Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice



Acasa » legislatie » administratie » ecologie mediu
Aparitia si conturarea normelor de drept privind mediul

Aparitia si conturarea normelor de drept privind mediul



APARITIA SI CONTURAREA NORMELOR DE DREPT PRIVIND MEDIUL

1. Consideratii generale

In Romania, activitatea de protectie a mediului are o istorie relativ indelungata, dezvoltandu-se in concordanta cu preocuparile existente pe plan international in materie si in raport cu caracteristicile specifice ale naturii teritoriului propriu. Astfel, vechiul drept romanesc cuprindea o serie de reguli si institutii pentru ocrotirea padurilor, apelor, solului si vanatului. Amintim institutia branistei din secolul al XIV-lea, care insemna un teritoriu (de fapt o rezervatie) unde erau interzise, in scop de conservare, doborarea arborilor, pascutul vitelor, vanatoarea si pescuitul, fara autorizarea expresa a proprietarului. Un pas inainte in acest domeniu l-au reprezentat reglementarile din 1739, din Banat, prin care s-a instituit serviciul silvic regulat, precum si cele din Transilvania, din 1781.

            In a doua parte a secolului trecut, marea reforma juridica a lui Cuza-Voda a adus elemente noi in acasta privinta. Codul Penal din 1864 prescria restrictii (art.309 si 368) privind vanatoarea in parcuri inchise, oprea otravirea pestilor in balti, helestee, havuzuri si sanctiona incendierea padurilor si a fanetelor. ”Legea pentru vanat” (1874) reglementa dreptul la vanatoare, stabilind perioadele de oprire a vanatorii si chiar prohibitia totala a acesteia pentru unele specii, vanatoarea putand fi efectuata numai cu pusca sau calare. Este usor de remarcat ca toate aceste ”tentative istorice” de legiferare erau embrioane marginale si cu efecte limitate. Dreptul proteja intotdeauna individul, victima a vatamarii, nu grupul. Ori amploarea poluarii de azi aduce prejudicii unui mare numar de victime, daca nu chiar speciei umane. Deci dreptul mediului s-a concentrat numai in jurul notiunii de proprietate. Crezul ca stiinta si tehnica pot oferi solutii a dus la neglijarea adoptarii unor masuri de protectie mai complexe. In 1810 se introduce pentru echipamentele poluante obligatiunea unor autorizatii, licente.


            In 1881 este adoptat primul Cod Silvic al Romaniei prin care se instituie, pentru prima oara, necesitatea igienizarii unor paduri, indiferent de proprietar. O serie de masuri, vizand protectia unor factori naturali, au fost fixate prin Legea Sanitara din 1885. Aceasta prevedea sanctiuni mergand chiar pana la inchiderea stabilimentului industrial necorespunzator exploatat sau intretinut. In baza acestor prevederi s-a elaborat si s-a adoptat, la 24 septembrie 1894, Regulamentul pentru industriile insalubre, care pentru vremea respectiva era o lege moderna si complexa pentru protectia mediului incomjurtor. In 1909, autoritatile din Transilvania incep sa intocmeasca liste cu monumente de interes istoric sau stiintifico-economic ce urmau a se bucura de o protectie juridica speciala. Aceste demersuri au fost concretizate in 1919, de Sfatul National de la Sibiu, prin Legea agrara, care a adoptat prima masura legislativa pentru protectia naturii. La 7 iulie 1930 a aparut prima Lege pentru ocrotirea monumentelor naturii (Rezervatia Retezat), care a fost completata, in 1932, cu noi articole si doua regulamente. In vederea ocrotirii vegetatiei apar Conditiuni generale pentru exploatarea padurilor statului (11 iunie 1896) si Legea pentru crearea unui fond necesar padurilor, mentinerii coastelor si fixarii terenurilor pe mosiile statului (16 mai 1900), care prevedea, la insistentele unor oameni de stiinta ca Ion Ionescu de la Brad sau Grigore Antipa, reglementari privind taierea rationala si regenerarea unor paduri rezervate in scopul apararii solului de eroziuni. Tot in aceasta perioada s-au instituit si o serie de reguli importante privind pescuitul in apele Romaniei.

