindar il examinase Constatase ca Bates avea pleurezie si ca i se ridicase temperatura, dar ca va putea calatori, invelit in cateva paturi. Daca li se va permite sa aterizeze la Bombay, pilotul si pasagerii vor fi desigur pusi la carantina spre a se stabili ca niciunul nu sufera de holera sau de ciuma. Doctorul Pindar fusese de parere ca valetul facea totusi o imprudenta calatorind cu avionul in aceste conditii, dar Bates staruise sa plece, iar lady Heston intervenise cu atata energie in favoarea lui, incat maruntelul doctor Pindar fusese nevoit in cele din urma sa cedeze.

Acum erau gata de drum. Pilotul, Ransome, Bates si doctorul se indrepta spre terenul de aterizare din preajma Turnului Tacerii. In coada procesiunii veneau negustorii si bancherii parsees si bunya, urmati de Mr. Bannerjee cu cenusa tatalui sau. Toti sperau ca Bates va muri pana la avion si ca vreunul din ei va putea sa-i ia locul in carlinga. Indienii bombaneau si sporovaiau, in vreme ce umblau prin noroi. Incins de febra, Bates zacea pe oblonul sau. Abia observa cladirile ruinate din jur si gramezile de cenusa ramase de pe urma incinerarii cadavrelor. In sfarsit avea sa se inapoieze la Manchester, in vila aceea din prefabricate, in care avea sa traiasca de acum incolo, ingrijit de sora sa, ramasa fata batrana. Parasea pentru totdeauna tara asta mizerabila. Se ducea acasa unde il asteptau pajistile verzi, fripturile de berbec, rubricile sportive, carciuma din colt si zilnicul Evening News. Nu se gandea ca o lasa pe lady Heston in orasul acesta ruinat, bantuit de molime. Inaltimea-sa lady Heston avea o indelungata experienta si era capabila sa isi poarte singura de grija. In orice caz, era mai capabila decat fusese vreodata lordul Heston. Afara de aceasta, la spital, se plecase asupra lui si ii spusese cu hotarare: "Nicio grija, Bates. Si eu vreau sa pleci. Sa nu te lasi. Mr. Ransome are sa se ocupe de mine." Bineințeles, putin ii pasa lui de ce avea sa i se intample ei si banilor ei! Nu se poate spune totusi ca nu fusese loaiala. Poate ca habar n-avusese ca scarbosul acela batran stia totul despre amantii ei. Acum, dupa ce gasise lista in caseta cu bijuterii nu mai avea nicio indoiala in aceasta privinta. Daca ar sti lady Heston ce sume mari platea lordul pentru fiecare nume. Nu va afla niciodata cati bani adunase el, Bates, de pe urma aventurilor ei amoroase. El avusese mare noroc fiindca lady Heston se gandise sa-l inlature, spre a ramane cu acest Ransome, care statea acum in preajma ei. In orice caz, Ransome era mai bine decat toti tipii cu care se culcase ea pana atunci. Poate ca si acesta era o secatura, dar avea maniere de gentleman.

Avea noroc fiindca se inapoia in paradis - in acel Manchester, locuit de oameni cumsecade, care nu erau nici bogati si nici puternici. Inchise ochii si isi desclesta dintii, ca sa nu mai resimta zguduirile oblonului. Fiecare pas pe care-l faceau culii ii infigea parca un cutit in piept.

Dar cand ajunsera la terenul de aterizare, constatara ca nu era chip sa puna avionul in miscare. Pilotul pusese in functie motoarele, dar rotile erau adanc infipte in noroi. Gopal Rao lua comanda catorva oameni din multimea de curiosi adunati in jur si, ajutat de ei, impinse aparatul pana la soseaua asfaltata, indreptata ca o sageata spre locul unde se aflase pana atunci constructia marelui baraj. Cand sa-si ia in sfarsit zborul aparu in goana mare un mesager cu o scrisoare pe care o incredinta pilotului. Lady Heston scria secretarului particular al lordului Heston, informandu-l ca avea de gand sa ramana la Ranchipur si recomandandu-i sa aiba grija de Bates. Totodata ii dadea dispozitie sa telegrafieze rudelor celor doua cameriste, Harris si Elsie - fratele lui Harris se afla in Nottingham, iar sora lui Elsie in Putney. Cadavrele celor doua cameriste fusesera incinerate, asa cum se procedase si cu lordul Heston, dar ea va avea grija ca cenusa lor sa ajunga cat mai repede in Anglia, astfel ca Harris si Elsie sa se poata odihni in cimitir alaturi de neamurile lor.

Apoi avionul porni huruind de-a lungul soselei asfaltate, se ridica de la sol si in curand disparu in norii josi care pluteau deasupra templelor albe de pe Muntele Abana. Negustorii bunya si parsees, precum si Mr. Bannerjee, purtand inca sub brat ladita cu cenusa, urmarira indelung cu privirile aparatul, pana ce acesta pieri, apoi, bombanind, pornira inapoi spre oras, trecand pe langa Turnul Tacerii. Acum n-ar mai fi putut scapa din oras decat folosindu-se de vreun car cu boi si mituind sentinelele sikhs.

In bazar, Ransome parasi mica procesiune spre a se duce la spital. Era istovit. Somnul ii inchidea aproape ochii. In vreme ce mergea, se poticnea, desi nu intalnea niciun obstacol in cale. Dar inainte de a se culca, trebuia sa o vada pe Fern si sa se asigure ca totul este in regula. Mintea lui obosita era obsedata de grija pe care o purta tinerei fete. Stia ca trebuie sa se ocupe de Fern pana ce aceasta va reusi sa scape din orasul muribund si sa se inapoieze in America, la acea viata usoara si sanatoasa, la care avea dreptul prin nastere. In cele doua zile scurse dupa ce ea il trezise din somn, acolo, pe podeaua dormitorului lui Mr. Bannerjee, avusese timp sa cugete asupra acestor lucruri. Stia acum ce avea de facut. Ea va pleca in America, iar el va ramane aici in Ranchipur, poate pentru ca sa moara in ultima casa georgiana acoperita de plante agatatoare cu flori rosii.

In prag se intalni cu Maiorul Safka, inviorat dupa cateva ore de somn, care pleca impreuna cu infirmierul Maharajahului decedat, elvețianul Harry Bauer, spre Scoala de muzica pe jumatate ruinata, unde avea sa-i incredinteze spre ingrijire pe numerosii bolnavi aliniati pe podele in randuri dese. In hol o intalni pe Edwina si ii spuse ca avionul isi luase zborul, ducandu-l pe Bates spre prima etapa a lungii lui calatorii spre Europa.

Edwina parea surescitata. In ochii ei albastri scanteia o noua lumina.

- Acum pot sa-ti vorbesc deschis despre Miss Hodge, spuse ea..

- Ce mai e si cu Miss Hodge? intreba el doborat de oboseala.

- Voia sa-ti spuna ceva. Crede ca a fost violata de doi soldati sikhs, care au salvat-o.

Mania il smulse pe Ransome din amorteala.

- Ridicol! Nu este decat o batrana nebuna.

- Ii e frica sa nu aiba un copil. Edwina clipi strengar din ochi. Cateodata plange ca o fetita. Dar in cea mai mare parte din timp isi vorbeste singura. Cred ca o incanta ideea.

- Acum unde este?

- Acolo, duce in locul meu o galeata cu laturi.

Istovit, Ransome isi apasa cu mana ochii.

- N-o lasa sa bata toba cu povestea asta. Ar putea sa iasa vreo incurcatura.

- Am sa-i spun sa pastreze secretul intre noi doua.

- In regula. Dupa o clipa intreba: Ce facem cu ea?

- Am sa ma ingrijesc eu de ea. Nu te preocupa si de asta. Face tot ce-i spun.

- Cred ca te plictiseste cumplit.

- Nu. Ma ajuta la lucru. Are stomacul mai solid decat al meu. Imi tine galeata si sapunul cand ma duc sa vomez. Edwina ii lua mainile intr-ale ei. Tara asta e un adevarat iad. Toti sunt ticniti. Abia acum am inceput sa-i inteleg. Am inceput sa ma lamuresc si in privinta lui iva si a simbolului sau. A zapacit-o pana si pe Miss Hodge.

Apoi Edwina se inapoie in salonul cu bolnavi in care Miss Hodge o astepta plina de rabdare, cu un zambet tamp pe chipul ei, si tinand un lighean, un sapun si un prosop de bumbac. Ransome ramase o clipa privind-o uluit si leganandu-se usor pe picioare. Edwina, fragila ca un portelan, devenise un cal de povara ca Miss MacDaid.

Ransome o gasi pe Fern in camera pe care aceasta o impartea cu lady Heston si cu Miss Hodge. Abia isi schimbase uniforma de stamba albastra si isi peria parul blond si scurt, privindu-se intr-un ciob de oglinda gasit undeva. La auzul pasilor lui calcand pe prag, se intoarse si veni repede spre el, dar cand ajunse aproape de usa, se opri intimidata si imbujorata la fata. Ransome intinse bratele si o trase tandru spre el. Statura asa multa vreme, in tacere, ea rezemandu-si capul pe umarul lui. Apoi se uita in sus, spre Ransome:

- Arati foarte obosit.

- Si sunt. Sa stam putin jos.

Se asezara amandoi pe unul din paturile cu somiera de franghie impletita. Ea ii tinea inca mana.

- Ce s-a intamplat? il intreba.

- Nimic. Ce sa se intample?

Deodata, fara sa-si poata explica, simti o schimbare in fiinta lui, ca si cand ar fi fost departe de ea, si o umbra s-ar fi lasat, intunecandu-le intimitatea de pana atunci. In ciuda simplitatii ei, isi dadu seama cat de complicat era acest lucru. Nu gasea cuvinte ca sa-l faca sa inteleaga.

Ransome ii zambi.

- Te simti bine aici?

- Da. Foarte bine.

- Ai dormit putin?

- Da.

- Nu crezi ca ar fi mai bine sa te inapoiezi la Misiune?

- Nu. Aici sunt foarte fericita. Fata i se lumina. Chiar si Miss MacDaid a spus ca-i sunt de ajutor. Se uita la Ransome si vazu ca ochii i se incinsesera: Ai putea sa dormi aici, adauga ea.

- Nu! Trebuie sa ma duc inapoi. Dar incaperea incepu sa se invarteasca in jurul sau. Peretii pareau sa se retraga, sa se invaluiasca in ceata, apoi sa dispara. De la o foarte mare distanta auzi vocea lui Fern spunand:

- Asa. Acum stai bine. Incearca sa dormi.

Apoi vocea ei se topi, si incaperea, orasul, lumea intreaga pierira intr-o mare tacere, iar el simti ca se scufunda in uitare, intr-o pace profunda.

Fern statu multa vreme pe marginea patului, uitandu-se la el oarecum infricosata de acest somn atat de adanc incat seamana cu moartea. Apoi isi aduse aminte ca trebuia sa-l lase singur si sa plece la Miss MacDaid. Inima ei era trista fiindca ii parea ca intr-un fel Ransome se indepartase de ea, alunecand iarasi in lumea de dinaintea dezastrului, lumea aceea cu clicile, snobismul si meschinaria ei, care ii depasea intelegerea si o facea sa se simta atat de nenorocita. Noul ei univers, cu mizeriile si ororile lui, ii parea mult mai placut, fiindca era mai direct, mai simplu, mai limpede, mai usor de inteles si ii permitea sa se adapteze mai usor acestui fel de viata.

Si, cum statea langa Ransome, un lucru ii deveni foarte clar - si anume ca trebuia sa-l salveze nu de lumea aceea veche si rea, in care intr-o zi trebuia sa se reintoarca, si nici de oameni ca lady Heston, ci de el insusi, de acel alter ego pervers, amagitor care era dusmanul sau cel mai mare. Acolo, in casa lui Mr. Bannerjee, izbutise o clipa sa-l izgoneasca pe acest dusman. Daca voia sa-l salveze pe Ransome, trebuia sa-l izgoneasca pe vrajmas fara preget, ori de cate ori se ivea.

In cele din urma, infricosata ca nu cumva Miss MacDaid sa o socoteasca lenesa, neglijenta si sa o trimita inapoi la Misiune si la mama ei, se resemna sa-l lase pe Ransome singur.

O gasi pe infirmiera-sefa in biroul ei. Tiranica femeie o privi cu asprime:

- Te-ai saturat?

Fern nu se lasa intimidata si nici brutalizata. Riposta cu indrazneala:

- De ce sa ma satur?

- De-a curata murdaria si de-a munci din greu?

- Nu, zise Fern. Nu m-am saturat.

- Vrei sa continui?

- Da.

- Stii la ce te expui?

Da.

- Poti sa te molipsesti de holera, de tifos, sau de febra tifoida.

- Da.

- S-ar putea ca zilele acestea sa ti se ofere mijlocul de pleca la Bombay. Ai putea sa te duci la Misiune si sa astepti pana atunci in deplina siguranta.

Misiunea este ultimul loc la care as vrea sa ma duc. Vreau sa ma fac utila. Am sa raman aici pana la sfarsit, cand toate vor fi puse iarasi in ordine.

Vorbise cu atata incapatanare si hotarare, incat o clipa o reduse pe Miss MacDaid la tacere. Fata tabacita si consumata a infirmierei-sefa oglindi o mare uimire. Isi inchipuise ca fata aceasta este o adolescenta prostuta si usuratica. O judecase pare-se gresit, si lucrul acesta o descumpani.

- De ce? o intreba ea brusc.

Dar Fern nu cazu in cursa care i se intinsese. Nu raspunse: Pentru ca nu vreau sa plec atata vreme cat Ransome ramane aici . Rosti simplu:

- Nu stiu de ce. Vreau sa raman. Atata tot.

In mintea lui Miss MacDaid incolti o idee. "Poate ca am facut o buna achizitie, reflecta ea incantata. Poate ca prinde gust de munca asta si ramane definitiv. De ce nu?" Adauga cu glas tare:

- Am de lucru pentru dumneata. Ai facut vreodata curatenie intr-o casa?

- Da.

- Curatenie adevarata. Sa freci cu peria prin colturi, sa dezinfectezi, sa ai grija sa nu ramana pete.

- Da, rosti Fern.

Dar nu era tocmai adevarat. Mama ei fusese intotdeauna o proasta gospodina. Cu vreo paisprezece bhils aflati la Misiune si care trebaluiau pentru ea, curatenia casei se facea la repezeala si de mantuiala. Nu-si invatase fetele decat sa-si caute soti printre tinerii ofiteri.

Miss MacDaid amintindu-si de Mrs. Simon, se uita cu oarecare indoiala la Fern.

- Vreau sa spun, curatenie de spital.

- Da. Pot s-o fac.

- Voi trimite pe Harry Bauer sa ia in primire ceea ce a mai ramas din Scoala de muzica. Acolo, dumneata vei supraveghea curatenia si intretinerea ei. Vei avea la dispozitie vreo sase maturarese - daca bineințeles nu-si vor lua talpasita. Vorbesti gujerati?

