Public/publicuri
Problema publicului, deci a
receptarii, este una dintre cele mai importante,
dar ea a ramas mult timp putin analizata.
"De ce acest dezinteres?", se intreaba D. Wolton, in cartea sa, Penser la communication. Si
incearca un raspuns, aratind ca asa stau lucrurile
deoarece comunicarea, activitate seducatoare prin excelenta gaseste intotdeauna un public, deci o
receptare. Dar publicul, in acest 'lant' al
comunicarii, ramine elementul cel mai putin vizibil. Apoi, publicul se confunda adesea cu vinzarea.
Daca publicul cumpara, inseamna ca accepta! Este
cazul presei scrise si chiar al mediilor audiovizuale, unde marimea
publicurilor este suficienta pentru a vinde publicitatea (ceea ce aduce in
discutie chestiunea determinarii publicului-tinta al
actului publicitar, pe criterii calitative, determinare care nu-si
afla finalitatea pentru simplul fapt ca, in alegerea suportului de
difuzare nu mai intra in discutie criterii calitative, ci doar
criterii cantitative). De indata ce industriile
comunicarii au gasit publicuri, problema publicului parea reglata. Altfel spus, problemele
complicate si putin misterioase de a sti cine primeste, de ce, cum, cu ce efect, par rezolvate prin simplul fapt
ca indivizii platesc pentru a cumpara sau pentru a privi ceea ce
li se ofera. Daca exista un public
si, mai ales, daca ne putem orienta catre un public numeros,
pentru ce sa se mai faca analize? Cu atit mai mult cu cit
masurarea audientei permite astazi cuantificarea publicului,
deci permite sa avem o anumita reprezentare
despre el.
.com