            Dupa cel de-al doilea razboi mondial, problemele generale ale protectiei si conservarii naturii au fost tratate in contextul dezvoltarii planificate si ale regimului politic totalitar. Un decret (nr. 237 din 1950) privind protectia naturii declara ca ”ocrotirea naturii este considerata o problema de stat”. Comisia pentru ocrotirea naturii este reorganizata si plasata sub autoritatea Academiei Romane. La nivel local, aceasta problematica a fost incredintata consiliilor populare teritoriale. Dar noua atitudine fata de bunurile societatii a incurajat mai mult risipa decat rationalizarea consumului si a eficientei economice. Actul raspunderii sociale in domeniul protectiei mediului si folosirii cat mai eficiente a resurselor naturale nu a fost corelat cu sistemul de interese colective si individuale. Preocuparea permanenta pentru ridicarea nivelului de cunoasterea stiintifica a mediului natural de catre toti membrii societatii, s-a izbit de nerealismul deciziilor politice centralizate care, in fapt, s-au repercutat negativ asupra mediului si oamenilor in general. Drept urmare au aparut cazurile arhicunoscute: Calimani, Copsa Mica, Turda, Baia Mare etc. 

            Datorita constientizarii la nivel planetar a mutatiilor nefaste grave petrecute in mediul natural si sub impulsul Conferintei mondiale a ONU asupra mediului (iunie 1972, Stockholm) se contureaza si in Romania o noua conceptie referitoare la conservarea, protectia si dezvoltarea mediului ambiant. In anul 1973 s-a adoptat Legea privind protectia mediului inconjurator (nr. 9/1973), lege care, la acea data, a situat Romania printre primele tari din lume care dispuneau de o lege-cadru in acest domeniu. Pentru coordonarea si indrumarea unitara a activitatilor de protectie a mediului inconjurator, in anul 1974 s-a infiintat Consiliul National pentru Protectia Mediului Inconjurator, iar la judete si Municipiul Bucuresti, comisii pentru protectia mediului inconjurator, subordonate fostelor consilii populare judetene si, respectiv, al Municipiului Bucuresti. Sub acelasi impuls a aparut Legea apelor in 1974, Legea fondului funciar si sistematizarii teritorului si a localitatilor urbane si rurale, Legea privind conservarea, protejarea si dezvoltarea padurilor, exploatarea lor rationala, economica si mentinerea echilibrului ecologic (Legea nr. 2/1987). Desigur, in literatura de specialitate s-a remarcat pe drept cuvant ca aceste legi erau prea generale, prin excelenta declarative, incapabile sa impuna o politica ecologica coerenta si unitara. Proeminenta absoluta a factorului economic a condus la neglijarea dimensiunii ecologice a dezvoltarii, desi din punct de vedere formal, al prescriptiilor si al continutului lor, reglementarile respective corespundeau standardelor internationale.

            Fireste, in astfel de conditii normele respective nu puteau fi aplicate, ramanand, in mare parte, doar la stadiul de declaratii de intentie, simple paleative intr-un sistem inchistat si ideologizat la extrem. Inexistenta unor parghii si mecanisme specifice unei economii competitive a facut ca aceste legi sa capete un caracter formal, usor de incalcat. Din acest motiv, ele nici nu si-au gasit o reflectare si o dezvoltare corespunzatoare in celelalte ramuri ale dreptului.

            Cu toate aceste inconveniente consideram ca respectivele reglementari au fost utile atat pentru juristi - teoreticieni sau practicieni - cat si pentru opinia publica. De fapt, ele au deschis drumul afirmarii, in sistemul nostru de drept, a unei noi ramuri si anume dreptul mediului.