- Cateva cuvinte. Dar pot sa invat. Iar daca nu ma vor intelege, pot sa le arat prin gesturi ce au de facut.

- Pacat ca n-ai invatat limba asta. Ai trait aici toata viata.

Fern nu-i raspunse fiindca nu avea ce raspuns sa-i dea. Avu doar o rapida viziune a ceea ce fusese ea cu multi ani cu secole in urma. Perla Orientului, cititoare pasionata a revistelor de cinema si vesnic imbufnata. Obrazul i se inrosi, fiindca aceasta Miss MacDaid, cu dizgratioasele ei talpi plate, incepuse sa o infurie, si in acelasi timp pentru ca ii era rusine de propria ei comportare de pana atunci.

- Am sa merg acum cu dumneata, ca sa incepi treaba, zise Miss MacDaid. Ai face bine sa-ti iei toate lucrurile de care ai nevoie. De acum inainte vei sta acolo. Se uita cu asprime la fata: Intelegi ca prin asta iți acord o mare incredere?

- Da, replica Fern. Inteleg.

Ar fi vrut insa sa strige: Lasa-ma sa mai stau aici pana se trezeste, ca sa-i pot vorbi. Trebuie sa-l readuc pe drumul cel bun. Sa-l salvez. Stia insa ca Miss MacDaid n-ar tine seama de acest motiv pe care l-ar socoti grotesc.

Pleca repede de langa infirmiera-sefa si se inapoie in camera in care dormea Ransome. Zacea asa cum il lasase, cu un brat acoperindu-si capul. Paloarea lui o surprinse si o inspaimanta. "S-ar putea sa nu-l mai vad niciodata, gandi ea strafulgerata de groaza. Unul din noi ar putea sa moara." Oricare din ei era amenintat sa fie rapus de holera, sa cada brusc in mijlocul strazii. Apoi o napadi rusinea fiindca fusese atat de melodramatica. Incepu sa-si stranga putinele lucrusoare pe care si le luase cu ea - sortul, camasa de tenis, un costum suplimentar de eleva infirmiera, un capat de lumanare, cateva chibrituri umede, periuta de dinti daruita de Miss MacDaid, un sul de tifon pentru baie si dezinfectie. In sfarsit, lua de pe polita de deasupra patului lady-ei Heston ciobul de oglinda pe care-l folosisera pana atunci impreuna. Dupa ce il izbi cu putere de pervazul ferestrei, rupandu-l in doua, alese bucata cea mai mica. "Are sa-i ajunga", isi zise ea.

Zgomotul spargerii ciobului nu avu niciun efect asupra lui Ransome. Sireata, sperase ca il va trezi si ca isi va putea lua ramas bun, dar el continua sa zaca, nemiscat ca un mort. Respira doar rar si greu. "Cand se va destepta din somn, gandi ea cu amaraciune, va deschide ochii asupra lady-ei Heston." Femeia aceasta il va trage inapoi, il va face sa se identifice iarasi cu vechiul sau ego, il va tari din nou in lumea aceea stranie, indepartata, pe care ea, Fern, nu o cunoscuse si nici nu avea sa patrunda in mijlocul ei vreodata.

Ii venea sa planga, dar isi stapani lacrimile si, plecandu-se il saruta pe frunte. Dar atingerea buzelor ei nu avu mai mult efect decat spargerea oglinzii; sperase si de data aceasta ca il va trezi poate cu sarutul ei.

Iși stranse lucrusoarele, parasi incaperea si se inapoie la Miss MacDaid.

- Sunt gata, ii spuse.

Plecara impreuna spre marele bazin. Se lasase inserarea, in curand intunericul avea sa coboare asupra firii. O parte din peretele bazinului se daramase, prabusindu-se in apa. In apropiere, femei chincite pe treptele joase spalau rufele. Liliecii uriasi se inapoiasera din ruinele orasului mort El-Kautara si zburau in sus si in jos, aproape de suprafata apei. Acum nu-i mai speria vacarmul de la Scoala de muzica si nici luminile de la cinema. Toate acestea disparusera. In aceasta ora, cand innoptarea se lasa repede, in atmosfera plutea o liniste adanca, linistea din preajma mortii.

Fern si Miss MacDaid mergeau fara sa vorbeasca. Fata trebuia sa se grabeasca spre a putea tine pasul neobositei scotiene. Cand ajunsera la capatul bazinului, un gand infricosator o sageta pe Fern.

Sparsese o oglinda si aceasta va aduce nenoroc. Isi spuse repede ca o sparsese deliberat, nu accidental, si ca blestemul nu va avea efect. "Poate ca este si mai rau daca ai facut-o dinadins", reflecta ea repede. Pe furis, ramase putin in urma lui Miss MacDaid, si, dupa ce se asigura ca aceasta nu o observa, arunca in bazin ciobul de oglinda. Cineva ii spusese odata: "Sparturile sa le arunci in apa."

In tacerea noptii, ciobul cazand in apa facu sa se auda o usoara clipocire, care nu scapa lui Miss MacDaid. Aceasta se intoarse brusc:

- Ce-a fost asta?

- Nu stiu, replica Fern. Poate un peste.

Cateva ore Ransome dormi adanc, zacand nemiscat ca un mort. Apoi, tulburat de rabufnirile constiintei care reveneau in valuri sub forma unor vise cumplite, incepu sa se framante in somnul lui greu, ca un om in delir. O parte a cugetului sau il zguduia parca, prevenindu-l: "Trezeste-te! Ai de lucru! O multime de oameni depind de tine!" Alta parte il tragea inapoi in adancurile uitarii, ale tacerii, ale nefiintei, in care fusese scufundat pana atunci. Confuzia acestei lupte era sporita de cosmaruri si de viziuni stranii - zeul iva si simbolul sau, colcaiala de reptile, de cadavre, de miasme si de moarte. La un moment dat ii aparu Heston insusi, infasurat in "solemnul giulgiu al mortii numai ca giulgiul era alcatuit din cearsafurile trandafirii ale sotiei sale, cu monogramele acelea aplicate imbinate cu simbolul lui iva, in chip de podoaba, peste pantecele mortului.

In cele din urma, mintea constienta castiga victoria si Ransome se trezi incet, buimacit. Se intunecase. Afara, ploaia cadea in torente. In lumina slaba a unui capat de lumanare deslusi chipul lui Miss Hodge si al Edwinei. Edwina pusese lumanarea langa ciobul de oglinda in fata caruia isi mesterea ceva la par. Abia mai tarziu isi dadu seama ca isi rasucea capetele suvitelor blonde in jurul unor bucatele din Times of India, intins pe patul ei. In timp ce zacea scaldat in propria-i sudoare o urmarea prin ochii intredeschisi cu cata precizie si pricepere isi vedea de treaba. Rupea o bucatica de hartie, o rasucea dandu-i o forma potrivita, apoi infasura parul blond in jurul ei si il prindea cu un ac de par. De unde naiba si-o fi facut rost de ace, gandi el. Poate de la Miss MacDaid. Pe semne ca a inceput sa se inteleaga mai bine cu batrana infirmiera. In orice caz, nu pentru mine isi da atata osteneala . Pe masura ce-si prindea papiotele in par, capul ei atat de perfect, de admirabil modelat, devenea din ce in ce mai grotesc, facand-o sa semene cu o femeie de serviciu angajata cu ziua, intr-o sambata noaptea. Invatase desigur smecheria asta odinioara, pe cand era atat de saraca, incat costul unui bigudiu metalic devenea prohibitiv pentru bugetul supraanemic al tatalui ei. Apoi reflecta pentru intaia oara, ca acum, dupa moartea lui Heston, Edwina ajunsese una dintre cele mai bogate femei din lume.

In lumina slaba a capatului de lumanare putu sa-si faca o idee de cum arata chipul ei in oglinda decolorata. Trasaturile se adancisera din cauza oboselii, cearcane albastrui aparusera pe pielea delicata de sub ochi. Edwina lucra foarte concentrata, plecand puțin capul, astfel incat sa se vada bine in frantura de oglinda.

Vizavi statea pe marginea patului ei Miss Hodge, tinandu-si in poala mainile impreunate si uitandu-se in gol cu o expresie fericita intiparita pe fata ei grasuta. Scena aceasta avea in ea o liniste familiala. "E mai bine pentru biata Miss Hodge ca s-a tacanit, gandi el. Acum e fericita." Era extraordinar cat de repede uitase ea de existenta lui Miss Dirks, alaturi de care isi petrecuse cea mai mare parte din viata. "Poate ca in toti anii acestia s-a simtit asuprita, poate ca a trebuit sa-si ascunda adevarata ei fire." Era foarte greu sa traiesti in prezenta bietei Miss Dirks, pe a carei fata, sapata parca in granit, era scris cu litere mari cuvantul "Datorie". Trebuia fie sa te lasi strivit, fie sa iți iei campii. Poate ca in toti acesti ani biata Miss Hodge isi dorise un alt mod de viata.

In timp ce o privea, buzele ei incepura sa se miste, apoi o auzi vorbind:

- Atunci episcopul mi-a spus: "Draga Miss Hodge, ai trecut prin extraordinare incercari. Esti o martira. Fara indoiala ai sa fii decorata." Mi-a mai spus: "Esti o a doua Florence Nightingale, da, da, asta esti." Eu i-am spus: "Dar tot ce am facut eu in timpul dezastrului nu se poate compara cu ispravile prietenei mele Edwina Heston. I-am tinut galeata cu laturi in timp ce ea a iesit afara ca sa vomite." Apoi ducesa a venit si a zis: "A vomat? Asta imi aminteste de vremea cand eram insarcinata cu Penelope - fiica mea cea mai mica." Eu i-am zis: "Stiu de asta! S-a intamplat cam pe vremea cand soldatul sikh m-a atacat. impotriva vointei mele. Mai tarziu n-am mai dat atata importanta la treaba asta." Atunci episcopul a spus: "Vai, prin ce incercari grele ai mai trecut. Am sa-i vorbesc arhiepiscopului. Nu ma indoiesc ca are sa-i vorbeasca regelui despre decorarea dumitale. Atacata de un soldat sikh! Ce parere aveti despre asta, ducesa?" Ducesa a zis: "Intotdeauna i-am spus ducelui ca e bine sa iei lucrurile asa cum se prezinta."

Apoi miss Hodge se uita in sus si zambi unei fiinte vazute numai de ea:.

- Ce zici, Sarah n-a fost frumos din partea ducesei ca a incercat sa-mi usureze situatia?

Ransome o asculta fascinat, dar monologul se incheiase si glasul lui Miss Hodge se stinsese. Batrana domnisoara se uita in jos, la propriile-i maini impreunate in poala si zambi iarasi. "Un suras tamp, cugeta Ransome. Nu stie poate ca Miss Dirks a murit. Poate ca mintea ei refuza sa accepte acest fapt."

Edwina continua sa se ocupe de buclele ei, fara sa arunce macar o privire peste umar spre biata Miss Hodge. "Poate ca m-am tacanit si eu, gandi Ransome. Poate ca Miss Hodge nu vorbeste de loc si eu imi inchipui numai toate elucubratiile astea. Am nevoie de un pahar de alcool. Un brandy m-ar inzdraveni. D-aia am si dormit atat de prost. Aveam nevoie de putina bautura." Nu poti suprima alcoolul, asa, dintr-odata, mai ales dupa ce te-ai deprins sa golesti o sticla pe zi.

Edwina isi incheiase operatia, si, in vreme ce se intorcea de la oglinda, Ransome se ridica in capul oaselor, lasandu-si picioarele in jos si ramanand asezat pe marginea patului.

- Ei? exclama el.

Edwina il privi linistita, ca si cand aspectul capului ei n-ar fi avut nimic extraordinar.

- Vrei sa bei ceva? il intreba ea. Stiu unde e sticla. Pot sa fur putin alcool pentru tine.

- Nu.

O clipa intreaga sa fiinta se rascula impotriva vointei lui. Incepu sa tremure.

- Nu! repeta. Un singur pahar n-ar avea niciun efect. Mai mult mi-ar face rau.

- Fern a luat o jumatate de oglinda. Nu trebuia sa o sparga. Are sa ne poarte ghinion.

- Unde e acum?

- A plecat la Scoala de muzica pentru a-l ajuta pe infirmierul acela elvetian.

- N-ar fi trebuit sa o trimita. Acolo sunt internati holericii.

- Ea a vrut sa plece. Trebuie sa recunoastem ca prietena ta are curaj.

- Este ciudat cat de multi oameni il au cand este nevoie de asa ceva. O arata pe Miss Hodge cu o inclinare a capului. Ai auzit-o?

- Da. Asa vorbeste cea mai mare parte din timp.

- Crede ca Miss Dirks este inca in viata.?

Edwina incuviinta. Dar rostirea acestui nume o trezi pe Miss Hodge din reveria in care cazuse. Uitandu-se in sus, grai cu convingere:

- Miss Dirks? S-a dus la Liceu ca sa vada ce este cu noile carti sosite din Anglia. Se va intoarce repede. Va puteti bizui pe ea. Pentru intaia oara il recunoscu pe Ransome: Ne-a parut rau din cauza invitatiei dumneavoastra la ceai, pentru vinerea trecuta. Trebuia sa o primim insa pe lady Heston. Vedeti, este o buna prietena a mea. Nu puteam sa o amanam asa, pe nepusa masa.

- In regula. Inteleg, zise Ransome. Ne intalnim cu alta ocazie. poate saptamana viitoare.

Zambind, asemenea unei amfitrioane care a reusit sa-si puna in ordine angajamentele mondene Miss Hodge se cufunda iarasi in reveria ei.

- Ai un pieptene? intreba Ransome pe Edwina. Cred ca sunt tare ciufulit.

- Esti, raspunse Edwina, dandu-i un pieptene rupt pe jumatate, care se afla langa ciobul de oglinda.

- Avionul se va inapoia maine sau poimaine, spuse el privindu-se in oglinda. Te-ai hotarat definitiv daca ramai sau nu? In timp ce vorbea il surprinse neplacut propria-i infatisare. Ochii lui intunecati pareau de doua ori mai mari ca de obicei. Obrajii ii erau palizi.

- Raman, zambi ea. Am inceput sa am succese. Chiar si pe langa Miss MacDaid. Mi-a imprumutat acele ei de par. Apoi adauga: De ce ma uraste atat de mult?

- In primul rand fiindca uraste tot ceea ce reprezinti tu. In al doilea rand, din motive pe care le ghicesti cred si singura.

- Imi dau seama. Dar nu l-am plictisit cu nimic. Nici nu l-am vazut cel putin.

- Mai bine asa. Batrana infirmiera are o mare slabiciune pentru el. Puse pieptenul pe polita, apoi isi indrepta haina ca si cand s-ar fi pregatit sa plece la un dineu de gala. Acum o sterg.

- Unde pleci?

- Cat e ceasul?

- Nu stiu exact. In jur de noua.

- Ma duc la pavilionul lui Maharani. In drum am sa trec si pe la Scoala de muzica.

Edwina pastra o clipa tacerea.

- Aseara eram atat de obosita, incat n-am putut sa dorm. Am stat treaza mai toata noaptea. Si mi-a venit o idee.

- Ce idee?

- De ce nu ne-am casatori?

Ransome zambi.

- Da. E o idee. Si eu m-am gandit la asta, o data sau de doua ori.

- Acum sunt o femeie foarte bogata.

- De unde stii ca nu a lasat averea altcuiva?

- Nu. Am citit testamentul. Acum e la Misiune. Am cel putin doua milioane de lire sterline.

- Ei si?

- Cum ei si! Nu stiu ce dracu sa fac cu toti banii astia.

- Am sa reflectez asupra ofertei tale.

- Nu e cel mai comic lucru care ar putea sa se intample. Il privi lung. Te-ai intrebat probabil daca am sa ma comport cum se cuvine.

- Mi-am pus si intrebarea asta. E firesc, nu-i asa?

- Ei bine, am sa ma comport exemplar. Sau, cel putin asa sper.

- Casnicia nu este solutia cea mai proasta.

- Stiu. Asta spun si eu.

Ransome observa ca Edwina incerca sa-l patrunda cu privirile, ca si cand ar fi vrut sa-i citeasca gandurile. Voia probabil sa afle ce e cu Fern.

- Oricum, vom putea lua o hotarare definitiva numai dupa ce se va mai normaliza situatia. Numai la douazeci de ani tinerii ard de nerabdare sa se culce impreuna.

Ea zambi trist.

- Ai dreptate. Nu mai suntem de douazeci de ani.

Apoi Ransome pleca, spunandu-i ca va veni sa o mai vada de indata ce isi va face putin timp liber.

Dupa plecarea lui Ransome, Edwina incerca sa o convinga pe Miss Hodge ca e bine sa se dezbrace si sa se intinda in pat. Batrana domnisoara se cramponase de ideea de a ramane treaza pana cand Miss Dirks se va inapoia de la Liceu.

- Intotdeauna am asteptat-o, spuse. Ne asteptam una pe cealalta.

- Va intelege ca te-ai culcat numai fiindca ai avut foarte mult de lucru astazi. Se va supara pe mine cand va vedea ca te-am lasat sa veghezi atat de tarziu.

- Bine, conveni Miss Hodge. Nu vreau sa se supere pe dumneata. Sarah e teribila cand se supara. Incepu sa-si dezbrace uniforma albastra. A fost foarte suparata pe mine din cauza invitatiei la ceai. Stii ce mi-a spus ca sunt?

- Nu, zise Edwina. Ce ti-a spus?

- Ca sunt o linge-talpi. Si asta din pricina dumitale.

Se pornise iarasi sa sporovaiasca si nu se mai putea opri. Ii insira Edwinei fragmente din povestea vietii ei si a lui Miss Dirks. Dupa ce Edwina stinse pretioasa luminare si se intinse pe patul tare, Miss Hodge continua sa vorbeasca pe intuneric. Povestea nu era de loc interesanta. Cuprindea o droaie de amanunte neinteresante, de certuri meschine, de incidente marunte. Dar acum, in bezna, si pe fundalul ropotului de ploaie, Edwina auzi povestea celor intamplate la Heathedge School cu multi ani in urma. Miss Hodge ii vorbi cu simplitate despre gelozia celorlalte profesoare, despre barfelile si intrigile lor, despre propria ei nefericire. Nici acum, dupa treizeci de ani, nu intelegea ce se intamplase si nici de ce li se ceruse sa plece. O urmase pur si simplu pe Miss Dirks pana aici, la capatul pamantului.

Edwina, prea obosita ca sa poata adormi, se trezi ascultand-o nu ca pe o biata nebuna care ii vorbea despre rautatea unei profesoare, toate fete batrane refulate, dintr-o scoala din Anglia, ci ca pe un copil care istorisea cruzimile barbare savarsite de alti copii, in curtea unei scoli oarecare.

Asculta cu un fel de uimire vorbele rostite de Miss Hodge cu glasul ei de copil.

- Dumneata poti sa intelegi ceva, lady Heston? Ce rau am facut? De ce ne-au dat afara? Sarah nu mi-a vorbit niciodata despre asta. Spunea ca tot n-as pricepe nimic

Edwina ii raspunse din celalalt pat:

- Da, inteleg. Femeile acelea erau rele. Va persecutau pe amandoua. Dar nu era vina lor. Procedau asa fiindca duceau o viata meschina, mediocra, fiindca fusesera invatate sa faca rau, de oameni care profesau religia crestina. Sa nu o invinuiesti pe Miss Dirks. A avut perfecta dreptate cand a plecat de acolo si a venit aici.

- Oh, sunt sigura ca Sarah a avut dreptate. Intotdeauna are dreptate. Si e atat de mandra - cateodata prea mandra, dupa parerea mea. Cand are sa vina am sa-i vorbesc despre toate. Sunt sigura ca acum nu are sa se mai supere.

- Acum sa faci si dumneata bine sa te culci, zise Edwina. Cand are sa vina am sa te trezesc, ca sa poti sta de vorba cu ea.

- Imi promiti?

- Promit.

Miss Hodge tacu. Peste putin timp Edwina ii auzi respiratia grea. Ea insa nu putea sa adoarma si incetul cu incetul incepu sa reconstituie povestea si caracterul lui Miss Dirks asa cum reiesea din naratiunea adeseori plina de divagatii a lui Miss Hodge. S-ar fi zis ca pentru cateva clipe Miss Dirks se ridicase din morti, si Edwina o vazu cum era in viata, severa, sclava a datoriei, dar in adancul sufletului ei sentimentala, gata sa sara in ajutorul semenilor ei, fara sa-si faca din aceasta un titlu de glorie si fara sa-si dea seama de propriul ei martiraj, fiindca asa o lasase Dumnezeu. Edwina ii intelegea si exilul voit, si nostalgia pentru pajistile verzi ale Angliei, si mandria care clocotea in sufletul ei, neingaduindu-i sa se injoseasca ripostand calomniilor, si rautatea perversa a micului grup de fete batrane de la Heathedge School.

Simtea numai tristete si mila pentru viata intunecata a celor doua varstnice domnisoare, o minuna devotamentul lor si mai presus de orice se gandea cu uimire la culmile suferintelor pe care le incearca in cursul existentei lor unii oameni. Edwina se bucurase intotdeauna de libertate, de acea lumina intelectuala si spirituala care o ferise de influentele false ale preotilor si evanghelistilor. Acestia nu avusesera puterea sa o perverteasca, asa cum pervertisera existenta bietelor Miss Hodge si Miss Dirks, cat si existenta bietelor fecioare care predau diferite materii la Heathedge School, evitau barbatii, nu stiau ce inseamna sa se tavaleasca la umbra unor tufisuri noaptea pe luna, in bratele vreunui tanar viguros de la oras sau de la tara, si nu fusesera niciodata ceea ce Dumnezeu le rostuise sa fie - femei care sa iubeasca si sa fie iubite.

"Nu! Pana si deprinderile mele de tarfa sunt mai normale decat deprinderile lor. iva cu simbolul sau sunt preferabile castitatii si sterilitatii propovaduite de Biserica crestina."

Povestea bietei Miss Hodge o ingretosa. Din fericire, nimic din toate acestea nu mai contau pentru batrana domnisoara Isi pierduse mintile, dar era fericita, si Edwina dorea sa-i mentina aceasta stare sufleteasca euforica chiar daca ar trebui sa se ingrijeasca de ea si sa o calauzeasca toata viata. Miss Hodge merita sa se bucure de fericirea ei, chiar daca aceasta izvora din nebunia grefata pe ceva ireal.

Cand Ransome trecu pe langa biroul Maiorului observa ca usa era deschisa si ca putina lumina razbatea pana in coridor. Gandindu-se sa ureze buna seara prietenului sau, baga capul pe usa. Indata ce acesta il vazu, nu-l mai lasa sa plece. Desi in ultimele zile Maiorul avea atat de mult de lucru incat abia apuca sa se odihneasca pe furate, arata vioi, parea intr-o conditie fizica excelenta si intreaga lui fiinta emana un aer de satisfactie.

- Ia loc, il pofti. Si sa stam putin de vorba.

Ransome accepta invitatia si se aseza pe un scaun.

- Nu vrei sa bei ceva? il imbie de la inceput Maiorul. Pot sa te tratez cu un pahar. In fond sunt sticlele dumitale.

- Nu, multumesc.

- N-are rost sa faci nazuri. Stiu ce inseamna sa fii brusc privat de alcool. Uite, ai si inceput sa tremuri.

- N-am nevoie, zise Ransome. Nu-mi trebuie.

- Bine, replica Maiorul. Daca te razgandesti, sa-mi spui.

- N-am sa uit.

Pentru prima data ii era rusine fiindca ajunsese un bautor inveterat. Isi daduse seama abia in ultimele douazeci si patru de ore ca fusese un betivan, ca aceasta patima i-o cunostea si Maiorul, si Mrs. MacDaid, poate chiar Rasid, sotii Smiley si insasi Fern. Acum de cand stia acest lucru, se simtea si mai rusinat. Era limpede ca toti ii aflasera naravul, poate inca de la sosirea lui in Ranchipur, dar il privisera cu ingaduinta si facusera haz, ca si cand ar fi avut de-a face cu un copil la care tineau mult. Fusesera generosi si binevoitori, chiar cand el se aratase plictisitor si pus pe scandal. "Singurul mijloc ca sa pun capat acestei situatii este sa ma las de baut dintr-o data, ca acum gandi el. Dumnezeu, sau poate altcineva, mi-a oferit aceasta sansa. Nu depinde decat de mine ca sa nu o las sa-mi scape."

- Lucrurile s-au mai imbunatatit, zise Maiorul.

- Cum?

- Modul in care ne-am organizat a dat rezultate. Fiecare om si-a facut datoria. Toti au muncit umar la umar, pana la ultimul soldat sikh, si pana la ultimul politist. N-am crezut ca va fi cu putinta asa ceva.

- Si holera?

- Molima se va termina de la sine. Nu ne ramane decat sa continuam lupta. Dar nu acesta este esentialul. Altceva are mare insemnatate. Maiorul il batu usor cu palma peste genunchiul care tremura. Spiritul, rosti el, spiritul cel nou incepe sa dea rezultate. Iți dai seama, omule, ce s-a realizat? Iți dai seama ca musulmanii, hindusii, europenii, mahrattii, sikhsii, gujeratii, sweeperii au trudit cot la cot pentru binele comun?

- Adevarat, zise Ransome. Nu m-am gandit la asta.

- Nu te-ai gandit fiindca nu esti indian. Fiindca nu banuiesti ce bariere au trebuit sa fie doborate. Nu-ti inchipui ce-ar fi insemnat un asemenea dezastru in Ranchipur acum douazeci si cinci de ani. Atunci indivizii de seama lui Bannerjee, a negutatorilor bunya, la care s-ar fi alaturat preotii, ar fi castigat batalia si ne-ar fi pus pe noi la pamant. In primul rand trebuie sa-i multumim batranului Maharajah. A luptat cincizeci de ani, pana a murit.

Continua sa vorbeasca surescitat, satisfacut. Reusisera sa inchida puturile. Adusesera provizii din districtele inconjuratoare. Izbutisera sa retina in oras pe impanicatii care, daca ar fi fugit, ar fi imprastiat holera pana in cele mai indepartate sate, poate si in restul Indiei. Se lucra la refacerea caii ferate, chiar si acum in plin muson, la lumina unor focuri mari.

Apoi intra Miss MacDaid. Pe chipul ei obosit si prelung de cal deslusi aceeasi expresie de triumf. Miscat profund de abnegatia ei, reflecta: "Merita sa se bucure de aceasta recompensa."

Orientul pe care ea il iubea de mult renastea. Aceasta era adevarul. Contribuisera a o dovedi. Nimeni nu va mai putea spune ca indienii se dusmanesc intre ei, ca sunt cuprinsi de panica si de desperare in fata dezastrelor. Simti deodata ca se cuvenea sa plece cat mai repede, sa-i lase singuri pe amandoi. Ransome avu impresia ca prezenta lui era indezirabila, fiindca el nu participase cu nimic la aceasta biruinta. Incerca totusi si el aceeasi bucurie ca si in clipa cand - acum doua zile - se prezentase in fata lui Maharani, si Maiorul ii stranse mana.

- Dar dificultatile nu s-au sfarsit, rosti realista scotiana. Abia au inceput.

Cand Ransome se ridica sa plece, Maiorul ii puse o intrebare.

- Ai vazut-o pe lady Heston?

- Da.

- Vrea sa ramana in continuare?

- Da. E hotarata sa ramana.

Maiorul se uita in tacere la Ransome, ca si cand ar fi vrut sa spuna ceva, dar nu era prea sigur daca prietenia lor era suficient de stransa spre a face fata unor intrebari oarecum penibile. Miss MacDaid taie nodul gordian.

- De ce vrea sa ramana? interveni ea. Care e adevaratul motiv?

Ransome sovai o clipa.

- Drept sa va spun, nu stiu nici eu.

Ii treceau prin minte tot felul de motive, chiar si gandul ca Edwina dorea sa ramana, sperand nebuneste sa castige dragostea Maiorului. Ransome nu mai era insa sigur de aceasta chiar daca indraznise sa i-o spuna.

- Nu stiu. Este o femeie extraordinara. Cinstit vorbind, v-a fost intr-adevar de folos?

Tot Miss MacDaid ii raspunse:

- Da. Ne-a fost de folos. Si nu e proasta de loc.

- N-a fost niciodata.

Apoi Ransome pleca de la spital. Cand se vazu iarasi prin ploaie, se simti foarte singur si oarecum invidios pe cei doi pe care-i lasase sa se bucure de succesul lor, in cabinetul Maiorului.

In drum spre Scoala de muzica fu oprit de doua ori de soldati sikhs, care faceau de garda la puturi. De fiecare data, dupa ce-l recunoscusera, ii prezentara arma, ca si cand ar fi fost un inalt personaj. Ajunsese in dreptul bazinului, adica la jumatatea drumului, cand un vanticel fierbinte, care sufla in timpul scurtelor inseninari dintre doua rabufniri de ploaie, prinse sa aduca dinspre cladirea Scolii de muzica pe jumatate ruinata, o duhoare dulceaga, gretoasa, care nu vestea prezenta mortii, ci a holerei. Era un miros necunoscut pana in clipa aceea lui Ransome, dar care ii parea acum mai ingrozitor decat mirosul de carne arsa. Aceasta duhoare vestea viata cuprinsa treptat de ghearele mortii. Langa capatul marelui bazin Ransome se intalni cu o ceata de maturatori care scoteau din cladirea scolii cadavrele celor decedati in timpul zilei si le ingramadeau pe un mare rug, din preajma templului lui Rama argintat de lumina lunii capricioase. Intorcand infiorat capul, trecu repede pe sub arcada crapata a intrarii principale a scolii.