            Dupa anul 1989, in Romania a inceput un amplu proces de transformari sociale, politice si economice, a carui esenta consta in trecerea de la o economie planificata la una de piata, de la dominatia proprietatii de stat la proprietatea privata. Toate acestea, fireste, au impus o noua abordare si solutionare a problematicii protectiei, conservarii si dezvoltarii mediului. O serie de legi sau parti din legi au devenit, in noile conditii inaplicabile. Altele au fost abrogate expres. Astfel ca, s-a creat un fel de vid legislativ. In acest context, reglementarile de tranzitie au jucat un rol important in special in crearea unei noi structuri institutionale. Astfel, prin Hotararea Guvernului nr. 264 din aprilie 1991 s-a infiintat Ministerul Mediului - autoritate controlata de stat, care organizeaza cadrul institutional, dezvolta, indruma si perfectioneaza activitatea de protectie a mediului la scara nationala. In prezent, acesta functioneaza sub denumirea de ”Ministerul Apelor si Protectiei Mediului” (in baza H.G. nr. 457/1994 publicata in M.O. nr. 226 din 19 august 1994).

            La nivel de judet si respectiv, in Municipiul Bucuresti, subordonate Ministerului Apelor si Protectiei Mediului, functioneaza Autoritatea de protectie a mediului.

            Constitutia din 1991 consacra, pentru prima data in Romania, principiul fundamental al dreptului la un mediu sanatos si echilibrat, stabilind obligatia statului de a asigura ”refacerea si ocrotirea mediului inconjurator, mentinerea echilibrului ecologic, precum si crearea conditiilor necesare pentru cresterea calitatii vietii”. Dreptul la proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului.

            Aceste prevederi au fost completate de o noua Lege a protectiei mediului, nr. 137/1995 (M.O. partea I, nr. 304 din 30 decembrie 1995) care consacra recunoasterea si garantarea dreptului la un mediu sanatos, raspunderea civila obiectiva pentru daunele ecologice, instituie o procedura de autorizare a activitatilor potential periculoase pentru mediu si stabileste instrumente economico-fiscale stimulative pentru ocrotirea naturii. Legea sus-mentionata este doar o reglementare-cadru care poate constitui ”scheletul” unui viitor Cod al mediului. Ea are, totusi, meritul de a proclama o serie de principii care promoveaza o noua abordare a protectiei mediului. Toate aceste prevederi trebuiesc analizate acum in contextul Legii de revizuire a Constitutiei din 1991, nr. 429/2003 prin care a fost introdus in Titlul II un articol nou (nr. 35) intitulat “Dreptul la un mediu sanatos”, din care citam:

 ”(1) Statul recunoaste dreptul oricarei persoane la un mediu inconjurator sanatos si echilibrat ecologic;

(2) Statul asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept;



(3) Persoanele fizice si juridice au indatorirea de a proteja si a ameliora mediul inconjurator ”.

Modul in care este plasat art. 35 in structura Titlului II al Constitutiei, ne permite sa tragem concluzia ca prevederile sale reprezinta sediul principal al reglementarii constitutionale a acestui drept. Ele sunt completate cu prevederile art. 44(7), referitoare la dreptul de proprietate, potrivit carora “Dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului …”, precum si cu cele ale art 135 (2) lit. e. conform caruia statul trebuie sa asigure, printre altele, si “refacerea si ocrotirea mediului inconjurator, precum si refacerea echilibrului ecologic”. Semnificatiile acestor texte constitutionale se completeaza reciproc.

Observam ca actuala reglementare constitutionala foloseste pentru denumirea noului drept fundamental expresia “dreptul la un mediu sanatos si echilibrat ecologic” iar legislatia ordinara fie notiunea de “drept la un mediu sanatos” (art. 5 din Legea cadru pentru protectia mediului – nr. 137/1995), fie cea de “dreptul la un mediu de calitate” (art. 1, alin. 2 din O.G. nr. 243/2000 privind protectia atmosferei). Desigur, in contextul noilor prevederi constitutionale cuprinse in art. 35, denumirea care se impune este cea de “drept la un mediu sanatos si echilibrat ecologic”. Aceasta formulare exprima cel mai bine statutul dualist (om-natura) al acestui drept, in sensul ca in timp ce ca drept fundamental al omului la un mediu sanatos el isi pastreaza esenta antropocentrica, ca imperativ pentru un mediu echilibrat ecologic isi afirma o alta tot atat de importanta, de ordin natural, adica protectia mediului pentru toate fiintele vii (inclusiv specia umana) si biosfera in general.