Inauntru domnea intunericul, iar holul, care rasuna inainte de vacarmul sutelor de tobe, titere si orgi, era acum tacut. Domnea in schimb, mirosul acela ingrozitor de holera. Dupa ce trecu pragul, Ransome vazu lungile siruri de morti intinsi pe pardoseala si asteptand sa fie carati afara si arsi. Preotii, muezinii, rudele nu mai protestau impotriva arderii. Dezastrul ii depasise. Toate cadavrele erau acum arse, fie ca mortii erau musulmani, hindusi, parsees, sau oricare altii. Toti erau ingramaditi fara deosebire.

In timp ce strabatea coridorul principal indreptandu-se spre micul teatru unde Jemnaz Singh, cu turban pe cap si invesmantat in atchcan-ul purpuriu cu dungi trandafirii si verzi ca veninul, cantase odinioara pentru el, se intreba daca toti acesti morti sau muribunzi justificau simtamantul de triumf incercat de Maior si de Miss MacDaid. Apoi intelese ca lesurile nu insemnau nimic pentru ei. Spiritul oamenilor ii interesa, si de aceea incercau sa-l salveze, fiindca spiritele lor reunite cereau marele spirit al Indiei si al intregului Orient.

In fata lui zari in sfarsit o usoara dunga de lumina strecurandu-se pe sub o usa. O deschise si patrunse in camaruta pe care si-o amenajase Harry Bauer. Fostul maestru de inot isi instalase un pat improvizat dintr-o banca luata din vreuna din salile de clasa. Era imbracat in alb si cand se intoarse cu fata spre usa, infatisarea lui, obrajii palizi, ochii albastri, parul blond, avura efectul unui soc asupra lui Ransome. In mijlocul mizeriei, a murdariei si a tuturor acelor oameni intunecati la piele, in ametitoarea valtoare si cruzime a Indiei, Bauer - vazut in lumina slaba a lumanarii - parea neinchipuit de tanar si de pur. "Arata ca o victima pregatita pentru sacrificiu", gandi Ransome.

- Buna ziua, rosti Bauer in franceza, asa cum este vorbita in Elvetia. Intrati.

Ransome il mai vazuse pe infirmier, dar de la distanta și fara sa fi avut prilejul sa-i vorbeasca. Elvetianul exhiba ca prin minune un pachet de tigari.

- Fumati? rosti el.

Suferintele provocate de abstinenta lui Ransome de alcool erau sporite de lipsa tigarilor din ultimele zile.

- Esti fericit fiindca ai tigari, replica el.

- Am destule. Pot sa va ofer si dumneavoastra un pachet.

Scoase de sub pat o cutie patrata, in care se aflau instrumentele lui de barbierit, un prosop, un pachet de carti de joc uzate, cateva carti despre gimnastica si vreo douasprezece pachete de tigari ieftine. Intinse lumanarea spre Ransome, oferindu-i astfel foc.

- Aici, la spital, aveti nevoie de ceva? il intreba Ransome.

- De toate avem nevoie. Nu ni s-a dat nimic din ceea ce ne-ar fi trebuit, zambi Bauer.

- Facem tot posibilul sa va procuram cele necesare. Speram ca in cursul zilei de maine avionul se va inapoia cu provizii si medicamente.

- Holericii nu au nevoie de mare lucru si nici nu se poate face cine stie ce pentru ei.

- Cred ca ai dreptate.

Deodata Ransome simti ca il cuprinde o panica nebuna. Ar fi vrut sa intrebe unde se afla Fern, dar nu indraznea. Poate ca si ea fusese lovita de molima. N-ar fi fost imposibil sa fi si murit. Incepu sa tremure, rusinat la gandul ca Bauer il vedea in halul asta. Spera insa ca criza lui va trece neobservata.

- Aveti febra? il intreba elvetianul.

- Nu. Nu am nimic.

- Pot sa va ofer un gin cu tonic. Se recomanda in asemenea cazuri.

Corpul lui Ransome cerea imperios bautura, dar el se margini sa spuna:

- Nu. Are sa-mi treaca. Apoi intreba repede: Unde este Miss Simon?

- In capatul holului. In momentul de fata e de serviciu.

- Ma duc sa o vad, spuse Ransome. Multumesc pentru tigari si pentru amabilitatea de a-mi oferi bautura.

- N-aveti pentru ce, replica Harry Bauer.

Pe cand traversa holul, Ransome reflecta: "Elvetianul acesta stie sa-si poarte de grija". Dintre toti parea sa se fi organizat cel mai bine. Isi procurase tigari, gin, carti de citit si carti de joc. Nu-i mai aparea in postura unei biete victime pregatita pentru sacrificiu, o fiinta curata, antiseptica, imuna ci un taran intelept si grijuliu, preocupat in special de propriul sau confort.

Se opri in mijlocul holului, in vreme ce niste culii scoteau cadavrul unei femei dintr-o sala de clasa. Mirosul acela ingrozitor ii dadu brusc lovitura de gratie. Se rezema de un perete si incepu sa vomeze. Dupa ce isi mai reveni, se indrepta spre camera din capatul holului, unde o gasi pe Fern stand dreapta pe un pat improvizat din banci. Arata palida si obosita, iar la vederea lui incepu sa planga tacut. Lacrimile i se prelingeau pe obraji. Ransome se aseza langa ea, o cuprinse cu bratul si o trase spre el.

- Plangi, rosti el. Are sa-ti faca bine.

- Nu plang fiindca mi-e frica, replica ea. Totul este atat de ingrozitor. Si este ingrozitor fiindca nu putem face nimic. Nenorocitii mor pe capete. Nu ma tem de munca sau de miros. Ma doare insa ca mor fara sa-i pot ajuta cu ceva. Asta-i adevarul. De moarte nu mi-e frica.

Ransome isi lipi obrazul de al ei. Nu am s-o mai las niciodata singura, gandi el. Niciodata. Apoi rosti cu glas tare:

- Esti o fata extraordinara. Numai ca locul tau nu este aici. Ar trebui sa-te intorci la Misiune.

- Nu. Nu pot sa fac asa ceva. Si nici nu vreau. Mi-ar fi imposibil sa stau acolo si sa nu fac nimic. Incetase sa mai planga si se lasa in bratele lui, stand cuminte ca un copil. Are sa fie foarte bine, spuse ea. Cateodata insa ma simt atat de singura. Ma bucur ca te pot avea langa mine, cel putin pentru o clipa. Tacu, apoi adauga incet, cu un glas plin de dulceata:

- Nu ma parasi, Tom. Sa nu pleci, sa nu ma mai lasi singura.

- Am sa stau cu tine cat am sa pot.

- Nu m-ai inteles bine. Am vrut sa spun altceva; sa nu te indepartezi sufleteste de mine, asa ca in noaptea trecuta.

El deslusi adevaratul sens al cuvintelor ei si isi dadu seama cat de mult o costase sa rosteasca vorbele acestea. Pastra insa tacerea.

- Am sa pot infrunta orice, daca n-ai sa mai faci acest lucru, grai ea.

Se straduia sa caute cuvinte, fiindca nu era mestera in a se exprima? El interveni, dandu-i o mana de ajutor:

- Stiu ce vrei sa spui. N-am sa te mai parasesc.

- Imi promiti?

- Iți promit.

Fern stiu in clipa aceea ca Ransome se inapoiase definitiv la ea, ca era alaturi de ea asa cum fusese in acea dimineata in casa lui Mr. Bannerjee, si tot asa ca atunci, la Misiune, cand isi luase ramas bun. "Acum pot sa-i vorbesc", reflecta ea. Se desprinse din bratele lui si-l intreba:

- Ce mai face lady Heston?

- Bine. Chiar acum cateva clipe m-am despartit de ea.

- Stii, mi-e foarte simpatica. Poate ca e ridicol, dar mi-e realmente simpatica.

- Eram sigur ca are sa-ti placa.

Usa se deschise, lasand sa se strecoare silueta stearsa, slabuta, a lui Mr. Smiley. Inapoia lui aparura fetele negricioase ale catorva baietandri paria.

- Hello, Smiley! exclama Ransome. Intra!

- Am adus lui Fern cateva ajutoare, explica el. Sase baieti. Ii las aici. Sa-i folositi cum veti crede de cuviinta.

Fern se ridica in picioare. In intreaga ei fiinta se petrecuse o extraordinara transformare.

- Multumesc Mr. Smiley. Ii vom folosi. Stiti insa cat de respingatoare-i holera. Poate ca n-are sa le placa ceea ce vor avea de facut.

- Nu se vor da inapoi de la treaba. Sunt feciori de maturatori. Se intoarse spre ei si ii indemna in englezeste: Intrati

Baietandrii patrunsera sfiosi in camera. Se oprira apoi, privindu-i cu ochii lor mari, negri si atat de speriosi. Mr. Smiley le dadu instructiuni in dialectul gujerati.

- Veti face tot ce vi se va porunci de catre mem-sahib. Toti trebuie sa muncim ca sa curatim orasul. Ma bizui pe voi. Si mem-sahib Smiley v-a acordat toata increderea.

- Da, Mr. Smiley, raspunse unul din baietandri in englezeste.

Ceilalti cinci inclinara din cap in semn de incuviintare.

- Am sa revin maine, zise Mr. Smiley. Se adresa apoi lui Fern si lui Ransome: Noapte buna. Acum ma duc la Rasid. Vreau sa-i cer un saculet de orez pentru copiii de la orfelinat.

Pleca repede. Era atat de palid, de obosit, de straveziu, incat evoca o fantoma.

- Trebuie sa ma duc si eu la treburile mele, zise Ransome. Maine, de indata ce imi fac putin timp liber, trec pe la tine.

Ar fi vrut sa o cuprinda in brate si sa o sarute in loc de ramas bun, dar ii era imposibil sa faca acest gest cu sase baietandri de fata, care-i priveau cu ochii lor mari si speriosi. Se margini deci sa-i stranga mana si sa-i spuna in soapta:

- N-am sa te mai parasesc. Iți promit.

Afara, rugul fusese aprins, si in lumina focului Ransome deslusi silueta dreapta si uscativa a colonelului Ranjit Singh, care vorbea ceva cu soldatul sikh aflat in post. Cand Ransome se apropie de Ranjit, acesta ii spuse:

- Ce-a fost mai rau a trecut.

Ransome se uita la cerul de cobalt.

- In noaptea asta vad ca s-a mai lasat racoarea. Poate ca ploaia asta mizerabila se va opri un timp.

- Sunt in drum spre Inalțimea-sa. Mergi si dumneata intr-acolo?

- Da. Te insotesc.

Dupa ce se asigura ca focul se intetise, colonelul se intoarse spre Ransome.  

- Haidem! Inalțimii-sale nu-i place sa astepte.

Cand se apropiara de bazin, Ransome remarca o umbra strecurandu-se pe langa sirul de copaci aliniati de-a lungul apei. Cand se uita mai bine, distinse chipul unei femei imbracata in vesminte europene.

- Ia te uita, ii sopti colonelului. Cine sa fie?

Ranjit se opri si urmari cu privirile silueta femeii. Aceasta se strecura de la un copac la altul, si cand ajunse in preajma rugului aprins, o lua la fuga, spre a strabate cat mai repede spatiul descoperit pana la treptele Scolii de muzica pe jumatate ruinata.

- Este rusoaica, raspunse repede Ranjit Singh.

- Ce cauta la holerici?

Colonelul rase sarcastic.

- Infirmierul Inaltimii-sale Maharajahul este acolo. Elvetianul.

Ah, da.

Va sa zica asta era, gandi Ransome. Fiecare indian din Ranchipur le cunostea probabil legatura. Un timp mersera in tacere.

- Ar fi bine sa nu-i spunem despre asta Inaltimii sale Maharani, propuse Ransome.

- Nu. Sigur ca nu.

Ransome avu brusc viziunea lui Harry Bauer, alb si foarte curat, stand in mijlocul camerei luminata slab de lumanare. Silueta Mariei Lisinskaia fugind de la un copac la altul, umbra printre umbre, si apoi ultima si isterica ei avantare pana la cladirea scolii, in lumina rugului funerar, emana un aer de coruptie.

Dupa plecarea lui Ransome, Miss MacDaid si Maiorul incepura sa lucreze iarasi la organizarea aprovizionarii si la intocmirea de liste cu necesarul spitalului, pe care urmau sa le trimita la Bombay cu avionul, indata dupa inapoierea lui Gopal Rao. Si in vreme ce se trudeau cautand solutii, simtamantul de triumf incercat de ei pana atunci prinse sa scada in intensitate si sa-i cotropeasca iarasi frica si desperarea. Pentru prima data de la izbucnirea dezastrului erau pe punctul de a se lasa coplesiti de descurajare. Dupa o ultima verificare a cantitatilor de medicamente existente, constatara ca unele articole erau pe terminate, iar altele ca si inexistente. In aceste conditii era o imposibilitate sa trateze fiecare caz de holera, de febra tifoida, ori de omniprezenta variola.

- Doctorul Pindar trebuie sa se odihneasca putin, spuse Maiorul deodata. Astazi dupa-amiaza a lesinat la Scoala de muzica.

Nu mai aveau bicarbonat de sodiu, si nici clorura de calciu si abia daca mai dispuneau de vreo suta de pastile de permanganat (ceea ce reprezenta o cantitate ridicol de mica, daca se tinea seama ca aceasta trebuia sa fie consumata pentru un singur bolnav in patruzeci si opt de ore). Nu mai aveau caolin, nici aspirina si nici clor pentru dezinfectarea puturilor. Avionul va aduce din toate cate ceva in ziua urmatoare, dar cantitatile acestea vor fi egale cu zero fata de necesar. Afara de aceasta, chiar daca aprovizionarea ar fi indestulatoare, n-ar putea sa le administreze decat Maiorul, Miss MacDaid si doctorul Pindar.

- Maine va trebui sa invatam pe Fern Simon, pe lady Heston, pe Mrs. Gupta si pe Bauer sa aplice tratamente. Miss Hodge nu ne poate fi de vreun ajutor.

Mijloacele de care dispuneau nu erau de mare folos pacientilor deja loviti de molima. Singura speranta era sa se asigure o sterilizare eficienta, in vederea prevenirii extinderii bolilor, si de executia acestei sarcini erau responsabili Ransome, Rasid si colonelul Ranjit Singh Maiorul si Miss MacDaid aveau alte ocupatii.

Din fericire, cazuri noi de ciuma nu se mai declarasera dupa moartea lordului Heston si a grajdarilor palatului, poate - presupunea Maiorul - datorita faptului ca sobolanii fusesera inecati in timpul inundatiei.

In timp ce stateau acolo, aplecati deasupra hartiilor, nu indrazneau sa se priveasca in ochi, spre a nu se lasa sa li se citeasca teroarea care incepea sa-i stapaneasca. Nu era vorba de spaima si oroarea incercate in timpul dezastrului - spaima aceea fusese simpla, primitiva, fireasca - ci de o groaza lenta, ca si aceea cunoscuta de Miss MacDaid in anul cand murise biata Miss Eldridge, cu care venise de la Bombay. Ceea ce aveau acum de combatut era insidios, oribil, mai puternic decat ei, decat splendidul spital de odinioara si decat organizatia pe care o durasera. Se apropia pe la spate si te ataca lateral, dupa ce statea mult timp la panda. Si mai ales lovea pretutindeni.