De precizat ca acest drept la un mediu sanatos face parte din cea de-a treia generatie de drepturi, denumite si drepturi de solidaritate, drepturi care pot fi realizate nu numai prin eforturile interne ale statului, ci si prin cooperare internationala. Aceste drepturi s-au impus incepand cu deceniul sapte al secolului XX. Prin includerea in Constitutie a dreptului la un mediu sanatos, atat statul cat si particularii isi pot angaja raspunderea pentru realizarea sa.

Prin acest text nou al Constitutie se consacra o conceptie avansata privind dreptul la mediu - prezentata si in Conventia de la Aarhus - care are in vedere atat dimensiunea procedurala a acestuia (prin asumarea de catre stat a obligatiei de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea sa), cat si pe cea materiala (prin obligatia statului de a garanta refacerea si ocrotirea mediului, precum si mentinerea echilibrului ecologic). In acest context, drepturile procedurale nu trebuie percepute ca drepturi in sine, ci ca mijloace de atingere a obiectivului ultim, acela al unui mediu sanatos si echilibrat ecologic, care sa permita omului sa traiasca intr-un mediu adecvat.

 Protectia mediului – problema globala a omenirii

Din succinta trecere in revista a normelor juridice privitoare la mediu se constata cu usurinta ca ele nu au fost decat “niste tentative de legiferare embrionale, marginale si cu efecte limitate”. In aceste epoci problemele mediului au fost percepute exclusiv ca simple probleme ale poluarii aerului, apei si solului prin deseurile industriale si casnice, in masura in care acestea influentau negativ sanatatea omului ori aduceau atingere proprietatii private.

Acest lucru s-a reflectat fireste si in privinta dreptului in materie care se limita doar la extindere si dezvoltarea reglementarilor traditionale de sanatate publica si tehnica sanitara. Cu alte cuvinte, acest drept proteja intotdeauna numai individul victima a vatamarii, nu si grupul. Ori poluarea, prin amploarea efectelor sale prejudiciaza in cele mai multe cazuri un mare numar de victime. Apoi, vechiul drept nu stabilea o protectie a mediului decat in privinta speciilor, ori daca erau amenintate prin poluarea respectiva drepturile unor proprietari.

Deci, dreptul mediului se concentra numai in jurul notiunii de proprietate, care era considerata ”gardianul mediului” si, in sens invers, nu se putea aduce nici un repros industriasului care de exemplu otravea iazul ori polua terenul pe care le detinea in proprietate[1]. Fireste, o astfel de viziune nu numai ca nu a dus la solutionarea problemei protectiei mediului, ci, combinata cu alti factori - prioritati economice si in special dezvoltarea imprevizibila a societatii, a dus chiar la degradarea accentuata a mediului inconjurator pe ansamblu.

Mai mult decat atat, s-a creat chiar un conflict intre om (societate) si natura, punand deci, fata in fata, doua forte de temut. Pe de o parte natura afectata, iar pe de alta parte omul care trebuie salvat de el insusi, din cauza atingerilor pe care le-a adus naturii si, ca un bumerang, lui insusi. Acest fapt s-a reflectat si pe planul relatiilor sociale in care s-a constatat o instrainare a individului, ceea ce a dus in final si la o treptata degradare a relatiei dreptului cu societatea. Era firesc sa fie asa intrucat mediul ca atare a fost perceput de o maniera autonoma, el nefacand obiectul unei ocrotiri separate. Cu alte cuvinte, in aceste epoci dreptul nu proteja mediul decat ca un accesoriu al altor valori si nu ca o valoare in sine. Era un fel de drept asupra mediului, adica un drept de indiferenta care urmarea mai degraba stipularea unor interdictii si realizarea unor obiective si finalitati economice.