- Inaltimea-sa Maharani ar trebui sa plece cu avionul, spuse deodata Miss MacDaid.

- Nici nu poate fi vorba de asa ceva. I-am sugerat odata ideea asta, dar m-a refuzat. Pentru prima data s-a suparat pe mine. Aici se afla poporul meu si aici trebuie sa raman, mi-a spus.

- Poate ca vor trimite alte avioane cu medicamente - ma refer la guvernamantul indian.

- Da, presupun ca vor trimite. Rasid crede ca in doua sau trei zile si calea ferata are sa fie repusa in functiune. Maiorul deschise un sertar al biroului si vari inauntru un teanc de hartii. Ai face bine sa te culci putin. Cine urmeaza acum sa faca de garda?

- Lady Heston.

Miss MacDaid nu-l privi in ochi, dar il auzi spunand:

- Ma duc sa dau un ocol prin saloane; sa ma asigur ca toate sunt in regula.

Ea voi sa spuna ceva, dar se abținu, pastrand tacerea. Iși aduna hartiile și se ridica in picioare. Il intreba:

- Cand crezi ca se va inapoia avionul?

- In preajma pranzului. Nu-și pot asuma riscul sa zboare noaptea in timpul musonului.

- L-ai vazut pe Homer Smiley?

- Da. A venit dupa lasatul serii. La misiune toate sunt in regula, cu excepția lui Mrs. Hogget-Clapton, care a avut o criza de isterie cand a auzit ca servitorul lady-ei Heston i s-a rezervat un loc in avion, in vreme ce ea, soția directorului unei banci imperiale, a ramas pe loc. Smiley vrea sa o trimita și pe ea și pe Mrs. Simon la Bombay.

- Ar fi preferabil pentru toata lumea.

Maiorul știa ca aceasta mica barfeala o servise pe Miss MacDaid, fiindca ii mutase gandurile pe alt fagaș, facand-o sa uite cateva clipe spaimele și oroarea care o asaltau. Banuia ce se ascunde in sufletul ei - Miss MacDaid se temea ca va eșua. Ispravile ridicolelor Mrs. Hogget-Clapton și Mrs. Simon le trezea intotdeauna hazul.

- O plang pe matușa Phoebe, fiindca trebuie sa le suporte pe amandoua.

Miss MacDaid se pregati de plecare.

- Ma duc sa o trezesc pe lady Heston, astfel ca Mrs. Gupta sa se poata odihni puțin. Daca se intampla ceva, nu ezita și cheama-ma!

Miss MacDaid era fericita. Nu incerca un simțamant de triumf, așa cum i se intamplase la un moment dat in biroul Maiorului, cand fusese și Ransome de fața; fericirea ei de acum era cu totul calma. Era incantata fiindca avea enorm de lucru, intrucat intreaga povara a raspunderii atarna pe umerii ei și ai Maiorului, fiindca intre ei exista o intimitate pe care n-o impartașeau cu nimeni din afara. Nici fragila Natara Devi, cu mica ai tonga roșie impodobita cu clopoței roșii, amuțiți pentru totdeauna, n-ar fi putut susține, inainte de a muri, ca il avusese pe Maior așa cum il avea acum Miss MacDaid.

"Natara Devi, reflecta infirmiera-șefa cu austera satisfacție, n-a fost decat un corp frumos modelat, cu tonuri calde, o mașina care furniza placeri Maiorului." Natara Devi, iși spunea ea, nu-l cunoscuse deloc. In vreme ce strabatea coridorul intunecat iși zicea ca femeile de teapa Natarei Devi și a lady-ei Heston nu contau catuși de puțin. Nu reprezentau decat un boț de carne lipsita de spirit. Nu erau decat niște prostituate de rand. O soție ar fi insemnat altceva. Numai o soție l-ar putea cunoaște atat de intim cat il cunoștea ea.

Abia acum, dupa ce-și repetase staruitor aceste concluzii, reuși sa se mai elibereze de povara grea a invidiei pe care o purtase bietei Natara Devi, inainte de moartea acesteia; abia acum reușea sa-și uite regretele-i amare provocate de natura ingrata, care nu o inzestrase cu tinerețea fermecatoare și cu frumusețea dansatoarei ori a lady-ei Heston.

"Acum cand lady Heston se arata in adevarata ei lumina, cugeta Miss MacDaid, acum cand nu se mai poate folosi de artificiile pe care i le procurau cremele de frumusețe, rochiile scumpe, bijuteriile, el nu o va mai deosebi de celelalte femei. Va constata ca frumusețea ei era datorata tuburilor și borcanelor." Apoi chicoti in sinea ei: "Deja nici nu o mai baga in seama. Vremea ei s-a dus."

Dar biata Miss MacDaid, in ciuda experiențelor sale in legatura cu suferințele oamenilor, cu bolile și cu mizeriile lor, cunoștea foarte puțin sufletul omenesc. Nu avusese niciodata timp sa citeasca romane - abia daca frunzarise vreo trei sau patru in toata viața - dar se asemana in felul ei cu acei romancieri romantici care nu sunt capabili sa ințeleaga contradicțiile bizare ale realitații. Concepea iubirea ca și acei producatori de filme care socotesc ca emoțiile erotice nu sunt posibile decat intre parteneri tineri și frumoși, puși in valoare de operatori experți in planuri și profile. In vreme ce strabatea coridorul, indreptandu-se spre lady Heston pe care trebuia sa o trezeasca din somn, iși spuse ca femeia aceasta nu mai reprezenta nici un pericol. Lady Heston, cu chipul ei palid, cu parul neingrijit, aratand mai batrana decat adevarata ei varsta și imbracata in uniforma albastra de eleva infirmiera, ca orice fata paria, nu putea sa mai atraga pe un mascul ca Maiorul Safka. "Nu, isi repeta Miss MacDaid, relaxandu-si falcile inclestate. S-a terminat cu tarfa. Acum nu-l mai poate nenoroci."

Impinse usa si, in lumina ce patrundea prin fereastra de la rugul in flacari, o vazu pe lady Heston in pat. Plecandu-se asupra ei, o zgudui cu brutalitate. Lady Heston se trezi imediat si se aseza pe marginea patului.

- A sosit timpul s-o schimbi pe Mrs. Gupta, spuse Miss MacDaid. Eu am sa te inlocuiesc la cinci.

In lumina rosie a vapaii de afara deslusi papiotele care acopereau capul lady-ei Heston. Vederea acestora avu asupra lui Miss MacDaid efectul unui nor negru, prevestitor de furtuna, aparut fara veste la orizont intr-o zi senina.

- Ai face bine sa-ti scoti chestiile alea din par, o repezi ea. Ai sa sperii pacientii.

- Sigur ca le scot, replica lady Heston incepand sa desprinda bucatile de hartie.

Operatia ceru mult timp, dar Miss MacDaid astepta, supraveghind-o ca o profesoara severa. Dar in sufletul ei prinse sa incolteasca alarma pe masura ce papiotele erau inlaturate si lasau parul moale si buclat, in loc sa arate latos si neingrijit, asa cum se asteptase Miss MacDaid. Efectul fu si mai zdrobitor cand lady Heston isi trecu usor degetele prin par si il lasa sa cada intr-un fel de aura stralucitoare in jurul chipului ei gingas si palid. Ai fi zis ca intinerise deodata cu zece ani.

Cutele amare si adanci reaparura in colturile gurii lui Miss MacDaid, care rosti aspru:

- Hai odata! Biata Mrs. Gupta are si ea nevoie de putina odihna. Nu este atat de rezistenta precum pare.

Lady Heston isi imbraca uniforma albastra de panza aspra si o urma pe Miss MacDaid, incheindu-si pe drum nasturii.

Cand infirmiera-sefa coti, iesind in coridorul principal, o gasira pe Mrs. Gupta palida, istovita, facand de garda. Miss MacDaid o trimise la culcare, apoi o conduse pe lady Heston prin saloanele ticsite cu morti si cu muribunzi.

Era intr-adevar extraordinara insusirea infirmierei-sefe care umbla de la un bolnav la altul, ii examina in lumina slaba a unui fitil aprins muiat intr-un vas mic cu untdelemn, purtat in mana, vorbind in acelasi timp despre fiecare, cunoscandu-i antecedentele si starea bolii. Lady Heston se uita cu un fel de uimire la fata ei mare, tabacita si atat de urata. Scotiana asta, reflecta ea, trebuie sa fie un fel de vrajitoare, de tine minte atatea.

Uneori Miss MacDaid se oprea la cate un pat si isi insemna ceva intr-un carnet aflat asupra ei. La doi sau trei pacienti, care gemeau sfasiati de dureri, le facu injectii in brat sau in coapsa. Apoi treceau mai departe, urmarite de privirile mute a sute de ochi. Cei mai multi pacienti aveau febra tifoida, cativa friguri negre, iar aproape jumatate din ei erau victime ale inundatiei si cutremurului, de pe urma carora se alesesera cu membre fracturate, cu capul spart, cu grave leziuni interne. Spre a usura munca celor care faceau de garda, in timp ce ea isi ingaduia cateva ore de somn Miss MacDaid prinsese cu acul pe pieptul ieftinelor dhotis de bumbac si ale sari-urilor purtate de pacienti bucati de carton ori de hartie cu numere si cu instructiuni sumare referitoare la tratamentele prescrise.

Dupa ce se inapoie in salonul cel mare, Miss MacDaid explica lady-ei Heston:

- Ai grija sa nu adormi, caci la fiecare cincisprezece minute trebuie sa treci prin saloane. Este foarte important sa te vada, astfel incat sa nu-si inchipuie ca sunt uitati sau abandonati. Cand le intra asta in cap, se intorc pe o parte si mor. Inmana apoi lady-ei Heston o hartie pe care scrisese cinci numere: Daca vreunul din acestia se trezeste si striga, sa ma chemi. Nu-l trezi pe Maior. Daca va fi nevoie, il voi trezi eu. Ii dadu alta hartie cu patru numere scrise: Toti acestia vor muri. Trebuie sa-i veghezi in permanenta, fiindca ei nu te vor striga. Am avut grija sa nu se mai destepte din somn. Dupa ce vor muri, sa chemi oamenii sa-i ridice. Ceilalti pacienti nu vor observa mare lucru pe intunericul asta. Deodata se uita cu asprime la lady Heston: Ai vazut vreodata un om mort? Stii cum arata dupa ce mor?

- Pana a veni aici n-am vazut morti. Dar cred ca am sa-mi dau seama.

O clipa Miss MacDaid pastra tacere, apoi rosti:

- Ai sa-ti dai seama. Nu e prea greu. Important este sa nu dormi si sa ma chemi daca se intampla ceva. Ma bizui pe dumneata. Ti-am incredintat o mare responsabilitate pentru o incepatoare, dar nu am avut de ales. Trebuie sa ma odihnesc si eu putin daca vreau sa mai rezist. Nu mi-e ingaduit sa cad la pat. La cinci vin sa te schimb Se intoarse ca sa plece, dar se opri. Vrei sa o trimit pe Miss Hodge ca sa te ajute?

- Nu.

- Nici ca sa-ti tina companie?

- Nu. Prefer sa o las sa doarma, biata de ea.

- Noapte buna.

- Noapte buna.

Dupa plecarea lui Miss MacDaid, lady Heston se aseza la masa pe care pusese opaitul. Se mai aflau acolo o cana mare din pamant, cu apa fiarta si racita, acoperita cu un filtru de hartie, un pahar, un ceas desteptator, un sul de tifon, un carnet cu creionul respectiv si cele doua bucati de hartie cu numerele scrise de Miss MacDaid. Acum era treaza, dar mintea ii ramasese totusi buimaca, amortita parca. Citi numerele de pe prima hartie - 7, 114, 83, 28, 51. Acestia erau pacientii grav bolnavi, dar care mai puteau fi salvati. Daca strigau sau se desteptau din somn, ea trebuia sa o cheme pe infirmiera-sefa. Pe cealalta hartie erau scrise numerele 211, 72, 13, 96. Acestia erau sortiti sa moara. Pentru ei nu mai exista speranta. Zaceau amortiti de droguri, fiindca Miss MacDaid le facuse cate o injectie ca sa nu tipe sau sa-i tulbure pe ceilalti. Acestia trebuiau vegheati pana ce vor muri, apoi sa fie scosi din salon si trimisi spre a fi incinerati.

Sa nu incurc lucrurile, gandi. Trebuie sa-mi pastrez capul limpede si sa nu fac vreo greseala . Ca sa fie sigura, lua creionul si in capul listei scrise cuvantul "morti , iar in capul celeilalte cuvantul "muribunzi . In vreme ce scria isi zise: "Asa trebuie sa te simti cand esti Dumnezeu.

Pana acum trei zile nu intalnise niciodata moartea. O data sau de doua ori in viata ei moartea ii iesise in cale, dar de fiecare data reusise sa o evite. Multi prieteni de ai ei, mai tineri sau mai varstnici, murisera in timpul razboiului. Mureau insa multi oameni pe atunci, iar aceasta se intampla departe, in noroaiele Belgiei, la Amiens, sau la Chemin des Dames, iar in nebunia si zapaceala razboiului toate acestea pareau oarecum ireale. Moartea lor se reducea la o simpla telegrama - "Ministerul de Razboi are regretul sa va anunte." Aproape ca semana cu refuzul de a raspunde la o invitatie. V.R.S.R. Va rugam sa raspundeti. Comunicati daca puteti veni la intalnire. Apoi tatal ei murise de congestie cerebrala, la Viena. Cand o intrebasera daca vrea sa vada cadavrul, ea refuzase. Mortii cu mortii. Cei iubiti dispareau. Ceea ce ramanea era numai cenusa. Chiar si Albert. Nu-i vazuse cadavrul, ci numai un obiect inform, invaluit - slava Domnului - in cearsafurile ei trandafirii de matase. Albert urase moartea. N-ar fi conceput sa moara vreodata. Animalul din el ar fi vrut sa traiasca la infinit. Vitalitatea lui fantastica parea sa-l fereasca de moarte. Chiar daca ar fi fost drogat, corpul lui ar fi opus o mare rezistenta. Nu era deopotriva cu acesti bieti indieni subnutriti, care nu se luptau cu moartea, ci inchideau pur si simplu ochii si mureau ca si cand ar fi avut de gand doar sa adoarma.

In ultimele trei zile vazuse moartea facand ravagii in jurul ei. Vazuse cadavre duse de ape, in timp ce statea cu Ransome pe balcon si astepta sa treaca inundatia, zarise corpul acelui hindus uscativ, atarnand de ramurile unui copac si tinut acolo sus doar de sarmanul lui dhoti de bumbac. Vazuse si cadavrul inform al lui Albert invaluit in cearsafurile ei. Si lesuri zacand pe strada, unele sfartecate, zdrobite, in timpul cutremurului si inundatiei, altele contorsionate si de un rosu vanat, consecinta a ingrozitoarei morti prin holera. Nu vazuse numai morti, ci i moartea insasi strecurandu-se prin saloanele neingrijite, spre a smulge fiinta dupa fiinta din mainile Maiorului i ale lui Miss MacDaid.

Vederea atator morti o naucise. Abia acum intelesese ca oameni ca Miss MacDaid, care vazuse sute, poate mii de fiinte umane murind, nu se mai temeau de nimic pe lume. Poate din aceasta cauza o femeie atat de curajoasa si de buna ca Miss MacDaid mai putea gasi in sufletul ei loc pentru dispret, enervare si chiar asprime. Daca oamenii de seama infirmierei-sefe si a Maiorului ar fi dat dovada de slabiciune, ar fi esuat, ar fi fost inlaturati, zdrobiti si aruncati la gunoi. Edwina se gandi cu mandrie: Cred ca si in firea mea se afla ceva asemanator. Am infruntat totul - si murdaria si mirosurile puturoase, si mizeria, si moartea. Nici macar nu ma simt istovita

Intr-adevar, acum dupa ce se trezise pe deplin, nu mai simtea niciun fel de oboseala, ci doar o adanca liniste launtrica, nebanuita pana atunci, si o satisfactie bizara - o satisfactie pe care o cautase toata viata. Le castigase respectul Nu mai voma la vederea unui pat murdarit, ori la mirosul ingrozitor al gangrenei. Daca nu se mai gandea anume la aceasta, nu mai simtea nici duhoarea de carne arsa, mirosul dulceag si atat de gretos al holerei, pe care briza umeda si lenesa il aducea uneori dinspre Scoala de muzica si il facea sa patrunda in spital prin ferestrele cu ecrane alcatuite din retele fine de sarma. In ceva mai mult de saptezeci si doua de ore, crescuse in jurul ei o carapace care o proteja asa cum ii proteja si pe Maior si pe Miss MacDaid. Nimic nu putea sa o mai atinga acum, nici bolile si nici putreziciunea din jur. Infirmiera-sefa si Maiorul scapasera neatinsi multi ani de-a randul. Poate ca exista ceva, un fel de forta mistica ce proteja pe oamenii deopotriva cu ei - calugarite, doctori, infirmiere, care luptau impotriva epidemiilor, traiau printre leprosi si in regiuni bantuite de tifos exantematic si de holera.

Deodata isi aminti de indatoririle ei, de rondul pe care trebuia sa-l faca la fiecare sfert de ceas prin intregul spital, pana cand Miss MacDaid va veni sa o schimbe. Se uita la ponositul si vechiul ceas desteptator si constata ca mai erau patru minute pana ce va trebui sa plece in control, ducand oala smaltuita cu apa rece de la pat la pat. In acelasi timp avu senzatia ca cineva o tine sub observatie. Cand intoarse capul, intalni - in lumina vapaii de afara, care patrundea prin fereastra - privirea unui bolnav de febra tifoida, instalat intr-un pat stramt din preajma mesei.

Faptul ca silueta din pat era atat de mica si de slaba o facu in primul moment sa creada ca are de-a face cu un copil. Ochii erau mari, negri, fara varsta, dar infundati in orbitele unei femei care arata batrana si uscata. Pielea intunecata, ingalbenita de boala, era intinsa ca o hartie peste oasele fine ale capului. Edwina o privi o clipa, fascinata de delicatetea acelei fete, apoi, scuturata de un fior, avu impresia ca femeia era moarta. Daca acel cap n-ar fi avut par, Edwina si-ar fi inchipuit ca vede un craniu alb. Era fata unei femei care de cand se nascuse nu mancase niciodata pe saturate. "Moartea vine sa o ia, reflecta ea. V.R.S.R. Va rog sa raspundeti". De cate ori nu scrisese ea aceste initiale in imensa si indepartata metropola londoneza.

Apoi observa ca buzele acelea purpurii se miscau. Nu intelegea ceea ce femeia incerca sa-i spuna, fiindca nu-i auzea vocea decat sub forma unui murmur asemenea fosnetului unor frunze moarte. Mana slaba, numai pielea si osul, si neinchipuit de batrana, se misca dezordonat, ca si cand ar fi fost lovita de paralizie, si se ridica spre buze, intr-un gest prin care toti taranii si muncitorii din lume arata ca le e foame si sete. "Biata femeie, doreste apa", gandi Edwina. Ridicandu-se repede, dadu la o parte filtrul de hartie de deasupra canii de pamant si turna apa in paharul de pe masa, umplandu-l pana la margine.

Trecu langa marginea patului bolnavei, pe care o ridica incet cu o mana, in vreme ce cu cealalta ii tinu paharul. Fiinta aceea era mai usoara decat un copil. Prin panza de bumbac a sari-ului umezit de sudoare simtea fierbinteala arzatoare a trupului cuprins de febra. Femeia bau cu lacomie si, dupa ce goli paharul, se lasa inapoi cu toata greutatea pe bratul lady-ei Heston. Deschizand ochii, se uita la englezoaica si incerca sa surada. In privirea ei infrigurata de boala se citea o expresie atat de umila, de rugatoare, incat lady Heston simti ca o podideste plansul. Sa nu ma privesti asa, ar fi vrut ea sa-i spuna. Sunt sora dumitale. Amandoua suntem femei si Dumnezeu ne-a facut pe amandoua . Dar nu-i vorbi, fiindca stia ca bolnava n-ar fi inteles. Nu putu decat sa-i zambeasca. De pe buzele pacientei se auzi iarasi acel murmur slab, ca fosnetul de frunze. Inchise ochii, apoi isi lasa linistita capul pe perna umeda.

Cele patru minute trebuie sa fi trecut , gandi lady Heston. Puse paharul pe masa, apoi ridica unul din vasele acelea de piatra pe marginea mesei si tinu dedesubt una din canile mari, smaltuite. Vasul era greu si trebui sa faca o sfortare ca sa-l poata manui astfel incat sa controleze scurgerea apei. Se lupta cu vasul de piatra, cand auzi o voce:

- Stai, lasa-ma pe mine sa fac treaba asta.

Intorcandu-se, vazu chipul Maiorului. Se afla in preajma si mana lui i-o atinse pe a ei cand ii lua vasul. O clipa, Edwina se simti cuprinsa de o fericire ametitoare. Rezemandu-se de masa, isi reveni, reusind sa se stapaneasca.

- Multumesc, rosti. E destul de greu.

Cateva momente tremurase, ca si atunci cand Miss Hodge plecase, lasandu-i singuri in salonul acela sumbru din palatul de vara. Dar simtamantul acesta se linisti curand, si ea se indeparta usor de el, stand apoi dreapta, asa cum, ar fi stat si sarmana Mrs. Gupta cu fata ei plina de cosuri.

- A sosit timpul sa faceti primul rond, ii zambi el. Am sa va insotesc.

Maiorul umplu cu apa inca o cana de pamant si le ridica apoi pe amandoua.

- Nu zise ea. Lasati-ma sa duc si eu una. Imi face placere.

El o privi si umbra unui suras i se asternu pe chip. Edwina isi dadu seama ca nu era un zambet ironic, ci ceva mult mai simplu si mai cald, era ca si cum s-ar fi amuzat vazand o fetita jucandu-se de-a spitalul.

- Nu trebuie sa ma priviti asa, rosti ea manioasa.

El o intelese, asa ca nu-i raspunse.

- In orice caz veti avea nevoie de listele acestea, adauga ea, inmanandu-i hartiile cu numerele scrise de Miss MacDaid.

Apoi Edwina lua una din cani din mana lui si pornira la drum.

Mania ei brusca se topise si il urma docila ca si cand ar fi fost experimentata Mrs. Gupta, care era atat de obisnuita cu aceste practici, incat ajunsese sa se plictiseasca. De altfel nici Maiorul nu-i mai dadu nicio atentie, de parca ea ar fi fost intr-adevar urata, dar blanda Mrs. Gupta. El trecea de la pat la pat, oprindu-se la fiecare, in vreme ce ea umplea cu apa cestile smaltuite, aflate pe cate o mica polita la capataiul fiecarui bolnav. Cativa dintre acestia dormeau, iar vreo doisprezece delirau. Cei mai multi dintre ei zaceau insa cu ochii lor mari si negri deschisi, privindu-i plini de rabdare, in vreme ce lady Heston si Maiorul treceau prin fata lor.

La fiecare din paturile mentionate pe lista "muribunzi" el se oprea, lua pulsul, apoi punea mana pe fruntea dogorita de febra. In tot acest timp Maiorul nu dadu nicio atentie lady-ei Heston, cu exceptia unei singure explicatii pe care i-o furniza, ca si cand ar fi incercat sa se scuze.

- Faptul ca le pui mana pe frunte nu serveste decat spre a le da putin curaj. Ei stiu ca sunt brahman si secole de-a randul au fost invatati sa se dea la o parte din calea noastra, ca sa nu ne polueze cu umbra lor.

De pe lista avand in cap mentiunea "morti trei pacienti erau inca in viata, dar al patrulea, care avea o gangrena, zacea nemiscat si rigid. Lady Heston intelese imediat ca nu mai era cazul sa-i umple ceasca. Era un barbat negricios, foarte slab, cu ochii pe jumatate inchisi, asa cum ii tinuse in timpul comei produse de acul milostiv al lui Miss MacDaid. Era ciudat cum de reusise sa-si dea seama - datorita eventual unui al saselea simt - ca omul acesta era mort. Poate ca era ceva deosebit in felul cum isi tinea capul, asemenea unei flori uscate pe o tulpina, sau a rigiditatii unghiului pe care-l faceau picioarele sub abati-ul murdar. Lady Heston stiuse imediat. Si de acum inainte avea sa stie intotdeauna.

Il vazu pe Maior asezand opaitul pe polita si aplecandu-se asupra mortului. Cu degetul ridica usor pleoapa si isi petrecu apoi unghia peste globul galben al ochiului, dar nu obtinu nicio reactie. Se intoarse spre lady Heston.

- Chemati, va rog, oamenii sa-l care.

Dupa ce se inapoie cu doi maturatori somnorosi, care duceau o targa, isi continua rondul, insotindu-l pe Maior. In peregrinarea lui de la pat la pat, era urmarit de ochii intunecati ai pacientilor, asemanatori unor ochi de animale bolnave. Expresia lor de nesfarsita oboseala pastra inca o scanteie de incredere muta. Maiorul si lady Heston isi terminara rondul. Pe cand se inapoiau, Maiorul se opri brusc.

- Ascultati! o indemna el.

In tacerea noptii, printre gemetele care se mai ridicau ici si colo din paturile cu bolnavi, Edwina auzi firul modulat al unui cantec executat din fluier, si ropotul monoton, distant, al unor degete brune care tineau ritmul pe o toba.

- Iata un semn bun, spuse Maiorul.

- Da?

- Inseamna ca viata isi reia cursul.

Dupa ce se inapoiara la masa din salonul principal, Maiorul o intreba politicos:

- Pot sa raman cu dumneavoastra o clipa?

- Desigur, daca va face placere. Dar ar fi mai bine poate sa va odihniti putin.

- Aseara m-am culcat devreme. Acum n-am nevoie de somn ci de ceva care sa-mi ajute sa ma simt iarasi o fiinta omeneasca normala. In ultimele trei zile n-am fost decat o masina.

Ea intelesese ceea ce voia el sa spuna si se simti bizar de miscata. Cuvintele lui ar fi trebuit sa sune astfel: "As vrea sa intretin o conversatie - sau chiar sa pastrez tacerea - in compania unei femei ca dumneavoastra, nu ca Miss MacDaid sau Mrs. Gupta". Edwina se gandi iarasi la modul cum acest om isi oranduise viata in compartimente etanse.

Maiorul se aseza picior peste picior la un capat al mesei si zambi lady-ei Heston. Apoi i se adresa cu voce joasa, spre a nu tulbura linistea pacientilor:

- Trebuie sa va spun ca sunteti o fiinta minunata. Nu e deloc usor ceea ce faceti si cu atat mai laudabil este faptul ca o faceti pentru intaia oara.

- Nu sunt chiar atat de minunata, replica ea. De doua sau de trei ori am fost pe punctul de a lasa totul balta. Dar acum criza a trecut. Nimic nu ma mai impresioneaza. Nici nu mi se mai face greata. Este ciudat cat de repede te obisnuiesti cu toate.

- In curand vor sosi infirmiere de la Bombay. Vor incepe sa ne ajute si unele femei din Ranchipur. Atunci veti putea pleca.

"Nu, nu vreau sa plec, gandi ea, nici nu-mi trece prin minte sa plec. Vreau sa raman! Vreau sa raman!" Adauga cu glas tare:

- Am sa raman atata vreme cat veti avea nevoie de mine. adica atata vreme cat voi putea fi utila.

Maiorul pastra cateva clipe tacerea si, luand o sticla de alcool, muie o bucata de tifon si isi sterse degetul cu care-l atinsese pe mort. Arata obosit si mult mai slab, dar slabiciunea aceasta ii sporea frumusetea. Emana o barbatie pe care ea n-o mai intalnise vreodata - nu era barbatia stangace a europenilor, sau barbatia brutala, cruda a boxerului pe care-l cunoscuse odinioara, parca intr-o alta viata, ci o barbatie fina, delicata, comparabila cu supletea unui arc de otel.

Fara a o privi, continua sa-si stearga cu grija si delicatete degetele, dezinfectandu-le cu alcool.

- Sunteti o femeie uimitoare.

Fiindca el nu mai adauga niciun cuvant, lady Heston gasi cu cale sa raspunda, oarecum fara rost:

- Englezii sunt remarcabili prin excentricitatea lor.

- N-am vrut sa spun ceva atat de banal. O privi lung, apoi adauga: Sa nu credeti ca sunt un sentimental. Dar astazi oamenii reusesc foarte greu sa se inteleaga. Nu mai suntem copii, nici dumneavoastra, nici eu.

- Nu.

- Am impresia ca sunteti foarte inteligenta.

- Poate.

- La inceput imi facusem alta idee.

Ea se vazu o clipa asa cum arata in noaptea aceea, la palat, sub candelabrele zumzaitoare de albine, cand plictiseala o facuse sa se arunce in bratele lui Tom, acolo, in camera aceea sufocanta, de la parter.

- N-aveti niciun motiv ca sa va faceti o idee mai buna, spuse ea calm.

- Ceea ce incerc sa va spun este oarecum greu de exprimat - mai ales fata de dumneavoastra. Stiu ca aveti multa experienta.

- Da, adevarat.

- Va par naiv?

- Nu.

Lady Heston isi zise ca Maiorul nu fusese niciodata naiv, nici chiar in copilarie. Dar acum devenea vulnerabil. Maiorul ii oferea deschis, din toata inima, prietenia si admiratia lui. L-ar fi ranit sufleteste daca l-ar deziluziona. Femeia care se aflase in ea in ziua aceea posomorata, cand s-au revazut la palatul de vara, ar fi fost capabila sa-i raneasca, nu inteligenta-i scaparatoare, ci sensibilitatea lui umana, care, dupa cat incepuse ea sa inteleaga, juca un rol atat de important in viata indienilor. Chiar si la bietii suferinzi ori la muribunzii din castele de jos intalnise aceeasi sensibilitate cu care erau inzestrati doar europenii cei mai alesi. "Incep sa cunosc India si pe indieni", reflecta ea.