Tocmai din aceasta cauza, dreptul a fost obligat sa-si plaseze actiunea pe terenurile pe care criteriile justitiei au fost inlocuite tot mai adesea cu criteriile eficacitatii practice. In teoria dreptului s-a afirmat, pe buna dreptate, ca aceasta este epoca in care se constata o oarecare intarziere in evolutia dreptului, in sensul intarzierii adaptarii sensurilor juridice traditionale - civil, penal, administrativ etc. – la noua realitate. In literatura de specialitate se apreciaza ca dreptul este prea putin receptin la astfel de situatii complexe dreptul, se afla ”in intarziere fata de fapte” si el nu mai este astfel in stare sa ofere rapid si operativ solutii juridice aspectelor noi pe care viata le ridica[2].



In aceste conditii, specialistii isi reamintesc din ce in ce mai des ca natura sta la originea progresului economic, iar miraculosul sau echilibru poate oferi totodata un exemplu pentru organizarea societatilor. Juristii isi pun problema daca exista sau nu un drept natural, ideal, anterior fiecarei reguli pozitive si care este neschimbat in esenta sa. Astfel ca nostalgia ”dreptului natural” este nu numai justificata, dar, in opinia noastra ofera chiar raspunsuri la complexitatea starii ecologice a planetei.

Sub impulsul crizei ecologice prelungite, al framantarilor teoretice, dar si al unor reuniuni internationale ca cea de la Stocholm (1972), si in special al Conferintei de la Rio (iunie 1992) la nivel mondial s-a manifestat inceputul schimbarii radicale a mentalitatilor si, din fericire, nici dreptul nu a putut ramane in afara acestui proces. Masurilor simple de conservare si de protectie aparute initial li s-au adaugat altele, mai complexe, menite sa favorizeze o utilizare din ce in ce mai rationala a resurselor naturale.



Datorita ”tehnicilor juridice”, care au cunoscut evolutii semnificative, s-a ajuns rapid la concluzia ca este mai bine sa se previna, sa se anticipeze prejudiciile ecologice decat sa se repare pagubele cauzate, care uneori nu pot fi remediate. Astfel a aparut obligativitatea studiului de impact ecologic al activitatilor economice si sociale ca baza a autorizarii si controlului acestora, obligativitatea participarii publicului la luarea deciziilor privind mediul, recunoasterea expresa sau implicita a dreptului fundamental la un mediu sanatos si echilibrat din punct de vedere ecologic, constituirea unui sistem special de raspundere civila pentru prejudiciul ecologic, folosirea pe scara larga a parghiilor economice si fiscale care sa stimuleaze masurile cele mai eficiente de protectie a mediului, la care se adauga reglementarile interstatale, adica cooperarea internationala care a generat o noua ramura a dreptului international al mediului.

Toate acestea justifica ideea ca dreptul mediului, care in trecut a fost un drept indiferent fata de natura inconjuratoara, a trecut la un stadiu superior, cel al ”dreptului mediului” care inglobeaza ca valori fundamentale solidaritatea si reconcilierea dintre om (societate) si natura inconjuratoare. Esenta actuala a dreptului mediului consta in aceea ca el nu mai protejeaza mediul ca un accesoriu al altor valori, cum se intampla in cazul vechiului drept asupra mediului, ci il protejeaza ca pe o valoare in sine. El isi justifica astfel pe deplin, prin continutul sau real, denumirea de dreptul mediului. Asa cum am mai spus, normele dreptului consacra unul din drepturile omului din a treia generatie, si anume dreptul la un mediu inconjurator sanatos.

Ca si normele in vigoare privind economia si dezvoltarea, care, intr-o oarecare masura, reprezinta si ele drepturi umane de a treia generatie, normele privind mediul au mai degraba caracterul unor “directive de comportament” decat al unor “obligatii strict rezultate”, continand prin aceasta ceea ce unii numesc „soft law”. Dintr-o astfel de perspectiva, demersul nostru juridic apare deosebit de important, intrucat el este chemat sa particularizeze directia actiunii juridice in compatibilizarea si reconcilierea dintre protectia mediului si dezvoltare. Din aceasta perspectiva, noua ramura a dreptului, cea a dreptului mediului, apare intr-adevar ca un veritabil drept al speciei umane.