- Va amintiti dupa-amiaza aceea cand mi-ati oferit ceai la vechiul palat de vara? o intreba el.

Lady Heston isi indrepta privirile spre listele pe care figurau cuvintele "morti" si "muribunzi".

- Mi-am spus atunci ca sunteti extrem de atragatoare, de fascinanta. Atunci mi-am dat seama ce doreati. Stiam ca pot obtine orice. Nu aveam decat sa intind mana. De aceea am ramas acolo si am acceptat ceasca aceea de ceai caldut. Am fost tentat. Tot timpul ati incercat sa ma faceti sa cred ca sunteti lipsita de experienta - ezita o clipa - si respectabila, fiindca v-ati spus ca acesta este mijlocul cel mai usor de a ma induce in eroare si de a obtine de la mine tot ce ati fi voit.

Ea ridica repede ochii de pe liste, coplesita de rusine si gata sa protesteze impotriva acestei insinuari, dar isi zise aproape imediat. "Nu! Ar insemna sa mint. Asta ar strica totul. Ar socoti ca o are din nou in fata lui pe femeia care i-a oferit un ceai caldut. Si fiinta aceea nu-si are locul aici". Lady Heston nu voia sa mai aiba de-a face cu ea.

- Dati-mi voie, zise el. Nu fac mare caz de respectabilitate. Prefer insa adevarul. Am fost tentat, in dupa-amiaza aceea, sa obtin o data sau de doua ori ceva care ar fi fost extrem de agreabil. Dar n-am facut-o, fiindca stiam ca se afla ceva deosebit dincolo de obrajii aceia imbujorati si de mainile tremurande. Si am avut dreptate. Acum stiu ca am avut dreptate. Aveam de ales intre o moneda falsa si una veritabila. Intelegeti ce vreau sa spun? Daca as fi luat ceea ce mi-ati oferit atunci, nu ne-am fi bucurat de ceea ce avem acum. V-as fi considerat o femeie ieftina. Nu v-as fi daruit decat corpul meu, ceea ce pentru un medic ori pentru un chirurg este foarte usor de daruit, fiindca pentru ei nu este decat o masina fara nicio semnificatie. Dar daca as fi facut treaba asta. Nu s-ar fi petrecut nimic bun. Nu am mai fi avut ocazia sa ne cunoastem.

Lady Heston isi indrepta iarasi privirile asupra mesei In inima ei se invartejeau ciudat rusinea si triumful. Niciun om nu-i vorbise vreodata astfel, si ea incerca iarasi acel sentiment de confuzie si spaima care o potopise in acel teribil cosmar de dupa cearta cu Heston - cand cauta desperata prin jungla, peste campiile nesfarsite, prin imbulzeala marilor orase un lucru pe care nu-l putea defini. O secunda il intrezari, apoi il pierdu iarasi, ratacindu-se prin negura.

- Sa nu credeti ca sunt un om complicat, ca atatia altii, rosti el. Relatiile umane sunt insa adeseori bizare, iar mie imi place sa le limpezesc. Cei mai multi oameni trec prin viata si mor fara sa stie ca au trait, si fara sa cunoasca maretia care poate exista in relatiile dintre fiintele umane. Maretia aceasta o poti insa deslusi numai dupa ce te desprinzi de meschinariile vietii cotidiene. Aceasta este tinta tuturor religiilor. Toate tind spre acest ideal. Asta am vrut sa spun cand am declarat ca respectabilitatea nu are nicio importanta. Respectabilitatea este apanajul oamenilor stupizi, slabi, ipocriti.

Isi schimba pozitia, rezemandu-se cu spatele de masa si incrucisandu-si bratele puternice pe pieptul lui lat.

- Am vrut sa stiti ceea ce simt. fiindca am o parere atat de frumoasa despre dumneavoastra, incat am socotit ca pot sa va vorbesc deschis, cu riscul de a ma face ridicol. Si acum ori de cate ori ne vom intalni, ori de cate ori ne vom vedea, ori de cate ori ne vom gandi unul la altul, vom sti ca suntem prieteni, ca ne cunoastem foarte bine. Este mare lucru sa cunosti chiar o singura persoana in decursul unei vieti. Isi desfacu bratele si lua una din mainile ei intr-a lui: Poate ca in inima dumneavoastra radeti de mine.

- Nu. nu.

- Poate ca ma puneti pe picior de egalitate cu unul din acei ghicitori ieftini care impanzesc bazarele. Pot sa va spun ca ati descoperit o taina. Stiti despre ce vreau sa vorbesc. Dadu drumul mainii ei, apoi adauga: Acum trebuie sa plec. As vrea sa dorm putin. O atinse pe umar: E timpul sa faceti rondul. Ati intarziat cu zece minute, dar vina este a mea. Noapte buna.

In soapta, ea ii ura noapte buna, apoi el se indeparta. Catva timp lady Heston statu nemiscata. Sufletul ii era profund tulburat. Isi aminti ca trebuie sa-si faca rondul, se scula de pe scaun si, ridicand unul dintre urcioarele de piatra, umplu doua cani mari cu pretioasa apa fiarta, si porni prin saloane.

De data aceasta abia vedea figurile bolnavilor. Numai la paturile muribunzilor se opri cate putin, cautand un semn de viata in imobilitatea trupurilor vlaguite. Cand ridica lampa sus, deasupra patului, nu mai avu nicio indoiala. Acum stia cum arata moartea. Nu mai era nevoie sa atinga cu unghia globul ocular, asa cum procedase doctorul. Tacuta, cobori scara si ii trezi din somn pe hamali

Dupa ce acestia luara cadavrul si plecara, lady Heston trecu la fereastra si isi arunca privirile asupra orasului. Focul cel mare care mistuise un morman de cadavre incepuse sa se stinga; nu mai ramasese decat o gramada imensa de carbuni aprinsi, care imprastiau o caldura puternica, alba, dar putina lumina. Ploaia se oprise si luna se ridicase dincolo de marele bazin, asternand intre spital si vechiul palat de lemn o carare de aur, traversata incolo si incoace de necurmatul zbor al marilor lilieci, veniti dinspre orasul mort al mogulilor, de la poalele muntelui sacru. Sunetele indepartate si slabe ale unui fluier acompaniat de o toba veneau dinspre celalalt mal al raului.

Frumusetea si cruzimea acestei scene patrunse pana in adancurile fiintei ei, asemenea unui cutit care cauterizeaza o rana. Toate acestea il zamislisera pe el!

Prin fata privirilor Edwinei trecura siluetele negre ale hamalilor, ducand pe femeia moarta de-a curmezisul gradinii distruse spre Scoala de muzica, spre a o lasa acolo, langa alte cadavre, care urmau sa fie arse de indata ce se va construi un nou rug.

Zapuseala era ingrozitoare. Lady Heston se intoarse de la fereastra, isi sterse sudoarea de pe fata cu o bucata de tifon, iar dupa ce se aseza la masa isi turna un pahar cu apa si il bau. Lua lista de "morti" si cu creionul trase o linie peste numerele 72 si 13. In clipa aceea avu iarasi senzatia ca era inzestrata cu o putere dumnezeiasca.

"Treburile par sa mearga bine reflecta. Acel ceva care m-a adus in India lucreaza acum pentru mine. Trebuie sa raman aici pana la sfarsit, chiar daca va fi sa nu mai vad Anglia vreodata". Daca ar fi fost sa plece maine, pe unul din avioanele care veneau din lumea de dincolo de Muntele Abana, ceea ce ii mai ramasese din viata n-ar mai fi avut niciun sens. Apartinea acestui pamant, se simtea legata de moartea, de murdaria, de mizeria si de frumusetea de aici.

Apoi ii ajunse iarasi la ureche acel murmur slab, ca fosnetul unor frunze vestede agitate de briza, iar cand ridica privirile intalni iarasi ochii rabdatori, de caprioara, ai femeii muribunde din pat. Buzele ei purpurii se miscara, formuland cuvantul care in gujerati inseamna apa. Degetele ei uscate aparura iarasi de sub sari si se apropiara semnificativ de buze.

Linistita, lady Heston se ridica si lua cana de sticla, deodata o puse iarasi jos, fulgerata de oroare. Daduse de baut femeii din paharul de pe masa, in loc sa-i fi turnat apa in propria ei ceasca. Apoi si ea bause din acelasi pahar.

Soaptele muribundei continuau sa se auda. Lady Heston lua unul din urcioarele emailate, trecu langa patul bolnavei, ii turna apa in ceasca, apoi i-o duse la gura, zicandu-si: "Am facut-o!" Se intreba daca exista vreun mijloc spre a-si dezinfecta interiorul corpului.

Cand se intoarse de la patul muribundei auzi un geamat dinspre un pat de la celalalt capat al salonului. Ghidandu-se dupa acest geamat, dadu peste batranul care se trezise din somnul artificial si milostiv daruit de Miss MacDaid. Trupul lui se zbatea cuprins de dureri convulsive. Lady Heston alerga dupa lumina si se uita la numar. Vazu cifrele inscrise pe lista "muribunzi". Porni grabita pe scari in jos, spre a o trezi pe Miss MacDaid.

Cand se inapoiara, infirmiera-sefa infipse acul in pulpa negricioasa si slaba a batranului, apoi se intoarse spre lady Heston:

- Omul asta e terminat. Trece-i numarul pe cealalta lista.

Lady Heston nu pomeni lui Miss MacDaid despre incidentul cu paharul, fiindca nu voia ca infirmiera-sefa sa o judece aspru pentru neghiobia si lipsa ei de grija Incerca o usoara senzatie de greata, dar nu-i mai era frica, fiindca ceea ce i se intampla nu mai depindea de ea.

In cortul de vanatoare, Maharani se asezase cu picioarele incrucisate sub ea, pe o mica estrada, avand alaturi pe batrana principesa de Bewanagar. In fata ei stateau in semicerc Rasid Ali Khan, colonelul Ranjit Singh, Homer Smiley Nil Kant Rao si Ransome. Unul cate unul, musulmanul, sikh-ul, americanul, mahratt-ul si englezul ii raportau modul cum actionasera si rezultatele obtinute. Cuvintele lor improspatau curajul si insuflau noi forte in inima frumoasei si batranei femei, asezata pe o perna din brocart de Benares. Maharani arata obosita, uzata, dar aceasta nu scadea cu nimic maretia chipului ei, ale carui trasaturi erau accentuate de clarobscurul datorat flacaruii opaitului.

Toata viata si-o dedicase luptei impotriva superstitiilor, intrigilor, prejudecatilor. Se razboise umar la umar cu raposatul Maharajah, fara sa aiba insa drept suport simplitatea si credinta lui. Se luptase pentru placerea de a se lupta, fara a fi convinsa in adancul sufletului ei ca vor castiga batalia pentru eliberarea, renasterea si independenta nu numai a tarii lor, dar si a intregii Indii. Spre deosebire de Maharajah, nu avusese niciodata incredere in bunatatea si energia supusilor ei si nici in victoria finala. Ca si neinchipuit de batranul Dewan, actionase fara scrupule, cateodata cu cruzime, adeseori cu ura. Dar intotdeauna cu darzenia si bravura mahratti-lor din a caror natie facea parte. Ii urase pe europeni si vazuse intotdeauna in ei niste invadatori vulgari, stupizi si lipsiti de sensibilitate. In ciuda convingerilor ei, admitea prietenia marelui Vicerege, delicatetea si inteligenta unor barbati ca Ransome si bunatatea unor oameni ca sotii Smiley. I se intamplase sa cada prada descurajarii, ori sa dea dovada de rautate si invidie ca atatia printi din India. Avusese chiar momente de cumplita demoralizare. Cu putin inainte ca acesti oameni sa se infatiseze in fata ei, fusese ispitita sa renunte la lupta si sa fuga, sa zboare cu avionul si sa se retraga in cea mai deplina securitate, la Bombay, poate chiar in Europa. Istovita, avusese o clipa convingerea ca toate eforturile ei si ale raposatului sot ramasesera sterile. Cateva clipe se simtise prea batrana si prea bolnava ca sa mai poata relua lupta.

Dar reusise sa infranga acea cumplita tentatie. Acum, cand se uita la barbatii acestia si le asculta cuvintele, o cuprindea rusinea la gandul ca avusese un moment de slabiciune. Toti erau oameni deosebiti, chipesi, cu exceptia lui Mr. Smiley care precumpanea lipsa frumusetii cu minunatele lui calitati sufletesti. Maharani stia sa-i aprecieze pe oamenii alesi. Si nu se puteau indoi nici de devotamentul lor. Nu era vorba de devotamentul unor amanti, ci de ceva mai presus de aceasta, ceva bazat mai putin pe ratiune si capabil sa reziste la cele mai mari incercari. Maharani mai stia ca daca acest devotament i l-ar fi aratat barbati mai putin frumosi si mai putin puternici, i-ar fi placut si ei mai putin. Devotamentul acesta era oarecum aparte, inatacabil, stralucitor, splendid, dar o incanta si mai mult fiindca i-l aratau niste barbati de seama vigurosului Rasid, a zveltului si manieratului Ranjit Singh, darzului Nil Kant Rao, morbidului si frumosului Ransome. Toti acestia implineau gustul ei salbatic pentru frumusete si maretie. O regina trebuie sa fie slujita de oameni ca acestia.

Toti se straduisera pentru ea si pentru India, fara sa doarma si fara sa se planga, infruntand murdaria, mizeria si primejdia, o primejdie mai cumplita si mai insidioasa decat cea pe care o intalnesti in lume. Sarcina lor paruse irezistibila, dar victoria se profila totusi in zare. Dupa ce va pleca dintre cei vii, ei vor ramane aici si vor continua lupta. Vor recladi scoli, poduri, calea ferata, chiar si marele baraj. Maharani isi va vinde toate bijuteriile si va dona statului banii. Idealul pentru care ea si raposatul Maharajah se straduisera atat de mult, abia capata forma, desprinzandu-se din sanul timpului indian, dar traducerea lui in viata trebuia sa continue si sa castige forta gratie luminii si credintei unor oameni ca acestia. India, necuprinsa, salbatica, bogata Indie se misca, se trezea.

Asa cum statea ea acolo avea impresia ca vede printre barbatii din jurul ei chipul aceluia care murise cu douazeci de ani mai inainte in casa ocupata actualmente de Ransome. Il vedea acum asa cum il vazuse atunci cand coborase din satul ei, o copila de treisprezece ani, timida si mandra, dar deja femeie destinata a se marita cu tanarul Maharajah de Ranchipur. Acum, desi imbatranise, ii vedea totusi cu multa limpezime chipul lui bun si inteligent, plin de blandete si de o intelepciune atat de calma si de intelegatoare, incat parea mai degraba o intelepciune orientala decat europeana. Da, facuse si el parte din acest consiliu de barbati puternici care o slujeau si o admirau; datorita lui se aflau acum adunati aici in acest cort de vanatoare. Datorita lui Maharajahul se luptase cu atata energie spre a-si elibera supusii si a-i civiliza. Datorita lui ea trona astazi aici si conducea statul cu intelepciune, intelegere si curaj. Omul acesta iubise atat de mult stravechea si splendida Indie, incat in cele din urma se inapoiase sa moara la Ranchipur, in gradina lui, pe inserat, la ora cand vacile se inapoiaza acasa invaluite intr-un nor de praf rosiatic, cand aerul miroase a iasomie si a balega de vita, a fum si a mirodenii, cand sacalii ies din ascunzisurile lor si incep sa urle la luna plina, iar flautele si tam-tam-urile prind sa se auda prin sate. Odinioara mai fusesera si alti englezi deopotriva cu el - de pilda John Lawrence, savantul, indrumatorul, care cunostea India. Acestia erau din ce in ce mai rari. Abia daca se mai gasea din cand in cand cate unul.

Barbatii vorbeau acum intre ei, dar Maharani nu-si dadea osteneala sa-i asculte pentru ca stiau bine ce au de facut, mai bine chiar decat ea. Gandurile ei evadau acum spre Europa, spre cazinouri, spre marile magazine ale bijutierilor, spre marile dineuri de gala, spre expozitiile organizate spre a ajuta dezvoltarea comertului, spre marile hoteluri si statiuni balneare si climaterice. Toata lumea aceasta ii parea acum foarte indepartata, mai indepartata decat o socotise odinioara, cand, tanara fiind, sfidase legea vedica și traversase oceanul cel negru. Europa o fascinase asa cum un cortegiu stralucitor fascineaza un copil. Dar acum era satula de toate acestea. De multa vreme intelesese falsitatea acestei lumi, lacomia, tragicul ei materialism, desperarea cu care se crampona de cea mai infima speranta, dictatorii si degenerescența ei. Soarta ii era pecetluita. In curand se va autodistruge. Oameni ca lordul Heston o duceau la pierire. Salvarea Europei ar fi fost o sarcina mult mai grea decat contopirea divizatei, a sfarsitei Indii, intr-un tot armonios si mandru. Europa era insa obosita, in vreme ce Estul se trezea odihnit si inviorat dupa un lung somn.

Nu! Nu va mai pleca in Europa. Va muri fara sa o mai vada. Nu se va mai duce la Poona sau la Ootacamund. Va ramane aici si va infrunta teribilul muson, regenerator al firii, apoi iarna cu norii ei de praf, care se rostogoleau dinspre campiile uscate, cand spre ocean, cand spre Muntele sacru Abana. Mai era mult de lucru, mai aveau multe de cladit. Dupa moartea ei va lasa o multime de lucruri neterminate, dar urmasii vor gasi fundatiile gata si nu le va ramane decat sa continue constructia.

Pe cand plutea pe aripile reveriei, observa ca draperiile cortului sunt date la o parte in calea Maiorului, care intra grabit. Se indrepta direct spre Maharani, se inclina adanc impreunandu-si varfurile degetelor si ceru scuze fiindca intarziase. Invocand faptul ca fusese retinut la spital.

Batrana doamna se incrunta prefacandu-se suparata, asa cum o regina avea datoria s-o faca, dar incruntarea se sterse repede cand el ii zambi cu indrazneala, lasand-o sa inteleaga ca ii cunostea jocul. Nu se putea supara pe Maior, fiindca era tanar, frumos si afectuos. Proprii ei fii pierisera in chip tragic in Occident, iar Maiorul le luase intr-un fel locul.

Aduse vesti referitoare la zagazuirea epidemiei, avand grija sa le coloreze usor in trandafiriu, fiindca isi daduse seama cat este ea de obosita. Statu apoi de vorba cu ceilalti barbati, iar cand acestia se retrasera, Maharani ii ceru sa ramana, pe de o parte fiindca prezenta lui o dispunea intotdeauna si o facea sa se simta mai tanara, iar pe de alta fiindca era dornica sa discute ceva cu el, apoi sa mai cleveteasca putin.

Dupa plecarea consilierilor, o trezi pe prietena ei batrana principesa, care adormise stand in capul oaselor pe perna ei.

- Du-te si te culca, Sita.

Somnoroasa, batrana principesa se retrase. Maharani se adresa apoi doctorului in dialectul mahratta, limba ei materna si a lui prin adoptiune.

- Avem multe lucruri de discutat - neoficial. In primul rand, Inalțimea-sa Maharajahul mi-a spus inainte de a muri ca ai de gand sa te insori.

- Da, Inaltimea-voastra.

- Nu ti-ai schimbat gandul?

- Nu, Inaltimea-voastra.

- Cati ani ai?

- Treizeci si sase.

Mormai ceva ganditoare si adauga:

- Daca vrei sa faci copii zdraveni, trebuie sa te pui pe treaba.

Maiorul zambi.

- Varsta nu conteaza, atata vreme cat masculul este puternic si poate inca sa procreeze. Fiecare din noi nu este decat receptacolul samantei. Ne marginim sa o trecem mai departe.

- Hm! Stiinta voastra cuprinde multe teorii, pe care orice om le poate rasturna prin propria lui experienta. Deschise o caseta de aur incrustata cu rubine si scoase niste seminte de cardamon pe care incepu sa le mestece. Cand situatia se va mai limpezi, am sa trimit dupa fata si dupa parintii ei. Il privi siret: Nu te impresioneaza neplacut faptul ca este numai pe jumatate indiana - ca cealalta jumatate este europeana. sau americana?

- Nu, Inaltimea-voastra, nu amestecul raselor face din euro-asiatici o problema, ci amestecul de indivizi de proasta calitate - englezi care traiesc din expediente si femei din castele de jos. Inaltimea sa Maharajahul mi-a vorbit despre fata.

Maharani il privi iarasi cu siretenie.

- Cred ca nu esti adeptul casatoriilor din dragoste..

- Nu, Inaltimea-voastra. dar cu anumite limite. Doresc sa-mi cunosc sotia inainte de a ma insura cu ea. Este un lucru corect pentru amandoi.

- In Occident multi fac prostii datorita casatoriilor din dragoste. Nimic nu este mai trist decat o casatorie in care pasiunile se tocesc si mor. Este o fata draguta. Daca as avea baieti, as alege-o drept sotie pentru unul din ei.

- Sunt convins ca Inaltimea-voastra este un bun judecator.

- Acum sa vorbim despre Ransome, spuse ea. Lucreaza bine?

- Da, Inaltimea-voastra, isi indeplineste sarcinile cum nu se poate mai bine. Si nu sunt de loc usoare. Abia daca are timp sa doarma.

- Si cu bautura cum o duce?

- Dupa cate stiu n-a mai pus o picatura de alcool in gura de aproape patru zile.

- Asta nu dovedeste nimic. Acum whisky-ul este greu de procurat.

- Nu este de loc greu, Inaltimea-voastra. Avea pivnita plina cu sticle de brandy. Le-a donat pe toate spitalului. Eu insumi i-am oferit un pahar, dar m-a refuzat. I-am spus ca oricand va simti nevoia de alcool va putea sa-mi ceara, dar a continuat sa ma refuze.

Maharani ramase ganditoare cateva clipe, stand nemiscata ca un Buda in lumina galbuie a lampii.

- Tin mult la el, zise ea. Are un fond bun si am putea face din el un om de nadejde.

- Este un defetist Inaltimea-voastra, dar un om de treaba in felul lui. De altfel este si bolnav. Cred ca a fost intotdeauna bolnav.

- Daca mi-ar sta in putinta, as vrea sa-l ajut. Sunt momente cand ma face sa ma gandesc la batranul guvernor al Inaltimii-sale Maharajahul. Omul acesta a murit inainte de a te fi nascut dumneata, asa ca nu-ti poti da seama ce fel de om a fost. Apartinea unei alte epoci. Cred ca vremurile de acum l-au imbolnavit pe Ransome. Deschise iarasi cutia de aur incrustata cu rubine. Crezi ca ar accepta o slujba oficiala?

- Nu stiu, Inaltimea-voastra.

- Ar putea sa ne fie de ajutor. Ce stii despre fata misionarului? Este adevarat ca a violat-o?

- Nu stiu, Inaltimea-voastra. Dupa cat il cunosc, nu-l cred capabil de asa ceva. Nu este in firea lui.

Ochii ei negri se ingustara putin.

- In noaptea dineului de gala de la palat s-a intamplat ceva intre el si lady Heston.

- Da, Inaltimea-voastra.

- Ce parere ai despre asta?

- Niciuna.

- Pacat de el. Asemenea placeri sunt cu totul sterile.

- Amandoi sunt nefericiti. Nefericiti si bolnavi.

- De ce vrea lady Heston sa ramana aici? Nu are nicio ratiune.

- Nu stiu, Inaltimea-voastra, dar cred ca incearca sa gaseasca ceva - si acest ceva nu are un nume - ziceti-i realitate, daca vreti - dar si termenul acesta este incomplet.

- Dumneata i-ai ingaduit sa ramana. O admiri?

- Da, Inaltimea-voastra.

Maharani se incrunta nemultumita.

- De ce?

Maiorul ezita o clipa.

- Iertati-ma Masaheb dar are multe din calitatile Inaltimii-voastre.

Cutele de pe fruntea batranei doamne se adancira.

- Cum adica?

- Nu stie ce inseamna frica. Are in ea ceva de neinfrant. Ii plac barbatii frumosi. Este independenta si are caracter. In ultimele doua zile i s-a facut rau de nenumarate ori, din cauza muncii de la spital, dar a continuat sa ne ajute. Acesta este cel mai sigur test, socotesc eu. Nu se insala pe ea insasi si nici nu fuge de greu. Cred ca pe vremuri a luat-o pe un drum gresit.

In vreme ce vorbea, se uita pe furis la Maharani si remarca incantat ca expresia aspra a chipului ei se indulcea si ca era din ce in ce mai multumita. Fiindca o cunostea foarte bine, isi dadea seama ca in adancul sufletului ei se bucura pentru ca o intelesese atat de bine si ii descoperise calitati pe care ea le credea ascunse altora. De aceea uneori indraznea sa-i tina piept si chiar s-o contrazica.

- Din cauza ei ai intarziat in seara asta?

Falsa umilinta pe care o afecta, nu o pacali pe Maharani.

- Da, Inaltimea-voastra, rosti el cu voce joasa.

- Asta ar putea pune piedici in calea casatoriei dumitale.

- Nu, Inaltimea-voastra, lady Heston nu e facuta pentru prasila. Casatoria este o afacere de stat. Trebuie incheiata pentru binele comunitatii.

- Ma bucur ca nu esti un neghiob Cand are sa plece?

- La aceasta nu pot sa va raspund, Inaltimea-voastra.

- Trebuie sa plece inainte de sosirea celeilalte.

- Desigur.

- Ma bizui pe dumneata. Altfel ar fi neplacut pentru noi toti.

- Inteleg, Inaltimea-voastra.

- Si inca ceva. Mi s-a vorbit despre o batrana doamna care locuieste cu sotii Smiley.

- Da, matusa lui Mrs. Smiley.

- Mi s-a spus ca a facut lucruri mari, desi e foarte batrana. Se ocupa de bucataria orfelinatului si a dat adapost unor refugiati.

- Este o femeie extraordinara.

- Mi-ar facea placere sa o vad.

- Pot sa v-o trimit daca veti binevoi sa hotarati cand anume.

- Maine la trei. Cum se numeste?

- Mrs. Bascomb. Mrs. Phoebe Bascomb.

- Scrie-l pentru mine. Mi-e greu sa tin minte asemenea nume.

Maiorul lua o bucata de hartie. Scrise numele si i-o inmana.

- Se poate circula pe podul caii ferate?

- Da. S-au pus niste scanduri peste linii.

- Cand pleci, spune aghiotantului sa trimita dupa ea trasura trasa de boi a inaltimii-sale Maharajahul.

- Poate sa vina si singura, Inaltimea-voastra. Este foarte sprintena.

- Nu! Prefer sa-i trimit trasura. Am s-o folosesc si eu de acum incolo. Leganarile elefantilor imi strica digestia. Miss Dirks. i-au gasit cumva cadavrul?

- Nu, inaltimea voastra.

- Este adevarat ca era condamnata sa moara?

- Da Inaltimea-voastra.

Maharani pastra cateva clipe tacerea.

- Era o femeie de nadejde. N-am inteles-o niciodata, dar era o fiinta deosebita. Va trebui sa-i ridicam un monument de indata ce lucrurile se vor normaliza. Dar cealalta. Miss Hodge?

- A innebunit, Inaltimea-voastra.

- Unde e? Cine-i poarta de grija?

- Lady Heston.

- Lady Heston?

- Da. Biata Miss Hodge nu vrea sa se mai desparta de ea.

Maharani clatina din cap si scoase un fel de cloncanit cam ca acela pe care-l facea matusa Phoebe cand era emotionata sau mirata.

- Englezii sunt foarte ciudati. plini de neprevazut.

- Sunt sentimentali Inaltimea-voastra, dar le este rusine sa recunoasca.

- Va trebui sa fixam o pensie pentru Miss Hodge.

Maharani isi aduna casetele si lucrurile din jurul ei.

- Acum ar fi bine sa pleci. Ai nevoie de odihna.

- Va multumesc.

Ea se ridica si se indrepta incet spre alta incapere.

In vreme ce slujnicele o dezbracau o masau si ii frecau obrazul si fruntea cu uleiuri parfumate, Maharani intreba pe prima camerista:

- Unde este rusoaica? Nu s-a intors inca?

- Nu Masaheb.

Maharani se infurie brusc. Voia sa i se faca lectura, astfel incat sa uite pentru putin timp nenorocirile abatute asupra orasului. Ar fi dorit chiar s-o tortureze pe Maria Lisinskaia ca sa poata dormi apoi mai bine. "Am s-o concediez pe Maria Lisinskaia, gandi ea. Am sa-i dau o pensie si am s-o expediez inapoi in Europa." Rusoaica o obosea din ce in ce mai mult cu crizele de isterie si cu obsesiile ei. Nu-i mai facea placere nici macar s-o chinuiasca. Si aceasta era ultima legatura pe care batrana doamna o mai avea cu Europa cazinourilor, a dineurilor de gala si a magazinelor cu bijuterii. O va da afara pe Maria Lisinskaia. O va scoate din viata ei. Asa se va elibera de Europa. Va redeveni indiana, cea mai pura indiana, asa ca odinioara cand, tanara fiind, isi inchipuise ca are ceva de invatat de la Europa.

Dar nu mai era nevoie s-o concedieze pe Maria Lisinskaia Rusoaica plecase deja, de bunavoie, caci trecuse pe lumea cealalta spanzurandu-se la lumina lunii, in asfintit, cu propriul ei fular agatat de unul din carligele de fier de la poarta cea mare, pe care soldatii sikhs le foloseau spre a-și sprijini lancile. Acolo o gasi Ransome cand se intoarse de la pavilionul de vanatoare.