Protectia mediului natural a devenit una dintre cele mai dezbatute probleme ale zilelor noastre. Factorii naturali sunt tot mai mult amenintati de activitatea omului care poate provoca grave dezechilibre ecologice. A crescut impactul omului asupra naturii, care este principalul izvor de resurse naturale si, totodata, principalul receptor al reziduurilor industriale si casnice. Capacitatea limitata de absortie a acestor reziduuri si de regenerare a factorilor naturali a fost zdruncinata pentru lungi perioade de timp. Aceasta criza ecologica, respectiv intensificarea, diversificarea si amplificarea efectelor poluarii si degradarea de o maniera generala a factorilor de mediu, a impus reactia umanitatii - la inceput spontan, iar apoi din ce in ce mai constient - in vederea realizarii protectiei, conservarii si gestionarii durabile a mediului, considerat patrimoniu al umanitatii.

Poluarea afecteaza solul, atmosfera si apele, iar exploatarea irationala a bogatiilor si resurselor naturale a condus, datorita impactului urias al omului  asupra mediului natural, la distrugerea unei uriase parti din capitalul biologic si genetic mondial. Toate acestea au determinat, din fericire, si luarea unor masuri de protectie si conservare a florei, faunei si a tuturor bogatiilor naturale ale Terrei.

Este evident ca poluarea mediului nu tine cont de nici un fel de granite intre state. Aceasta interdependenta a constituit motivul elaborarii unor norme conventionale multilaterale privind mediul, carora statele li se subordoneaza in administrarea propriului lor teritoriu si in actiunile pe care le intreprind sau le tolereaza in spatiile comune. Eradicarea factorilor de poluare si pastrarea echilibrului ecologic intra in responsabilitatea si constiinta morala a tuturor statelor, a opiniei publice mondiale.

Se profileaza la orizont cateva dintre directiile ce ar trebui urmate pe plan national si international, pentru a impiedica poluarea transfrontaliera, directii care se pot constitui prin modificarea tiparelor progresului economic si social, care va trebui sa se indrepte mai mult spre dezvoltare calitativa, spre acordarea unei atentii majore sistemelor de reciclare si procedeelor de productie in circuit inchis, spre cooperarea in scopul ocrotirii mediului marin si a apelor continentale, spre utilizarea stiintei si tehnicii in vederea imbunatatirii conditiei umane si a ocrotirii resurselor, a populatiei si a mediului inconjurator; spre vehicularea informatiilor intre statele dezvoltate si cele in curs de dezvoltare, spre extinderea cooperarii internationale in domeniile cercetarii, solutionarii si prevenirii poluarii mediului de viata al omului si cresterea rolului organizatiilor regionale si internationale cu preocupari in acest domeniu.

Mediul, in totalitatea componentelor sale, este considerat patrimoniul umanitatii “ceea ce face ca protectia mediului sa fie cu adevarat o problema de interes global, cu multiple implicatii – pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung - a carei rezolvare necesita solutii globale cu participarea directa si pe baze egale a tuturor statelor si popoarelor”.

Astfel ca NATURA, patrimoniul umanitatii, a intrat definitiv in ecuatia preocuparilor curente ale productiei si ale vietii sociale si exercita cea mai salutara presiune asupra gandirii, impingandu-l pe om spre noi concepte, masuri si instrumente cu care analizeaza fenomenele.

Natura, mediul, ecologia si stiinta in genere, conduc gandirea inspre globalitate, inspre examinarea efectelor invizibile, a consecintelor si solutiilor pe termen lung,. Intr-o asemenea viziune, apa, aerul, solul, resursele nu sunt infinite si, prin urmare, nu li se pot aduce modificari dincolo de anumite limite, fara a le periclita caracteristicile esentiale, absolut necesare vietii.

Din perspectiva timpului, trebuie sa remarcam ca globalizarea abordarii problematicii mediului s-a produs in cadrul Conferintei ONU asupra mediului inconjurator de la Stockholm, din 1972, care a abordat probleme principale precum gestionarea resurselor naturale ale mediului, determinarea poluantilor de importanta internationala, aspecte educative sociale si culturale ale mediului inconjurator si a creat, pentru prima data, un organism menit sa coreleze eforturile in domeniul protectiei mediului numit Programul Natiunilor Unite pentru Mediul Inconjurator (PNUE).

La Conferinta de la Stockholm a fost adoptata o declaratie de principiu care sintetiza “convingerile comune” ale statelor participante. Aceste principii sunt dominate de idealul conjugarii armonioase a dezvoltarii si a conservarii mediului. Acest binom avea sa castige prestigiul in anii urmatori, pregatind marea conferinta de la Rio de Janeiro. Intre timp, statele membre ale ONU au adoptat prin consens, la 8 septembrie 2000, Declaratia Mileniului, in care protectia mediului inconjurator este considerata unul dintre obiectivele cheie pentru relatiile internationale ale secolului XXI. Se afirma fara echivoc vointa celor 189 de state membre ONU de a depune toate eforturile pentru a scuti umanitatea, mai ales generatiile viitoare, de pericolul de a trai pe o planeta deteriorata in mod iremediabil de activitatile omenesti si ale carei resurse nu vor mai fi suficiente pentru nevoile lor.

In fine, pentru protectia si combaterea poluarii mediului o impotrtanta covarsitoare a avut-o Conferinta de la Rio de Janeiro (1992) la care au participat 178 de delegatii nationale, dintre care 117 conduse de sefi de stat sau guvern. Cu aceassta ocazie a fost subliniata greseala de a se concepe mediul si dezvoltarea ca doua obiective distincte, adverse si a fost promovata o abordare integrala pentru politicile si proiectele de dezvoltare. A fost subliniat faptul ca daca acestea sunt rationale din punct de vedere ecologic, ele trebuie sa determine o dezvoltare durabila atat in tarile in curs de dezvoltare, cat si in tarile dezvoltate. In acest context, un rol prioritar revine masurilor preventive, fara a se neglija insa masurile coercitive imediate, menite a raspunde nevoilor actuale, dar si celor viitoare. Din aceasta conferinta au rezultat doua conventii (privind schimbarile climaterice si diversitatea biologica), doua declaratii (una generala, alta privind padurile) si un amplu plan de actiune numit Agenda 21. Ultimele trei texte nu au pretentie de a avea caracter obligatoriu, si ceea ce s-a intamplat in anii urmatori nu au fost catusi de putin incurajator. Cinci ani mai tarziu, adunarea Generala ONU “constata si deplange” in mod oficial intarzierile in aplicarea Agendei 21.



In lumina acestor documente se recunoaste definitiv necesitatea abordarii globale a protectiei si gestionarii mediului ambiant, intrucat drepturile fundamentale ale omului la o viata sanatoasa si productiva trebuie exercitate in deplina armonie cu natura. Daca in urma Conferintei de la Stockholm se presupunea ca mediul nu poate fi conceput fara dezvoltare, dupa Conferinta de la Rio de Janeiro s-a ajuns la concluzia ca dezvoltarea durabila nu poate fi conceputa fara un mediu de calitate[3].

Mediul inconjurator fiind un factor de configurare a dreptului, toate fenomenele enuntate pana acum au declansat un proces normativ national si international fara precedent. Astazi avem la indemana o sumedenie de tratate, conventii, planuri si programe de actiune, carte, protocoale si alte documente, universale, regionale ori bilaterale, generale sau sectoriale, constituind tot mai mult “un corpus juris de sine statator”, in cadrul dreptului international public, cu principii si trasaturi fundamentale specifice, inconfundabile[4].

O alta trasatura importanta rezulta din esenta directivelor emise la Rio de Janeiro in care se arata dezbaterea nu trebuie sa se produca cu pretul sacrificarii mediului, pentru ca, in aceste conditii, existenta acestuia este pusa in pericol, insa, pe de alta parte, nu este corect nici sa se transforme conservarea mediului intr-un factor de franare a dezvoltarii natiunilor sarace sau acelor care inca nu au terminat de parcurs acest drum. Odata conciliate cele doua valori, se ajunge la conceptul de dezvoltare durabila: adica acea dezvoltare care nu sacrifica cadrul natural care nu isi pune in pericol propriile conditii de viabilitate. Statelor le revine responsabilitatea promovarii acestei dezvoltari care protejaza mediul.

Deci, principalii executori ai acestui nou drept sunt tot subiectele primordiale ale dreptului international. Responsabilitatea statelor insa difera in functie de resursele de care dispun, de gradul lor de dezvoltare, de patrimoniul ecologic si de potentialul de poluare. Textele de la Rio subliniaza datoria de a preveni si anticipa poluarea precum si de a promova cooperarea internationala si scoate in relief drepturile generatiilor viitoare, care nu trebuie sacrificate unei dezvoltari cu orice pret in prezent. Cu alte cuvinte, procesul de globalizare impune cooperarea interstatala si actiunea organizatiilor internationale, atat in vederea adoptarii unor reglementari cu caracter universal, cat si a implementarii lor in practica. In domeniul protectiei mediului este in mod imperios necesara armonizarea legislatiilor nationale cu reglementarile internationale si regionale ca si ale Uniunii Europene – indeplinirea acquis-ului comunitar fiind obligatorie in vederea aderarii – pe calea unor norme si standarde de ecologie adecvate si uniforme, care sa asigure aplicarea lor practica.

Din toate acestea se impune ca o necesitate ca protectia si conservarea mediului – considerat ca patrimoniul umanitatii – sa beneficieze de o noua abordare la nivel national, interstatal si al organizatiilor internationale. Dreptul in general si dreptul international al mediului au reactionat sau au incercat sa reactioneze in vederea gasirii unor solutii juridice acestor probleme complexe si globale. Astfel, s-a trecut relativ usor de la prima faza de reactie a dreptului international, care consta in abordarea “conflictului intre suveranitati”, la faza de “reconciliere a conflictului intre suveranitati” in favoarea protectiei mediului, de la justificarea interzicerii poluarii transfrontaliere prin abuz de drept si responsabilitatea autorului pentru pagubele ecologice la fundamentarea reglementarilor, bazata pe noi tehnici de precautie si prevenire in locul tehnicilor de remediere.



[1] DUTU Mircea, Dreptul mediului, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2007, pag.23

[2] POPA Nicolae, Teoria generala a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2005, pag. 48

[3] DUTU Mircea, op. cit., pag.28

[4] Ibidem, pag. 9








Politica de confidentialitate

.com Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 PROIECT DE LECTIE Clasa: I Matematica - Adunarea si scaderea numerelor naturale de la 0 la 30, fara trecere peste ordin
 Proiect didactic Grupa: mijlocie - Consolidarea mersului in echilibru pe o linie trasata pe sol (30 cm)
 Redresor electronic automat pentru incarcarea bateriilor auto - proiect atestat
 Proiectarea instalatiilor de alimentare ale motoarelor cu aprindere prin scanteie cu carburator

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 Proiect diploma Finante Banci - REALIZAREA INSPECTIEI FISCALE LA O SOCIETATE COMERCIALA
 Lucrare de diploma managementul firmei “diagnosticul si evaluarea firmei”

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 CONTABILITATEA FINANCIARA TESTE GRILA LICENTA
 LUCRARE DE LICENTA - FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 Proiect atestat informatica- Tehnician operator tehnica de calcul - Unitati de Stocare
 LUCRARE DE ATESTAT ELECTRONIST - TEHNICA DE CALCUL - Placa de baza
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 Proiect atestat tehnician in turism - carnaval la venezia






Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu