Crimele comunismului contra neamului romanesc

CRIMELE COMUNISMULUI CONTRA NEAMULUI ROMANESC

Inchisoarea Aiud - drum fara intoarcere

Una dintre personalitatile interbelice, un cunoscut filozof si om de cultura, reputat erudit al epocii In care a trait, a fost Mircea Vulcanescu nascut la 3 martie 1904 la Bucuresti. Dupa absolvirea claselor primare, si-a continuat studiile la Iasi si Tecuci, datorita ocupatiei germane din Primul Razboi Mondial. Ultimii ani de liceu, i-a efectuat la Galati si Bucuresti. La Iasi a devenit cercetas, si la Galati, s-a inscris In Societatea Culturala 'Infratirea romaneasca'. Inca de pe bancile liceului a Inceput sa scrie eseuri si poezii despre romanism si constiinta nationala.

In anul 1921, s-a Inscris la Facultatea de Drept din Bucuresti si, In paralel, a urmat cursurile Facultatii de Filosofie si Litere. Pe timpul studentiei s-a afirmat In cadrul Asociatiei Studentilor Crestini din Romania. Inca de pe bancile facultatii a scris cateva lucrari filosofice de referinta: Cercetari asupra cunostintei; Introducere In fenomenologia teoriei cunostintei; Misticismul si teoria cunostintei, precum si lucrarea sa de anvergura Sistemul meu filosofic – existentialismul. A fost un admirator al profesorilor sai Dimitrie Gusti si Nae Ionescu, acesti mentori fiind apreciati si de ceilalti studenti, precum Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran si Constantin Floru.

In revista Cuvantul a lui Nae Ionescu, pe langa cei de mai sus, au mai scris multi tineri ai generatiei interbelice, acuzati mai tarziu ca au fost admiratorii ideologiei de extrema dreapta promovata de profesorul lor pana la 15 martie 1940, cand a murit la varsta de 50 de ani.

In 1924, Mircea Vulcanescu a absolvit scoala Militara de Ofiteri din Bucuresti devenind sublocotenent genist. Un an mai tarziu a obtinut si cele doua licente, In filosofie si stiinte juridice. Dimitrie Gusti l-a inclus pe tanarul Mircea Vulcanescu In colectivul de cercetatori care a participat la actiunea monografica din comuna Goicea – Mare, judetul Dolj. Tot atunci s-a casatorit cu Anina Radulescu, o fosta colega de facultate.

In toamna lui 1925, Vulcanescu a plecat la specializare la Paris, unde a ratat doctoratul In drept si sociologie. ReIntors In tara a Inceput sa scrie, la revista Gandirea, din 11927 si la Cuvantul, din 1928 (ultima fiind suspendata In 1933. A conferentiat In repetate randuri pe teme cultural-religioase la Paris, iar intre 1929-1930 a fost asistentul profesorului Dimitrie Gusti care l-a luat sub aripa sa protectoare la catedra pe care o conducea.

Pana In 1935 Mircea Vulcanescu a fost profesor de economie politica si stiinte juridice. Tot atunci s-a despartit de prima sotie, Anina Radulescu-Pogoneanu. In anul urmator s-a casatorit cu Margareta Ioana Niculescu, o alta fosta colega de facultate. In paralel, a continuat sa publice pe teme de filosofie si economie politica, sustinand un lung sir de comunicari stiintifice si colaborand constant la ziare si reviste precum Viata Universitara, Realitatea ilustrata, Ultima Ora, Azi, Convorbiri Literare, Dreapta, Familia si altele, de multe ori semnand cu pseudonim.

Opera sa reprezentativa a fost inclusa In cateva volu­me de exceptie aparute cu titlurile: Teoria si sociologia vietii economice, Ceasul al 11-lea, Cele doua Romanii, Gospodaria taraneasca si cooperatia.

In iunie 1935, a fost numit director general al Vami­lor. A fost demis In luna septembrie, doi ani mai tarziu, dupa ce a descoperit o mare frauda facuta de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicatiilor. In continuare, a deti­nut functia de director In Ministerul Finantelor si a calatorit In diverse capitale europene. A ocupat diferite alte functii publice printrer care, din ianuarie 1941 pana la 23 august 1944 cea subsecretar de stat la Ministerul de Finante.

Atat regele Carol al II-lea cat si regele Mihai i-au conferit distinctii si ordine nationale In semn de recunoas­tere a serviciilor aduse statului roman. Orator de mare forta, a conferentiat cu multa pasiune pe subiectele satului romanesc, a detaliat dimensiunea romaneasca a existentei.

A fost arestat In noaptea de 30/31 august 1946, pe cand era director In ministerul Finantelor unde si-a petrecut cea mai mare parte a activitatii. A fost inclus printre arestatii celui de-al doilea lot al membrilor guvernului Antonescu si considerat criminal de razboi. Drept urmare, la 9 octombrie 1946 a primit o condamnare dura - opt ani de temnita grea. Recursul s-a judecat inutil, pana In ianuarie 1948, deoarece instanta a mentinut pedeapsa din 1946. Din Tribunalele Poporului faceau parte muncitori si plugari care au aderat la partidele de stanga, juristi de ocazie ce se calificau la locul de munca, instruiti In spiritul revansei pentru a reteza vieti si destine. In final, a fost Inchis In tenebroasa temnita Aiud, alaturi de numerosi alti membri ai elitei intelectuale romanesti. Permanent, a tinut sa-si Incurajeze colegii de suferinta pentru mentinerea moralului. Din colegi de cabinet sau de minister, ajunsesera colegi de lant sau de celula, batuti, scuipati, batjocoriti, facuti banditi.

Discursurile sale In fata celor deprimati, au fost considerate subversive de catre conducerea Inchisorii. Ca pedeapsa, a fost izolat In hrubele subterane, dezbracat la pielea goala si lasat Intr-un frig cumplit, obligat sa stea tot timpul in picioare. Epuizat, unul dintre detinutii pedepsiti a cazut din picioare pe cimentul cu apa de doua degete. A fost ridicat de Mircea Vulcanescu si tinut in brate care a Incercat sa-l Incalzeasca si i-a salvat viata.

Foamea ce Ii coplesea pe detinutii de constiinta ducea la semidementa. Nu aveau puterea nici sa se sinucida. Cand venea iarna si aparea gerul nemilos totul parea simplu. In conditiile de foame si frig, creierul e prost alimentat, celulele lui seaca. In final, Ingheata si sufletul. La 28 octombrie 1952, bolnav de plamani, ca multi altii, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus, filosoful a trecut In lumea umbrelor. Avea 48 de ani. Slabise tot atatea kilograme. Mult timp a sperat ca va fi eliberat. Se autosugestiona sau se amagea ca va respira cat de curand aerul de libertate care avea doua variante: a fi In libertate si a fi liber. Prima apartine de social, a doua de spirit. A fi liber este esential, a fi In libertate este contextual.

In acea perioada (1951 – 1952), comandantul Inchisorii Aiud era capitanul Mihai Dorobantu, nascut la 7 aprilie 1909 la Slanic – Prahova, de meserie sondor. Intre 1948 si 1950, cel care stabilea cine sa moara si cine nu, era maiorul Alexandru Farcas. Ca loctiitor politic Intre anii 1950 si 1954, a fost capitanul Nicolae Iordache.

Dupa arestarea sa din noaptea de 30/31 august 1946, imobilul lui Mircea Vulcanescu a fost inventariat urmand sa fie nationalizat si repartizat unui reprezentant al dictaturii proletare. Sotia sa, Margareta si fiica Mariuca, au fost somate sa paraseasca urgent locuinta cu un singur geamantan, In care sa-si ia haine de stricta necesitate. Fara valori, bijuterii si alte obiecte ce trebuiau sa ramana pe loc, fiind confiscate conform uzantelor vremii. In clipa plecarii, cand cele doua fiinte Intristate au privit Inca o data agoniseala de o viata a celui ferecat In lanturi, au fost nevoite sa suporte accesul de isterie al unei figuri sinistre, injuriile ce ieseau din gura noii locatare comuniste, beneficiara a tuturor bunurilor din interiorul cladirii pentru care primise nesperata repartitie.

In loc sa fie multumita de cadoul primit din partea Partidului Comunist, o locuinta mare, plina cu obiecte de arta, profitoarea a Inceput sa tipe la “dusmanii poporului”, sa le impute alungatelor ca din setul de lingurite de argint lipseste “una bucata“.

Desi proclamasera desfiintarea exploatarii omului de catre om, afirmand ca instituisera egalitatea sociala, fiecare nomenclaturist avea bucatar, menajera, sofer si paznic personal. Toti erau atent verificati ca origine si loialitate. Noua burghezie proletara sau ciocoimea rosie nu avea proprietati, dar huzurea In vilele altora gata mobilate si avea traiul asigurat de la Gospodaria de Partid.

Copiii acestora erau deosebit de privilegiati. Nici o lege nu avea puterea sa incrimineze comportamentul desantat al acestor beizadele care faceau abuzuri ce nu ajungeau In instanta. Gasca rosie avea imunitate perfecta.

In timpul detentiei, Mircea Vulcanescu avea drept companioni minti sclipitoare ale intelectualitatii romanesti precum Petre Tutea, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Constantin Noica, Vladimir Streinu, preotul profesor Dumitru Staniloaie si multi generali batuti crunt de capitanul Mirea Onea.

Intre zidurile Inchisorii de trista amintire au murit si mari personalitati militare care nu aveau nici o tangenta cu acuzatia de a fi legionari. Purtau stigmatul ca au luptat Impotriva 'fratelui sovietic'. In 1949 au murit In chinuri groaznice generalii Constantin Petrovicescu si Aurel Aldea. Ultimul, cu privirea ridicata cerea iertare Divinitatii pentru faptul ca a participat la arestarea maresalului Ion Antones­cu, nestiind ce vremuri vor veni.

In anii urmatori, au murit In procesul planificat al exterminarii o serie de generali, mari comandanti: Ion Carlaont, Gheorghe Koslinski, Nicolae Macici, Ion Topor, Constantin Eftimiu, Gheorghe Stavrescu, Ion Sichitiu, Iosif Iacobici, Dumitru Carlaont si Socrate Mardare asupra carora voi reveni Intr-un alt episod.

Datorita batailor primite zilnic, multi detinuti politici au clacat din punct de vedere psihic. Desi pe spate aveau dungi adanci provocate de biciul sau funia uda, cei chinuiti Ii rugau pe tortionari sa le mai administreze cateva lovituri pentru ca urmele sa fie uniforme, sangele acoperind acele configuratii vargate. Schingiuitul trebuia sa numere loviturile ce i se aplicau. De fiecare data, calaul Ii spunea torturatului ca a gresit calculul, dupa care o lua de la Inceput. Spatele nefericitului arata de parca era jupuit de viu. Picioarele Ii zvacneau Intr-un gest necontrolat, ca la muribunzi. Lesina dupa care era stropit cu o galeata cu apa. Schilodita psihic, victima dorea sa fie mutilata si fizic. Era un dans de perfecta comuniune Intre cei doi. Prin ruga­mintea de a fi desfigurat, detinutul de constiinta dorea sa-i faca o mare placere tortionarului, care poate, In acea clipa, nu avea chef de asa ceva. Atunci cand victima Ii cerea agresorului sa o ucida cat mai repede, sa nu se prelun­geas­ca acel chin cumplit, tortionarul Ii raspundea orgolios, plin de mandrie: 'Eu nu sunt asasin. Eu fac importante cercetari In folosul stiintei, iar tu, ca bandit ordinar ce esti trebuie sa fii Incantat ca ai fost ales drept material didactic. Numai Dumnezeu da si ia viata. Datorita faptului ca are treaba In alta parte i-am preluat eu Indatoririle. Vorbesc In fiecare noapte cu Iisus. Daca El Imi spune ca trebuie sa traiesti, vei trai. Daca nu, abia atunci voi fi nevoit sa te trimit In ceruri. Eu sunt mana care executa poruncile lui Dumnezeu. Eu sunt Vicarul lui Hristos. Eu sunt inginerul specialist In tehnica suferintei'.

Urma ritualul Impartasaniei. In lingurita i se oferea victimei, urina. La un moment dat tortionarii cautau sa aplice numai supliciul psihic, pentru a evita tortura fizica ce declansa lichidele durerii precum sangele, urina, vomismentele, excrementele diareice si lacrimile.

In 1990, Ion Iliescu, fost exponent al partidului utopic aparat de tortionari, ne Indemna la consens, la Impacarea victimelor Indoliate cu vechiul calau protejat de noile autoritati, la o conciliere Intre cel care a suferit enorm, cu cel care a provocat infernul, un armistitiu contra naturii pe fondul unei democratii bizare. La 20 mai 1990 a fost ales presedintele tuturor romanilor cu un procent incredibil. Silviu Brucan a concluzionat: 'popor stupid'.

 

Pe zidul Inchisorii scria cu litere imense 'Legionarul s-a nascut In Inchisoare, din ura, sange si crima. Legionarul a murit pentru totdeauna aici, In Aiud, prin reeducare'.

In primavara anului 1948, s-a declansat cri­ma politica, teroarea, la adapostul noilor legi a­na­cronice. Patriotii care contestau comunismul erau declarati banditi, urmand sa fie lichidati prin orice mijloace, pe baza unui inventat material incriminator. Norii plumburii se adunau pe cerul unei tari, care se inrosea din ce in ce mai mult.

Multe familii erau imbracate in doliu, ca urmare a exterminarilor fara precedent. Din maidanele peri­feriilor au aparut cu pumnul ridicat cele mai decazute fiinte, ovatio­nan­du-i intr-o totala iste­rie pe marii criminali to­talitaristi ai vremii. Bar­baria, ura si dusmania s-au putut dezvolta pe un teren ce a devenit fertil, datorita putregaiului adus de apele mocirloase.



Unul dintre factorii de decizie, aflat multi ani in inaltele structuri ale Secu­ri­ta­tii, initiatorul si coordonatorul executiilor in lant ale opozantilor a fost generalul Gheorghe Pintilie. Studiind cu atentie mij­loacele de informare oficiale si martu­risirile detinutilor politici, supra­vie­tuitori ai masacrului, aflam ca Gheorghe Pintilie, cu numele de botez Timofei Bon­darenko s-a nascut in anul 1902, la Ti­ras­pol, in Imperiul Rus. Incepand din adoles­centa a luptat in Armata Rosie pe tot parcursul razboiului civil, atribuindu-i-se di­minuti­vul de Pantiusa. Din relatarile lui Tatiana Bratescu, fiica lui Ana Pauker, se desprinde faptul ca, inca din perioada cand era consomolist, urmarea preotii cu o isterie fara seama. Informat ca acestia tin o sedinta intr-un bordei izolat din ste­pa, a acoperit adapostul cu pamant, omo­ran­du-i prin sufocare. De tanar a fost ra­colat de serviciile secrete sovietice si in­struit in actiuni de spionaj si sabotaj im­potriva autoritatilor romane. In prima misiune intreprinsa pentru a intemeia o retea de spionaj la Bucuresti, a fost arestat de Siguranta si intemnitat, alaturi de Gheor­ghe Gheorghiu-Dej, Samuel Burah Tesco­vici (Teohari Georgescu) si Iosif Chisi­nev­schi. A fost eliberat din inchisoare la 23 august 1944, dar nu a plecat cu arma in mana spre Berlin, pentru a rapune fiara fascista, la fel cum s-au eschivat si ceilalti comunisti patrunsi de patriotism. Desi nu avea o pregatire corespunzatoare, facuta pe pamant romanesc, a fost promovat in inalte functii. S-a casatorit cu militanta comunista Ana Grossman, care anterior fusese sotia lui Sorin Toma, redactor sef la Scanteia, si apoi a ilegalistului Con­stan­tin Parvulescu. Au adoptat doi copii, Ra­du, mort in 1970 si Ioana Constantin, care a plecat ca arhitecta in Israel.

Incepand cu anul 1948, in calitate de general de Securitate, promovat direct, fa­ra sa treaca prin gradele anterioare, a condus Directia Generala a Securitatii, pana in 1963. Sursele de informare l-au consi­derat responsabil pentru arestarea, depor­ta­rea, intemnitarea si linsajul a peste 400 de mii de opozanti ai comunismului. Ca ad­jun­cti, i-a avut pe renumitii Boris Grum­berg (Alexandru Sergheevici Nicolschi), Vladimir Mazuru, Micael Dulbergher (Misu Dulgheru) si altii, asupra carora voi reveni. Fostul ministru comunist, Alexan­dru Sasa Barladeanu, aparut dupa 1990 ca disident din nastere si acuzator al dictatu­rii si terorii comuniste din care a facut parte, a afirmat ca Gheorghe Pintilie a actionat fara regrete, doar la ordinul superiorului sau, Gheorghe Gheorghiu Dej, pe direct, fara intermediari ierarhici. In baza acestei increderi depline, Pantiusa nu si-a dorit niciodata fotoliul titular al Ministe­rului de Interne sau de ministru al Secu­ritatii, motiv pentru care le-a refuzat de doua ori. Totdeauna a fost constient ca puterea lui era enorma. Teoharie Geor­gescu si Alexandru Draghici erau mici copii in fata lui, chiar daca in schema fi­gurau ca sefi si el adjunct.

Gheorghe Pintilie era de multi ani ofiter sovietic INU, din Directia de In­for­matii Externe a Securitatii de la Moscova, implantat in structurile inalte de la Bucu­resti. La inceput, celebra Brigada Mobila-Smers, a NKVD-ului sovietic, a avut la Bucuresti doi reprezentanti, pe nume, Alexandr Saharovski si Dmitri Fedicikin, langa care erau, ca observatori, consilierii Mihailovici si Tigancof. Acestia, la randul lor, au incredintat comanda acelei sucursale odioase unor vechi agenti sovietici, nimeni altii decat Gheorghe Pintilie, Ale­xandru Nicolschi si Yemilyan Bod­na­ren­co, alias Emil Bodnaras. Din spionajul sovietic mai faceau parte colonelul Hanna Rabinsohn, alias Ana Pauker, si maiorul Luca Vasile, amandoi incadrati la Bucu­resti ca ministri si secretari in CC al PMR, pana in 1952, cand au fost arestati pentru devieri. Gheorghe Pintilie s-a pensionat la cerere in anul 1963. Oricum, in 1965, Ceausescu il scotea din schema, asa cum a facut cu majoritatea celor care au crescut sub aripa protectoare a lui Gheo­r­ghiu Dej si erau dovediti ca lucreaza in slujba fratelui de la rasarit. In anul 1968, Pantiusa a fost exclus din partid, cu oca­zia reabilitarii post-mortem a lui Lucre­tiu Patrascanu. Intrebat cu privire la asasinatele comise sub coordonarea sa, a recu­noscut cu sinceritate, ca acele actiuni le-a facut din convingere si respect fata de disciplina de partid. Suparat ca a fost scos din randurile comunistilor, a inceput sa asculte posturi de radio occidentale, uitand ca pentru gravul delict, chiar el le-a rupt firul vietii celor care au avut acea indrazneala in anii ‘50.

Pentru a exista si nelipsita bomboa­na pe coliva, in anul 1971, cu prilejul aniversarii a 50 de ani de la infiintarea PCR, tot Nicolae Ceausescu l-a decorat cu Ordinul Tudor Vladimirescu. Ana Grossman, sotia lui Pantiusa, a primit titlul de Erou al Muncii Socialiste, pe principiul ca sangele de pe drapelul rosu de lupta apa nu se face. Gheorghe Pintilie a incetat din viata la 11 august 1985, la Bucuresti, fiind inmormantat cu onoruri de general, la Cimitirul Militar Ghencea, in acorduri de fanfara si a salvelor trase de Garda Militara, asa cum se procedeaza cu marii eroi ai neamului. Daca mai traia inca cinci ani, in cadrul strategiei tranzitive de consens si de impacare contra na­turii a victimei cu calaul, avea toate san­sele ca noile autoritati sa-i mai dea o de­coratie pentru tot ce a facut. Cazuri au mai fost. De anchetat era mai greu, deoarece legile ii protejaza in continuare pe cei care au indoliat sute de mii de familii. Urmasii victimelor ii vor gasi un loc in ierarhia marilor asasini ai crestinismului romanesc. Altii il considera un mare patriot, care a lichidat bandele anticomuniste si fasciste periculoase, dirijate de imperialistii sacali etc., etc. Discursul sau tinut in fata activului Securitatii la data de 28 februarie 1950 a fost epocal. Analiza di­ferentei dintre scula vie si scula moarta este de domeniul unicatului. Textul alocat delatorilor din acea cuvantare antologica va fi publicat in episodul numarul 46, ce se refera la informatori si la coordonatorii acestora.

In randurile ce urmeaza voi prezenta numai fragmentul care se refera la indica­tiile de imbunatatire a muncii de Secu­rita­te, din care am scos frazele care se repeta. “Sa ne intarim, sa putem da lovituri dus­manului, cat mai puternice, poate intreit. Dusmanul abia acum este turbat. Partidul a hotarat sa lovim cu toata puterea. Avem o serie de slabiciuni, de care trebuie sa ne debarasam, trebuie sa le scoatem cu fierul rosu din organismul nostru.(…) Trebuie sa luptam sa scoatem tot ce este putregai. Partidul a hotarat sa facem co­lonii de munca, sa spunem lagare, deta­sa­mente de munca. Inca nu s-a gasit forma, ramane de framantat, ca sa dam politi­ces­te just. Noi pe cineva trebuie sa ba­gam, n-o sa ramana goale.”

Studiind arhivele cotidianului Scan­teia si citind dezvaluirile generalului Pa­cepa, am dat peste o varianta puternic politizata a biografiei lui Gheorghe Pin­tilie, care in urma scrutinului din 28 martie 1948 urma sa fie musai ales deputat in Marea Adunare Nationala, nou infiintata. Biografia bine ticluita a ocolit cu mare atentie locul nasterii, orasele prin care a trecut, s-a evitat perioada in care nu a fa­cut nici o scoala, ajungand direct general, precum si alte repere. Sunt insiruite nu­mai ambiguitati, specifice vocabularului sabloanelor de lemn ale vremii. Pe parcursul textului se repeta de 11 ori cuvintele lupta si luptator. In acea perioada, redactorul sef al cotidianului Scanteia era Sorin Toma. “La 11 ani, Pintilie Bonda­renco, fiul unui cizmar sarac, cu o casa impovarata de nevoi, isi castiga painea carand scanduri la o fabrica de cheres­tea. De atunci, din primii ani ai vietii sale de muncitor in fabrica, i-a crescut in su­flet revolta impotriva nemiloasei exploa­tari patronale. La 13 ani intra ucenic intr-o turnatorie. Acum feciorul cizmarului traia intr-un oras major si lucra la o fabrica mare. Dar si exploatarea de aici era mare. Mult mai multi muncitori de toate varstele trudesc pentru huzurul stapanilor. Tanarul Pintilie invata de la mesterii metalurgisti doua lucruri: meseria de lacatus si datoria fiecarui muncitor de a lupta impotriva exploatarii, pentru o existenta si o viata mai buna.

Cand izbucneste Marea Revolutie din Octombrie, Pintilie Bondarenco se avanta cu tot curajul tineresc in lupta pentru paine, pentru libertate, pentru pa­ce, pentru drepturile poporului muncitor (avea doar 15 ani - n.a.). Apoi il gasim pe tovarasul Pintilie Bondarenco crescut in lupta si imbogatit cu experienta luptei de pana atunci, in mijlocul muncitorilor din fabricile si uzinele Capitalei. E anul 1933. Reactiunea fascista se accentueaza. Drepturile cele mai elementare ale muncitorilor sunt calcate in picioare. Revolta si ura cresc in toate locurile de munca si se ridica clocotitoare in luptele din februarie de la Grivita si Valea Prahovei. Mereu in mijlocul muncitorilor, tov. Pintilie Bonda­renco - soldat calit in randurile Partidu­lui de avangarda al clasei muncitoare -participa la organizarea luptei impotriva odiosului regim de la carma tarii. Sigu­ran­ta, care cunoaste activitatea acestui neobosit luptator revolutionar, hotaraste sa-l smulga din mijlocul muncitorilor. In 1937, in urma unui odios proces, e condamnat la 20 ani de temnita grea. Dar, nici in dosul gratiilor, acest verificat lup­tator nu inceteaza lupta. La Doftana, la Vacaresti, la Caransebes, pretutindeni unde calaii il poarta in lanturi, el conti­nua, alaturi de tovarasii Gheorghiu Dej si Teoharie Georgescu, munca de ridicare de noi cadre, otelite, pentru a duce mai departe lupta pentru victoria cauzei clasei muncitoare (intelegem ca detentia lejera le permitea aceasta lupta - n.a.). Eliberat du­pa 23 august 1944, tov. Pintilie Bonda­renco primeste o serie de munci de mare raspundere pe care le indeplineste cu cinste si devotament. La 28 martie 1948, ta­ranii si muncitorii din Ialomita il vor ale­ge pe tov. Pintilie Bondarenco ca repre­zen­tant al lor in Marea Adunare Nationa­la, fiind siguri ca poporul muncitor va avea in el un darz si incercat luptator pentru o viata mai buna.”

Ales deputat, Gheorghe Pintilie si-a inceput activitatea laborioasa pentru a oferi viata frumoasa promisa, devenind vanator al opozantilor. La 28 aprilie 1948 l-a arestat personal pe Lucretiu Patras­ca­nu, considerat ca a deviat grav de la linia partidului, opunandu-se sa-i fie retrasa cetatenia romana regelui Mihai. O alta acuzatie a fost aceea ca, la un miting la Universitatea din Cluj, Patrascanu a spus ca este in primul rand roman si apoi co­munist, ceea ce inversa ordinea impusa de internationalismul proletar. Dupa acel eve­niment, Gheorghe Pintilie a inceput in forta munca de infiintare, dupa modelul sovietic, a sinistrei Securitati care nu va ierta pe nimeni cu nimic. Inclusiv pe Va­sile Luca, fost lider bolsevic malefic, o­m­orat in inchisoarea Aiud, langa anticomunistii incarcerati anterior la ordinele lui.

Generalul Gheorghe Pintilie a coordonat plecarea in exil a regelui Mihai. Acel moment interesant si traseul parcurs de trenul regal, insotit de generalul Ale­xandru Nicolschi, o alta figura sinistra in peisajul vremii, il voi relata intr-un episod viitor.

In anii represiunii comuniste, uriasa masinarie a mortii nu a tinut cont de nimeni si nimic. Organele regimului totalitar nu i-au intrebat niciodata pe cei arestati daca suporta detentia, asa cum invoca acum fostii exponenti ai dictaturii, cand sunt anchetati cu blandete pentru evenimentele sangeroase si neelucidate din decembrie 1989. Nimeni nu i-a intrebat pe ilustrii generali, acanemicieni si politicieni arestati dupa 1948, daca au nevoie de ingrijire medicala. Mai mult de jumatate dintre elitele masacrate au fost aruncate in gropi anonime. Familiile nu au fost anuntate. Actele de deces s-au completat cu mare intarziere. Cei care au supravietuit, ne-au lasat marturisiri cutremuratoare.

Calvarul inchisorilor politice romanesti a fost cunoscut in amanuntime de canadianul George Valentin Sarry, nascut la 8 ianuarie 1928, la Constanta, tatal sau fiind de origine greaca si mama englezoaica. Dupa absolvirea cursurilor liceale, nu si-a putut continua pregatirea, deoarece a fost arestat la 17 noiembrie 1948, pentru crima de inalta tradare si spionaj. Acuzatiile aduse nu au putut fi probate cu documente certe. Singura vina ce i s-a pus in carca a fost aceea ca se intalnea in mod repetat cu fratele sau, Stanley, consul britanic la Constanta. A avut posibilitatea sa ocupe acel post, deoarece s-a nascut in Anglia, unde s-a pregatit in domeniul diplomatiei. Gradul lor de rudenie era acela ca aveau aceeasi mama, doar tatii fiind diferiti, in urma unui deces nefericit.

Judecat in regim de urgenta, Valentin Sarry a fost condamnat la 15 ani munca silnica, urmand sa cunoasca pe viu, pe propria piele, metodele de exterminare folosite de temniceri in abatoarele umane de la Jilava, Aiud, Pitesti, Oradea, Baia Sprie si Cavnic. Colegii de detentie l-au considerat deosebit de curajos, inversunat impotriva tortionarilor haini, care nu cunosteau ce este mila. Pentru protestele sale repetate fata de foametea indurata si fata de bataile cumplite cu care erau tratati detinutii politici, George Sarry a fost supus la suferinte fizice si morale de nedescris. In repetate randuri a facut parte din grupurile celor care au declarat greva foamei la Cavnic, Oradea si Pitesti, solicitand imbunatatirea hranei si stoparea abuzurilor la care erau supusi napastuitii adusi intr-o stare degradanta, de catre cruzimea temnicerilor inventivi.

In anul 1953, la Cavnic, cu toate ca a stiut in detaliu planurile evadarii, programate la 6 iunie, a grupului condus de Ion Ioanid, nu a deconspirat secretul. Din contra, i-a avertizat pe temerari ca se avanta intr-o actiune sortita de la inceput esecului, asa cum de fapt s-a si intamplat. Dupa 100 de zile, fugarii au fost prinsi, batuti pana la lesin, urmand sa suporte consecintele. Acest moment l-am prezentat in episodul numarul 30. Cu toate ca nu a facut parte din efectivele evadatilor, renuntand in ultima clipa, George Sarry a avut de indurat supliciul altor anchete, pentru omisiune de denunt, deoarece nu si-a tradat colegii fugari. Anchetat de Securitatea de la Baia Mare, a fost inchis apoi la penitenciarul Oradea, unde a trebuit sa suporte in frig cumplita iarna ce s-a asternut la cumpana anilor 1953/1954. Celulele erau neincalzite, detinutii de constiinta tremurau sub paturile roase si sfasiate, precum niste zdrente. Saltelele aveau paiele tocate, transformate in pleava subtire, care nu tinea de cald, oropsitul simtind pe direct raceala scandurilor sau a betonului.

Pentru a nu pierde timpul cu legarea repetata a lanturilor la picioarele celor ce trebuiau scosi din celule si dusi la anchete, temnicerii le-au montat la glezne bratari late din tabla nituita, pe care le purtau permanent, urmand ca la nevoie sa treaca rapid lantul printre ocheti. Dupa judecarea procesului celor 14 evadati, a urmat si condamnarea lui George Sarry pentru crima de tainuire, omisiune de denunt si informatii furnizate grupului de evadati. Pentru aceste acuzatii a mai primit un supliment de 8 ani, pe langa cei 15, pe care ii avea de efectuat de la prima condamnare. Desi avea varsta de 26 de ani, descurajat ca va sta inca 18 ani intre tenebroasele ziduri ale temnitelor comuniste, George Sarry a incercat sa se sinucida. Dupa cinci ani de detentie, slabise enorm. Dintr-un munte de om, ajunsese sa cantareasca 46 de kg, oase invelite in piele. Nu mai putea sa stea in picioare. Si-a taiat venele cu un ciob de sticla si apoi si-a confectionat un streang dintr-o sarma care traverasa patul pe dedesubt. Toate stradaniile sale nu au dus la nici un rezultat. A avut zile sa traiasca pentru a fi chinuit in continuare. De la Oradea a fost transferat la Aiud, impreuna cu lotul evadatilor. Cateva luni mai tarziu, in toamna anului 1954, cei condamnati pentru spionaj si tradare au fost trimisi la Pitesti.

In acea perioada, comandantul inchisorii era capitanul Gheorghe Mandres, fost muncitor cazangiu la Atelierele CFR Craiova. Cu un an inainte a preluat fraiele infricosatoarei temnite de la fostul director, Alexandru Dumitrescu, deoarece acesta primise o condamnare de 7 ani pentru cumplitele crime care au avut loc in ograda sa. Infernul pe care il acceptase era de o unicitate aparte. Impunea trecerea de la om, ca o creatie divina, la om, creator al infernului. Se urmarea ca cel condamnat sa devina deseu, sa simta o adanca scarba de sine. Din marturisirile altor detinuti, precum Cornel Onaca, Ion Pantazi si Ion Ioanid, aflam ca de cate ori trebuia batut George Sarry pentru greva foamei, comandantul Mandres racnea in mod repetat la gardieni sa-l rupa in doua si sa-i bage cu forta furtunul cu ciorba pe gat, deoarece tinea gura inclestata.

In luna februarie 1960, dupa aproape sase ani petrecuti la Pitesti, pe cand se afla din nou la izolare in lanturile firescului cotidian, George Sarry a primit vizita unui ofiter straniu, care a urgentat eliberarea sa si, mai mult decat atat, expedierea precipitata in Anglia, la 13 mai 1960. Acel nesperat privilegiu s-a datorat faptului ca Serviciile Speciale Britanice arestasera cativa spioni romani de mare calibru, urmand sa se faca un schimb de prizonieri. Deoarece Securitatea stia ca Louise, mama lui George Sarry, revenise intre timp in Anglia natala, langa ceilalti copii nascuti pe pamant britanic, s-a hotarat acel schimb care nu a fost singular. La fel s-au petrecut lucrurile cu ziaristul Leonard Kirsghen, sau cu altii, proportia fiind de 1 la 1. Dupa un popas de doi ani petrecuti in insula, George Sarry a plecat in Canada, unde, in 1963, s-a casatorit cu Esther, o distinsa tanara de origine franceza. S-au stabilit in final in vestul Montrealului.

La respectabila varsta de 81 de ani, organismul sau greu incercat in anii tineretii, simte o mare alinare in prezenta minunatei sotii, langa cele doua gingase fiice, inconjurat de trei nepotele dragalase si gineri respectuosi. Pentru cei aproape 11 ani de detentie, in care tineretea sa a fost anulata, lasata in intunericul inchisorilor politice, fara sa aiba vreo vina, inca nu raspunde nimeni. Speram ca justitia isi va aminti candva ca un masacru savarsit la scara larga, pe o durata lunga de timp, reprezinta o crima de mari dimensiuni, un asasinat in masa, care niciodata nu se prescrie, indiferent daca au fost sau nu impuse de ocupantul-aliat sovietic. Atunci cand au fost intrebati de ziaristi, din ce motive au murit in mana lor zeci de mii de deti­nuti politici, unii temniceri au raspuns cu un zambet sfidator ca au fost in linia a doua, la administrativ, nu la operativ. Altii au sustinut cu tarie ca tot ce se dezvaluie sunt veritabile minciuni, menite sa discrediteze patriotismul ce a zacut in ei pe tot parcursul neutralizarii bandelor subversive, fasciste, ce doreau rasturnarea regimului de democratie populara. Nu poate fi uitata imaginea televizata in anul 1990, cand industriasul crimei Alexandru Nicolski a dat acel interviu in pragul usii, sub imperiul linistii ca nu va fi arestat de noile autoritati, care proveneau tot din sistemul care anterior fusese protejat de cel intervievat.

Tribunalul istoriei reale va stabili cu impartialitate partea de vina a fiecaruia si aportul adus la implementarea prin forta a noilor randuieli represive in Romania de dupa 1945. Prin corecta sentinta primita, fiecare va fi plasat la locul cuvenit. Cei chinuiti, maltratati si, in final, exterminati vor figura cu onoare in paginile cartii eroilor adevarati ai neamului, spre vesnica lor pomenire, deoarece s-au jertfit pentru adevar, dreptate si libertate. Calaii vor purta pentru eternitate povara oprobiului public, fiind de fiecare data prezenti in amintirea tuturor ca persoane malefice, care si-au utilizat capacitatile intelectuale si fizice pentru distrugerea entitatii poporului roman, subjugand-o unor ocupanti vremelnici. Ei au zdrobit valorile perene ale romanismului: crestinismul, cinstea, demnitatea, dragostea de munca si adevar, simtul proprietatii, iubirea de neam si tara. Au transformat faptele inaltatoare de arme ale unor eroi, recompensate prin inalte ordine si medalii, in capete de acuzare si motive de exterminare fizica a tuturor celor ce s-au ridicat in apararea acestor supreme trasaturi de caracter.

Spre aducere aminte trebuie mentionat ca pe parcursul celor 45 de ani de teroare comunista, au existat trei eliberari consistente, gratieri sau amnistieri. Ele au fost impuse in primul rand de factorii externi din vest, de care Romania comunista avea mare nevoie, pentru a depasi unele praguri economice in care se afundase. Prima eliberare a detinutilor politici a fost in 1955, ca un recul al Conventiei de la Geneva, cand Eisenhower si Hrusciov au stabilit cateva liberalizari pentru ca tarile socialiste sa fie primite la ONU. A doua amnistie a avut loc in 1964, o gratiere generala, prin care PMR-ul dorea sa dovedeasca lumii independenta fata de Moscova, solicitand deschiderea unor relatii comerciale cu Occidentul care impunea eliberarea tuturor detinutilor politici. Cu toate aceste dovezi de destindere, teroarea a continuat in spatiul carpatin, cei eliberati in prezenta ziaristilor staini, urmand sa fie din nou arestati si condamnati la ani grei. Din arhivele partiale, s-a constatat ca numai intr-un singur registru figureaza 331 de detinuti politici, condamnati la Aiud dupa 1980. A treia gratiere s-a dat in 1988, cu ocazia aniversarii lui Ceausescu, la implinirea varstei de 70 de ani si a faptului ca forurile occidentale ne conditionau acordarea clauzei natiunii celei mai favorizate.

In cadrul acelei situatii impuse de vestici, o parte a fostilor detinuti politici au avut sansa nesperata sa emigreze mult mai usor in occident. Regimul cauta ca, prin aceste aprobari imposibile in alte perioade, sa scape de opozanti, sa-si asigure linistea pe cararile trasate de Marele Arhitect spre Epoca de Aur, spre inaltele culmi de progres si civilizatie ale societatii comuniste multilateral dezvoltate. Am folosit expresiile tipice acelor ani.

Partea trista este aceea ca la ora actuala pe multi tineri nu ii intereseaza ce au facut acei entuziasti, care au actionat cu convingerea ca prin lupta lor vor incerca sa indrepte o lume stramba. Ei au luptat in muntii nostri, in sate si orase, in padurile de langa casa noastra. Ii tratam cu o raceala de parca ar fi luptat pe alte continente, peste mari si tari, la Polul Nord sau Polul Sud. Acei eroi s-au jertfit pentru adevar si dreptate, au avut un caracter integru. Au acceptat sa moara pentru o idee, pentru un ideal. Doreau ca prin jertfa lor sa stopeze ascensiunea comunismului, chiar daca eroismul lor s-a dovedit insuficient in fata uriaselor forte ale represiunii. Naivitatea ca va interveni occidentul sa-i goneasca pe rusi a fost platita scump de eroii sperantelor inselate. Prin tot ce au facut acei martiri, au adus o adiere de demnitate unui popor vandut la ruleta marilor puteri. Organele represive ale oranduirii comuniste au dirijat un sistem piramidal al fricii, prin care sa poata controla si supraveghea intreaga natiune. Pana cand si-au tradat stapanul incomod, asasinat rapid in ziua de Craciun, 1989.

Utopia comunista ne asigura ca nu facea altceva decat sa construiasca para­disuri. Dintr-o personalitate respectata, dupa arestare, respectivul devenea un ni­meni, un bandit, scuipat si batjocorit. Un intelectual cu o conduita exemplara, care a murit intre zidurile inchisorii Aiud, a fost preotul Florea Muresanu, nascut la 8 iulie 1907, in localitatea Ciubanca, din judetul Cluj. Dupa absolvirea liceului din Dej, a urmat cursurile Academiei Teolo­gice, tot din Cluj. In paralel a urmat si Fa­cul­­tatea de Litere si Filosofie, dupa care a plecat la specializare in Franta, la Stras­sbourg. La 4 iulie 1932 s-a casatorit cu Eugenia Adam, care ii va darui doi copii: Delia si Andrei.

In noiembrie 1958, parintele Mure­sanu s-a deplasat la Berlin pentru docto­ra­tul in Teologie, nefinalizat, dupa care s-a stabilit la Cluj. In locuinta sa adapo­stea cenaclul literar, condus de doctorul Victor Papillian, la care participau nume de marca, precum Lucian Blaga, Valeriu Anania si alti intelectuali. La 6 noiembrie 1945 s-a inscris pentru doctoratul in teologie la facultatea de profil din Cerna­uti, care o perioada a functionat la Su­cea­va. Cu acel titlu a devenit protopop al Clujului, paroh al mai multor biserici si profesor la Academia Teologica din Cluj. Incet, incet a intrat in vizorul Securitatii datorita adunarilor ce aveau loc in lo­cuin­ta sa, unde elitele isi gaseau linistea pentru a-si depana creatiile spiritului. A fost arestat in 1952, dar a facut un singur an la Canal, datorita unor acuzatii de mi­ca importanta. Detentia l-a marcat profund. Nu credea ca va fi pus in situatia sa suporte umilinte incredibile, fara sa stie din ce cauza.

Scarbit de situatie, in 1953 s-a re­tras la o parohie rurala, la Suciu de Sus, in Maramures. Cererea prin care solicita, la 7 martie 1956, postul de preot la Cluj, i-a fost refuzata. In noaptea de 11/12 iu­nie 1958, Florea Muresanu a fost, din nou arestat pentru propaganda mistica si reactionara. Judecat la Satu Mare, a fost condamnat la 25 de ani munca silnica, sub invinuirea de spionaj, subminarea autoritatilor si impiedicarea colectivizarii agriculturii din comuna Suciu de Sus. Purtat prin inchisorile Gherla si Jilava, parintele va ajunge in final la Aiud, unde, la 4 ianuarie 1961 a murit, datorita severului regim de exterminare. Cadavrul a fost aruncat intr-o groapa peste care, ulterior, s-a asfaltat un drum de acces.

Florea Muresanu reprezinta teolo­gul complet, erudit, care a facut ca mar­tu­risirea sa, intima si vie sa fie condam­nata de un regim ostil si ateu. A colaborat la numeroase reviste din Ardeal, precum Renasterea, Viata Ilustrata, Tribuna Ardealului, Telegraful Roman si altele. Zestrea sa editoriala cuprinde peste 11 vo­lume, unele de monografii, altele cu continut religios, precum si manuale scolare de religie.

Tot la Aiud s-a rupt firul vietii preotului Ilie Rusmir, nascut la 7 noiembrie 1893, in localitatea Borlovenii Vechi, din judetul Caras Severin. Dupa absolvirea Institutului Teologic si Pedagogic din Caransebes, a urmat cursurile facultatii de stiinte din Cluj, dupa care a fost re­partizat profesor de biologie la liceul din Oravita. In 1916 s-a inscris in randurile Partidului National Roman. Dupa razboi, cand Banatul a revenit la Patria Mama, dupa Marea Unire, Ilie Rusmir a fost secretar general al organizatiei PNT, din judetul Caras, pana in 1947. A publicat numeroase articole in revista Resita Pi­toreasca. Ales primar al Oravitei in doua mandate, a intemeiat cinematograful Astra si Biblioteca oraseneasca cu 2.500 de volume. A contribuit totodata la inaugurarea unor organizatii cooperatiste in comunele din jur, devenind o personalitate.

La 6 martie 1945, noile autoritati comuniste l-au dat jos din functia de primar, dupa care l-au arestat, pentru putin timp, deoarece a adapostit o femeie de nationalitate germana, in intentia de a nu fi deportata in URSS. La alegerile falsificate pe fata la sfarsitul lui noiembrie 1946, profesorul si teologul Ilie Rusmir a adunat dovezi certe despre acea farsa, in urma careia trebuiau sa fie castigatori co­munistii. La 11 martie 1947 a fost, din nou arestat si torturat timp de sapte luni, in sediul Ministerului Afacerilor Interne din Bucuresti, dupa care a fost intemnitat la Pitesti, fara proces. In acel loc de trista amintire, infometat si maltratat, in scopul celebrei reeducari, s-a imbolnavit de tu­berculoza. Eliberat in iunie 1950 a aflat cumplita veste ca sotia sa a fost arestata.

Dupa trei luni de la eveniment, la 17 septembrie 1950, profesorul este din nou arestat si anchetat la Securitatea din Timisoara. Tribunalul Militar l-a condamnat la doi ani si sase luni de inchi­soa­re pentru ca a fost candva primar PNT si, deci, dusman al poporului. Ex­pediat la Aiud, a avut de suportat cum­plitele retete de exterminare, chiar daca vinovatiile lui lipseau sau erau minore. A decedat la 24 aprilie 1952. Mai avea pu­tin pana la eliberare. A fost aruncat intr-o groapa, fara cruce, conform uzantelor vremii.

Intre zidurile tenebroase ale inchi­sorii Aiud a murit preotul Gheorghe Tarcea, nascut la 5 noiembrie 1890, in localitatea Mag, din judetul Sibiu. Stu­diile teologice liceale si superioare le-a urmat la Sibiu. A participat la prima conflagratie mondiala, in Armata Imperiala, corpul 31, infanterie Sibiu. Dupa termi­narea razboiului s-a intors ranit de pe frontul din Galitia. Stabilit la Hunedoara s-a casatorit, dupa care, la 30 decembrie 1929, a fost hirotonit preot. Activitatea pastorala si cea de profesor le-a des­fasurat, atat la Hunedoara, cat si in ca­teva localitati din judet. Din initiativa sa s-a construit o cantina pentru muncitorii siderurgisti cu venituri scazute.

Dupa venirea la putere a noilor au­toritati comuniste, a inceput sa fie urma­rit pentru activitate reactionara. In februarie 1950 a fost arestat si trimis patru ani in lagarele de la Canal. A supravietuit metodelor de exterminare si, dupa eliberarea survenita in august 1954, i-a fost stabilit domiciliul obligatoriu la Rachi­toasa, in Baragan, timp de doi ani, pana la 20 iunie 1956. Revenind la Hune­doa­ra, este din nou arestat, la 22 mai 1958 de Securitatea din Deva si acuzat ca face parte din miscarea de rezistenta anticomunista. In timpul anchetei a recunoscut ca i-a indemnat pe credincoisi sa se opu­na colectivizarii fortate a agriculturii, a predarii cotelor si a propagandei antireligioase. A condamnat alungarea regelui si a criticat nationalizarea industriei. Pe parcursul procesului ce a avut loc la Tri­bunalul Militar Cluj a denuntat torturile la care a fost supus in timpul anchetelor, schingiuiri care au urmarit obtinerea cu forta a unor declaratii neconforme cu exactitatea faptelor.

Procurorul militar a cerut pedeapsa cu moartea pentru insolenta prin care a demascat public chinurile la care a fost supus de Securitate. Semnele erau evidente. Avea barba smulsa si degetele stri­vite la balamaua usii. Din familia sa au mai fost arestati fiul si ginerele, fiecare condamnati la cate 20 de ani de munca silnica. Prin Sentinta numarul 20 din 15 ianuarie 1959, parintele Tarcea a fost con­damnat la temnita grea pe viata si confiscarea averii, pentru crima de in­surectie armata. De la penitenciarul Deva a ajuns la cumplita temnita Aiud. La 16 ianuarie 1963 i-a fost comutata pedeapsa la 25 de ani munca silnica. Desi avea 73 de ani, era frecvent pedepsit la izolare severa, batut, umilit, lasat in gerul iernii. Asa cum era de asteptat, la 30 septembrie 1963, a murit bolnav de TBC in stadiu avansat. Pe tot parcursul detentiei nu l-a intrebat numeni daca suporta intemnitarea si nu a vut curajul sa invoce cle­menta, desi era grav bolnav.

Cimitirul lacom al temnitei Aiud a mai inghitit inca o mare personalitate. Preotul Ilarion Felea s-a nascut la 21 martie 1903, in localitatea Valea Bra­du­lui, din judetul Hunedoara. Dupa absol­virea cursurilor liceale la Brad si Arad, s-a inscris la Facultatea de Teologie din Si­biu, dupa care si-a luat doctoratul la Fa­cultatea de Teologie din Bucuresti. La 29 iulie 1927 a fost hiritonit preot. In paralel a urmat cursurile Facultatii de Litere si Filosofie din Cluj. In anii urmatori a avut o bogata activitate, atat ca preot, cat si ca profesor. A publicat importante lucrari de doctrina crestina si studii teologice. Ha­rul scrisului si profunzimea ideilor au fost motivele principale de a intra in atentia Securitatii. A fost considerat un potential pericol fata de politica ateista a noului regim.

A predat ca profesor la Academiile Teologice din Cluj si Arad, avand o pe­rioada si responsabilitatea de rector. A fost colaborator la diferite publicatii, afirmand de fiecare data ca nu poate fi credinta adevarata fara pocainta sincera, nici pocainta intreaga fara credinta vie. Una defineste pe cealalta. In partea finala a lucrarii Duhul Adevarului, considera ca exista trei virtuti de temelie – credinta, speranta si iubirea. Prin tot ce a publicat si a afirmat in predicile sale, parintele Felea a fost catologat ca opozant fata de politica antinationala a regimului comunist, protejat de tancurile sovietice.

Arestat la 3 martie 1945, a fost anchetat in lagarul de la Caracal, dupa care a fost eliberat in luna iulie. Revenit la Arad a fost urmarit in continuare. In dimineata zilei de 6 ianuarie 1949, Securitatea l-a arestat si anchetat in conditii excesiv de dure. Tribunalul Militar Timisoara l-a condamnat la 1 an de inchisoare, pentru omisiune de denunt. Eliberat la 5 ianuarie 1950 de la Aiud, si-a reluat activitatea la Arad, pana la 25 septembrie 1958, cand a fost din nou arestat. Hartuiala deosebit de eficienta. La 14 martie 1959 Tribunalul Militar Cluj l-a condamnat la 20 de ani temnita grea, ca urmare a unor declaratii luate cu forta de la cei care il cunosteau. Acuzat de activitate ostila regimului contra clasei muncitoare a fost expediat la Gherla, apoi transferat la Aiud, unde a decedat la 18 septembrie 1961, fara sa stie cat a fost de vinovat. Aruncat intr-o groapa nestiuta de familie, s-a cu­nunat cu aureola de martir.

Pe toti acesti Patriarhi ai Suferintei nu i-a intrebat nimeni daca suporta detentia si daca sunt de acord cu propria exterminare. In tranzitia actuala de dupa 1989, toti exponentii comunismului care au fost cercetati cu mare ezitare si stan­gacie au invocat la unison ca nu suporta inchisoarea sub pretextul ca sufera de fel de fel de maladii. Deci, 45 de ani am fost condusi spre zarile luminoase ale socie­tatii comuniste multilateral dezvoltate, de activisti si guvernanti deosebit de bolnavi, dar patrioti.

In seara zilei de 9 octombrie 1944, cand Germania inca nu capitulase, la Moscova a avut loc o runda de convorbiri intre reprezentantii Puterilor Aliate. Cu alte cuvinte, nici nu murise bolnavul si vecinii deja isi faceau calculele mostenirii, spre valorificare. In cateva secunde s-au hotarat sferele de influenta, inclusiv dramele ce urmau sa copleseasca intreaga suflare din spatiul carpatin. A fost momentul de varf al naivitatii reprezentantilor Occidentului, care au acceptat cu zambetul pe buze viclenia lui Stalin. Satrapul omenirii va lasa in urma fluvii de lacrimi si suferinta, popoare in deriva. Acordul acelei intelegeri barbare, in opinia unora, a dus la impartirea fara mila a batranei Europe.

In memoriile sale, Churchill, in calitate de prim-ministru al Marii-Britanii, a descris in amanuntime acele clipe in care s-a hotarat soarta a zeci de milioane de suflete zbuciumate. “Am sosit la Moscova in dupa-amiaza zilei de 9 octombrie 1944. La 10 seara am avut prima noastra intrevedere importanta de la Kremlin. Erau prezenti numai Stalin, Molotov, Eden, ofiterii interpreti, Pirse si Pavlov. Dupa ce am discutat si convenit asupra situatiei polonezilor, am zis: Hai sa aranjam afacerile noastre din Balcani. In ceea ce priveste Marea-Britanie si Rusia, ce-ai spune daca ti-ar reveni nouazeci la suta predominare, control in Romania, iar noi am avea nouazeci la suta influenta si control in Grecia si am merge 50/50 in Iugoslavia? In timp ce propunerea mea era tradusa, am luat o jumatate de coala de hartie (din alte surse, un servetel de masa n.a.) si am scris. In Romania, Rusia 90%, ceilalti 10%, in Grecia, Marea Britanie 90%, Rusia 10%, Iugoslavia, 50/50%, Ungaria 50/50%, in Bulgaria, Rusia 75%, ceilalti 25%.

Am intins apoi hartia lui Stalin, care, intre timp asculta traducerea. A urmat o scurta pauza. Apoi Stalin a luat creionul sau albastru si a facut un mare OK si mi-a restituit hartia.

Totul s-a transat in mai putin decat ar fi necesar sa te asezi pe un scaun.Dupa aceea a urmat o lunga pauza. Hartia statea in mijlocul mesei. In cele din urma, rupand tacerea am zis: Nu va parea, oare prea cinic daca se va afla ca am dispus de soarta a milioane de oameni, intr-o maniera atat de neobisnuita? Hai sa ardem hartia. Nu, mi-a raspuns Stalin, tine-o la dumneata…”(Tatucul stia cu precizie ca va face ce vrea el, nu ce era trecut pe hartie. n.a.). La doua saptamani de la acest eveniment care a intunecat sperantele de libertate ale multor popoare dornice de dreptate, dar amarnic inselate, generalul De Gaulle, patruns de anumite banuieli, a sosit la Moscova, la 24 noiembrie 1944, punandu-i o singura intrebare lui Stalin: Ce soarta veti rezerva tarilor balcanice? Stalin a raspuns senin, degajat si ironic, de pe pozitia invingatorului care a profitat la maxim de pe urma unor naivi: Bulgaria va ramane independenta, dar va primi pedeapsa care o merita. Ca si Polonia va trebui sa se democratizeze. Acelasi lucru se va petrece si in Romania. Vom ajuta Ungaria, daca va alege calea democratica. Nici o problema cu Iugoslavia, care s-a si democratizat. In ceea ce priveste Grecia, trupele sovietice nu au intrat in ea. Am lasat pe englezi sa bage acolo trupe si vapoare.

Referitor la scena de mai sus, cand multor popoare le-a fost semnata sentinta capitala, este relevanta epigrama matematicianului Nicolae Petrescu-Pitesti: Churchill, Roosevelt, doar o leaca/ Ar fi fost, cred eu, normal/Batranetea sa-si petreaca/La Aiud sau la Canal!

Dupa incheierea razboiului, URSS a devenit o mare putere care nu a mai recunoscut ajutorul dat de aliatii anglo-americani, tancuri, tunuri, avioane, hrana si echipament. Din contra. A devenit dusmanul numarul unu al imperialismului apusean, asa cum scria pe toate pancartele si in acuzatiile cuvantarilor liderilor comunisti din Lagarul Socialist. S-a adeverit inca o data zicala Pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti. Cotele de influenta stabilite de Churchill pe acel petec de hartie nu au fost respectate de Stalin. Romania, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria si Germania de Est au intrat suta la suta sub cisma sovietica. Prin politica sa inteligenta, maresalul Tito a refuzat total orice fel de negociere cu Sovietele, intorcandu-si fata catre Occident. Din acea clipa a devenit criminalul Tito. La manifestatiile de la 23 august, 1 mai si 7 noiembrie, elevii romani erau pusi sa scandeze, aceleasi slogane impuse de activisti: Unde sunt americanii, s-au ascuns ca sobolanii, ei sunt neam de canibali, ca Tito si alti sacali. / Stalin si poporul rus, libertate ne-au adus. / Ana, Luca si cu Dej au bagat spaima-n burgheji. (Am respectat varianta agramata a vremii).



Referitor la refuzul lui Tito de a fi aservit Moscovei, Gheorghe Gheorghiu-Dej a tinut o cuvantare, in 1952: Tradatorii iugoslavi, executand vointa imperialistilor, si-au propus ca sarcina sa creeze in tarile de democratie populara, bande politice alcatuite din elemente reactionare, nationaliste, clerice si fasciste, pentru ca, bazandu-se pe ele, sa infaptuiasca in acele tari o lovitura de stat. Sa le desparta de Uniunea Sovietica si de intregul lagar socialist si sa le subordoneze fortelor dominante ale imperialismului. Clica lui Tito a transformat Belgradul intr-un centru american de spionaj si de propaganda anticomunista.

Auzind despre jalea ce cuprinsese intreaga Europa de Est in urma proastei impartiri a zonelor de influenta, in avantajul lui Stalin, Winston Churchill a cautat inutil sau mult prea tarziu sa dreaga busuiocul. In zadar a infiintat un organism international, care sa contribuie la respectarea drepturilor omului, drepturi cu care Tatucul de la Moscova se stergea pe picioare. La demersul lui Churchill au aderat personalitati ca Jean Monnet, Francois Mitterand, Robert Schuman, Konrad Adenauer, Grigore Gafencu, fost ministru de Externe roman si altii. In perioada 7-11 mai 1948 s-a organizat la Haga Congresul Europei, sub presedintia lui Churchill, un congres cu decizii iluzorii, fara nici o putere de patrundere in tarile socialiste, incarcerate in spatele Cortinei de Fier. La 25 octombrie 1948 s-a infiintat Miscarea Europeana Internationala, care sustinea principiul unei Europe Unite. In fata tuturor acestor organizari, Stalin radea in hohote, deoarece stapanea un intreg lagar in care acele organisme cu denumiri care il amuzau nu erau recunoscute, erau nule si neavenite. Planurile dictatoriale si precise ale lui Stalin sfidau in totalitate programele frumoase si inaplicabile ale vesticilor, care erau rupte de realitatea crunta, ce facea ravagii in lagarul socialist.

Si, in timp ce in Europa occidentala se faceau fel de fel de intruniri, simpozioane si serbari pline de stralucire si veselie, in muntii Romaniei insurgentii miscarii de rezistenta anticomunista mureau zilnic, impuscati in luptele cu trupele de Securitate, executati la capturare sau in urma unui proces rapid, formal, de toata jena. Intreaga suflare astepta cu nerabdare sa se intample ceva. Speranta era din ce in ce mai mare, ascultand indemnurile posturilor de radio, Vocea Americii si Vorbeste Londra: Romani, fiti gata! Rezistati! Clipa eliberarii se apropie. Partizanii, creduli, fara hrana, neechipati corespunzator pentru ploile si gerurile montane, asteptau degeaba, tremurand pe crestele muntilor, sosirea armatelor anglo-americane sa-i goneasca pe rusi in tara lor, impreuna cu comunistii, ce faceau prapad. In locul armatelor asteptate au sosit resemnarea, fluviile de lacrimi, sentimentul infrangerii totale si ideea ca nu mai este nimic de facut, pe fondul puternicilor amagiri. Despre notiunea de drepturile omului nici nu se auzise si nimeni nu indraznea sa pronunte cele doua cuvinte care erau sinonime cu celebra crima de uneltire.

La 17 martie 1949, cand rezistenta anticomunista din Muntii Banatului fusese inabusita in sange, Guvernul Statelor Unite a infiintat Comitetul pentru o Europa Libera. Acest organism, la randul sau, a intemeiat postul de radio Europa Libera, care emitea din Germania de Vest, prin transmitatorul de unde scurte de 7,5 kw. Finantarea era asigurata de Congresul SUA. Conducera sectiei romane i-a fost incredintata lui Mihail Farcasanu, care fugise din tara in octombrie 1946, cu un avion mic, pregatit la Caransebes. La 4 iulie 1950, postul de radio amintit a inceput sa emita stiri in limba ceha, la 14 iulie, in limba romana, la 4 august, in limbile maghiara si poloneza, si, la 11 august, in limba bulgara.

La 5 martie 1953, murise la Moscova Marele Stalin, Parintele popoarelor. Ipocritii care il aclamasera pana atunci, l-au dat jos de pe pancartele pe care figura asezat langa filosofii materialismului, Marx, Engels si Lenin. Acuzat virulent pentru cultul personalitatii, statuile ridicate in cinstea lui au inceput sa cada, una dupa alta. Orasul Stalin a redevenit Brasov, imensa statuie de la capatul bulevardului central a fost spulberata de barosul si dalta oportunismului. Trecatorii priveau cu ochii mirati cum poate fi posibil ca, peste noapte, Marele Eliberator al popoarelor sa devina praf si pulbere, aruncat in bena basculantelor, care l-au risipit in gropile istoriei perverse.

In Romania, destalinizarea incepuse cu cateva luni mai inainte. Ana Pauker, Vasile Luca si Teoharie Georgescu au fost dati afara din partid si din inaltele functii politice si ministeriale. Lucrarile de la Canalul Dunare-Marea Neagra au incetat, dupa ce facusera zeci de mii de victime, ingropate in malurile constructiei esuate, care a fost denumita, oficial, eroare economica majora. Cultul personalitatii lui Dej inceteaza si el. Poemul Cantec pentru tovarasul Gheorghe Gheorghiu-Dej, scris de Mihai Beniuc si romanul de 700 de pagini, Drum fara pulbere, de Petru Dumitriu, sunt retrase din librarii si predate ca materiale reciclabile. Au fost insotite de lucrari ample, distinse cu Premiul de Stat, in care era glorificata eternitatea lui Ana Pauker si Vasile Luca.

In 1953, Pastele a fost sarbatorit cu mare frica, la 5 aprilie. La o luna dupa postul Pastelui a inceput postul Festivalului, interval in care trebuiau stocate alimentele, necesare invitatilor. In magazine si restaurante era o saracie de necrezut. Se faceau pregatiri ample pentru cea de a patra editie a Festivalului Mondial al Tineretului si Studentilor pentru Pace si Prietenie. Manifestarea, care a fost deosebit de costisitoare pentru o tara saracita de fratele sovietic, a tinut doua saptamani, in perioada 1-15 august.

In ziua de 1 august, cand au inceput festivitatile de deschidere, totul arata in jur plin de belsug si fericire, cu scopul ca cei 30.000 de participanti sa plece apoi, in tarile lor, cu impresia ca au vizitat o tara deosebit de bogata, in care alimentele erau in exces, variate si atragatoare. Au avut loc diferite intreceri sportive, mai mult la nivel de amatori. Cu acest prilej a fost inaugurat la Bucuresti cel mai mare stadion al tarii, 23 August, la care au muncit si au murit multi detinuti politici, precum si militari in termen, din batalioanele de munca si disciplinare, care mai purtau denumirea, neoficiala, de Dilibau. In ziua cand s-a comunicat ca prin gara Craiova va trece un tren plin cu reprezentanti ai tineretului din tarile in care se implanta comunismul, peronul era intesat de pionieri, adusi cu forta de instructorii lor, inconjurati de o armata de activisti.



Programul scolar a fost sistat datorita intereselor de partid. Cand trenul a oprit in statie pentru 30 de minute, conform ritualului stabilit anterior, la ferestre au aparut doar cativa tineri, care nu stiau ce se petrece pe peron. Nu credeau ca ampla manifestatie propagandistica era destinata lor, ca o puternica impresie de atasament, cu care sa se duca in tara lor. Unii dormeau in compartimente, fara sa mai apara la geam. Au fost treziti de urale pentru a raspunde la fluturarea batistelor unor elevi chinuiti, care asteptau de multe ore, aliniati, sosirea acelei garnituri speciale de tren.

In acea perioada, in licee se invata dupa manuale sovietice traduse. Istoriei Partidului Comunist (Bolsevic) al URSS ii erau alocate multe ore de studiu. In activitatea corala se canta Imnul URSS si, mai ales, un cantec impus ce purta titlul Sulico, care reprezenta un personaj important, un simbol moral, un model demn de urmat in constructia comunismului.

Despre amanuntele acelei perioade sunt multe de spus, motiv pentru care voi reveni cu alta ocazie, pe parcursul serialului.

In infernul concentrationar au sufe­rit toate categoriile profesionale. Auto­ri­tatile comuniste au considerat ca locul potrivit pentru oamenii de inalta conduita morala este numai in inchisori. Preotul Ioan Baldescu este unul dintre acestia. S-a nascut la 17 iulie 1886, in comuna Mi­hailestii de Sus, judetul Olt. In anul 1898 s-a inscris la Seminarul Teologic din Curtea de Arges. Dupa doi ani, s-a transferat la Seminarul Central din Bucuresti, pe care l-a absolvit in anul 1906. A ur­mat apoi cursurile Facultatii de Teolo­gie, dupa care a fost hirotonit preot, la Parohia Seaca, din judetul Teleorman.

Satul era sarac. Taranii lucrau cu greu cele 4.350 pogoane ale mosiei lui Mauriciu Blank. Arendasii erau de o fe­rocitate iesita din comun. Prin actiuni hotarate, preotul Ioan Baldescu a urgentat improprietarirea taranilor care s-au intors de pe fronturile primei conflagratii mondiale. Pentru tot ce a facut in zona, preotul a fost promovat protoereu al judetului Teleorman. A contribuit la ridicarea a doua localuri de scoli, a unui dispensar medical, a cladirii primariei si la infiintarea Bancii Rurale Victoria. In urma acestor rezultate de exceptie, Patri­arhul Miron Cristea, l-a numit, in 1928, paroh la monumentala biserica Sfantul Haralambie din Turnu Magurele. Intre anii 1933 si 1937, a fost ales senator al Partidului National Liberal, filiala Teleorman.

Dupa instaurarea regimului comunist, parintele Ioan Baldescu a intrat in vizorul Securitatii, ca un potential dus­man al poporului. Urmarea nu a intarziat sa apara. La 15 august 1952, la ora 10 seara, a fost arestat de Securitate, impreuna cu fiul sau, Emil, care era tot preot. In noaptea respectiva s-au operat multe arestari, pe fondul prigonirii slujitorilor bisericii. Opozantii trebuiau anihilati rapid, deoarece, in calitatea lor de preoti aveau mare influenta asupra enoriasilor. Doua camioane tip Molotov au fost umplute cu nefericiti, care nu stiau daca se vor mai intoarce. Ajunsi in lagarul de la Ghencea, le-au fost scoase lanturile de la picioare, urmand obisnuitul supliciu. Mancarea era putina si bataia din belsug, pe fondul dorintei autoritatilor de a “tria” sufletele nevinovate.

La 19 septembrie 1952, 400 de detinuti politici au fost urcati in vagoane de mar­fa, cu destinatia Dobrogea. Coborati in statia Dorobanti, au mers incolonati pana in lagarul de exterminare Coasta Galesu­lui, fara sa fie condamnati. In urma conditiilor grele de viata pe care le indurase din momentul arestarii, sanatatea preotului a avut de suferit. Cu hainele ude de transpiratie, in bataia vantului rece, s-a imbolnavit de plamani si de inima. In timpul schimbului intai din ziua de miercuri, 24 septembrie 1952, parintele a cazul cu fata in jos, pe roaba plina cu bolovani pe care trebuia sa o care in ciuda faptului ca era bolnav. Doctorul Teodorescu, tot detinut politic, a constatat decesul. Lucrul a continuat. Nimeni nu a avut voie sa se opreasca. Spre seara, cadavrul a fost adus in lagar de preotii Leonida Dumitrachescu si Ioan Turcu. Conform regulamentului, mortul trebuia sa fie de fata la apel. A doua zi, fiul sau, Emil, care lucra in alta formatie, a aflat de cumplitul sfarsit al parintelui sau, fara sa stie unde a fost ingropat. La 11 august 1953, a fost eliberat si a trait 92 de ani. A lasat doua lucrari de mare valoare: Marturisiri de dupa gratii si Noi, familia de preoti Baldescu. In paginile lor a descris infernul prin care a trecut intelectualitatea romaneasca, inclusiv purtatorii de sutana.

Tot in Dobrogea si-a pierdut sanatatea preotul Petre Diaco­nescu, nascut la 26 mai 1909, in localitatea Maneasa, din judetul Valcea. A mai avut doi frati, care au devenit si ei tot preoti. A urmat cursurile Seminarului Teologic din Ramnicu Valcea, apoi s-a transferat la Seminarul din Ismail, ur­mand, in paralel, Scoala Normala din lo­calitate. A revenit pe meleagurile valcene si, dupa ce s-a casatorit, la 14 decembrie 1933 a fost hirotonit preot. In perioada urmatoare a devenit simpatizantul Par­tidului National Taranesc, care promitea rezolvarea multiplelor necazuri din me­diul rural.

In perioada urmatoare, clericul a coordonat constructia unor noi biserici in comunele Nemoiu si Mitrofani, precum si reparatia altora. In comuna Cetateaua, a ridicat din temelii casa parohiala, un camin cultural, cantina elevilor saraci si a participat activ la campania de comba­tere a analfabetismului. Spre totala surprindere a tuturor enoriasilor, in noaptea de 18 spre 19 iulie 1952, parintele Diaco­nescu a fost arestat de Securitatea din Dragasani. Dupa indelungi anchete, a fost trimis la Canal, fara sa fie judecat, fara acuzatii grave si precise. Faptul ca in ti­nerete si-a pus mari sperante in PNT, ca garant al solutionarii unor nedreptati ve­chi, a fost considerat dusman al poporului. La 26 aprilie 1954 a survenit eliberarea sa. Cinci ani mai tarziu, a fost din nou arestat si condamnat, de aceasta data pentru delictul de uneltire contra or­dinei sociale prin agitatie. A fost acuzat ca a lamurit locuitorii comunei sa nu se inscrie in gospodariile agricole colective, deoarece regimul comunist va fi doborat in curand, prin venirea iminenta a anglo-americanilor.

Realitatea era cu totul alta. Chiar preotul “agitator” era inscris deja de un an in intovarasirea 23 august, din comuna Amarasti-Vatca. Condamnat la cinci ani de inchisoare si confiscarea totala a ave­rii, s-a imbolnavit din cauza regimului sever de exterminare de la Canal. In ur­ma amnistiei generale survenite la 28 iulie 1964, conform Decretului 411, Pe­tre Diaconescu era deja bolnav de he­pa­tita recidivata, care mai tarziu s-a transformat in ciroza. Cu tot tratamentul pe care l-a urmat, decesul a survenit la 15 august 1971, la Sutesti, Valcea. Facuse 7 ani de detentie si-i fusese confiscata ave­rea pentru vinovatii minore. O minte dia­bolica introdusese in legislatie ca se poate aresta o persoana pentru actiuni faptuite cu ani in urma, chiar daca la acea data legile in vigoare nu le incri­minau.

O alta victima a fericirii aduse de tancurile sovietice a fost preotul Aurel Negoescu, nascut la 27 mai 1890, in lo­calitatea Intorsura Buzaului, din judetul Covasna. In familia sa era o traditie preoteasca de peste doua secole. Dupa ce a absolvit Liceul Andrei Saguna din Brasov, in 1918 s-a inscris la Academia Teologica din Sibiu. A fost mobilizat in Armata Imperiala Austro-Ungara, dar raz­boiul era la final. Dupa alipirea Ar­dealului la Patria Mama-Romania, si-a desfasurat activitatea ca profesor de limba romana si religie, la diferite scoli din Gheorghieni. In anul 1926 s-a casa­torit si a fost hirotonit preot. Pentru tot ce a facut in scolile unde a predat, contribuind la ridicarea sentimentului patriotic romanesc, a primit Ordinul Coroana Romaniei. Atras de ideologia liberala, a devenit membru si presedinte al organizatiei Gheorghieni, ajungand, in final primar al orasului.

Preocupat de promovarea noului in societatea romaneasca, se implica in reactivarea filialei Astra si la aparitia publicatiei Gazeta Ciucului. La 29 septembrie 1929 a pus piatra de temelie a catedralei ortodoxe din centrul urbei, fi­nalizata noua ani mai tarziu. Avand de infruntat anumite adversitati, specifice schimbarii hotarelor, parintele Negoescu a revenit in localitatea natala, la parohia unde slujise defunctul sau tata, unde va fi promovat ca protopop. In anul 1948 a intrat in vizorul Securitatii, supravegheat, deoarece predicile sale erau formulate intr-un mod filosofic, purtand un mesaj discret, de adversitate fata de noile auto­ritati comuniste. Avertiza enoriasii sa se fereasca de cei care sustin ca nu exista Dumnezeu. Totodata a evitat sa omagieze ziua de 7 noiembrie, dovedind ostilitate fata de Marea Revolutie bolsevica, prin aceasta confirmand acuzatiile ca este un reactionar infocat. Avand mare influenta asupra credinciosilor, le-a spus sa nu are campul a doua zi de la Invierea Man­tui­torului, asa cum dadusera dispozitie comunistii din comuna.

In noapte de 15 spre 16 august 1952 a fost arestat. Fara proces, a fost trimis la Canal, in lagarul de exterminare de la Capu Midia, pentru o perioada de cinci ani. Batut, infometat si tinut in frig trans­pirat, a contractat mai multe boli, premeditate de temniceri. Dupa patru luni si jumatate de la arestare, a survenit decesul, in seara zile de 1 decembrie 1952. A fost aruncat intr-o groapa, fara lumanare si cruce. In registrul starii civile din Na­vodari inregistrarea s-a facut abia la data de 13 decembrie 1954, asa cum era procedura acelor vremuri. Ani in sir, familia l-a asteptat sa vina acasa.

Tot in infernul concentrationar si-a gasit sfarsitul inginerul Romuald Druszcz, nascut la 20 ianuarie 1923, la Cuciurul Mare, din judetul Cernauti. Dupa absolvirea liceului, s-a inscris la Institutul Politehnic din Iasi, dupa care a absolvit scoala Militara de Ofiteri de Rezerva. In timp ce se afla la Cam­pu­lung Muscel, a fost arestat, la 28 mai 1948, pentru a fi cercetat asupra unor presupuse activitati legionare. Deoarece nu i s-au gasit vinovatii certe, a fost eliberat doua luni mai tarziu. Intors la Cam­pu­lung, supravegheat permanent de or­ganele de resort, a primit vizita preotului Dumitru Matei, din Iasi, care ii fusese profesor de religie, in timpul liceului. Parintele fiind declarat fugar (vezi episodul 23), implicit l-a facut complice pe cel care avea calitatea de gazda. In mai 1950, au fost arestati amandoi sub acuzatia de spionaj. Propunerea de trimi­tere in judecata era semnata de colonelul de securitate Patriciu, avand o formulare tipica acelor ani: Druszcz Romuald reprezinta elementul pervers, fanatic, dusman fe­roce al acestui regim, care in mod con­stient si cu perseverenta a facut spionaj in folosul unei puteri imperia­liste, dand in felul acesta lovituri ascunse poporului nostru muncitor in drumnul spre construirea socialismului, ciutand sa pericliteze apararea patriei noastre, ca si a Uniunii Sovietice si a tarilor de democratie po­pulara.

In cadrul anchetelor prelungi, ing­i­nerul a fost obligat sa semneze sub amenintarea torturii cateva declaratii incriminatoare de spionaj. La 18 octom­brie 1950, invinuitul a fost trimis in judecata si, cinci zile mai tarziu, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la moarte si confiscarea averii. La 21 februarie 1951, inginerul Druszcz, preotul Dumitru Matei si inginerul Ioan Codalbi au fost executati prin impuscare, in valea de langa inchisoarea Jilava, loc de trista amintire, in care au fost secerati multi intelectuali de marca. Abia peste cinci ani, numele lor au fost trecute in registrul celor decedati, existent in evidentele co­munei Jilava.

Unul dintre acesti preoti a fost Ion Duma, nascut la 30 martie 1884, in co­mu­na Boian, din judetul Tarnava Mica (azi, jud. Sibiu). Dupa absolvirea liceului din Blaj, in anul 1903 a urmat cursu­rile Facultatilor de Te­ologie din Sibiu si Bucuresti. In paralel, a absolvit Faculta­tea de Litere si Fi­losofie. Docto­ratul l-a obtinut la Bu­da­pesta. In 1912 s-a casa­torit cu Elena Stanca, fiica de preot din Petrosani, langa care isi va desfasura activitatea ca paroh si protopop.

Parintele Duma a contribuit la infiintarea filialei Bancii Ardelene din localitate si a organizat cursuri de alfabetizare pentru adulti. Prin unirea Ardea­lului cu Patria Mama, Romania, a fost ales deputat independent, in Parlamentul de la Bucuresti. Pentru ca nu era inregimentat politic, a fost curtat de politicieni sa adere la partidele de traditie si la Mis­carea Legionara. A refuzat toate ofertele, afirmand ca singura sa doctrina este Bi­blia.

Dupa 23 august 1944, preotul a participat la colectarea de ajutoare pentru cei suferinzi, in urma secetei din Moldova si a razboiului. Cu toate ca a fost cooptat in diferite organizatii de binefacere, in no­iembrie 1946 a refuzat sa semneze a­pe­lul catre toti preotii, prin care li se cerea acestora sa-i in­demne pe enoriasi sa voteze cu comunis­tii, la alegerile din 19 noiembrie (alegeri trucate, oricum). Din acea clipa a in­ceput calvarul. O grenada pusa la fereastra dormitorului sau a explodat cand destinatarul nu se afla in camera.

Ca urmare a faptului ca intrase in vizorul Securi­tatii din Petrosani, intr-o discutie cu un informator a precizat cu mult curaj: Aud ca vor sa ma schimbe cu un preot comunist, dar nu-i nimic, va trece si asta. Sunt sigur ca nu va fi mai mult de doua luni, deoarece razboiul bate la usa. Acesta era orizontul de asteptare al tuturor: posturile de radio occidentale indemnau po­pulatia sa reziste inca putin, deoarece ar­matele anglo-americane vor veni sa-i go­neasca pe rusi.

La 12 iunie 1949, pe fondul persecutiilor slujitorilor bisericii, preotul Du­ma a fost arestat de Securitatea din Pe­trosani. A fost acuzat ca duce o activitate ostila fata de autoritatile comuniste. In­chis la penitenciarul Deva, a inceput sa fie anchetat conform retetelor timpului. In memoriul facut de sotia sa, Elena Du­ma, expediat lui Petru Groza, se arata ca cel arestat are 67 de ani si nu se face vi­novat de invinuirile fictive din dosar. Ca raspuns, prim-ministrul a dispus sa se fa­ca verificarea, deoarece arestarea s-a fa­cut la loc si timp nepotrivit, in momentul Li­turghiei. Dupa ce dosarul a trecut pe la toti factorii decisivi ai Securitatii, Teo­hari Georgescu, Gheorghe Pintilie, Ale­xandru Nicolschi si Misu Dulgheru, pa­rintele a fost eliberat, ca printr-un miracol, la 5 aprilie 1951.

Minunea a durat 8 luni. La 5 de­cem­brie 1951, a fost din nou arestat si anchetat timp de patru ani, dupa care, la 23 septembrie 1955, i s-a fixat domiciliu obligatoriu la Targu Jiu. Acumuland mai multe boli in timpul prelungitelor anche­te, batut si infometat, la 11 iunie 1957 preotul a decedat, fara sa fi fost condamnat vreodata - nevinovat, de altfel.

Un alt martir care a suportat cu greu persecutiile comuniste abatute asupra bisericii crestine a fost Nicolae Carmanus, nascut la 1 decembrie 1893, in localitatea Talcina din judetul Se­verin (azi, Caras-Severin), care avea, pe a­tunci, resedinta la Lugoj. A urmat cursu­rile Liceului Pe­da­gogic-Teologic din Arad, pe care l-a ab­solvit in 1914. Doi ani mai tarziu, din pricina tinutei sale nationale si admiratiei pentru Armata Romana, autoritatile imperiale Austro-Ungare l-au tinut sub ancheta trei saptamani. Pentru acest act de mare curaj, regele Ferdinand i-a oferit medalia Coroana Romaniei.

Dupa ce a profesat patru ani ca in­vatator, la 18 mai 1919, Nicolae Carma­nus a fost hirotonit preot si repartizat la parohia Fundata, langa Bran, in judetul Brasov. Intre 1920 si 1931, parintele a fost atras de ideologia liberala, pentru ca, in final, incepand cu anul 1937 sa se im­plice in Miscarea Legio­nara, un nou cu­rent care dorea sa trezeasca societatea amortita. A optat in aceasta directie in urma gazduirii, pentru o noapte, a lide­rilor Vasile Marin si Ion Mota, care l-au lamurit ca a sosit timpul sa se faca ordine in tara aflata in deriva. Desi n-a participat la rebeliunea legionara, din ia­nuarie 1941, preotul a fost arestat si trimis in lagarul de la Targu Jiu, unde va sta ca­teva luni. Eliberat pe motiv de boala, a platit o amenda compensatorie politiei burghe­ze, pe care comunistii au cautat mai tarziu s-o asemene cu un ba­laur, in scopul de a minimaliza crimele lor ce vor urma.

Dupa instaurarea comunismului, in 1947, noul primar si secretar comunist al comunei Fundata l-a obligat pe parinte sa-l defaimeze pe Iuliu Maniu in timpul predicii de la finalul Liturghiei. Pentru refuz, preotul Nicolae Carmanus a fost arestat de Securitate la data de 15 mai 1948. Timp de trei luni a fost anchetat la Brasov, suportand cele mai cumplite me­tode de intimidare. Transferat la Aiud, in 1949 a fost trimis la minele de sare de la Ocnele Mari. Extenuat, in conditiile de hrana putina si efort mare pentru inde­pli­nirea normei zilnice, parintele s-a imbol­navit de plamani. In seara zilei de 10 mar­tie 1950, la orele 18.30, Nicolae Car­manus a decedat, in varsta de 62 de ani. Culmea ironiei: peste 8 luni, la 16 noiembrie 1950, administratia minei a primit Decizia MAI cu numarul 173, prin care preotul - care zacea la acel moment intr-o groapa fara cruce - trebuia sa fie transferat, sub escorta la Canal, in lagarul de la Poarta Alba. O dovada in plus ca evidentele deceselor respectau deviza prin care viii nu trebu­iau sa aiba glas si mortii, numar.

Infernul concentrationar a mai chinuit o victima. Este vorba de Teodor Popescu, nascut la 9 iunie 1893, in lo­calitatea Contesti, din judetul Dam­bo­vita. Dupa absolvirea Seminarului Teo­logic din Bucuresti, a urmat scoala Mili­tara de Infanterie din Botosani, plecand pe front in 1917, cu gradul de sublocotenent. Dupa razboi, a urmat Facultatea de Teologie din Bucuresti, dupa care si-a dat doctoratul la Atena, in 1922. S-a in­cris apoi la Facultatea de Litere si Filo­sofie din Leipzig si la Facultatea de Teo­logie din Paris. A revenit in tara si a profe­sat la Institutul Teologic din Bucuresti, unde a ajuns decan, intre 6 septembrie 1942 si 14 octombrie 1944. In calitate de apologet al bisericii strabune, i-a avertizat pe cursanti despre pericolul ateismului. Prin venirea comunistilor la putere, profesorul Teodor Popescu, un intelectual de marca, a intrat in vizorul Securitatii. A fost arestat in noaptea de 4/5 martie 1959. In timpul anchetei, a fost torturat zile in sir, acuzat de actiuni contra clasei muncitoare, ca dusman al poporului, in­vi­nuiri pe care nu le-a recunoscut.

Capitanul anchetator Ion Teodoru i-a spus, la un moment dat, cateva fraze antologice: Pacat ca se zice ca esti om invatat, pentru ca, daca crezi in Dumne­zeu, esti tot asa de prost ca orice om simplu care crede in Dumnezeu. Stiinta a dovedit ca nu exista Dumnezeu si nici suflet. Religia este o minciuna, o nas­co­cire a popilor, pentru a amagi si exploata poporul, ca niste escroci. Partea interesanta este ca acelasi ofiter l-a obligat pe cel interogat sa-i dea lectii la istorie, lim­ba franceza si limba latina, deoarece era elev la seral, in anul intai de liceu. Victi­ma, tratata de anchetatori ca ignoranta, a acceptat sa-l pregateasca pe ofiter, ca sa nu-si agraveze situatia si sa mai reduca din cota pumnilor primiti. Cu toate acestea, acuza­tiile au ramas aceleasi, fara toleranta.

Tribunalul Militar Bucuresti, prin Sentinta numarul 118, din 21 iunie 1959, l-a condamnat pe profesorul Teodor Po­pescu la 15 ani de temnita grea si confiscarea averii. De la Jilava, a fost transfe­rat la Aiud, la 23 octombrie 1959. Acolo a contractat mai multe boli, din cauza re­gimului sever de detentie. In prezenta lui, inima detinutilor politici era in mare sarbatoare. In urma Decretului de gr­ati­e­re numarul 5/1963, a fost eliberat. Arata ca un schelet imbracat in piele. Prietenii il respingeau, ca pe un ciumat. La Con­ferinta panortodoxa, tinuta la Rodos in 1963, prelatii greci au intrebat delegatia romana despre starea profesorului Teodor Popescu, considerat un intelec­tual de talie europeana. Intrebarea a ramas fara raspuns din partea inaltelor fete biseri­cesti de la Bucuresti.

Arestat din nou, in seara zilei de 14 februarie 1972, a fost batut crunt si spitalizat. La 4 aprilie 1973, teologul Teo­dor Popescu a murit la Bucuresti, fara sa stie de ce a fost chinuit atatia ani. Opera sa insumeaza peste 300 de volume, precum si multe lucrari ramase in manuscris. Un titan al teologiei a fost maltra­tat pentru ca il punea pe Dumnezeu mai presus decat pe Stalin si apostolii sai, im­bracati in steagul rosu.

In lagarul de la Valea Neagra din Dobrogea s-a rupt firul vietii preotului Constantin Lungu, nascut in 1892, in localitatea Dobridor, din judetul Dolj. In anul 1914 a absolvit Seminarul Teo­logic din Bucuresti, un an mai tarziu fiind hirotonit preot la parohia Silistea Crucii din judetul Dolj. In anul 1933 a inceput sa fie simpatizantul Miscarii Legionare, care avea mai multe directii de actiune, printre care revigorarea societatii romanesti si a activitatilor religioa­se. Dupa trei ani, a fost promovat sef al sectorului 8 din judetul Dolj. Era perioada cand multi preoti au fost atrasi de curentul care propovaduia lupta pentru crearea elitelor spiritului si contemplarea divinului. Ea deschidea caile de a ajunge la Dumnezeu, prin penitenta, pu­rificare, perfectiune, ratiune si rugaciune. In sedintele legionare, preotul le dadea sfaturi celor prezenti sa mearga la biserica, sa plateasca darile la stat si sa res­pecte autoritatile.

S-a razgandit, intre timp, si s-a re­tras din politica, inainte de declansarea razboiului. Va avea totusi mari necazuri, deoarece detinea o pusca de vanatoare, mostenita de la parinti. Dupa instaurarea comunismului, din cauza acelei carabine pentru care nu avea documente, a fost arestat la 19 iulie 1952 si trimis la cer­cetari in Bucuresti. A fost acuzat si pentru faptul ca fusese, candva, legionar. Noua legislatie infiera si activitatile anterioare, chiar daca la acea data legile nu le incriminau. Din lipsa unor probe clare, a fost trimis totusi, pentru doi ani, la Ca­nal. Regimul de exterminare i-a grabit sfarsitul. A murit in lagarul de la Valea Neagra, la 24 decembrie 1952, ora 11.30, in Ajun. Slabise mult, era bolnav de plamani, fara vigoare, batut zilnic din cauza ca nu putea sa-si indeplineasca norma de munca. A fost aruncat intr-o groapa fara cruce. Incandescenta doliului a aco­perit inca un suflet nevinovat.

Exponentii totalitarismului, infasurati in steagul rosu al democratiei populare, cusut cu ata dictatoriala, au promis decenii in sir un lant de fericiri pentru ca poporul sa nu simta jugul de fier in care era imobilizat. Dragostea de tara, ce ii caracteriza pe opozantii comunismului, era considerata nationalism sovin. Au fost interzise cu desavarsire cantece inaltatoare ca Desteaptate romane sau Pe-al nostru steag e scris Unire, precum si poezii celebre sau capodopere ale prozei patriotice.

Activistii repetau in delir ca in primul rand sunt comunisti si apoi romani. Se conformau doctrinei internationalismului proletar, care nu tinea cont de granite, natiuni, graiuri, origini si obiceiuri. Totul era calcat in picioare, sub faldurile steagului rosu cu secera si ciocan. Multi si-au repudiat tara, altii si-au renegat parintii si fratii, pentru diferentele de idei. In aceste conditii s-a trecut la colectivizarea fortata din mediul rural si la nationalizarea in toate domeniile. La Plenara Comitetului Central a Partidului Muncitoresc Roman, din martie 1959, cuvantarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej referitoare la colectivizarea agriculturii suna cat se poate de cinic: Sa le luam pamanturile in asa fel incat sa nu insemne inca o nationalizare, dar sa nu le dam prea mult, sa le dam si lor ceva bani, ca sa aiba de o tigara.

Dupa cum se stie, batozele chiaburilor au fost luate la pret de fier vechi, indiferent cat de noi erau. Alte valori s-au confiscat fara mila, iar proprietarii au fost omorati in anchete sau inchisori, sub acuzatia ca au supt sangele poporului. Cotele trebuiau predate pana la ultimul bob, fara justificari si clementa. S-a traversat o perioada cumplita, cand conducerea superioara de partid si de stat a copiat modelul sovietic, impus de ocupantul care cauta sa ne lamureasca, cu forta, ca ne este aliat, frate eliberator. S-a hotatat sa fie dusi la abatoare toti caii, deoarece s-a considerat ca cerealele pe care le consumau erau necesare populatiei. Ceva similar s-a intamplat in China, unde Mao a dat dispozitie sa fie omorate toate pasari­le cerului, pe motiv ca ciugulesc din cota rezervata poporului muncitor. Dezechilibrul s-a produs imediat, insectele s-au inmultit, bolile au facut prapad.

In Romania s-a ajuns la concluzia ca a sosit epoca mecanizarii agriculturii. in realitate, insa, noile tractoare din Statiunile de Masini-SMT-uri, erau prea putine sa poata inlocui patrupedele cu care se muncisera ogoarele de secole. A fost cutremuratoare marturisirea lui Ion Voiculescu, locuitor al comunei Diosti, care a incercat sa-si ascunda calul de urgia dementei comuniste. Intre el si pasnicul animal se legase o prietenie solida, sincera. Vorbea permanent cu el, facea parte din familie. Credinciosul cal era ingrijit pana la cele mai mici amanunte, atat ca hrana, cat si ca asistenta medicala periodica. Era mare, puternic, cuminte si stralucitor, de culoare neagra, cu stea alba in frunte. Avea o infatisare imperiala, care se potrivea cu numele.

Kaiser valora o suma enorma, deoarece era un pursange englez. A fost crescut de mic, cu dragoste si atasament de parinte. Atunci cand necheza, se auzea de la mare distanta. Parca stia ca este privit si admirat de cei pe langa care trecea, cu fruntea sus si coama in vant. Era cel mai chipes armasar, care lasase multi urmasi in jur. Pentru a-l feri de furia activistilor de partid, care confiscau cabalinele pentru abatoare, sateanul si-a ascuns prietenul in padurea din apropiere, pe Valea Bratiei. Batut si umilit la Sfatul Popular si la postul de Militie, a declarat ca i-a disparut calul de acasa. Mainile i-au fost legate cu o sarma, care ii intra in carne, in timp ce anchetatorul o rasucea din ce in ce mai mult cu un cleste, intreband de ce furtul nu a fost semnalat la data constatarii. Cu toate acestea , taina nu a fost dezvaluita. Cercetarea a continuat in zonele limitrofe.

Toata suflarea spera ca blestemul comunismului, abatut asupra tarii, sa fie de scurta durata, neavand aderenti, cu exceptia caracterelor abjecte. Va mai dura inca putin. Venirea armatelor Occidentului pentru a-i da jos pe comunisti se amana de la an la an. Speranta era inca vie. Stirile soptite avansau chiar ideea ca peste doua luni, sau joi, saptamana viitoare, trenurile cu trupe vor trece granita, intrand pe la Timisoara.

In padurea care era la o distanta de patru kilometri, stapanul ii construise lui Kaiser, ca adapost, o cabana mica si acoperita. Era amplasata pe o groapa mare, dintr-un versant al vaii, de unde gospodarii luasera pamant rosu pentru sobe sau pentru alte nevoi. Zilnic se ducea la el cu bicicleta, pe cai ocolite, departe de ochii curiosilor, de obicei inainte de aparitia zorilor, sa-i duca graunte, fan si apa. Calul simtea din timp apropierea stapanului si incepea sa necheze incet, in semn ca l-a recunoscut - un fel de bun-venit. Ciulea urechile, cauta sa-l vada printr-o crapatura a adapostului. Intre cei doi se infiripase o apropiere aparte, un magnetism greu de descris. Stapanul il mangaia, il peria, il plimba printre copaci, dupa care, la plecare, sta­teau pentru cateva clipe, obraz lang obraz sau cu fruntile lipite. Se priveau in ochi, pe fondul suspinelor profunde. Ii spunea sa mai aiba rabdare inca putin. Il va lua inapoi acasa dupa ce o minte luminata va anula acea dispozitie imbecila, dupa ce va fi contramandata acea hotarare gandita de o minte fara discernamant. Amandoi reprezentau o zala dintr-un lant al patimirilor, o generatie de sacrificiu, ca multele ce vor urma.

Zilele treceau si ordinul aberant de ucidere a cailor nu se abroga. Toamna lunga a anului 1961 era pe sfarsite. Frigul a pus brusc stapanire pe asezarea patriarhala. Frunzele se scuturasera aproape toate, formand un covor gros. Vantul suiera printre crengile innegrite ale copacilor. In noaptea precedenta cazuse prima zapada. Cosurile caselor fumegau abundent inca din zori. Copiii se adunau in jurul sobei. Cainii tremurau de frig in cusca lor, latrand prelung, sa se mai in­calzeasca sau sa raspunda la apelul altora. Pisicile se inghesuiau dupa cuptor, torcand. In acea dimineata, Ionel Voiculescu a renuntat la bicicleta si, pe o sanie, si-a pregatit bagajul sa plece la padure, unde il astepta prietenul sau drag. Drumul a fost greu, dar inainta cu indarjire. Avea un sentiment ciudat, de neliniste, presimtea ca s-a intamplat o mare nenorocire.

In clipa cand s-a apropiat de locul revederii, o priveliste ingrozitoare i-a despicat privirea. A dapostul lui Kaiser avea o spartura intr-un colt. Zapada din jur era rosie ca purpura si batatorita. Bucati de piele neagra si lucioasa marcau locul dezastrului. O haita de lupi il devorasera pe falnicul Kaiser. In fata cumplitului carnagiu, sub socul loviturii primite in crestet, sateanul a ingenuncheat, plangand ca un copil. Prietenul sau murise in chinuri teribile. Urletele sfasietoare prin care ceruse ajutor nu au fost auzite de nimeni. Capul ii ramasese intact, cu exceptia narilor, din care fusese muscat. Incremenise cu gura deschisa din cauza durerilor cumplite. Ochii erau nefiresc de mari, demonstrand suferinta atroce. Avea privirea fixa, parca il dojenea pe cel care nu venise la timp: Ai sosit prea tarziu. Nu stiu cu ce am gresit de m-ai lasat aici, prada lupilor. Nu stiu de ce nu m-ai luat inapoi, langa voi, acasa. Acum este inutil. Totul s-a sfarsit. Prietenia noastra a durat prea putin, deoarece a fost prea frumoasa.

Se pare ca dorea sa-i faca o ultima marturisire, referitor la etapele prin care a fost adus la tacere. Totdeauna in cadrul atacului in grup, primul lup se agata cu coltii de nasul calului, sa-l determine sa lase capul in jos si, inclusiv gatul. Alt agresor il musca de trahee, pana in clipa asfixierii totale, dupa care prada cade inerta, la dispozitia fiarelor flamande. Ce n-au facut abatoarele comunistilor au facut lupii. O asemanare confirmata de realitatea vremii. Trauma l-a marcat pentru toata viata pe cel care isi pierduse calul in acea inspaimantatoare scena.

Vestea macelului din padure s-a auzit pretutindeni, chiar in satele din jur. Organele represive l-au arestat pe Ion Voiculescu pentru tainuire, pentru faptul ca si-a ascuns calul, desi declarase ca i-a fost furat, pentru delictul ca a sabotat dispozitiile organelor de stat, pentru crima de uneltire. Fara sa omoare pe nimeni, a fost catalogat drept criminal notoriu, batjocorit ca este un bandit, torturat in anchetele ce au urmat. Judecat in regim de urgenta, averea i-a fost confiscata, familia i-a ramas pe drumuri.

Condamnatul s-a intors abia in 1964. A scapat, ca prin farmec, de exterminarea oferita cu generozitate de inchisorile si lagarele de munca pe unde a trecut. Arata ca o stafie. Locuitorii nu l-au mai recunoscut. In satul lor, venise un strigoi, o fantoma cu viitorul scurtat si tineretea anulata. Pana la ridicarea altei case, a dormit la rudele apropiate, unde familia il asteptase cu nerabdare sa se intoarca. Multe nopti a tresarit, sub cosmarul batailor incasate de la gardieni. Nu facuse altceva decat sa incerce sa-si salveze prietenul. In vechea sa casa era sediul Gospodariei Agricole Colective - Victoria Socialismului. Pe locul cumplitului dezastru din padure, unde ingropase ce mai ramasese din frumosul cal, a improvizat un mic monument simbolic, in amintirea murgului sfasiat de lupi si de legile anacronice ale unor vremuri oligofrene.

Cazuri de ascundere a cailor au fost multe, de forme variate, in locuri diferite, finalul fiind acelasi. S-a intamplat in Romania, unde conducatorii promiteau, ca si acum, ca duc poporul spre progres si civilizatie, repetand, cu isterie, ca omul este cel mai pretios capital. Epigramistul Nicolae Petrescu-Pitesti a pus o intrebare concreta: Pe chiaburi i-ati omorat, dar cu caii ce-ati avut?

Revenind la SMT-uri, tractoarele care arau pamantul si recoltau productiile agicole semanate la patrat, asa cum sunau retetele sovietice, erau normate conform unor calcule bizare. Pentru salariza­rea mecanizatorului, in loc sa se estimeze suprafata terenului agricol prelucrat mecanic, indiferent la ce distanta era pentru a fi verificat, s-a convenit sa se masoare nivelul motorinei din rezervor la intoarcerea tractorului in garajul institutiei. Facandu-se consumul in litri, reiesea suprafata care a fost lucrata. Urmare a acestor calcule ciudate, in locurile discrete de pe camp aparusera pete mari de combustibil. Tractoristul arunca motorina pentru a fi retribuit in functie de cantitatea pe care rezulta ca a consumat-o pe ogor. Nu aparusera inca autoturismele particulare, si inca avand motor Diesel. Ar fi fost raiul pe pamant, castigul imens si reciproc avantajos.

In acea perioada, saracia devenea din ce in ce mai lucie. Pe ulitele satelor se puteau vedea batrani desfigurati, cadavre ambulante, fara proteze in gura, cu gingiile insangerate, care priveau infrigurati, cu mana streasina spre zare, asteptand de la oras un nepot, ce n-a venit nici ieri si poate ca nici maine, sa le aduca o paine veche, tare, o iasca sfoiegita. Tabloul sinistru al acelei perioade a fost descris foarte precis de Cristian Tudor Popescu in volumul Luxul mortii: in anii ‘50, dihori si logopati cu o ocupatie in­certa erau pusi peste noapte in fotolii de ministere, directori, primari, sefi de cadre. PCR a inlocuit elitele Romaniei cu tarlani hotarati sa parvina. Fenomenul a fost impus de rusi si de cozile lor de topor. Comunismul in toata hidosenia lui s-a concretizat prin violenta, diversiune, subversiune, primitivism, furuncule ale puroiului totalitarismului rezidual.

Dupa 1990, pe coliva intunecata a realitatii a aparut bomboana rosie a oportunismului. O parte dintre fostii activisti, directori de IAS-uri sau militieni, care servisera comunismul cu atasament si abnegatie, exterminand exploatatorii, au devenit chiar ei chiaburi, dar de tip nou. Si-au facut SRL-uri, au cumparat intinse suprafete de teren arabil, pana dincolo de orizonturile imposturii, au procurat utilaje noi, dar la pretul fierului vechi.

La sfarsitul anului 1949, la inchisoarea Aiud s-au facut primele recrutari, sub pretextul reabilitarii prin munca. Manevra autoritatilor le-a dat mari sperante incarceratilor, satui de bataile primite zilnic intre zidurile tenebroase. In acel loc de trista amintire, in fiecare zi decedau cel putin doi nefericiti, din totalul de 2.500 de detinuti politici inregistrati. Au fost acceptati numai cei cu peste 10 ani de condamnare, dar sa fie robusti, apti pentru munca grea, conditii complicate de selectie, deoarece majoritatea aratau precum niste schelete imbracate in piele sau morti in viata.

S-a format cu mare dificultate primul lot de 250 de stafii, cu fetele palide si secatuite, pentru a merge la minele de plumb de la Baia Sprie si Cavnic. Curand, s-a constatat ca au fost trimisi la moarte sigura, deoarece nu aveau vigoarea necesara si nici minima experienta necesara pentru a rezista muncii in subteran. Chiar daca unii au reusit sa supravietuiasca, au murit dupa eliberare, din cauza bolilor contractate. In ceea ce priveste asistenta medicala, in lagar exista un singur medic militar, la 300 de muribunzi. Accidentele zilnice, fracturile, intoxicarile cu gaz subteran le rezolvau, de obicei, medicii care faceau parte din efectivele deti­nu­tilor politici. Pentru a da un singur exemplu, medicul Miltiade Ionescu a salvat multe vieti, atat la Gherla, unde fusese inchis anterior, cat si la Baia Sprie. A cautat sa faca fata oricarei situatii, improvizand si folosind doar ce avea la dispozitie.

Munca in mina se facea intr-un mod rudimentar. La perforarea si spargerea bolovanilor se folosea barosul. Pentru transport, se impingea celebra roaba milenara. Mancarea era insuficienta si bataia din abundenta. Aer era putin si praf de siliciu din belsug. Temperatura urca pana la 40 de grade Celsius. Totul era un fel de Golgota sau un infern. Se cauta sa se afle la ce nivel de efort omul cade din picioare. Norma de 7 vagonete pe schimb era imposibil de realizat, spre bucuria gardienilor, care ii bateau cumplit pe sabotorii care nu se achitau de sarcina.

In mijlocul lor, au fost doi oameni de exceptie, condamnati la munca silnica pe viata. Este vorba de inginerii Ion Bujoiu si Alexandru Bals. Amandoi erau absolventi ai unor universitati tehnice din Paris si au condus minele din Valea Jiului. Ion Bujoiu a fost profesor universitar si ministru al Economiei, masacrat, in final, la Vacaresti. Alexandru Bals a fost exterminat in iadul reeducarii de la Pitesti. Toate aceste marturisiri au fost puse pe hartie de cei care au scapat cu viata, adunate de Lucia Hossu Longin, in volumul Memorialul durerii, tiparit la Editura Humanitas, in anul 2007.

Sub bolovanii minei de la Baia Sprie a murit, in 1953, preotul Teodor Codila. Cu un an mai inainte fusese arestat, deoarece schimbase cateva cuvinte cu un fost legionar, intalnit pe strada. Trimis initial la Aiud, a fost selectionat pentru lagarul de munca de la Baia Sprie. La un moment dat, a avut nevoie de ochelari si a cerut sa i se schimbe locul de munca. A fost refuzat de oficialii lagarului, primind si o portie de tortura. Coborand din nou in mina, a incercat sa desprinda cu ranga o roca mare din tavan, care l-a acoperit pentru vecie, chiar de ziua sa - 27 decembrie 1951.

In acelasi perimetru infernal si-a gasit sfarsitul parintele Gheorghe Serban, nascut la 12 decembrie 1906, in localitatea Savaiu - Corbul de Jos, judetul Constanta. Dupa absolvirea studiilor teologice, a slujit in diferite localitati din Dobrogea. La 15 mai 1948 a fost arestat pentru sprijinul acordat rezistentei anticomuniste din Babadag, colectand haine si alimente pentru insurgentii din paduri. Dupa 7 luni de anchete cumplite, a fost condamnat la 20 de ani munca silnica si confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale. Trimis initial la Aiud, afost ales pentru a merge la minele de la Baia Sprie. Din consemnarile ulterioare ale inginerului Victor Leahu, care era tot detinut politic, s-a putut constata ca, la efort, parintele avea probleme cu inima. Obosea repede, se albea la fata si tinea mana la piept. Pentru inceput, a iesit la raportul sefului de schimb. Acesta l-a trimis la directorul Vanciu, care, la randul lui, l-a directionat pe preot spre ofiterul politic, Alexandru.

Tuturor factorilor de decizie le-a cerut aprobarea sa lucreze la suprafata, deoarece este suferind. Locotenentul Alexandru i-a promis ca-i rezolva situatia daca accepta sa semneze adeziunea de informator. In urma respingerii ofertei, Gheorghe Serban a fost trimis, din nou, in mina. Refuzand sa coboare in acel infern, a fost inchis in carcera, noaptea urmand sa pietruiasca aleile. In seara zilei de 16 februarie 1951, insotitorul sau, militianul Gheorghita, a intrat pentru cateva clipe in bucataria lagarului, lasandu-l pe preot singur langa gard, fapt nepermis (sau asa era scenariul). In aceste conditii, soldatul din ghereta de pe gard l-a impuscat pe detinutul lasat liber. Ion Pantazi, care a supravietuit eliberarii, a relatat ca scena a fost atent pregatita, pentru a lasa sa se inteleaga ca parintele a vrut sa evadeze.

Nu era posibila escaladarea celor doua garduri a patru metri fiecare. Faptul ca preotul Gheorghe Serban a fost pus sa pietruiasca aleile intr-o zona interzisa arata ca a fost executata o crima premeditata. Soldatul a fost avansat la gradul de sergent major si a beneficiat de un concediu special de o luna. Ion Ioanid a precizat, in marturisirile sale, ca ceilalti soldati nu avusesera niciun amestec in toata povestea. Puse cap la cap aceste aspecte, se constata ca ofiterul politic a cautat, prin acea crima, sa-i intimideze pe virtualii amatori de proteste.

Despre Ion Ioanid se stie ca si-a lasat tineretea in multe inchisori si lagare de munca, unde a fost transferat. S-a nascut la 28 martie 1926, in localitatea Ilovat, din judetul Mehedinti, nas de botez fiind Octavian Goga. Tanarul si-a facut studiile liceale la Bucuresti. In toamna anului 1945, Ion Ioanid s-a inscris la Facultatea de Drept din Bucuresti, dar in anul trei a fost arestat pentru prima data. Dupa ce a fost eliberat o perioada de timp, a urmat o noua arestare, in 1952, acuzat de a fi com­plice cu varul sau, George Boian, amandoi invinuiti de inalta tradare. Judecat de Tribunalul Militar Bucuresti, Ionid a fost condamnat la 20 de ani munca silnica. Sutele de hectare de la Ilovat au trecut in proprietatea statului. Impunatorul conac al parintilor a devenit azil de batrani. In fata acestui delir, tatal sau a incetat din viata.

Ion Ioanid a fost inchis pentru diferite perioade in temnitele Pitesti, Vacaresti, Jilva, Oradea, Aiud, minele de plumb de la Baia Sprie, Cavnic, Valea Nistrului, chinurile terminandu-se in lagarul de la Salcia, din Balta Brailei, de unde a fost eliberat in august 1964, bolnav de plamani. De zece ani nu mai stia nimic de mama sa, care si-a cautat fiul in mai multe inchisori. Organele represive i-au repetat de fiecare data ca fiul ei a disparut sau a murit. La 6 iunie 1953, Ion Ioanid, impreuna cu 13 curajosi, au organizat, la Cavnic, cea mai spectaculoasa evadare, sfidand temnicerii. Printre fugari erau medicii Miltiade Ionescu si Paul Iovanescu. Din grup mai faceau parte fratii Branzan, fratii Cojocaru,Titi Cosereanu, Ion Pantazi, Gheorghe Chiper si altii. O intreaga echipa de olteni si vranceni, ultimii cunoscand drumul ca in palma.

Cu toate acestea, cei 14 temerari s-au ratacit noaptea prin paduri, pe o burnita care i-a udat pana la piele. Ion Ioanid impreuna cu Titi Cosereanu au poposit la biserica din Iacobeni, sa se odihneasca. Preotul le-a oferit din proprie initiativa banii necesari, ca fugarii sa ajunga la Bucuresti. Intrebat cand doreste sa-i fie restituiti banii, parintele le-a raspuns ca numai prin fapte crestinesti se vor achita de datorie. Desi si-a schimbat domiciliul de multe ori, Ion Ioanid a fost prins dupa 100 de zile. Cu sangele lui din cadrul prelungitelor anchete a spalat fata Romaniei, manjita de vanzari si tradari. A demonstrat puterea lui de a nu se subordona unui regim criminal si nelegitim. Dupa eliberarea din 1964, a cerut azil politic, stabilindu-se la München, unde, in calitate de crainic la sectia romana a postului de radio Europa Libera, a relatat chinurile prin care a trecut mai mult de 16 ani.

Totodata a scris cateva volume in care a detaliat torturile cumplite la care a fost supus. In 1996 a publicat, la Editura Albatros din Bucuresti, o lucrare de mare intindere, cuprinsa in cinci volume, cu titlul Inchisoarea noastra cea de toate zilele. S-a stins din viata la München, in 12 octombrie 2003, departe de tara in care si pentru care a suferit.

Doctorul Emil Caprariu, un alt fost detinut politic, a facut relativ recent o precizare de mare importanta, referitor la volumele memorialistice ale lui Ion Ioanid. Doctorul Caprariu scoate in relief faptul ca Ion Ioanid a demonstrat ca exista caractere in toate domeniile.

Dovada de caracter au dat si taranii intemnitati, care s-au opus comunismului, ce intentiona sa distruga satele. In mediul rural, bolsevismul a nimicit trei mari grupuri de elite: preotii, invatatorii si taranii instariti, denumiti chiaburi. Acestia erau, deseori, adevarate personalitati, oferind celorlalti un model de moralitate, perseverenta si corectitudine. Erau stalpii de sprijin ai unei asezari, reazem si echilibru pentru toata suflarea. Organele represive ateiste isi doreau o tara numai a lor, pentru totdeauna, opozantii fiind considerati o frana in calea progresului revolutionar.

In acele timpuri, comunistii fredonau, cu ochii iesiti din orbite, un can­tec mobilizator, care se incheia cu versurile: 'Pan’ la unu or sa piara, dusmanii poporului.' Ei nu faceau altceva decat sa puna in practica invataturile lui Lenin si Stalin. In opera sa Statul si revolutia, Lenin a precizat: Fara o revolutie violenta, este imposibil sa inlocuim statul burghez cu statul proletar. Sa-i lichidam pe toti'. Stalin a adaugat: 'Nicio grija, fiti siguri, mana noastra nu va tremura.'

In anii represiunii comuniste, care a debutat dupa 1947, purtatorii de sutana au indurat umilinte incredibile in spatele gratiilor ateiste. Infometati, batuti, batjocoriti, cu sanatatea subrezita de boli incurabile, si-au pastrat, totusi, credinta in Dumnezeu pana in ultima clipa a vietii, preferand martirajul. Pentru tot ce au patimit acei preoti, merita a fi considerati simboluri ale demnitatii, care au atins cu fruntea bolta cereasca. Acele fapturi divine au cautat sa aduca un fulger de speranta tuturor detinutilor de constiinta, transformand, pentru o clipa, ticsitele celule, in imense catedrale.

Pe toata perioada acelor ani de cumplita teroare, ierarhii, acceptati in sfintele scaune, nu au intervenit cu nimic sa le intinda o mana salvatoare.

In aceste randuri voi cauta sa sterg praful uitarii de pe fruntea unor clerici, inalti ca brazii, retezati de drujba terorii comuniste, manuita cu inversunare de dusmanii spiritualitatii.

Dintre acei martiri a facut parte si preotul Petre Focsaneanu, nascut la 18 aprilie 1914, in localitatea Podul Turcului, din judetul Bacau. Dupa absolvirea Seminarului Teologic din Roman, a urmat doi ani la Facultatea de Teologie din Bucuresti. Din lipsa de mijloace materiale, renunta la studii. In anul 1934 se casatoreste cu Melania Manolescu, care ii va darui o fetita. Hiritonit preot, a preluat parohia din comuna Tiplesti, din judetul Balti, pana in anul 1940, cand Basarabia a fost ocupata de sovietici. In octombrie 1943, a plecat pe front cu grad de capitan-confesor, in cadrul Diviziei Vanatori de Munte. Dupa razboi, a revenit pe meleagurile copilariei, dupa care s-a mutat in comuna Nistoresti, din judetul Vrancea. Incepand cu anul 1948, a avut de suportat multe nedreptati din partea noilor autoritati comuniste.

In noaptea de 14/15 mai 1948, preotul Focsaneanu a fost arestat ca legionar, deoarece un informator localnic, Romeo Barbu, a afirmat ca, la cununia a doi tineri, a rostit fraza: “Tovarasia aceasta dureaza. Celelalte tovarasii care ne inconjoara, in curand vor fi spulberate.” A mai fost incriminat de un alt informator, invatatorul Dimitrie Beldie, ca a avut legaturi cu Mitropolitul Visarion Puiu, banuit de comunisti ca a fost legionar si criminal de razboi. O luna mai tarziu, parintele a fost eliberat, deoarece s-a constatat ca dosarul s-a intocmit pe baza unor neadevaruri, cei doi martori mincinosi fiind retinuti pentru cercetari. Subofiterul Gheorghe Raducanu, cel care a dirijat ancheta intr-o directie gresita, a fost gasit vinovat de abuz de autoritate. Securitatea inca nu se infiintase. Evenimentul a avut loc la 30 august 1948.

La 15 martie 1949, clericul a fost din nou arestat. Dupa batai repetate, torturat dupa retetele stiute, la 4 iunie, Securitatea din Galati l-a obligat sa semneze un angajament de colaborare, ca informator. Prin iscalirea formularului respectiv, trebuia sa-si arate atasamentul fata de clasa muncitoare si de RPR, furnizand Securitatii informatii, atat la cerere, cat si din proprie initiativa, pe timp nelimitat. Trebuia sa informeze ofiterul coordonator despre cazuri si persoane daunatoare regimului democrat-popular. Ca nume conspirativ i s-a dat “Zeus”. In intentia de a scapa de presiunile la care a fost supus in timpul acelor cumplite schingiuiri, parintele a dat doua note informative banale, spre nemul­tu­mirea celor care il supravegheau. Santajat in continuare, Petre Focsaneanu a inceput sa nu mai poata dormi: noptile erau lungi si albe, avea psihicul la pamant.

Pentru a scapa de acest calvar, in 1950 a aderat la miscarea de rezistenta anticomunista din Muntii Vrancei. Securitatea deja il monitoriza pentru desele deplasari in munti, unde statea cate doua zile. Muntii Romaniei reprezentau ultima speranta impotriva colonizarii sovietice. Finalul nu a intarziat sa apara si, la 12 august 1950, parintele a fost, din nou, arestat de Securitatea din Tecuci, impreuna cu sotia sa. Batut crunt in timpul anchetei, a fost trimis in judecata, acuzat ca i-a ajutat pe cei ce uneltesc contra autoritatii democratice. In prelungitele interogatorii auzea, de zeci de ori aceeasi fraza: “Esti legionar pentru ca esti teolog si, fiind teolog, esti anticomunist, iar a fi anticomunist, inseamna ca esti legionar”. La 14 aprilie 1951, grupul de rezistenta anticomunista Vlad Tepes II, condus de medicul Dumitru Manole, a fost anihilat, dupa care au urmat anchetele specifice. Tribunalul Militar Galati l-a condamnat pe parintele Focsaneanu la 10 ani de inchisoare si la confiscarea averii.

Trimis la inchisoarea Gherla, a fost batut si infometat pentru infractiunea de a savarsi, in celula, slujba Sfintei Invieri din primavara lui 1953. In urma repetatelor pedepse primite si a chinurilor la care a fost supus, preotul Petre Focsaneanu a incetat din viata, la 17 iunie 1953, fiind aruncat intr-o groapa comuna, fara cruce. Conform regulamentelor vremii, familia a fost anuntata abia trei ani mai tarziu, actul de deces fiind eliberat de Sfatul Popular Gherla, la 13 septembrie 1956.

Un alt martir crucificat la Gherla a fost preotul Ion Iorgulescu, nascut la 9 septembrie 1894, in localitatea Baltati, din judetul Mehedinti. A urmat Seminarul Teologic din Ramnicu Valcea, dupa care, in anul 1916, a plecat ca voluntar pe front, fiind distins cu medalia Victoria. Revenit in tara, a fost hirotonit, ramanand in parohia localitatii natale. In anul 1925, a fost transferat in localitatea Vanju Mare, Mehedinti, unde a organizat terminarea constructiei bisericii. Cand acel impunator templu de inchinaciune a fost finalizat, in 1959, comunistii au vrut sa-l transforme in cinematograf, unde satenii urmau sa vada, in mod fortat, noile realizari ale regimului democrat-popular. Chemat la ordine ca nu respecta dispozitiile primite, parintele a afirmat raspicat ca nu discuta cu analfabetii ajunsi la putere.

A fost arestat in noaptea de 4/5 octombrie 1959, pentru ca a rostit, in repetate randuri ca a intrat bolsevismul in biserica. Anchetat la Securitatea din Vanju Mare, a fost transferat, apoi, la Securitatea din Craiova, unde a fost maltratat, crezand ca nu mai apuca ziua de maine. La 8 decembrie 1959, Tribunalul Militar Timisoara l-a condamnat pe parintele Iorgulescu la 10 ani de inchisoare si confiscarea averii, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale. A mai fost acuzat ca a calomniat organele de partid si a adus cuvinte jignitoare la adresa URSS. Transferat la Gherla, batut, grav bolnav, fara asistenta medicala, in noapte de 27 noiembrie, a murit fara lumanare. Avocatul Oros, coleg de celula, a vazut cum gardianul l-a aruncat pe preot intr-o groapa fara cruce, langa o fabrica de caramida.

In tenebroasa inchisoare Gherla au murit atat confesori, cat si enoriasi. Unul dintre acestia a fost Ion Isac, un taran instarit din localitatea Zlasti, judetul Hunedoara, nascut la 2 februarie 1897. El a dorit ca fiul sau, Nicolae, sa urmeze o cariera preoteasca. Avertizat ca va fi anchetat, datorita faptului ca are o stare materiala buna, proprietatea fiind consi-derata delict, ca este un chiabur care a supt sangele poporului, a fugit in munti, alaturandu-se partizanilor din organizatia anticomunista Garda Alba. In urma unei tradari, la 26 octombrie 1958 a fost arestat. Trei luni mai tarziu, judecat la Cluj si condamnat la temnita grea pe viata, a fost transferat la Gherla. Fiul sau, preotul Nicolae Isac, a primit si el o condamnare de 25 de ani munca silnica. Amandoi au fost acuzati de crima de uneltire la insurectia armata. In inchisoare, maltratarile au continuat. In timpul unei torturi, Ioan Isac a trecut in lumea umbrelor, la 27 martie 1960. A fost aruncat intr-o groapa, ramasa nestiuta pana astazi. Despre fiul sau, informatiile se pierd in praful arhivelor incomplete. Daca ar fi fost criminali de drept comun, primeau pedepse mult mai mici.

In aceeasi inchisoare a murit Valer Mandroni, un apreciat gospodar al comunei natale. S-a nascut la 9 februarie 1902, in localitatea Ciula Mare, judetul Hunedoara. Dupa terminarea studiilor gimnaziale, si-a efectuat stagiul militar in Garda Regala. Reintors in sat, devine unul dintre fruntasii localitatii. 29 de ani va fi epitrop si patru ani, primar. Fiind un taran instarit, a inceput sa aiba mari necazuri cu noile autoritati comuniste, mai ales ca in 1953 s-a inscris in cultul religios-crestin Oastea Domnului. Domiciliul sau a devenit loc de adunare. Satele vecine il chemau sa indemne oamenii la pocainta. Locuitorii il idolatrizau. La 4 august 1959, Valer Mandroni a fost arestat si anchetat la Securitatea din Deva. Tribunalul l-a condamnat la 14 ani munca silnica si confiscarea averii. Inculpatul a avut o comportare demna si a spus ca nu regreta faptul ca a propovaduit invatatura crestina, care se opunea violentei. Nu o incuraja, nici nu o practica, precum organele represive. Intemnitat la Gherla, unde a fost supus unui regim de exterminare, s-a stins din viata, la 7 martie 1960. Corpul sau, arucat intr-o groapa anonima, a reprezentat inca o jertfa pentru credinta. Inca un mormant fara cruce, al unui martir.

Un alt suflet chinuit, care a sfarsit la inchisoarea Gherla, a fost Ioan Moldovan, nascut la 6 septembrie 1911, in localitatea Ceanul Mic, din judetul Cluj. Dupa incheierea studiilor gimnaziale, a urmat cursurile scolii Comerciale Superioare si scoala Medie de Impiegati de Miscare, devenind sef de gara in localitatea Aurel Vlaicu. In 1953, vazand ca tara este umilita de un regim fara Dumnezeu, un sistem criminal si nelegitim, devine membru al organizatiei anticomuniste Garda Alba.

La 22 mai 1958, Ioan Moldovan a fost arestat si anchetat la Securitatea din Deva, sub invinuirea de crima de uneltire contra ordinei sociale. La 22 noiembrie 1958, Tribunalul Militar Cluj il condamna la moarte si confiscarea averii, pentru crima de insurectie armata. In ziua de 16 ianuarie 1959, orele 14, Ioan Moldovan a fost executat prin impuscare, langa zidurile Gherlei, cu spatele la plutonul de executie. A fost aruncat intr-o groapa fara cruce. Un nou martir a parasit o lume nedreapta.

O alta victima executata la Gherla, in acelasi lot, a fost Ioan Nistor, nascut la 20 mai 1910, in comuna Romos, din judetul Hunedoara. Dupa absolvirea cursurilor gimnaziale, a urmat scoala de Arte si Meserii din Deva, devenind maistru la Combinatul Siderurgic Hunedoara. Dupa 1945, a inceput sa fie urmarit, acuzat ca este fiu de oameni instariti, cu batoza si tractor. Proprietatea era un delict, se stie. Scarbit de oprelistile dictaturii proletare, se hotaraste sa intre in miscarea de rezistenta anticomunista. In urma unei tradari, delatorul fiind un fost bun amic, a fost arestat, in aprilie 1958, si anchetat la Securitatea din Deva, conform retetelor stiute. Judecat de Tribunalul Militar din Cluj, la data de 22 noiembrie 1958, a fost condamnat la moarte si averea confiscata, pentru crima de uneltire. Executia a avut loc la 16 ianuarie 1959, orele 14, la penitenciarul Gherla, langa el fiind si Ioan Moldovan. Cadavrul a fost bagat intr-un sac si aruncat intr-o groapa comuna, fara cruce.

Drept final al acestor randuri, am ales cateva versuri emotionante, scrise de Radu Gyr: “Am intins bratele, nimeni, tacere/am intrebat zidul, nici un raspuns/doar razele reci, ascutite in unghere,/ cu sulita lor m-au strapuns/unde esti, Doamne, am urlat la zabrele/din luna venea fum de catui/m-am pipait si pe mainile mele/am gasit urmele cuielor lui.”

In acest episod vor fi prezentati cativa slujitori ai Altarului care au murit torturati in inchisorile Pitesti, Vacaresti, Jilava si Targu Ocna, alegand sacrificiul suprem in locul delatiunii.

Dumitru Mihailescu s-a nascut la 13 martie 1915, in localitatea Fetica, din Macedonia, ca fiu de aroman. Dupa ce familia s-a mutat in Dobrogea, la inceputul anului 1926, adolescentul a urmat Seminarul Teologic din Buzau, apoi Facultatea de Teologie din Bucuresti. Dupa absolvire, si-a desfasurat activitatea duhovniceasca in diferite comune dobrogene: Basarabi, Bobadin si Ciocarlia. Pe unde a trecut, a cautat sa lase urme de gospodar. A intervenit pentru repararea bisericilor, a scolilor si a lamurit enoriasii ca numai prin credinta se poate izbandi.

Vazand faradelegile si jafurile pe care le faceau noile autoritati comuniste asupra populatiei, in mai 1949, preotul Mihailescu s-a hotarat sa intre in miscarea de rezistenta anticomunista din Dobrogea, condusa de Gogu Puiu. Parintele avea misiunea sa stranga haine, bani si alimente, necesare insurgentilor, pentru lupta lor, care se credea ca va fi de lunga durata. Tradarea nu a intarziat sa apara si, la 17 iulie 1949, clericul a fost arestat. La anchete i-au fost rupti trei dinti, pentru a fi convins sa-si deconspire complicii. Sotia a fost dusa pe camp si violata. Anchetat la Securitatea din Constanta, in cele patru declaratii pe care le-a scris, frazele care denaturau realitatea semanau izbitor, ceea ce demonstra ca au fost dictate de acelasi anchetator. A fost acuzat ca a condus unul din grupurile de rezistenta de natura legionaro-fascista, din sudul Dobrogei.

La 21 octombrie 1949, Tribunalul Militar Constanta l-a condamnat pe parintele Dumitru Mihailescu la munca silnica pe viata si confiscarea averii. In conformitate cu articolul 3 din Legea 16/13 ianuarie 1949, a fost invinuit de uneltire impotriva securitatii interne din RPR. Depus la temnita Pitesti, unde se faceau acele cumplite experimente pe oameni - printre care si atrocele botez in hardaul cu fecale -, Dumitru Mihailescu a murit in timpul unei torturi, in ziua de 23 martie 1950, la opt luni de la arestare. Desi avea numai 35 de ani, vigoarea sa a cedat in fata metodelor de exterminare stiute. In registrul Starii Civile de la Sfatul Popular Pitesti figureaza ca a murit de nefrita, un diagnostic fictiv, ca multe altele. Doi copii nu si-au mai vazut niciodata tatal; nu i-au cunoscut nici macar mormantul.

Tot la Pitesti a avut loc un alt deces. Este vorba de Constantin Savu, nascut la 29 septembrie 1915, in localitatea Dragoslavele, din judetul Arges. Dupa ce a absolvit Seminarul Teologic din Campulung Muscel, a devenit preot in comuna Chilii-Marcus. La fel ca multi alti preoti, a considerat ca Miscarea Legionara este singura forta care poate frana ascensiunea spre putere a comunismului ateu. A fost arestat la 30 decembrie 1948 si interogat, prin mijloace specifice, la Securitatea din Campulung Muscel. La 29 decembrie 1952 si-a ispasit pedeapsa in lagarul de extermi­nare de la Capu Midia, supravietuind foametei, muncii istovitoare si bolilor. In momentul cand a fost din nou arestat, si-a dat foc din disperare, stiind ce il astepta in abatoarele umane. A murit la putin timp, intre zidurile inchisorii Pitesti, in timpul unei torturi, in seara zilei de 15 august 1953. Cei patru copii si-au asteptat, in zadar, tatal, multi ani la rand.

Un alt martir suprimat ca dusman al poporului a fost ieromonahul Gherasim Iscu, nascut la 21 ianuarie 1912, in localitatea Poduri, din judetul Bacau. Dupa absolvirea Liceului Ferdinand, din Bacau, s-a inscris la Facultatea de Teologie din Bucuresti, in 1942 sustinand licenta. O perioada de 22 de luni a fost staretul manastirii Arnota-Valcea, dupa care a primit misiunea duhovniceasca de a organiza activitatea monahala in Transnistria, ocupand functia de staret la manastirea Bersad. In scurt timp, a invatat limba ucraineana. La inceputul lunii aprilie 1943, a primit staretia manastirii Tismana-Gorj, unde si-a desfasurat activitatea pana in toamna anului 1948, cand a fost arestat de autoritatile comuniste.

Inainte de a intra in mainile Securitatii, a fost solicitat de generalul Ioan Carlaont, care conducea miscarea de rezistenta anticomunista din Oltenia, sa ofere hrana si gazduire insurgentilor din munti. Totodata a acceptat montarea unei statii de emisie-receptie, pentru a tine legatura cu cei din afara granitelor, care promiteau ca armatele anglo-americane vor veni, cat de curand, sa-i goneasca pe rusi. La 26 septembrie 1948, a fost arestat si anchetat cu brutalitate la Securitatea din Craiova, de catre maiorul Ioan Vasilescu si capitanul Constantin Oanca. Staretul a rezistat torturii. Dupa opt luni de anchete incredibile, la 21 mai 1949, a fost trimis in judecata, acuzat de crima de uneltire impotriva ordinii sociale, conform celebrului articol 209, din noul Cod Penal. O luna mai tarziu, Tribunalul Militar Craiova l-a condamnat pe Gherasim Iscu la 10 ani de temnita grea. A cunoscut regimul sever de detentie de la Aiud, Pitesti si Poarta Alba. Mancarea era putina si bataia din belsug.

A suportat cu greu frigul anchi­lozant si munca epuizanta, ce au dus la imbolnavirea sa de TBC si ulcer. Transferat la penitenciarul Targu-Ocna, a murit chiar in seara de Craciun - 25 decembrie 1951. Victor Stoica si Richard Wurmbrand, colegi de detentie si suferinta care au supravietuit, ajungand la clipa eliberarii, au relatat mai tarziu momentele cand Gherasim Iscu a plecat intr-o alta lume mai buna. Ultimele sale cuvinte au fost: “Auzi, canta ingerii.” A deschis ochii mari, privind spre gratiile de la ferestre, dupa care a ramas nemiscat pentru totdeauna. Interesant este faptul ca in aceeasi seara a murit unul dintre cei mai cruzi gardieni, trasnit de un stop cardiac, in timp ce tortura un condamnat. Tortionarul respectiv il batuse in repetate randuri si pe staret. Victima si calaul au plecat amandoi spre alta lume.

Tot la penitenciarul Targu Ocna a murit teologul Constantin Nistor, nascut la 22 septembrie 1922, in localitatea Aroneanu, din judetul Iasi. Dupa ce a absolvit Seminarul Teologic din Roman, in 1944 a fost mobilizat si trimis pe frontul de Vest, in cadrul Regimentului 26 Dorobanti, Rovine, Craiova. Dupa razboi, s-a inscris la Facultatea de Teologie din Bucuresti, unde a aderat la Organizatia Legionara, condusa de Petru Sultana. Sedintele conspirative se tineau la caminul din strada Radu-Voda, 24 bis. Se colectau bani pentru legionarii din inchisori. Constantin Nistor a intocmit un manifest, care a fost distribuit in statiile de tramvai. Textul indemna populatia sa nu participe la manifestatia de 1 Mai, care cadea, in acel an, chiar in Sambata Mare a Pastelui. La 15 august 1948, a fost arestat impreuna cu alti studenti de la Facultatile de Farmacie si Teologie. Anchetat prin cele mai dure metode, a fost incadrat in celebrul articol 209, ca participant intr-o organizatie subversiva fascista. La 14 februarie 1949, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la cinci ani de temnita grea. A fost trimis la Jilava si apoi la Pitesti, pentru celebra reeducare. Batut, cu hainele ude pe el, Constantin Nistor s-a imbolnavit de TBC, scopul urmarit de temniceri fiind indeplinit, deoarece pe atunci boala era incurabila. Transferat la Targu Ocna, la 5 iulie 1950 si-a dat ultima suflare. Avea 28 de ani. Familia a aflat despre deces abia cinci ani mai tarziu. Atunci cand a fost cautat de parinti, organele represive, cu mult cinism, l-au dat drept disparut.

O alta temnita a exterminarii detinutilor politici a fost Jilava, intre zidurile careia au fost asasinati multi preoti. Printre ei s-a aflat clericul Sinesie Ioja, nascut la 23 aprilie 1916, in localitatea Neagra, din judetul Arad. Dupa ce a absolvit cursurile Academiei Teologice din Arad, a fost hirotonit preot si repartizat la parohia Valea Mare, din acelasi judet. La 5 ianuarie 1949 a fost arestat de Securitate, fiind acuzat ca, in urma cu patru ani, gazduise un fost coleg de liceu, Gligor Cantemir. Acesta a fost parasutat de legionarii din Germania, in scopul pregatirii rezistentei armate anticomuniste din Banat. Parintele Ioja a fost incadrat intr-un lot de 25 de detinuti, vinovati ca au aderat la o organizatie subversiva, cu scopul de a rasturna regimul de democratie populara din RPR. Cumplitele anchete s-au desfasurat la sediul Securitatii din Timisoara si au fost coordonate de colonelul Ambrus Coloman. La 22 decembrie 1949, Tribunalul Militar Timisoara l-a condamnat la 12 ani temnita grea si confiscarea averii.

A trecut prin bataile ce se ofereau cu multa generozitate in temnita Aiud, apoi a muncit la minele de la Baia Sprie, unde s-a imbolnavit de TBC pulmonar, tel urmarit de catre tortionari. Transferat la Targu Ocna, a fost mutat apoi la inchisoarea Vacaresti, unde figureza intrat la 8 octombrie 1957. Boala s-a agravat, fiind incurabila la acea data. In noaptea de 2/3 august 1958, parintele Sinesie Ioja a inchis ochii pentru totdeauna, dupa ce a incercat sa se sinucida de mai multe ori. Ajunsese sa nu mai suporte chinurile la care era supus, rugand gardienii care il torturau sa-i ia viata cat mai repede. Doi copii nu si-au mai vazut tatal niciodata. Nici macar mormantul acestuia.

Cinste acestor romani care au avut curajul sa puna libertatea deasupra vietii, intr-o perioada de cumplita teroare bolsevica! Prin moartea lor, au demascat o minciuna istorica monstruoasa. Mintile diabolice ale acelor timpuri au stabilit ca numai in temnitele politice era locul potrivit pentru oamenii cu multa carte, pentru inaltele personalitati ale culturii romanesti, pentru fosta ofiterime cu maniere elegante si pentru slujitorii bisericii strabune.

Magistratii vremii, care imparteau cat mai multi ani de detentie, cu o ge-nerozitate iesita din comun, dorm linistiti si astazi, primind in continuare pensii fabuloase.

Drept continuare a episodului trecut, randurile de fata vor detalia dramele prin care au trecut patru clerici de o conduita exemplara, care, in perioada 1959-1963, au devenit victime ale lagarului de exterminare de la Salcia, amplasat in Insula Mare a Brailei.

Una dintre aceste victime a fost Cornel Tomescu, nascut la 7 august 1912, la Bacaia, in judetul Hunedoara. Dupa absolvirea gimnaziului, a urmat cursurile Seminarului Teologic din Sibiu, apoi Facultatea de Teologie din Cernauti. In anul 1938 a fost hirotonit preot la parohia Balsa. Cinci ani mai tarziu a fost mobilizat, plecand pe frontul de Est, in calitate de confesor militar, cu grad de capitan, la Serviciul de Ambulanta al Diviziei Vanatori de Munte.

Prelatul a fost reazem moral pentru ofiterii si soldatii raniti, aducandu-le mangaiere si speranta. A fost decorat cu Ordinul Regina Maria si Ordinul Meritul Sanitar. Pe frontul de Vest a primit Ordinul Victoria. Dupa razboi, s-a intors in localitatea Balsa, unde il asteptau sotia impreuna cu cei doi copii. Si-a reluat activitatea duhovniceasca, sub presiunea ateista a noii oranduiri comuniste. La ore tarzii din noapte asculta postul de radio Vocea Americii, care asigura ca, in curand, armatele occidentului vor veni in Romania, ca sa-i goneasca pe rusi. In cadrul predicilor, ii incuraja pe enoriasi sa aiba rabdare, deoarece regimul totalitar si oprimator comunist este trecator. De fiecare data, a condamnat politica falimentara de socializare a agriculturii. Vazuse la fata locului cum, in URSS, colhozurile si sovhozurile provocasera o foamete cumplita si decese in serie. Aceleasi modele erau impuse cu forta si in Romania, de catre comunisti.

La 22 august 1958 a fost arestat, ca dusman periculos pentru noua oranduire sociala. In cursul lungilor anchete, de o violenta iesita din comun, a refuzat sa deconspire alte nume, a cautat sa-i salveze de la suferinta pe cei care urmau sa intre in cunoscutele abatoare umane. A mai fost acuzat ca a ascultat posturi de radio imperialiste si ca a difuzat stiri dusmanoase la adresa URSS si RPR. In interogatorii, anchetatorii foloseau, de fiecare data, celebra fraza concentrica: “Esti legionar pentru ca esti teolog si, fiind teolog, esti anticomunist, iar a fi anticomunist inseamna ca esti legionar.”

La 27 decembrie 1958, Tribunalul Militar Timisoara, prin Sentinta numarul 96, il condamna pe preotul Cornel Tomescu la sapte ani de inchisoare corectionala si confiscarea averii, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prin agitatie.

In stagiul petrecut la inchisoarea Aiud, a cunoscut pe propria piele metodele de exterminare ale temnicerilor zelosi. Pentru prima oara cunostea semeni cu comportament salbatic, care calcau in picioare morala crestina. Transferat apoi in lagarul de exterminare de la Salcia, a inceput sa care pamant cu roaba, pentru ridicarea imensului dig de protectie. Conditiile de munca, cu hrana putina si teroare excesiva, in scopul realizarii celor trei metri cubi pe zi, au dus la imbolnavirea sa, precum si a altora. Lovit de neoplasm hepatic, vigoarea s-a diminuat, norma nu mai putea fi indeplinita. A fost batut crunt, i s-a taiat firava portie de hrana si a fost pedepsit de fiecare data cu multe zile de regim sever. Eforturile din iarna precedenta - cand a stat ore in sir transpirat in vantul rece, expus gerului, umezelii si zapezii - au dus la decesul sau, la 19 mai 1961. A fost aruncat intr-o groapa comuna, care permanent avea o portiune deschisa, asteptand, cu gura lacoma, alti nefericiti care mureau zilnic.

O alta fata bisericeasca, care s-a alaturat sfintilor din ceruri a fost Dumitru Iliescu. Viitoarea victima a sistemului comunist s-a nascut la 28 octombrie 1903, in comuna Nemoiu, din judetul Valcea. Dupa absolvirea gimnaziului din Dragasani, in anul 1922, s-a inscris la Seminarul Teologic din Ramnicu-Valcea. In urma casatoriei cu Iosefina Braileanu, a fost hirotonit preot la periferia orasului Oltenita, unde va ajunge paroh la 1 ianuarie 1929. A contribiut la ridicarea din temelie a multor edificii, precum biserica, un camin cultural si biblioteca din cartier. A introdus curentul electric in zona. Dupa o calatorie documentara la Ierusalim, si-a continuat pregatirea la Facultatea de Teologie din Chisinau si la Seminarul Pedagogic din Iasi. Cu aceste diplome in buzunar, a fost numit profesor si director la Seminarul Curtea de Arges, la Seminarul de la Cernica si la Seminarul Central din Bucuresti. Ca activitate pastorala, a slujit la diferite bise-rici din Bucuresti, ajutat de preotul Ilie Imbrescu, care va fi prezentat in alt episod. A publicat in mai multe reviste din Bucuresti, Pitesti, Barlad si a scris cateva volume cu caracter monografic.

Dupa venirea comunistilor la putere, preotul Dumitru Iliescu a intrat in vizorul organelor represive. Prima vina care i s-a gasit a fost aceea ca stampila sa avea tus verde sau ca scria cu cerneala verde, deci si el era in intregime verde. Desi nu era legionar, a fost inclus in grupul care trebuia tinut sub observatie, ca element periculos acelui regim. In ianuarie 1948, profesorul Gheorghe Popescu, care detinea functia de director in Ministerul Cultelor, ii propune preotului Iliescu sa intre in Miscarea de Rezistenta anticomunista Vlad Tepes II. Avea ca sarcina sa confectioneze manifeste cu continut patriotic, de lupta contra comunismului, mesaje care vor fi difuzate de doi tineri. La 8 mai 1948, unul dintre acestia, studentul medicinist Iulian Pasaliu, a fost surprins asupra faptului, operandu-se in acea zi 24 de arestari, grup din care facea parte si parintele Iliescu.

Dupa multe zile si nopti de anchete epuizante, Tribunalul Militar Bucuresti, prin Sentinta numarul 1252, din 6 august 1948, l-a condamnat pe Dumitru Iliescu la 20 de ani munca silnica, pentru uneltire contra ordinei sociale. A fost transferat prin mai multe inchisori si lagare de exterminare, precum Vacaresti, Jilava, Baia Sprie, Aiud, Gherla si Salcia. In urma batailor primite, a infometarii si frigului anchilozant, s-a imbolnavit de TBC pulmonar. Munca istovitoare, depusa la uriasul dig, i-a scurtat viata. A murit in chinuri mari, la 17 martie 1963, fiind aruncat intr-o groapa comuna, fara preot, lumanare si cruce. Peste un an s-a decretat amnistie generala. Prea tarziu pentru el si pentru multi altii. Cincisprezece ani mai tarziu osemintele au fost mutate, prin grija familiei, la Manastirea Stavropoleos, din Bucuresti.

Tot in lagarul de la Salcia si-a gasit sfarsitul Ioan Raducanu. Viitorul slujitor al Bisericii s-a nascut la 21 ianuarie 1907, in localitatea Goronesti, din judetul Valcea. Dupa absolvirea Seminarului Teologic din Ramnicu Valcea, a fost hirotonit preot in comuna Fauresti, localitatea natala a sotiei. Ca orice bun gospodar, a renovat biserica, a infiintat o biblioteca cu peste 1000 de volume, a organizat constructia unui camin cultural si, in anul 1938, a facut functionala o cantina pentru 25 de elevi saraci. Dupa instaurarea comunismului a intrat in vizorul Securitatii, la fel ca toti clericii. Nu peste mult timp, a fost acuzat ca se opune socializarii agriculturii si raspandeste zvonuri despre un viitor razboi, in care armatele occidentului vor veni sa-i alunge pe rusi si pe comunistii romani.

In noaptea de 6/7 iulie 1959 a fost arestat de Securitate. Dupa un stagiu petrecut la Penitenciarul Craiova, in cadrul prelungitelor anchete, fara sa i se gaseasca o vina majora, a fost expediat, fara proces, in lagarul de la Periprava, pentru o perioada de 48 de luni, conform ordinului MAI, numarul 10052. Din Delta, a fost transferat in lagarul de la Ostrov, apoi la Salcia. Regimul de munca istovitoare pentru ridicarea giganticului dig a grabit decesul sau, survenit la ora 5 dimineata, in ziua de 27 noiembrie 1959, la cinci luni de la arestare. Pe certificatul de deces numarul 47, la cauza mortii figura “insuficienta cardio-renala“, distrofie gradul III. A fost aruncat intr-o groapa comuna, fara preot, lumanare si cruce.

In acel perimetru de trista amintire, a plecat intr-o alta lume mai buna, ieromo-nahul Emilian Gatu. Viitorul martir al unui sistem criminal si nelegitim s-a nascut in anul 1920, in Bucovina de Nord. A intrat, la varsta de 12 ani, in manastirile din Mol­dova si Ardeal. La 15 mai 1946 a ajuns la manastirea Polovragi, din nordul Olteniei, unde va cunoaste mai multe promovari in ierarhia manastirii, ajungand preot. A primit numele de Nicolae. Pe tot parcursul vietii nu a consumat niciodata carne. In 1957, a cerut aprobare sa-si vada familia din Moldova, de care se izolase in urma cu multi ani. La intoarcerea din micul sejur, a gasit un tablou dezolant ce il facea sa nu-si creada ochilor. Securitatea de la Craiova, Targu-Jiu si Novaci ii batea zi si noapte pe staretul Veniamin Nicolae si pe ajutorul sau, Titu Modovan, pentru a spune de ce l-au gazduit pe colonelul Iulian Popovici. Ofiterul, fost comandant de jandarmi in Transnistria, pe timpul razboiului, a fost acuzat de asasinarea multor evrei. Condamnat la moarte in contumacie, se sustragea arestarii, ascunzandu-se in paduri, munti si manastiri. Anchetele dure cautau sa clarifice unde a ascuns fugarul armamentul si aurul.

Desi sfatuit de sateni sa nu se duca la manastire, unde era o situatie apocaliptica, preotul Emilian Gatu s-a prezentat, cu mult curaj, in fata ofiterilor anchetatori. Nu avea nimic de ascuns. Imediat a intrat si el in infernul torturilor. Mai intai, a ajuns pe mainile colonelului Toma Popescu, apoi a cunoscut cruzimea metodelor folosite de ofiterii Sechei si Botea, care il bateau pana ce lesina. Incercau sa afle cine sunt ceilalti conspiratori. Intr-o pauza de tortura, parintele Gatu l-a rugat pe soldatul care il pazea in chilie, sa-l lase sa ingenuncheze, sa se roage, chiar daca avea catusele la maini. Venind prin surprindere, locotenentul Sechei a vazut scena, drept pentru care soldatul a primit 15 zile de arest sever.

Intr-o zi, cu vestmintele pline de sange, cu degetele stivite la balamaua usii, parintele s-a rugat sa-i fie iertate pacatele locotenentului Sechei, care intrase in Altar si desfacuse toate sertarele cu o ranga, spurcand biserica. Mai tarziu, ea va fi din nou sfintita de Mitropolitul Olteniei, Firmilian. La finalul anchetei, Tribunalul Militar Craiova a judecat un grup de 33 de persoane, din care faceau parte stareta Tatiana Radulet, de la manastirea Tismana, staretul Veniamin Nicolae, de la Polovragi, colonelul Iulian Popovici si altii, considerati complici. Procesul avea menirea sa justifice decretul de alungare din manastiri a multor calugari si desfiintarea acestor lacasuri, care, in gandirea liderilor co­munisti, reprezentau ascunzatori pentru legionari, criminali de razboi si opozanti ai regimului comunist. Este demn de remarcat faptul ca acel decret nu a fost niciodata publicat in Buletinul Oficial. Autorul textului a fost ministrul de Interne Alexandru Draghici. Continutul acestui document il voi prezenta intr-un alt episod.

Pe de alta parte, s-a urmarit compromiterea morala a celor ce se rugau in lacasurile de cult, acuzandu-i pe nedrept de furt, imoralitate, inselaciune si alte fapte ce il faceau pe acuzat sa devina indezirabil, demn de tot dispretul, necesitand respingerea purtatorilor de sutana si stihar. Parintele Emilian Gatu, staretul Veniamin Nicolae si ajutorul sau, Titu Moldovan, au fost condamnati la munca silnica pe viata si trimisi in lagarele din Balta Brailei, inclusiv la Salcia. Din toamna anului 1961, preotul Emilian Gatu a decedat, din cauza muncii istovitoare, a foametei, a batailor interminabile si a degeraturilor, care au declansat multe boli. A fost aruncat intr-o groapa comuna, fara preot, lumanare si cruce.

Tot in lagarele din Balta Brailei si-au lasat oasele preotii Ion Colita, Ion Mace­doneanu, Ioan Raducu si multi altii, care vor fi amintiti pe parcurs.

Un moment trist al istoriei recente s-a petrecut dupa ce a izbucnit revolutia anticomunista de la Budapesta, la sfarsitul lui octombrie 1956. Mediile studentesti din Romania au organizat manifestatii de solidaritate cu studentimea si intelectualitatea maghiara. Strigatul de ajutor al revolutionarilor nu a fost auzit de marile democratii, care au acceptat ca tancurile sovietice sa-i bage sub senile pe cei care adusesera Europei o adiere firava de demnitate autentica.

Dupa ce, la 4 noiembrie 1956, Armata Rosie a restabilit dictatura pe strazile capitalei ungare, in marile orase din Romania au inceput arestari masive. Miscarile de protest de la Bucuresti, Cluj, Iasi si Timisoara (vezi episodul 13), au fost pedepsite cu ani grei de detentie si exmatriculari din facultati, cei in cauza avand viitorul compromis. Batranul student Gheorghe Gheorghiu-Dej nu i-a inteles. Tocmai el, care doar cu un an in urma primise diploma de inginer, la varsta de 54 de ani.

De la Facultatea de Mecanica din Timisoara au luat drumul lagarelor de munca 27 de studenti, majoritatea fiind in anul V. Au luat condamnari de cate 8 ani fiecare. De la Facultatea de Medicina au fost arestati trei studenti in anul IV. In acelasi lot au fost si trei studente in anul IV la Facultatea de Chimie. Cadrele universitare au fost date afara pentru felul defectuos in care au aplicat spiritul cerut de doctrina comunista in educatia tineretului. Ministrul Invatamantului, Ilie Murgulescu, a fost schimbat din functie.

In septembrie 1958 a avut loc un alt mare miting anticomunist in Piata Universitatii din Bucuresti, la kilometrul 0, considerat, inca de atunci, zona libera de comunism. Acelasi loc special unde au suferit studentii generatiilor 1945, 1948, 1989 si 1990. De la Facultatea de Medicina au fost arestati 8 studenti din anul VI, aflati in prag de absolvire. Intregului lot i s-a dat numele de Gordan, dupa numele liderului. Informatorul care i-a dat pe mana Securitatii era Vasile Nicolae, tot student medicinist, in dosar avand numele conspirativ Titu Vasiliu.

Un alt grup a fost arestat din randul studentilor de la Facultatea de Filozofie.

S-a considerat ca reprezentau un real pericol social. Din cercetari s-a constatat ca parintii lor erau fosti detinuti politici, simpatizanti ai miscarilor de rezistenta anticomunista din munti sau facusera afirmatii calomnioase la adresa URSS si a noilor autoritati. Anchetatorii au stabilit ca toate aceste precizari au fost omise intentionat din declaratia-tip de patru pagini pe care o completa, la inscriere, fiecare candidat la admiterea in facultate. De la Jilava, loturile studentesti au fost duse cu dubele pana la Galati si, de acolo, cu bacul pana la Balta Brailei, care avea o suprafata de 60 de mii de hectare. In acel perimetru se gasea lagarul de exterminare de la Salcia, inconjurat cu trei randuri de garduri din sarma ghimpata, printre care patrulele se aflau permanent in pozitie de tragere.

In acea mlastina teribila, intimidarea, masacrarea si dispretul fata de om se intalneau la fiecare pas. Se aflau din belsug sub talpile temnicerilor, in fata carora condamnatii nu valorau nimic, desi majoritatea erau intelectuali de marca.

Pentru a fi desecata si cultivata cu cereale, aceasta insula din mijlocul Dunarii urma sa fie inaltata pe margini cu diguri in lungime de peste 150 de kilometri, cu o inaltime de 15 metri si o latime la varf de 20 de metri. Trebuiau carati cu targa sau cu roaba peste 50 de miloane metri cubi de pamant, prin munca exclusiva a detinutilor politici.

In primavara anului 1955 apele Dunarii au crescut, ca de obicei, spargand digul, iar bresa se marea din minut in minut. Sub amenintarea pistoalelor automate, detinutii au incercat inutil sa opreasca suvoaiele navalnice. Au astupat zadarnic deschizatura cu un gard protector din blocuri de beton, grinzi si copaci, sperand ca au invins natura. Urmarea se stie. Sub sutele de tone de mal au fost ingropati de vii 63 de oameni, ramasi pentru totdeauna sub dig, la 10-15 metri sub pamant. Procesul care a urmat a fost un simulacru, respectand firescul acelor ani. 31 de ofiteri si 14 brigadieri au fost judecati cu blandete pentru neglijenta in serviciu. In nici un caz pentru crima.

Pana la finalizarea lucrarilor, ruperea digului s-a repetat si in viitorii ani, deoarece tehnologia era precara. Dupa ce au aparut giganticele utilaje destinate lucrarilor de profil, acele dezastre s-au rarit, au fost stopate, desi exceptii au aparut pe parcurs, din cauza intretinerii defectuoase a taluzului de pamant, in care rozatoarele isi faceau galerii.

Tot in acea zona, pe langa Salcia, se mai aflau lagare de munca la Gradina, Stoenesti, Stramba, Saivane, Piatra, Bandoiu, Ostrov si Marasu. Acolo au muncit, au sperat si au murit intelectuali de elita, de profesii diferite, studenti, profesori, medici, preoti, avocati, ofiteri si multi altii. Printre ei s-au numarat preotii Cornel Tomescu, Dumitru Iliescu si Emilian Gatu, care vor fi prezentati detaliat in episodul urmator. Norma la diguri a fiecarui detinut era de cel putin trei metri cubi de pamant pe zi, timp de 12 ore. Daca nu se indeplinea, vinovatul era batut, bagat la carcera, i se anula portia de terci, care si asa era redusa. Epidemiile n-au intarziat sa apara - dizenterie, febra tifoida, leptospiroza, hepatita epidemica, orbire si infirmitati. Malaiul, arpacasul, varza si gogonelele din zeama de pe fundul castronului erau deja alterate, iar usoarele urme de oase se aflau in stare avansata de putrefactie.

Cunoscutul jurnalist Max Banus, care se afla atunci printre detinutii politici, a consemnat, dupa eliberare, o scena petrecuta in fata sa. Unul dintre condamnati avea diabet. Ironizat de ofiteri ca este plin de dulceata, a fost lasat sa moara, fara medicamente, lucrand la dig pentru indeplinirea normei. Cadavrul a fost pus pe un carucior, urmand sa fie aruncat intr-o groapa din exteriorul lagarului. La poarta, plutonierul de serviciu a infipt baioneta carabinei in stoma­cul mortului. De fiecare data cand facea aceasta verificare macabra, se justifica fata de cei din jur: Ce vrei, ba. Trebuie sa controlam. Nimeni nu are voie sa plece viu pe poarta asta.

In ampla sa lucrare memorialistica, publicata in cinci volume, cu titlul Inchisoarea noastra cea de toate zilele, Ioan Ioanid face o descriere amanuntita a acelui colt de iad, cu multa munca si umilinte de neimaginat. Mancarea era putina, dar decesele din belsug.

Intr-o zi a fost luat de catre un ofiter sa-i faca o serie de reparatii si curatenie acasa. Detinutul Ioanid a ramas consternat de mizeria in care putea sa stea un exponent al terorii, a carui sotie se complacea in acel peisaj, cu o crusta pe dusumea. In conditiile in care fiecare temnicer beneficia de o locuinta de serviciu, o casa tip, noua si moderna pentru acele locuri izolate, in cazul de fata cada de baie reprezenta loc de depozitare. Erau stivuite de-a valma borcane goale si pline, incaltaminte uzata, unelte de gradinarit si tot felul de lucruri ce ar fi trebuit sa stea in alta parte, lasand baia functionabila.

Detinutii de constiinta nu i-au putut uita pe ofiterii-temniceri care se remarcau prin cruzimea lor - Malangeanu, Manciulea, Pavel, Tugui, Fecioru, Milcu si Grecu. Unul dintre supravietuitori, Constantin Pavlovici, a precizat in cartea sa Tortura pe intelesul tuturor ca, in lagarul de la Salcia, in ultimele doua luni ale anului 1959 au decedat 120 de nefericiti. Rezulta ca au murit in medie cate doi in fiecare zi, dintr-un efectiv total de doua mii de suflete haituite.

Un tortionar reprezentativ a fost Frant Tandara. Ca el au fost multi, plasati in locurile unde urmau sa-i aduca la tacere pe cei vizati. Frant recunoaste ca s-a indragostit de comunism inca din tinerete. Din acel moment, parintele sau a fost Partidul Comunist, care l-a educat pentru viitor, motiv pentru care si-a omorat adevaratul tata, care era anticomunist. Acel paricid a fost salutat si dat ca exemplu pozitiv in toate structurile represive.

Ajuns detinut de drept comun, el a primit sarcina de a tortura detinutii politici din coloniile de munca, pe unde a fost transferat. Acum, intr-un tarziu, sub povara multor ani si sub greutatea victimelor sale, a recunoscut ca devenise dependent de propria activitate malefica. Ceea ce facea zilnic ii dadea o mare satisfactie, plutea pe aripa unei infatuari continue, cu gandul ca avea puteri depline. Dorea sa fie reabilitat cat mai repede si sa redevina membru de partid.

Dupa patru ani, a fost pus in libertate. A parcurs o lunga perioada cu privirea in jos, dispretuit de cei care il cunosteau, vecini si colegi de serviciu. La varsta senectutii vrea sa fie judecat pentru tot ce a facut. Doreste sa apara in instanta ca martor principal, intr-un proces al comunismului. Are nevoie de un tribunal moral, deoarece la tribunalele existente nu vrea sa-l judece nimeni. Afirma ca nu numai victimele trebuie sa marturiseasca, ci si calaii. Vrea sa deconspire tot sistemul represiv, mai ales prima etapa a totalitarismului. El este un sclav al remuscarilor tardive, care au umplut cerul de sfinti.

Pe de alta parte, dupa 1989, Eusebiu Munteanu, Dinu Pillat, Teodor Enescu si alti detinuti politici care au supravietuit acelui lagar tenebros de la Salcia se aduna in fiecare an in Piata Universitatii din Bucuresti, la acele revederi emotionante venind si cei care s-au stabilit in strainatate. Isi dau intalnire cu tineretea lor. Incearca sa-si aduca aminte de clipele infernale prin care au trecut, recitand versuri care amintesc de drama acelor ani, petrecuti sub amenintarea armelor tortionarilor. Au ramas prieteni pe toata viata. Cei morti le lipsesc, le este dor de ei.

Desi a trecut mult timp, aud si acum racnetele gardienilor care ii fortau seara, la sfarsitul acelor interminabile zile de munca istovitoare, sa mearga incolonati, in randuri de cate cinci. Multi nu mai aveau vlaga, tarandu-si picioarele sau cazand in noroiul clisos al drumului ce ducea la baraci. Sub ploaia loviturilor administrate de satrapi, stafiile erau obligate sa cante imnul URSS sau Internationala. Acele momente au fost descrise in Convoiul Detinutilor, un poem al suferintei, din care am extras un fragment : Cei care au trecut pe aici duc in vis si pe sub pleoape / Vorba aspra ca de bici, ia pe cinci si tine aproape,/ Ia pe cinci sa nu fim trei in acelasi rand, nici sase/ Pasii ca de piatra grei ard si cauta matase,/ Tine aproape, sirul lung se desira fara vrere,/ Muschii nu ne mai ajung, n-are sufletul putere, / Boli cu radacini adanci se proptesc in baionete,/ Unii ne taram pe branci, altii ardem ca de sete,/ Numai foamea ce-o simtim calca-n pas cu noi alaturi,/ Din clipita cand iesim, pana cand intram sub paturi,/ Si marsaluim mereu peste dealuri si hartoape,/ Sub indemnul scurt si greu, ia pe cinci si tine aproape.

Multi dintre acesti martiri au fost arestati si condamnati pentru numele lor, altii pentru renume. Mai exista o categorie de nefericiti, care nu s-au demascat la timp sau au omis sa-i denunte pe altii.

Aceste randuri au menirea sa repuna in drepturile lor firesti trei medici care au fost suprimati si trecuti in uitare de o istorie contaminata de virusul bolsevic agresiv. Trei intelectuali care trebuie sa faca parte din iconostasul elitelor medicinei romanesti. Incerc o reabilitare a unor eroi adevarati, impinsi, candva, spre un nedrept anonimat, prin grija diabolica a fortelor instituite cu puteri depline.

Vasile Voiculescu s-a nascut la 12 octombrie 1884, in localitatea Plescoi, din judetul Buzau. Dupa absolvirea cursurilor liceale la Buzau si Bucuresti, s-a inscris la Facultatea de Litere si Filosofie, pe care a abandonat-o dupa un an, in favoarea medicinei. In anul 1909 devine medic chirurg, internist si epidemiolog. Inca din gimnaziu este atras de literatura. Incepe sa vorbeasca fluent limba franceza si studiaza temeinic filosofia, din mai multe directii: naturalism, pozitivism, evolutionism si iluminism.

La 21 februarie 1910 s-a casatorit cu Maria Mitescu,o colega de facultate, care i-a daruit cinci copii. La izbucnirea primei conflagratii mondiale, a fost mobilizat si numit sef al Spitalului Mobil numarul 6, cu care s-a retras in nordul Moldovei. Acordand ingrijire soldatilor raniti si bolnavi de tifos, icter si febra tifoida, in mod firesc, s-a imbolnavit si el. Printr-o minune nu a fost rapus de acele boli. Pentru curajul sau de-a lungul razboiului, Vasile Voiculescu a fost decorat cu Steaua Romaniei si Crucea Meritul Sanitar. In perioada dintre razboaie a practicat medicina din pasiune, depunand eforturi mari, deoarece nu existau medicamente performante.

La sfarsitul anului 1922 a ajuns profesor de Igiena la Institutul Pompilian din Bucuresti si sef al Circumscriptiei medicale numarul 12. Le zambea permanent bolnavilor, constient ca surasul asociat cu medicamentele prescrise le alina suferintele. Pe plan literar, Vasile Voiculescu debuteaza in anul 1912, in revista Convorbiri Literare, cu poezia Dorul. Patru ani mai tarziu pu-blica, la Editura Poporul, primul volum de poezii, dupa care scrie in continuare, devenind membru al Societatii Scriitorilor Romani.

Ataca si genul dramatic, scriind piesa Maiastra fara inima, pusa in scena la inceputul anului 1927, la doua teatre bucurestene. Colaboreaza cu revista Gandirea, careia ii dedica un numar omagial in 1943. Intre 1934 si 1946, are o activitate efervescenta la Radio Romania, in calitate de director de programe culturale. Vasile Voiculescu a scris si poeme cu tenta religioasa, adunate in mai multe volume: Poeme cu ingeri - 1927, Destin - 1933, Urcus -1937, Intrezariri - 1939.

La 22 noiembrie 1946, i-a murit sotia de congestie cerebrala. Tristul eveniment l-a determinat sa renunte la multe. Nu si-a mai facut focul in soba, nu a mai mancat carne si nu a mai scris nimic. Se plimba prin parcurile bucurestene, cu privirea pierduta. Pentru a atenua marea pierdere, incepe sa frecventeze cercul literar si religios Rugul Aprins, de la Manastirea Antim, pana in 1948, cand autoritatile comuniste au dispus desfiintarea acelui cenaclu de o inalta tinuta.

Pentru faptul ca a fost prezent la acele intalniri, Securitatea l-a arestat in noaptea de 4/5 august 1958, pentru infractiunea de uneltire contra ordinei sociale, pedepsita de articolul 209-Cod Penal. In timpul anchetelor dure, a fost acuzat de activitate fascista, pentru faptul ca a publicat in revista Gandirea, condusa de Nichifor Crainic. Totodata a fost invinuit ca a scris poezii pe teme mistice, care aveau un caracter dusmanos fata de regimul democrat popular.

La 8 noiembrie 1958, Tribunalul Militar II Bucuresti, prin Sentinta 125, il condamna pe Vasile Voiculescu la cinci ani de temnita grea si confiscarea averii. Aruncat intre zidurile umede ale inchisorilor Jilava si Aiud, a contractat un TBC la coloana, ajungand anchilozat. Avand o criza acuta de tuberculoza, a batut la usa dupa ajutor. Gardianul de serviciu a deschis vizeta si l-a intrebat: “Tu esti ala, misticul? Sa te vindece Dumnezeu!” Dupa care a inchis vizeta la loc.

La 2 mai 1962 a fost eliberat, dar nu mai putea merge. Datorita bolilor acumulate in timp, pe fondul batailor si infometarii, in noaptea de 25/26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu a decedat, avand o greutate de 40 de kg.

Un alt medic masacrat in infernul concentrationar a fost Alexandru Birescu, care s-a nascut la 20 decembrie 1892, in orasul Lugoj, actualmente in judetul Timis. Parintii sai, Coriolan si Ofelia, adepti ai moralei crestine, l-au educat in spiritul respectului pentru adevar si dreptate, cu credinta in Dumnezeu. Tatal sau era preot, avand o stare materiala buna. Dupa ce a absolvit cursurile liceeale in orasul natal, Alexandru Birescu a urmat cursurile Facultatilor de Medicina, din Budapesta si Viena, intre 1910 si 1914.

Serviciul militar l-a indeplinit la Regimentul 94 Infanterie Lugoj, obtinand gradul de capitan in rezerva. Fiind mobilizat, a participat in prima conflagratie mondiala, in cadrul unui spital mobil de campanie, apartinand Armatei Imperiale. Dupa razboi, revine la Lugoj, unde deschide un cabinet particular. Majoritatea lugojenilor erau marcati de emotia alipirii Banatului si Transilvaniei la Patria Mama-Romania. In urma casatoriei cu Eugenia, dobandeste o situatie materiala remarcabila, doua case in Lugoj, trei hectare de teren arabil si 80 de hectare de padure.

In calitate de primar al orasului, a fost decorat in anul 1934 cu Ordinul Coroana Romaniei, pentru tot ce a facut pentru urbe si locuitorii sai. A sprijinit biserica si a cautat sa dezvolte invatamantul. Considera ca acestea sunt investitii deosebit de importante pentru viitor, ridicand prestigiul localitatii.

Dupa instaurarea comunismului, in 1945, a fost declarat mosier si toate bunurile au intrat in proprietatea statului. Cele doua case au fost nationalizate si suprafetele agricole expropriate. Cu toate ca ocupatia militara sovietica se simtea prezenta peste tot, pe strazi, in scoli si in sufletele populatiei, in toamna anului 1946, medicul Birescu sustine doctrina liberala. Considera ca sistemul comunist este o gluma trecatoare. Multi lugojeni care luptasera pe frontul de rasarit, s-au convins, la fata locului, de foametea generata de colhozurile si sovhozurile sovietice, ale caror metode falimentare urmau sa fie aplicate si in Romania. Pe de alta parte, posturile de radio occidentale dadeau asigurari ca nu este departe ziua cand armatele tarilor civilizate vor veni sa-i determine pe rusi sa se retraga in tara lor, impreuna cu cozile lor de topor. Termenul de doua luni se amana la infinit.

La 15 aprilie 1952, a fost arestat de Securitate, sub pretextul ca facea patre dintr-o organizatie conspirativa, care pregatea inlaturarea regimului comunist din Romania. Dupa interminabile anchete, de o duritate aparte, este transferat de la Secu­ritatea din Lugoj, la Timisoara. Incarcerat la penitenciarul din localitate, in ianuarie 1953, sub ploaia de lovituri, a negat ca a facut parte din organizatia incriminata. A recunoscut ca i s-a propus incadrarea, dar a refuzat, fiind in varsta. In aceste conditii, anchetatorii l-au acuzat de omisiune de denunt, prin care a contribuit la uneltire contra ordinei sociale. Pe de alta parte, a mai fost invinuit ca simpatizant al miscarii liberale, contrarevolutionare.

In timpul acelor anchete cumplite, a pierdut mult sange, s-a imbolnavit de plamani si de inima. La 17 februarie 1953, medicul Alexandru Birescu a decedat, fiind aruncat intr-o groapa comuna A fost omorat un mare patriot care, prin conduita sa morala, a refuzat sa fie delator, a evitat ca masurile represive sa se extinda asupra altor oameni nevinovati. Si-a protejat semenii, fara sa dezvaluie alte nume, pe fondul unor cumplite schingiuiri.

Din panoplia medicilor ucisi de noile autoritati comuniste face parte si Gheorghe Carausu, nascut la 15 ianuarie 1899, in comuna Calinesti, din judetul Botosani.

In anul 1921, dupa ce a absolvit Liceul Augustin Treboniu Laurian, din Botosani, Gheorghe Carausu a fost admis la Institutul Medico-Militar din Bucuresti, obtinand licenta in 1928. Un an mai tarziu, a sustinut teza de Doctorat in Medicina si Chirurgie. Din aprilie 1929 pana in septembrie 1930, a fost medicul Regimentului 7 Calarasi din Botosani. Mai tarziu, a urmat specializarea la Spitalul Militar Central din Bucuresti si la Institutul de Bacteriologie. In final, a fost repartizat medic la Spitalul Militar Craiova, unde a activat pana in primavara anului 1848.

In perioada iunie 1941 - iulie 1944, a participat in campania din rasarit ca medic militar cu grad de maior in cadrul Spitalului Mobil de Campanie numarul 1. Contributia sa pe front a fost recunoscuta prin conferirea Ordinului Coroana Romaniei si a medaliei Meritul Sanitar. In 1948 a demisionat, avand gradul lt.colonel, profund afectat de moartea sotiei si a fiului sau, Liviu, dar si din cauza faptului ca urma sa fie deblocat, ca toti ofiterii armatei burghezo-mosieresti, asa cum sunau sloganele vremii. Si-a deschis un cabinet medical pe strada Unirii, din Craiova, pentru a-si intretine familia. Ceilalti trei copii, Maria, Silviu si Gabriela si-au desavarsit pregatirea, urmand nobila meserie a tatalui lor, aceea de a vindeca oameni.

Consternat de abuzurile facute de noua oranduire comunista, sub protectia armatei sovietice, intra in miscarea de rezistenta din Oltenia, alaturi de generalul Ioan Carlaont, colonelul Stefan Halalau, colonelul Petre Grigorescu, maiorul Lucian Dimitriu, capitanul Iancu Robu si locotenentul Tiberius Tolescu. Este urmarit de noile organe de stat, fiind banuit de actiuni contra oranduirii sociale. Tot in acea perioada si-a cumparat o casa cu gradina mare, in satul Facai, de langa Craiova. Convins ca denumirea satului mai inseamna Facai, a mai cumparat un loc pentru scoala, deoarece copiii se duceau la distante mari, sa invete carte.

Nu s-a bucurat de finalizarea lucrarii, deoarece un grup de soldati sovietici, insotiti de o calauza locala, care il cunostea, l-au asasinat miseleste, langa Parcul Bibescu, in fata fiicei sale, eleva in clasa intai. Fiinta plapanda a fost marcata pentru toata viata de cele vazute in fatidica seara a zile de 28 august 1948, orele 21, in timp ce se intorceau de la gradina proprie. Cu o ura aparte, intai i s-a taiat jugulara cu o baioneta, apoi a fost impuscat, dupa ce cazuse intr-o balta de sange.

La mormantul din Cimitirul Ungureni, Sergiu Mandinescu, despre care voi vorbi in alt episod, i-a pus o placuta cu o poezie proprie: “Toti intreabam, de ce te-ai dus / Dar taina-i peste a noastra voie/ Se vede doar ca Cel de Sus / De-un inger a avut nevoie.” Nu s-au facut cercetarile de rigoare, asasinii in uniforma nu aveau cum sa se autoancheteze.

La scurt timp, au avut de suferit enorm toate rudele apropiate si prietenii. In prima faza, au fost arestati fiul, Silviu si nepotul, Mircea, care au fost inclusi in grupul celorlalti protestatari anticomunisti. Dintre acestia, faceau parte Sergiu Mandinescu, staretul Gherasim Iscu, la care s-au adaugat toti ofiterii mentionati anterior. Desi condamnarile au fost diferite, decesele au survenit in lant, cadavrele fiind aruncate in gropi comune.

Consultand documentele recente, constatam ca, in Zarca Aiudului, au murit multe personalitati care au fa­cut parte din lotul “Marii Finante”: Ion Bujoiu, George Bon­tila, Alexandru Gheorghiu, George Manu, precum si multi ierarhi. Anterior arestarii, Ion Bujoiu, Alexandru Pop si Mircea Vulcanescu au fost incurajati sa treaca la actiuni contra noilor autoritati comuniste de catre gene-ralul american Skeiler, seful Misiunii Militare americane de la Bucuresti. Acesta a afirmat raspicat: Incepeti actiu­nea, iar noi va vom finanta, pe de o parte si va vom dota, pe de alta parte. Promisiunea nu a fost onorata. Din contra, au urmat arestarile in lant.

Ion Bujoiu a fost profesor universitar si director al tuturor minelor din Valea Jiului. Alexandru Pop a fost directorul general al Uzinelor Resita. Nicolae Margi­neanu, profesor de psihologie, Gheorghe Bontila, profesor de sociologie, George Manu, doctor in fizica ato­mica, cu studii la Paris, si multi altii.

Inchisoarea Aiud era cea mai mare din tara, fiind compusa din doua cladiri. Celularul mare avea trei etaje si 312 celule. Celularul vechi, renumita Zarca, avea 62 de celule. La parter si la fiecare etaj se afla cate o incapere de pedeapsa. Intre anii 1948 si 1956, in temnita de trista amintire au fost chinuiti peste 3000 de detinuti politici, in marea lor majoritate intelectuali de marca. Aici au fost adusi generali ai armatei regale, ministri, profesori si avocati. Avand varste inaintate, nici unul nu a rezistat mai mult de trei ani. Printre cei batuti, infome­tati, umiliti si asasinati au fost multi preoti.

In acest episod voi detalia viata si moartea unor ierarhi, care au murit fara a mai gasi timpul necesar pentru rugaciune. Unul dintre acestia a fost Liviu Muntea­nu, nascut la 16 mai 1898, in localitatea Cristian, din ju­de­tul Brasov. A urmat cursurile Liceului Andrei Saguna din localitate si Institutul Teologic din Sibiu. Si-a dat, apoi, doctoratul in teologie, la facultatea de profil din Cernauti. Casatorit cu Silvia Popa, au avut trei copii, Didina, Sergiu si Lia.

Cea mai mare parte a activitatii sale si-a petrecut-o la Academia Teologica din Cluj, ca titular al cursului “Noul Testament” si rector al acelui institut de invata­mant superior. In perioada 1934 - 1944, Liviu Munteanu a fost secretarul revistei Viata Ilustrata, unde a publicat nume­roase articole culturale si religioase, fiind acuzat, mai tarziu, in temeiul lor, de nationalism si antisemitism.

Dupa 1948 intra in Frontul Plugarilor, pentru o scurta perioada de timp; a plecat apoi in lumea larga, dezgustat fiind de ce se petrecea in interiorul politicii ro­ma­nesti. A inceput sa critice fara menajamente noul regim bazat pe ateism, devenind astfel persoana indezirabila si fiind urmarit pas cu pas. Desfiintarea institutiilor de inva­ta­mant teologic l-a convins pe ierarh ca incepea o perioada grea pentru Biserica.

Reforma baneasca din 1952 a adus grave prejudicii religiei crestine si institutiilor sale. Prin discursul sau inflacarat, tinut in fata studentilor, rectorul Munteanu i-a convins pe studenti sa faca o colecta pentru salvarea Institutului Teologic din Cluj. Nu a mai fost nevoie, deoarece acel lacas spiritual a fost desfiintat si rectorul arestat la 24 iunie 1952. Eliberat pentru o scurta pe­ri­oada, va fi din nou arestat, la 22 noiembrie 1958. Batut si umilit in timpul lungilor anchete, pentru vinovatii mi­nore, la 6 mai 1959, Tribunalul Militar din Cluj l-a condamnat la 17 ani temnita grea. Batut si infometat fara incetare, moare la 8 martie 196, in inchisoarea Aiud. Din documente rezulta ca decesul s-a datorat unei apendicite cu complicatii. A fost bagat intr-un sac si aruncat intr-o groapa, nestiuta pana in prezent.

Tot la Aiud a murit preotul Ilie Imbrescu, nascut la 26 aprilie 1909, in localitatea Dalboset, din judetul Caras. Dupa absolvirea liceului din Caransebes, la 15 octombrie 1926, s-a inscris la Facultatea de Teologie din Cernauti. Prin obtinerea licentei, ajunge profesor la Aca­demia Teologica din Caransebes. La finalul stagiului de un an, ajunge in Bucuresti, unde se inscrie la doctorat. In capitala, sustine mai multe conferinte si are o serie de initiative. Publica in Cuvantul studentesc, unde face comentarii de inalt nivel.

La 7 ianuarie 1934 se casatoreste cu Elena Avram, dupa care se stabileste in localitatile Caliacra si Balcic, din judetul Cadrilater.

In septembrie 1940, preotul Imbrescu s-a refugiat la Bucuresti, dupa cedarea provinciei. Prin venirea la putere a Miscarii Legionare, a aderat la doctrina timpului, la fel ca majoritatea intelectualilor, fiind numit in­spector ge-neral la Subsecretariatul Cultelor, unde a ini­tiat un amplu program de reforme in Biserica. Publica la diferite ziare si tipareste o carte, datorita careia va avea mari necazuri: Apostrofa unui teolog. Biserica si Miscarea Legionara.

Dupa venirea comunistilor la putere este din nou arestat si inchis in lagarul de la Slobozia, intre iulie 1945 si august 1946. Un an si ceva mai tarziu, in ianuarie 1948, adera la miscarea de rezistenta anticomunista “Salvarea neamului”. Dupa numai doua luni, toti componentii gru­pului au fost arestati, fara sa aiba la activ vreo actiune. La 1 iu­nie 1948, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 15 ani de munca silnica, pentru crima de or­ganizare si participare la forma­tiuni politice de tip fascist. Purtat prin pe-nitenciarul Jilava, ajunge, in final, la Aiud, unde este batut crunt si infometat pe masura. La 19 noiembrie 1949, a urcat la cer. Dintr-un om corpolent ramasese doar scheletul imbracat in piele, aruncat intr-o groapa fara cruce.

Malaxorul temnitei Aiud a mai inghitit o viata. Este vorba de preotul Petre Rosu, nascut la 11 iunie 1907, in localitatea Sebes, judetul Alba. Dupa absol­vi­rea liceului, a urmat cursurile Academiei Teologice din Sibiu. In 1931, s-a casatorit cu Maria Florescu cu care a avut doi copii.

Dupa ce a activat la diferite parohii, a plecat pe front, ca preot militar cu grad de capitan, in cadrul Batalionului 24, din Divizia 1 Vanatori de Munte. In 1942, s-a intors in tara, ranit. Dupa insanatosire, a fost trimis pe Frontul de Vest, in efectivele Regimentului 10, Calarasi. Revenit in tara, a lucrat ca topometrist. La 3 noiembrie 1958, a fost arestat pentru crima de uneltire contra ordinei sociale si afirmatii dusmanoase la adresa noilor autoritati. La 27 decembrie 1958, Tri­bu­nalul Militar Brasov l-a condamnat la 9 ani de inchi­soare. Dupa ce a trecut prin temnitele si lagarele de exterminare Jilava, Gherla, Salcia si Periprava, a ajuns, in final, la Aiud.

In noaptea de 9 iunie 1964, ora 22:50, a avut loc decesul unui om care peste doua luni ar fi putut pleca acasa, datorita amnistiei generale care s-a decretat. In memoria acestor martiri si eroi, poetul craiovean Ioan Moise a scris cateva strofe memorabile: “Mi-e dor de cei ce nu mai sunt / De toti care au murit de mult/ De buni, strabuni, de tati si frati / Martiri curati, exterminati de scelerati./ Dureri sunt ingropate fara crucea sfanta / Iubiri ardente si neterminate inca / Sau uri mai tari ca bulgarul de stanca / Sunt toate puse azi sub trista cripta.”

Acest serial de anvergura se va intrerupe pentru o scurta perioada de timp. Va fi reluat dupa ce, in viitoa­rele doua numere, vor aparea cateva comemorari. In primul se va arunca o privire retrospectiva asupra evenimentelor neelu­­cidate din decembrie 1989, in care nu se stie de ce a murit mult tineret si datorita cui. In numarul din ia-nuarie 2009 vor fi comemorate cateva personali­tati nascute in luna respectiva, precum Mihai Eminescu, Iuliu Maniu, Ion Minulescu, Martha Bibescu si Grigore Moisil. Pe langa acesti titani ai culturii romanesti, va fi Sarbatorita si Unirea Principatelor Romane. Un eveniment major care a avut loc la 24 ianuarie 1856, unire dorita de unii si sabotata de altii, conform unor retete stiute, folosite in multe cumpene ale istoriei.

Pentru realizarea serialului “Martiri in infernul concentrationar”, multumesc tuturor celor care mi-au facilitat accesul la arhive, direct sau indirect, cat si la alte surse de documentare. Prin cercetari de biblioteca si arhiva, am incercat sa gasesc cheile pentru a deschide tainele trecutului, ascuns de potentatii vremii. Un altfel de holocaust, ce s-a abatut asupra intelectualitatii romane, o crima continua, despre care se stie tot mai putin. Pe langa faptul ca pedepsa cu moartea devenise ceva firesc, pedeapsa cu viata plina de griji era ceva nou intr-o perioada cand delatiunea era mai eficienta decat un pluton de executie. Per total, crimele comunismului pla-netar depasesc pe cele ale nazismului zonal, din mai multe puncte de vedere: numeric, al extensiei perioadei de timp in care s-au manifestat si al diversitatii atrocitatilor folosite.

In acest sens, amintesc izvoarele de investigare: Consiliul National al Studierii Arhivelor Securitatii, Institutul Roman de Istorie Recenta, Institutul de Cercetari Politice, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Comisia Romana de Istorie Militara, Arhiva Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, Arhiva Mitropoliei Olteniei, Arhiva Mitropoliei Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, Arhiva Tribunalului Militar Teritorial Iasi, Arhiva Ministerului Justitiei, Enciclopedia Libera Wikipedia si altele.

Pe parcursul acestui periplu de durata, nu am uitat sa astern pe hartie cutremuratoarele marturisiri ale familiilor celor care au murit asasinati pe altarul credin­tei. Respectand deontologia, voi scoate in evidenta nu­mele autorilor si titlurile cartilor din care m-am documentat, o ampla bibliografie fara de care nu se putea ple­ca la acest drum lung, in care am cautat sa ridic perso-nalitatile uitate pe iconostasul pe care il merita din plin.

Ruxandra Cesereanu – Gulagul in constiinta romaneasca (Editura Polirom, Iasi, 2005), Panopticum, tortura politica in secolul 20 (Editura Institutului European, Iasi, 2001), Ima­gi­narul violent al romanilor (Editura Humanitas, Bucuresti, 2003) / Lucia Hossu Longin – Memorialul Durerii, Editura Humanitas, Bucuresti, 2007 / Dan Zamfirescu – Razboiul impotriva poporului roman, Editura Roza Vanturilor, Bucuresti 1993 / Marius Oprea – Mijloace de tortura (Revista Memoria numarul 38, Securitatea in 1989 – Lista 8 si 9, Institutul de Istorie Recenta, 2005) / Doina Jela – Lexi­conul negru, unelte ale represiunii comuniste, Editura Humanitas, Bucuresti, 2001 / Mihai Decebal Tudorica – Batranete fara tinerete, Editura Sitech, Craiova, 2001 / Cristina Anisescu, coordonator – (Arhivele Securitatii, Editura Pro Historia, Bucuresti, 2002, Arhivele Securi­tatii – 2, Editura Nemira, Bucuresti, 2004) / Banu Radu­lescu – (Dosarele Pitesti si geografia detentiei, Editura Memoria, Bucuresti, 2001) / Mihaela Sitariu – Oaza de libertate, Timisoara 1956, Editura Polirom, Iasi, 2001 / George Manu – In spatele Cortinei de Fier, Editura Kullusys, Bucuresti, 2004 / Vasile Gavrilescu – Istorie personala, Editura Ex Ponta, Constanta, 2001 / Mai multi autori – Totalitarism si rezistenta, teroare si represiune, Editura Fundatiei Konrad Adenauer, Bucuresti, 2001 / Petre Tutea – 322 de vorbe memorabile, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005 / Ana Maria Radulescu – Clerici Ortodocsi in inchisorile comuniste, Editura Aius Print Ed, Craiova, 2006 / Mai multi autori – Miscarea Anticomunista de Rezistenta Armata, Editura Kullusys, Bucuresti, 2003 / Mai multi autori – Martiri pentru Hristos, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Biserici Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2007.

Toti acesti condeieri trebuie apreciati, pentru rabdarea de a rasfoi rafturi intregi de arhive, interzise pe parcursul multor decenii. Pentru efortul lor, merita intreaga noastra recunostinta.

In acest episod vom scoate in relief cativa opozanti de diferite profesii, oameni onesti, buni crestini, care si-au facut datoria fata de familie si socie­tate. Toti si-au gasit sfarsitul la inchi­soa­rea Jilava, loc de trista amintire, in pamantul careia zac, in anonimat, oasele multor nevinovati.

Traian Murariu s-a nascut la 7 apri­lie 1901, in comuna Padureni, din judetul Timis. Dupa terminarea studiilor, a ramas in localitatea natala, unde a muncit cu multa devotiune pentru familia sa. Dupa efectuarea stagiului militar, revine la Pa­dureni si suporta, cu greu, schimbarile dramatice de sub ocupatia sovietica si vio­lenta prin care se impu­nea regimul comunist, dupa acapararea puterii prin mijloace nelegitime.

In seara zilei de 12 decembrie 1950, a gazduit doi fugari care cereau adapost, Nicolae Mazilu si Ion Mogos. Erau doi fosti elevi ai Liceului Negru Voda din Fagaras, care erau urmariti de Secu­ri­ta­te, deoarece erau luptatori in miscarea de rezistenta anticomunista din Muntii Fa­garasului si doreau sa fuga din tara. In noaptea de 15/16 decembrie 1950 au fost descoperiti, prin tradare, si au fost impus­cati pe loc.

Pentru fapta de a gazdui doi opo­zanti haituiti de autoritatile comuniste, Traian Muraru a fost arestat de Secu­ri­tate si acuzat de complicitate la crima de unel­tire contra ordinei sociale. Tor­turat in anchete aproape un an de zile, la 4 de­cem­brie 1951, Tribunalul Miltar Bucuresti l-a condamnat la moarte cu o usurinta greu de conceput in mintea generatiilor care au urmat. A fost executat la Peni­tenciarul Jilava, in seara zilei de 27 septembrie 1952. A platit cu viata pentru gestul sau de bun crestin, de a gazdui in casa sa doi patri­o­ti prigoniti pentru dreptate.

Un alt roman torturat, care a murit la Jilava, a fost Constantin Oprisan, nas­cut la 16 martie 1921, in localitatea Oncesti, din judetul Bacau. Studiile li­ceale le-a facut la Bacau, dupa care a urmat Facul­tatea de Filosofie din Cluj. In perioada studentiei, a fost apreciat de profesorii Lucian Blaga si D.D. Rosca. Dupa un stagiu petrecut in Germania, unde a frecventat cursurile celebrului Heidegger, s-a intors in Ro­ma­nia in 1945, ajungand liderul Fratiilor de Cruce pe intreaga tara.

In urma ordinului cu numarul 48.000/30 decembrie 1948, dat de Minis­te­rul Afacerilor Interne, s-a trecut la intemnitarea tuturor legionarilor. Constan­tin Oprisan a fost arestat la 15 mai 1948 si condamnat, in regim de ur­genta, la 25 de ani de munca silnica. Incarcerat initial la Jilava, la 3 februarie 1949 este transfe-rat la Pitesti, pentru ce­lebra reeducare. Ajuns in acel abator uman, unde aveau loc cele mai cum­plite experiente si torturi fizice, s-a imbolna­vit de T.B.C.

In urma batailor primite conform retetelor de exterminare, boala s-a agravat, aparand la plamani o punga mare de puroi. Este trimis apoi la Gherla si din nou la Jilava, unde a murit la 26 iulie 1959, fara asistenta medicala necesara, mereu persecutat din pricina refuzului de a-si divulga camarazii. Colegii de detentie care au supravietuit au adus mar­turii despre personalitatea lui Con­stantin Oprisan, despre felul exemplar in care acesta s-a comportat in in­chi­soare si despre modul bestial in care a fost maltratat, deoarece refuza sa fie delator.

Octavian Voinea, cu care s-a intal­nit la Jilava, l-a caracterizat pe Oprisan ca fiind un bun pedagog, cult si modest. Du­mitru Bordeianu, care l-a cunoscut la in­chisoa­rea din Pitesti, spunea si el ca Opri­san era un om de mare complexitate, stapanind domenii precum muzica, arta, matematica si filosofia. Cu Virgil Maxim a fost coleg de lant, atat la Pi­testi, cat si la Gherla. Din consemnarile acestuia reiese ca Oprisan a fost cel mai oropsit dintre cei schin­giuiti, torturat pana la le­sin, deoarece refuza sa depuna marturie. Tot la Gherla se aflau Mihai Timaru si Neculai Popa, care au lasat marturii referitoare la comportamentul exemplar de care a dat dovada tanarul Constantin Oprisan. In interviul dat la 6 noiembrie 1996, parintele Gheorghe Calciu Dumi­treasa, care l-a cunoscut bine pe Oprisan, a declarat: “In celula mea era un om – Constantin Opri­san, ai carui plamani erau complet slabiti de tuberculoza. De cateva ori pe zi trebuia sa expectoreze lichidul din pla­mani. Pen­tru ca eram student la Medicina, m-am hotarat sa-l in­grijesc. In final, ta­narul a murit in bratele mele. il strigam mereu sa nu plece in alta lume, sa ramana pe loc.”

Un alt deces survenit la Jilava a fost al lui Dumitru Matei Sandu, nascut la 28 iulie 1913, la Sarata, judetul Bacau. A absolvit Institutul Teologic din Iasi. O pe­rioada a fost Vicar la Parohia Romano-Catolica din Iasi, dupa care a plecat pe front, in calitate de confesor in armata romana. Dupa razboi, a fost capelan pentru ranitii din spitalele Iasului. In perioada 1946-1947 a facilitat evadarea din spitale a opt prizonieri germani si a oferit protectie aviatoarei Smaranda Braescu, urma­rita de orga­nele represive comuniste.

Acuzat pentru aceste acte, a fost nevoit sa se refugieze in mai multe pa­ro­hii din Moldova, apoi la Craiova, in final incercand sa-si piarda urma in furnicarul Bucurestiului. A fost depistat de Secu­ri­tate si arestat la 18 mai 1950, im­preuna cu cele 8 persoane care l-au gaz­duit. La 23 octombrie 1950 a fost judecat si condamnat la moarte, executia avand loc la 21 februarie 1951, la penitenciarul Jilava, ora 6 dimineata. A fost acuzat de spionaj si de inalta tradare.

In dosarul 10715 exista o nota a ofiterilor care au instrumentat cazul, unde se recunoaste ca cel urmarit a fost obligat de anchetatori sa declare si sa semneze, prin intimidari si tortura, tot ceea ce ii cerusera tortionarii. La 21 iulie 1950, colonelul Patriciu preciza: “Toate acestea Dumitru Matei le-a facut datorita faptului ca dorea fierbinte inla­turarea actualului regim, sub care el nu mai putea sa-si continue in voie activitatea sa de ratacire a mintilor populatiei, prin raspandirea mis-ticismului religios, a superstitiilor, precum si influentei varfurilor catolice din tara noastra, dus­mani de moarte ai regimului democrat.” Pe langa preo­tul Dumitru Matei au mai fot arestati cativa inalti functonari de la Legatia Frantei, cu care luase le­gatura, in intentia de a procura doua aparate de emisie-receptie, necesare grupurilor inarmate anticomuniste din Muntii Bucovinei. A fost arestata si Celestina Gau­chet, in casa careia se intalnea preotul cu ceilalti conspiratori.

Prin sentinta data de Tribunalul Mi­li­tar Bucuresti la 23 octombrie 1950, s-au impartit cu usurinta pedepse deo­sebit de dure. Pedeapsa cu moartea pentru Du­mi­tru Sandu Matei, Romuald Druszcz si Ion Cudalbu. Munca silnica pe viata lui Gheor­ghe Brasoveanu, Toma Nitulescu si Dumitru Lambru. Douazeci de ani munca silnica pentru Alexandru Olteanu, Lucien Bassy si Louis Fontaine. 15 ani de tem­nita grea pentru Elisabeta Perraudin si 12 ani de temnita grea pentru Celestine Gau­chet. Legatia Frantei a fost desfiin­tata.

Temnita Jilava, acea inchisoare selectiva, a mai inghitit un martir. Este vorba de preotul Nicolae Georgescu, nas­cut la 27 noiembrie 1891, la Valenii de Munte, judetul Prahova. Dupa ce a terminat cursurile Seminarului Central din Bu­curesti, a urmat si Facultatea de Teologie, obtinand licenta de preot. Mai tarziu, va absolvi Facultatea de Filosofie si Facul­tatea de Drept, din cadrul Uni­ver­sitatii Bucuresti. In prima conflagra­tie mondiala a fost mobilizat ca sublocotenent confesor, la Marele Cartier General.

In anul 1921 a fost numit inspector in Ministerul Cultelor si Artelor si, pa­tru ani mai tarziu, a fost numit director la Seminarul Teologic din Edinet-Hotin. Revine pe meleaguri prahovene si, dupa un scurt stagiu la parohia din Filipestii de Targ, ajunge la Bucuresti, unde ii prega­teste pe viitorii studenti teologi. Luand contact cu diferite cu­rente na­tio­­­naliste, care condamnau ateismul, a accep­tat sa participe la o ampla procesiune, in fata careia se ducea o cruce mare, printre manifestanti fiind si multi legio­nari.

Dupa ce a fost arestat de cateva ori si retinut pentru perioade scurte, dupa venirea comunistilor la putere, a fost din nou arestat, la 17 decembrie 1945, pentru participarea sa la acel protest. A cunoscut metodele de exterminare din inchisorile comuniste, cu mancare pu­tina si bataie din belsug. S-a stins la Ji­lava, in dimi­neata zilei de 21 mai 1952. Pe patul de moarte, si-a dorit sfarsitul alaturi de cei care su­fereau in inchisori.

O alta fata bisericeasca masacrata la Jilava a fost preotul Ion Postelni­ces­cu, nascut la 13 martie 1884, la Mo­soaia, in judetul Arges. Dupa ce a ab­solvit Facul­tatile de Teologie si Drept, si-a desfasurat activitatea in doua parohii din Pitesti. Intre anii 1924 si 1947 a fost membru in Comitetul Judetean P.N.T., avand legaturi permanente cu Ion Mihalache si Armand Calinescu, figuri proeminente in viata politica din acea perioada.

La 21 august 1952, este arestat si batut pentru activitatea sa religioasa si politica. In 1959, este arestat pentru a doua oara si condamnat la 22 de ani munca silnica. Trimis la Jilava, nu a su­portat regimul barbar de exterminare si a murit la 16 iulie 1959. Pamantul la­com al Jilavei a mai inghitit un martir. Lucretiu Pa­trascanu inventase o justitie noua, care condamna fara mila, fara a-ti da dreptul sa te aperi. A cazut chiar el prada justitiei pe care a inventat-o.

Unul dintre exponentii terorii instituite de Gheorghiu-Dej a fost Teohari Georgescu (Samuel Burah Tescovici). Nascut in Bucuresti, la 31 ianuarie 1908, a urmat primele doua clase de liceu la Sf. Sava si a continuat la scoala Pro­fesionala de Arte Grafice. A lucrat, dupa aceea, la Tipografia Cartea Romanesca. In 1929 devine membru al Partidului Comunist.

In anul 1940, pe cand se afla la Moscova, a fost instruit ca activist sub coordonarea lui Gheorghi Dimitrov, ur­mand ca in Romania sa primesca sarcini de la generalul Fedicikin, seful agenturii sovietice. Avea obligatia de a comuniza Siguranta, Jandarmeria si Serviciul de Informatii. Deoarece si-a facut treaba bine, la 23 august 1944 a fost numit subsecretar de stat la Ministerul de Interne si, la 6 martie 1945, a devenit mi­nistru de Interne in guvernul Groza. Un an mai tarziu va deveni deputat. Pe linie de partid, a fost membru al Secre­taria­tu­lui, al Biroului Politic si al C.C. al P.C.R. Dupa 16 martie 1950, timp de doi ani, a fost viceprim-ministru, adjunctul lui Groza, pe care il supraveghea din umbra.

La 18 februarie 1952 a fost arestat pentru devieri de la linia partidului, im­preuna cu Ana Pauker si Vasile Luca, ce-lebra triada a crimei politice. Ana Pauker, sustinuta de Mo­lotov si Stalin, a scapat de inchi­soa­re. Vasile Luca a fost omorat in temnita Ramnicu Sarat, de aceiasi comunisti pe care ii avusese la picioare pana atunci. Teohari Geor­gescu a devenit un umil director de intreprindere poligrafica, intre 1953-1972. A murit in anonimat, la 31 ianuarie 1976, la Bu­curesti. Are pe suflet un munte de ca­davre. Probabil ca posteritatea ii va gasi un loc in ierarhia celor care au indoliat familii. Altii il vor considera un mare patriot, care a lichidat bandele anticomuniste periculoase.

La inceputul volumului sau, Istorie personala, detinutul politic Vasile Ga­vri­lescu a plasat un text relevant: ' Unii dintre noi am ales singuri Golgota spre care am urcat cu greu, striviti de crucea imen­sa a sperantei, sacrificandu-ne via­ta pentru o idee, pentru un ideal. Altii au nime­rit-o din greseala sau au desco­perit un drum mult mai scurt'

In perioada interbelica a Romaniei, pe langa alte profesii, la moda era si cea de avocat. Facuta cu pasiu­ne, ea deschidea largi pers­pective celui ce i s-a dedicat, deoarece a pleda la bara cu intonatie era un mare har. In timp ce unii se dedicau afacerilor sau actelor de caritate, altii isi gaseau implinirea in barou.

Un astfel de avocat al timpului a fost Constantin Bursan. Nascut la 21 mai 1888, la Giurgiu, a urmat liceul la Iasi si Bucuresti. Intre anii 1911 si 1914 si-a definitivat studiile superioare de Drept administrativ la Bruxelles. Dupa revenirea in tara, s-a implicat in afa­ceri, obtinand o stare materiala de exceptie. Devenise proprietarul unui camp petrolier cu multe sonde in functiune, actionar principal la firma Laromet, la Marmorosch Blank, la Societatea de Telefoane si la alte societati comerciale de import-export.



In 1918, s-a inscris in Partidul National Li­beral, condus de Ionel Bratianu. Intre 1922 si 1938 a fost presedintele Organizatiei P.N.L. Hunedoara si deputat de Hunedoara. A ajuns sa fie cel mai cunoscut om po­litic din judet, mai ales ca o insemnata parte din avere a oferit-o pentru ctitoria unei biserici si pentru constructia unor asezaminte social-cultu­rale. Neavand copii, impreuna cu sotia sa, Alexandra-Carmen Ciucurescu, artista dramatica, au hotarat sa faca mult bine celor din jur, sa ramana ceva de pe urma lor.



Au sprijinit financiar construirea noii cladiri a Primariei Hunedoara, inaugurata la 4 aprilie 1937. Au suportat cheltuielile construirii Caminului de Ucenici si extinderea tuturor spitalelor din oras. La acestea se mai adauga efortul financiar cu care s-a construit scoala primara din comuna Batiz si caminul cultural din Sancrai. Au oferit sume de bani unor studenti, pentru a-si fina­liza studiile.

Dar Constantin Bursan a facut cel mai mare efort financiar pentru a ctitori zece biserici in mediul rural si doua catedrale, una la Deva si una la Hunedoara, devenind cel mai mare finantator de lacasuri sfinte. A facut multi sateni fericiti in comunele Dabaca, Cernisora, Baia Craiului, Valari, Cerbal, Alun, Strei si altele. In semn de apreciere pentru eforturile sale, in noiembrie 1939, Bursan a primit inalta distinctie Ordinul Sfantul Silvestru, in grad de comandor.

Dupa instaurarea regimului comunist in tara noastra, viata patriotului Constantin Bursan a fost umbrita de clipe triste si de chin. La alegerile masluite din 19 no­iem­brie 1946 nu a mai fost ales, spre marea mirare a ale­gatorilor, care l-au votat intr-un numar foarte mare. In urne nu s-au mai gasit voturile reale, ci cu totul alte gro­zavii, menite sa duca la castigarea alege­rilor de catre comunisti necunoscuti. La 11 iunie 1948, prin Legea Nationalizarii principalelor mijloace de productie, Constantin Bursan a pierdut intreaga avere.

Din cauza relatiilor sale amicale cu fostul atasat comercial al Legatiei franceze de la Bucuresti, la 28 noiembrie 1950 a fost arestat de Securitate. Dupa un sir interminabil de anchete dure, batut crunt sa spuna si ce nu a facut, a fost condamnat la 25 de ani de temnita grea pentru infractiunea de crima de inalta tradare si la 12 ani de inchisoare pentru alte delicte, inventate de anchetatori. Era perioada in care orice informatie dena­turata era considerata proba la dosar si prezumtia de nevinovatie fusese eliminata din Codul Penal.

Un mare patriot care a facut mult bine tarii si poporului din care se tragea a fost omorat in chinuri groaznice de brute care nu aveau nici un Dumnezeu. Constantin Bursan a incetat din viata la 18 ianuarie 1962, la inchisoarea Vacaresi, dupa 12 ani de detentie. Daca marele Constantin Brancoveanu a fost decapitat de turci dupa ce a construit multe biserici, ei bine, Constantin Bursan a fost hacuit chiar de semenii sai, dupa ce si-a oferit intreaga avere pentru ridicarea lacasu­rilor de cult. Dupa 1990, una din strazile Hunedoarei ii poarta numele, ca semn de cinstire pentru tot ce a facut marele disparut in zona respectiva.

Un alt avocat de exceptie a fost Dimitrie Nistor. S-a nascut la 21 aprilie 1890, la Burjuc, in judetul Hunedoara, tatal sau fiind preot. A urmat Colegiul Kun din Orastie si Liceul romanesc din Brasov. S-a inscris apoi la Facultatea de Drept din Budapesta, unde si-a sustinut doctoratul, in 1914. Revine in tara, unde urmeaza cursurile Institutului Teologic din Sibiu si apoi de la Caransebes. Concomitent, face scoala Mili­tara de ofiteri de rezerva.

Dupa doi ani petrecuti la Lugoj, se stabileste la Timi­soara, unde detine mai multe functii, printre care si cea de prefect. Pentru acti­vitatea sa a fost re­compensat cu Ordi­nele Militare Coroa­na Roma­niei si Stea­ua Romaniei (1923-1927). In urma re­zul­tatelor obtinute, a fost invitat sa se inscrie in Partidul National Liberal, fiind ales deputat in Parlamentul Romaniei. In perioada 2 noiembrie 1944 -18 februarie 1945, a fost Subsecretar de stat in Ministerul de Interne.

In intervalul de timp cat a fost prefect al judetului Timis-Torontal, a sprijinit biserica crestina. In primii trei ani, a contribuit la ridicarea din temelii a 88 de edificii noi, printre care 40 de scoli, 26 de biserici, 14 spitale si Catedrala Mitropolitana din Timisoara. Fiind un bun orator, a precizat de fiecare data ca a respectat legile tarii, a urmarit sa apere statul national si sa combata curentele anarhice. A scris multe volume de specialitate si a avut interventii constante in ziarul Renasterea din Timisoara.

A fost arestat la 6 mai 1950 si anchetat de Secu­ri­tatea din Bucuresti si Timisoara, acuzat ca a facut o in­tensa propaganda anticomunista in calitatea sa de demnitar. Condamnat la 6 ani de temnita grea si confiscarea averii, a fost eliberat la 3 mai 1956. La 9 mai 1958, Dimitrie Nistor avea sa fie din nou arestat, din cauza unei cofuzii de nume, sub acuzatia ca ar fi condus organizatia anticomunista Sumanele Negre din Moldo­va, grupare care in realitate l-a avut ca lider pe Ion Nistor.

Recursul pe care l-a facut pentru nevinovatie a fost respins, in final el fiind condamnat pe viata. Batut, infometat si pedepsit cu lanturi la maini si la picioare, s-a urma­rit exterminarea unui om care a facut mult bine comuni­tatilor unde si-a desfasurat activitatea. Transferat la di­ferite penitenciare, a cunoscut teroarea inchisorilor de la Jilava, Galati si Botosani. Din cauza imbolnavirii provocate de regimul barbar din detentie, la 17 ianuarie 1963 i se comuta pedeapsa din munca silnica pe viata in 25 de ani munca silnica. Cinci luni mai tarziu, la 12 iunie 1963, s-a stins in timpul unei maltratari administrate de un tortionar zelos. A reprezentat inca o jertfa pe Altarul Credintei. O mare personalitate, un om deosebit de ge­neros a fost omorat inutil, la fel ca multi alti nevinovati.

Din relatarile unor detinuti de constiinta am aflat ca la inchisoarea Jilava condamnatul era bagat la izolare, intr-un fel de boza mica subterana, fara pat si fara rogojina, numai cu ciment pe jos. Partea cutremuratoare era alta. In apropiere isi facusera galerii cateve soparle ne­gre, care nu se mai speriau de prezenta omului. Pericolul consta in faptul ca noaptea, atunci cand osanditul atipea cu buzele intredeschise, reptila ii intra rapid in gura, pe trahee sau esofag, murind si ea impreuna cu ne­fericitul axfisiat. Pentru a preintampina acel pericol ce ducea la moarte sigura, pedepsitul tinea o carpa in gura.

Un alt avocat care a ajuns o somitate a timpului sau a fost Hans Otto Roth, nascut la 24 aprilie 1890, la Si­ghisoara, ca fiu al juristului Carl Roth si al Louisei Hausenblass. Dupa absolvirea liceului a studiat stiintele Juridice la Budapesta, Viena, Berlin si Zürich. In 1913 a obtinut titlul de doctor in drept. Dupa un stagiu de doi ani ca avocat la Budapesta, a intrat in politica, fiind consilierul deputatilor transilvaneni in Parlamentul de la Bu­dapesta. Dupa ce si-a efectuat stagiul militar, devenind ofiter de rezerva, a preluat functia de secretar al sasilor ardeleni, care doreau Unirea Transilvaniei cu Romania.

Intre 1919 si 1938 a fost deputat in Parlamentul Romaniei, presedinte al Partidului German si apoi Se­cretar de stat in Ministerul Minoritatilor. A indeplinit diferite functii de conducere in cadrul minoritatii germane din Transilvania si in Biserica Evanghelica de Confesiune Augustana din Romania. Dupa 1944, asupra sa s-au facut multe presiuni din partea noului regim comunist. I-a fost interzisa exercitarea avocaturii, fiind acuzat ca a fost politician burghez si om al bisericii, institutie ce nu putea fi acceptata de atei.

Arestat la 10 iulie 1950, este anchetat, batut si schilodit, atat trupeste, cat si sufleteste. Pus in libertate dupa sase luni de torturi, a continuat sa fie privat de toate drepturile politice si cetatenesti. In luna mai 1952 a venit a doua arestare, ca dusman al poporului; a fost trimis in lagarul de munca de la Fundeni-Baragan, unde condi­tiile impuse erau greu de suportat. A fost transfe­rat apoi la inchisoarea detinutilor politici de la Ghencea, unde a fost schingiuit constant. A decedat la 1 aprilie 1953, fiind aruncat intr-o groapa necunoscuta pana astazi.

Acest distins politician a cautat sa se sacrifice pentru o societate umana si corecta. Dupa 1944, s-a straduit inutil sa indrepte o lume stramba, care era impusa cu forta de organele represive. A scris cateva carti de specialitate si a publicat in mod fercvent in ziarele de limba germana din Sibiu si Bucuresti.

Era perioada comunizarii intensive a Romaniei. Pana in 1954, Editura Cartea Rusa tiparise 13 milioane de volume cu operele lui Lenin si Stalin, la o populatie de 18 milioane de locuitori. Comunistii aveau de partea lor forta si ura. Victimele lor aveau doar rabdarea si speran­ta. Fortele de represiune actionau sub umbrela farade­le­gii, facand ravagiile stiute.

Delatiunea devenise o politica de stat mai eficace decat orice pluton de executie. Denuntul era ridicat la rang de lege. O mare amenintare. Omisiunea de denunt era pedepsita crunt, cu ani grei de inchisoare. Asa arata tabloul unei tari triste si debusolate. Omul, cel mai pre­tios capital, asa cum suna sloganul activistilor comu­nisti, devenise o biata gaza, strivita in orice moment de cisma tortionarului al carui singur Dumnezeu era Marele Stalin.

In toate procesele politice se aplica cu rigurozitate articolul 209 din noul Cod Penal. Acel articol pedepsea dur, pe baza unei formulari imprecise, orice afirmatie banala facuta de cineva la colt de strada. Opinia nevinovata era considerata infractiune si se considera crima cu agravanta. O simpla parere era catalogata ca apartinand discutiilor dusmanoase, de ponegrire sau defaimare in public a oranduirii sociale si de stat.

In mod real, avand in vedere sila pe care o avea populatia fata de noile autoritati comuniste, ar fi trebuit ca mai mult de jumatate din intreaga suflare a Romaniei sa fie incarcerata, deoarece se afla sub incidenta acelui articol criminal.

Fluturand sloganul „Omul este cel mai pretios capital”, comunitii adusi la putere de tancurile sovietice s-au impus prin teroare si masacru lasand in urma un munte de cadavre. Trupurile sfartecate apartineau detinutilor de constiinta, casapiti in infernul abatoarelor umane - malaxoare de natura luciferica, destinate suprimarii credintei.

Va prezentam un serial de colectie, despre ororile savarsite de tortionarii – calai asupra unor oameni ce se opuneau bolsevismului impus prin violenta.





Un exemplu edificator, a felului cum a fost distrus viitorul multor tineri, il gasim in traiectoria vietii lui Mihail Decebal Tudorica, un tanar entuziast din anii 50, plecat de pe meleaguri oltene.

S-a nascut la Orsova in ziua de 2 septembrie 1928, ca dupa un an, intreaga familie sa se stabileasca la Craiova. Obtinand bacalaureatul la liceul Fratii Buzesti, bucuria familiei a fost suplimentata de faptul ca Tudorica a fost admis la Facultatea de Drept din Bucuresti la 15 noiembrie 1947 si, un an mai tarziu, la Facultatea de Arhitectura, avand pe planseta o exprimare de exceptie.

Parintii se uitau la el ca la un astru, fiind singura lor speranta care le mai ramasese, deoarece Mircea, celalalt fiu, sublocotenent, licentiat in economie, cazuse eroic langa Don la 29 martie 1942.

In ziua de 28 octombrie 1948, cand abia implinise varsta de 20 de ani, Decebal Tudorica a fost arestat de Securitate pe scarile Postei Centrale din Craiova.

Incepea calvarul. Anchetele, din ce in ce mai dure, erau punctate prin mijloace specifice de celebrul locotenent Constantin Oanca, fost cizmar pe strada Madona Dudu. La 1 aprilie 1949, s-a pronuntat sentinta: cinci ani de inchisoare, suplimentati mai tarziu cu inca sase ani de temnita grea pentru vina ca facea parte din efectivele Tineretului liberal, acuzat de activitate subversiva.

De la Craiova a fost transferat la Aiud, Vacaresti, Pitesti, Gherla si in mai multe colonii de la Canalul Mortii, unde a muncit, a fost batut si a suferit de foame alaturi de colonei si generali invinuiti ca au luptat contra poporului frate sovietic.

La Aiud, i-a cunoscut pe arhitectul Joja din Bucuresti, pe Goga din Craiova, pe Dumitru Mociornita, fiul industriasului de imbracaminte din Bucuresti si pe multi altii. Comandantul inchisorii era Sile Constantinescu, un fost student in chimie, devenit celebru deoarece isi omorase parintii.

Ajuns la Pitesti, unde inchisoarea in forma de litera T era profilata numai pentru studentii periculosi noului regim, tanarul nou sosit a cunoscut toate metodele cumplite prin care se aplica teroarea reeducarii. Din documente, rezulta ca in martie 1949 se aflau peste o mie de studenti in spatele acelor infioratoare gratii. Multi dintre ei au devenit victime si simboluri ale patimirii neamului. Fostii colegi de scoala sau de facultate, devenisera acum, colegi de lant si de celula.

Se folosea cu succes bataia pana la lesin. Pentru a-si reveni in fire, muribundul era scufundat cu capul in hardaul cu urina si fecale, ritual macabru denumit „botezul submarinului”. In alte situatii, maltratatul era aplecat cu forta in acea compozitie pestilentiala pana la limita inecului, in asa fel incat nefericitul sa demonstreze ca a luat cateva inghitituri.

Daca cineva indraznea sa vomite, era obligat sa-si inghita la loc voma. In caz de refuz, trebuia sa-si faca necesitatile in propria-i gamela si dupa ce o lustruia cu limba, primea alimentele propriu-zise. Daca victima sangera in timpul batailor, era nevoita sa-si linga sangele de pe jos, sa-l puna la loc in corp, asa cum pretindeau tortionarii.

Alti umiliti, cu psihicul labil, din cauza batailor incasate pana la paroxism, isi varau capul in acel hardau din proprie initiativa la simpla aparitie a unuia dintre cei 22 de tortionari – calai: Eugen Turcanu, Alexandru Bogdanovici, Viorel Negrila, Vasile Puscasu, Cornel Popovici, Sofronie Giurcovici si altii.

O parte dintre acestia au fost executati la Jilava in ziua de 17 decembrie 1954, de ochii lumii, sa se dreaga „busuiocul”, avand multe crime la activ. La scurt timp altii le-au luat locul batand si mai furibund.



La un moment dat celulele se golisera fara ca cineva sa fie transferat la alta inchisoare. Adevarul s-a aflat repede: peste 40 de tineri fusesera casapiti in floarea varstei, ingropati in locuri nestiute, fara cruce.



Ministrul Afacerilor Interne era Teohari Georgescu (Samuel Burah Tescovici). Adjunctul sau a fost colonelul Teodor Sepeanu. Directorul temnitei se numea Alexandru Dumitrescu. Abia in 1953, acesta din urma a fost arestat si condamnat la 7 ani munca silnica pentru crimele ce au avut loc in ograda pe care o pastorea. In locul lui, a fost numit capitanul Gheorghe Mandres, fost cazangiu la Atelierele CFR Craiova.

Umilintele si crimele incredibile petrecute la Pitesti le-a confirmat si Nicolae Steinhardt in volumul „Jurnalul fericirii”, recunoscand ca si la Gherla se aplicau aceleasi metode. Sunt scene cumplite pe care multi supravietuitori nu au vrut sa le marturiseasca, de rusine sau din alte motive. Au preferat sa nu stie familiile si prietenii prin ce au trecut si cum au fost nevoiti sa se spurce pentru a ramane in viata. Altii, in schimb, s-au pangarit cu adevarat devenind delatori, menire josnica prin care si-au vandut parintii, copiii si rudele. Ii incriminam pe informatori. In schimb ofiterii de Securitate care i-au coordonat isi incaseaza linistiti pensiile fabuloase, nederanjati de nimeni.

Detinutii erau batuti la fese pana cand sangele curgea siroaie, ranile se infectau, dupa care, ciclul se relua pana cand puroiul se scurgea in jos, spre genunchi. Pe ciomegele elastice cu care se traumatizau victimele era scris „Calea adevarului”.

O alta metoda sinistra era lovirea testiculelor cu creionul pana cand schingiuitul lesina in dureri groaznice prin inflamarea pronuntata a glandelor respective, pana deveneau negre, imposibil de privit. La un moment dat, cel mutilat, atunci cand se trezea din lesin, vedea aievea cum un sir de creioane incandescente, din care iesea foc sau scantei de artificii, se apropiau in valuri ametitoare spre el.

Cruzimea metodelor folosite a fost ridicata la rang de politica de stat in numele luptei de clasa. Scopul era inocularea si mentinerea fricii in randul detinutilor politici, inti­midare ce se urmarea a fi graduala si planificata, obiectivul fiind reeducarea, renuntarea la vechile simpatii si aspiratii.



Terorizarea detinutilor de constiinta se facea cu un arsenal variat. Se folosea cu predilectie biciul gros din canepa impletita, cu funia uda, cu vana de bou sau cu centurile late de la brau, catarama (paftaua) colturoasa fiind deosebit de dureroasa, avand menirea „sa dezlege limbi”. incarceratii isi doreau moartea ca o izbavire. Reeducarea era considerata o metafora a mortii.

Gardienii aveau un limbaj aparte. „Va asteapta Sfantu Petru la poarta raiului sa va faca intrarea. Lasati boarfele aici. Nu mai aveti nevoie de ele. Pe lumea ailalta nu e nici cald, nici frig. Trebuie sa trecem pe la fierarie sa va taie lanturile. Nu puteti sa zburati la cer cu greutati si zdrancarele la picioare”

O forma cumplita de exterminare a fost contaminarea. Intr-o celula cu mai multi detinuti, era bagat cate un bolnav de tuberculoza, cu intentia de a transmite boala incurabila celorlalti.

Tortionarii – calai amenintau pe rand, apeland la jocuri de cuvinte ce nu se pot uita: „Eu sunt adevarata evanghelie scrisa pe starvurile voatre. Daca Hristos ar fi trecut prin mainile astea, in mod sigur nu mai ajungea pe cruce. N-ar fi inviat si n-ar mai fi fost crestinism. O sa va aduc in stare de lut si eu voi fi olarul”

De „tandretea” existenta in infernul de la Pitesti a beneficiat parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, preotul Sergiu Mandinescu, scriitorii I.D. Sarbu, Paul Goma si altii, care l-au descris in pagini zguduitoare. Fenomenul Pitesti a fost de o unicitate abominabila, marcand trecerea de la om ca o creatie divina, la om ca divinitate creatoare infernala. Se urmarea ca omul sa devina deseu, sa simta o adanca scarba de sine.

Asupra infernului concentrationar s-au facut aprofundate analize. Urmasii acelor martiri rapusi de fortele represive, au inteles bine fenomenul, facand parte din familiile persecutate si maltratate. Printre acestia se pot cita: Ruxandra Cesereanu, Doina Jela, Oana Orlea, Adrian Nicolae, Marius Oprea, Ioan Ioanid, Ion Pantazi, Horia Patavievici si multi altii, care au dezvaluit pe hartie violenta excesiva folosita in suprimarea credintei. Sub denumirea inofensiva de functionari operativi, se grupau toti cei care operau asupra victimei, schilodind-o sau trimitand-o la moarte.

Tortionarii au vrut sa creeze Omul Nou ca scop stiintific pervertit. Cautau sa vada care este limita suferintei umane sau la ce nivel se afla pragul suportabilitatii dementei lor. Cautau sa schimbe umanitatea din victime intr-o turma culpabila, schiloditii ajungand in pragul nebuniei. Frica era de patru feluri: defensiva, dominanta, clasica si constienta. Au existat detinuti politici care au inceput sa se automutileze, sa fie simultan victime si calai, schingiuitorii propriei persoane. Acel infern avea doua subtilitati. Cel care refuza reeducarea se afla intr-un permanent infern. In schimb, tortionarii reeducati faceau efectiv parte din acest iad. Totul pendula intre inaltimea eroismului sublim si josnicia ticalosiei lase. Aberatia ororii i-a determinat pe cei rai sa-si piarda frica fata de Dumnezeu si pe cei buni sa-si piarda speranta intrand in moarte psihogena. Delirul luase proportii nebanuite, telul final fiind desacralizarea si degradarea valorilor morale, umane, religioase si a intregului spectru educational. Industriasii crimei politice cautau permanent retete pentru prelungirea agoniei victimei, care avea patru momente: tipete, racnete, horcaituri si tacerea definitiva.

Prima victima a reeducarii de la Pitesti a fost studentul Eugen Anghelescu. Din lungul sir de decese figureaza reducerea la tacere a studentului Sergiu Angelescu in noaptea de Craciun a anului 1950. Tot in acelasi an au fost masacrati tineri in floarea varstei precum Nicolae San­dovici, Nicolae Turtureanu impreuna cu Ion, fratele sau. Gheorghe Vatasoiu s-a aruncat in golul dintre scari pentru a scapa de suferintele cumplite si prelungite duse pana la barbarism. Fusese condamnat la 15 ani de temnita grea deoarece intr-un cerc de prieteni cantase imnul Desteaptate Romane compus de Andrei Mureseanu cu o suta de ani in urma.

Tot intre acele ziduri, a fost exterminat inginerul Mircea Alexandru Paul Bratasanu, cunoscutul industrias craiovean, pentru vina ca a fost deputat taranist si „exploatatorul” a sute de muncitori. In acea perioada de trista amintire au murit de foame si in chinuri programate genera­lii Mihail Kiriacescu, Constantin Trestioreanu, coloneii Dan Slavescu, Nicolae Visoiu si capitanul francez Lucien Bassy.

Revenind la ce mai ramasese din Mihail Decebal Tudorica, la 4 august 1964, dupa gratierea generala a detinutilor politici, in drum spre Craiova, incerca sa-si inchipuie emotionanta revedere cu parintii, care, in mod sigur, nu aveau cum sa-l mai recunoasca dupa atatea ani, mai ales ca arata ca un schelet ambulant, o mumie desfigurata sau o fosila anchilozata de 38 de kilograme. Ajuns in dreptul casei a fost trasnit de socul adevarului. Un petec mic, negru si decolorat demonstra ca locatarii murisera demult. Multimea dramelor ce l-au marcat profund, lasand adanci sechele asupra vietii sale stigmatizate, le-a asternut cu frica pe hartie in speranta unui volum postum.

Pentru multi ca el, calvarul indurat mai poate fi sintetizat in trei cuvinte: Tinerete fara tinerete.

In acest episod va fi detaliat drumul parcurs de luminate minti, de pe inalta treapta a consacrarii pana in subsolul masacrarii, adica in groapa anonima.

Prin Decretul Nr. 76, noile autoritati comuniste au transformat Academia Romana in Academia Republicii Populare Romane. Hotararea luata a fost publicata in Monitorul Oficial Nr. 132 bis, din 9 iulie 1948. Din articolul 2 se desprinde alineatul prin care se precizeaza ca institutia 'va promova oameni de stiinta si cultura de valoa­re etica si democratica'. Articolul 3 atragea atentia ca 'Nu pot fi membri ai Academiei Republicii Populare Romane persoane care prin activitatea lor s-au pus in slujba fascismului si reactiunii, daunand prin aceasta interesului tarii si al poporului'.

Prin desfiintarea Academiei Romane 'burgheze', majoritatea academicienilor - aceste minti luminate - au luat drumul inchisorilor politice, iar cei care au ramas in libertate au fost nevoiti sa traiasca intr-o crunta mizerie, refuzati la orice tentativa de angajare.

Cativa academicieni cu caracter 'maleabil' dupa unii, sau oportunist conform altor opinii, au dat fuga in barca rosie a noilor stapani pentru a fi mentinuti in functie. 20 au fost romani si 12 din alte neamuri. Dintre numele romanesti se pot aminti C.I. Parhon, Mihail Sadoveanu si altii, care, cu multa manie patriotica, si-au acuzat fostii colegi ca trebuie dusi la puscarie deoarece sunt criminali de razboi sau dusmani ai poporului.

Asa s-a si intamplat, unii au murit la Sighet, altii la Vacaresti si multi la Ramnicul-Sarat.

In noiembrie 1947, marele savant Emil Racovita, o mare celebritate recunoscuta de majoritatea academiilor din tarile civilizate, a murit in neagra mizerie pe strazile Clujului, infasurat intr-un palton rupt, usile fiindu-i inchise la orice incercare de a-si gasi un loc de munca. Marele explorator devenise un nimeni, un cersetor anonim.

Nascut in anul 1868, activitatea lui stiintifica a fost anulata peste noapte de aparitia lui Lasenco, un profesor de la Moscova, sustinut si ridicat in slavi de autoritatile comuniste.

In anul 1950, au fost intemnitati la Sighet 84 de demnitari, printre care se numarau si 22 de academicieni. 51 au murit in acel abator uman. Dintre acestia, sase au fost academicieni, reprezentanti ai aristocratiei spirituale. Omorul in masa s-a abatut asupra lor ca un genocid al personalitatilor.

Analizand varsta celor arestati in noaptea de 5/6 mai 1950, se observa ca opt academicieni au avut varste cuprinse intre 50 si 65 de ani, 13 intre 65 si 75 de ani si unul peste 75. Dumitru Caracostea avea 71 de ani la pronuntarea condamnarii, Iuliu Hossu – 65, Lapedatu – 74, Lupas – 70, Iuliu Moldovan – 77, Nistor – 74, Raducanu - 66, Stefanescu – 69, Gheorghe Tasca - 75.

Dintre cei 22 de academicieni arestati, numai Pan Halipa, Gheorghe Tatarascu si Iuliu Maniu avusesera functii politice.

Alexandru Lapedatu, nascut in 1876, ales in Academie in 1910, a murit la Sighet la 30 august 1950, chiar de ziua lui, dupa trei luni de la arestare.

Gheorghe Tasca, nascut in 1898, ales in Academie in 1938, a fost omorat in 1953 si ingropat intr-o groapa comuna.

Iuliu Maniu, nascut in 1973, ales in Academie in 1919, a fost condamnat la 154 de ani munca silnica, apoi la temnita grea pe viata. A murit exterminat in 1953, in conditiile descrise amanuntit in episodul anterior.

Un alt martir care a fost suprimat la Sighet a fost academicianul Emil Hatieganu, nascut in 1878. A fost batut crunt pentru vina de a organiza 'Comunitatea Nationala a Romanilor'. A murit in chinuri groaznice in anul 1950.

Un alt martir sacrificat inutil la Sighet in anul 1950 a fost Daniel Ciugureanu, fost ministru al Basarabiei intre decembrie 1918 si 20 noiembrie 1919, fara sa aiba nimic in comun cu comunistii aparuti mai tarziu in spatiul romanesc.

Multi academicieni au murit in alte inchisori politice.Radu Rosseti, nascut in 1877, a fost primit in Academia Romana in 1927. General cu inalte acte de vitejie pe Campul de Onoare, a fost arestat la varsta de 71 de ani si omorat la Vacaresti in 1949.

Axente Baciu, nascut in anul 1949, a fost academician numai cinci zile: 4-9 iunie 1949. Drept pedeapsa a fost asasinat la Gherla in varsta de 80 de ani. Intre aceleasi tenebroase ziduri a fost suprimat si academicianul Zenovil Paclisanu, fara sa fi facut politica. Singura lui vina era ca avea multa carte.

Printre aceste minti luminate, decimate in intunericul temnitelor, au fost multi oameni politici. In marea lor majoritate, au fost incarcerati si asasinati fara sa fie judecati. Justitia comunista nu le-a gasit capete de acuzare concrete si pasibile in mod legal de condamnare.

Pe langa ilustrul Constantin Argetoianu, despre care s-au scris rafturi intregi de biblioteci, la Sighet s-a stins din viata Virgil Potarca, un simbol al inteligentei romanesti plecat de pe meleagurile Olteniei.

S-a nascut la 16 iulie 1888 la Plenita, localitate din judetul Dolj si a murit in chinuri groaznice la 10 mai 1954 in inchisoarea Sighet.

Dupa absolvirea Liceului Carol I din Craiova, in anul 1906, a urmat Facultatea de Drept din Bucuresti, ca in final sa obtina doctoratul la Paris in anul 1914. O scurta perioa­da a fost avocat la Craiova, dupa care a participat la Primul Razboi Mondial in calitate de ofiter de rezerva. In perioada urmatoare, a devenit membru al Partidului Poporului, deputat si senator de Dolj si Gorj, trecand apoi la Partidul National taranesc. Intre anii 1927 si 1937, a fost presedintele organizatiei P.N.t.- Dolj.

In numeroasele interventii din Parlament a pledat pentru improprietarirea taranilor cu cate 10 pogoane fiecare (5 hectare).

A obtinut diferite functii guvernamentale precum cea de subsecretar de Stat in Ministerul Agriculturii (1928-1931), ministru de Justitie (1932), ministrul Comunicatiilor (1937-1938) si presedintele Uniunii Camerelor Agricole din Romania.

Interesat de evolutia moderna a agriculturii romanesti, a chemat specialisti din occident pentru a pune bazele unei culturi eficiente prin metode de ultima ora.

Intre 1931 si 1944, a scris peste zece volume, lucrari stiintifice de certa valoare printre care: Legea Agrara, Alegerile de la Tutova, Mica proprietate taraneasca, Comentarii la Legea Agrara si Criza actuala economica in agricultura noastra.

In anul 1948, a fost dat afara din avocatura si lasat pe drumuri. Venisera timpurile noi, in care lichelele au trecut la atac cu pumnul ridicat, asmutite in spiritul revansei primitive.

In noaptea de 5-6 mai 1950, patru fapturi cu priviri incruntate l-au arestat si l-au dus la Sighet pe un drum fara intoarcere. In acelasi lot, a fost arestat marele om politic Constantin Argetoianu care a murit tot la Sighet, la 5 februarie 1952.

La 10 mai 1954, in celula 52, Virgil Potarca a murit prin infometare si in urma batailor incasate. De fiecare data cand il tortura, calaul ii repeta ca nu mai este cineva, acum a devenit un bandit ordinar, dusman al poporului.

Tot la Sighet, in 1953, a murit, datorita regimului de exteminare, generalul Aurel Vlad, fost ministru, nascut in 1875 la Hunedoara. Pe langa el, a plecat intr-o lume mai buna deputatul Sever Bocu, caruia i-a fost despicata teasta de catre sanitarul inchisorii, tortionarul fiind la baza taietor de copaci.

Au murit in chinuri groaznice si ingropati in gropi comune multi ministri: Titus Popovici - 1952, Mihail Magureanu – 1951, Valeriu Moldovan – 1954, Ion Pelivan – 1954, Arthur Vaitoreanu – 1951, Radu Portocala – 1952, Ion Pop – 1953. Anii precizati reprezinta data mortii.

Continuand cu lista demnitarilor asasinati in celelalte temnite comuniste voi face precizari telegrafice. La Aiud, Gheron Netta, ministru – 1948, Patru State, ministru – 1956, Vasile Serdici, deputat – 1953, Mircea Vulcanescu, ministru – 1952. La inchisoarea Vacaresti, a fost casapit Emil Ottulescu, ministru – 1954. La Craiova, a fost suprimat Lucian Stanculescu, deputat – 1948. In temnita Jilava, au fost trimisi in ceruri Vasile Stoica, fost ambasador la Haga – 1959, si Cezar Simionescu, deputat – 1959. Intre zidurile tenebroase de la Botosani, si-au dat ultima suflare George Strat, ambasador la Geneva – 1958 si Constantin Zamfirescu, ministru – 1963. Langa digurile de la Poarta Alba, a murit infometat si batut cumplit Ion Zurescu, deputat – 1954. In beciurile fara ferestre de la Ramnicul-Sarat, a fost hacuit Constantin Hogea, deputat – 1960. La inchisoarea de trista amintire Gherla a fost linsat Ion Lugosianu, ministru si deputat – 1957.

Dramele prin care au trecut familiile lor vor fi detaliate in alt episod destinat cu predilectie sotiilor si rudelor care au fost arestate total nevinovate.

In cateva cazuri, moartea nemiloasa nu le-a ocolit!

Autodemascarea era considerata o golire de sine obligatorie, deoarece inainte de a i se implanta noua ideologie, individul este pentru o perioada un vid constient.

O metoda cumplita de schilodire se numea MACAVELA. Inculpatul era legat cu bratele la spate dupa care era suspendat pana ii ieseau mainile din umar. Bratele se innegreau sau trebuiau bagate in ghips.

Formele de producere a suferintei erau cat mai diversificate. De mare succes, in imaginatia tortionarului, era introducerea in colonul victimei a unui obiect subtire din lemn slefuit, de forma unei mici manivele care prin invartire producea ejacularea chinuitului starnind hohote de ras celor prezenti, dar si groaza sau panica celor ce urmau la rand intr-un ritual posesiv unicat. Existau trei componente temporale ale durerii fizice in timpul supliciului: Durerea propriu zisa, amintirea unei dureri trecute si spaima unei dureri viitoare.

Toate aceste suferinte se potrivesc cu versurile lui Dante Aligheri: „Prin mine se trece in cetatea durerii / Prin mine se trece la cei ce pieriti cu totii / Prin mine se trece in durerea de veci / Va lasati orice nadejde voi ce intrati”.

Distinsele persoane care acum se ocupa cu drepturile omului oare unde erau atunci cand se murea pe scara larga pe principiul 'vii sa nu aiba glas si mortii numar'? Cert este ca dupa moarte viata unui om devine o simpla biografie.

Merita retinut faptul ca in acele tenebroase inchisori existau si condamnati de drept comun, talhari si criminali grupati separat, care o duceau cu mult mai bine in comparatie cu detinutii politici. In primul rand nu erau batuti si ratia lor de hrana nu era ciuntita. Radeau cu satisfactie vazand umilintele la care erau supusi intelectualii ce re­prezentau marea armata a detinutilor de constiinta, masacrati intr-o cumplita isterie.

Fiinta umana nu este un vas care poate sta gol. Ea are nevoie ca in permanenta sa fie plina de ganduri, de idealuri, cu sentimente, cu pasiuni, cu dragoste, cu credinta si cu sperante.

In toate inchisorile in care au fost casapiti, detinutii politici au facut istorie, fac parte din istorie si este de datoria noastra sa-i consideram istorie

. Una dintre figurile marcante ale acestei istorii insangerate si totodata al marii istorii nationale, a fost Iuliu Maniu, rapus gradual la inchisoarea Sighet de catre criminalii noilor structuri democrat-populare, instaurate sub umbrela consilierilor sovietici.

Iuliu Maniu s-a nascut la 8 ianuarie 1873 in satul Badacin, comuna Pericei din judetul Salaj. Dupa terminarea studiilor liceale la Zalau, a urmat Facultatea de Drept din Cluj. In final, si-a luat doctoratul la Viena in anul 1896. Un an mai tarziu, fiind avocat la Blaj, a fost cooptat in Comitetul de Conducere al Partidului National Roman din Transilvania. Dupa o ucenicie de noua ani, a fost ales deputat in Parlamentul de la Budapesta, unde, cu mult curaj, a sustinut revendicarile romanilor din Ardealul ce facea parte din Imperiul Austro-Ungar.

Dupa incheierea primei conflagratii mondiale, a participat in mod hotarator la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 2 decembrie 1918, a fost ales in functia de presedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, rang inalt ce echivala cu cel de guvernator, dupa care, a intrat in colectivul academicienilor romani. In intervalul cat a fost deputat la Budapesta, incepuse sa aiba vederi europene. Venind la Bucuresti a avut deceptia sa constate mizeria balcanismului politic din „vechiul regat”.

Dupa unirea Partidului National Roman cu Partidul taranesc, Iuliu Maniu a fost ales presedintele formatiunii politice rezultate, adica a Partidului National Taranesc, pe care l-a condus in perioadele 1926-1933 si 1937-1947. Intre 1928 si 1933 a fost de trei ori prim-ministru al Romaniei.

Marele politician a luptat din rasputeri impotriva preluarii de catre comunisti a destinelor tarii. Pe de alta parte, era deosebit de increzator ca vor veni puterile occidentale sa-i izgoneasca pe comunisti. A cazut in capcana acestei naivitati la fel ca multi alti oameni de mare greutate, care au considerat comunismul o gluma proasta, utopica si trecatoare.

Simtind ca i se apropie eliminarea din viata politica si inclusiv scurtarea zilelor, a afirmat: „Pe mine nu reusesc sa ma intimideze, eu de la calea mea nu ma abat, eu hotararile mele nu mi le schimb, eu ce cred ca este bine pentru tara si pentru neam, asta fac”.

Arestat si judecat pentru inalta tradare, in sentinta data la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la 154 de ani de munca silnica, apoi la temnita grea pe viata. Era practic mort chiar de la pronuntarea asprei sentinte, deoarece avea varsta de 75 de ani. Dupa un tranzit petrecut la Galati a fost transferat la sinistra inchisoare Sighet, loc de exterminare a majoritatii demnitarilor. A fost ales acel loc strategic deoarece, in caz de pericol, urmau sa fie trecuti urgent pe teritoriul sovietic, pentru a nu fi repusi in drepturi - in cazul unei revolte la scara nationala.

Fostul academician si distins om politic, intre peretii tenebroasei inchisori capatase denumirea de bandit, la fel ca toate victimele infernului concentrationar. Dupa ce l-au batut, infometat si batjocorit conform unui ritual planificat, a fost nevoit sa se tarasca prin apa si noroaie pana a ramas anchilozat. A suportat aceste orori cu speranta ca vor veni armatele tarilor civilizate sa-l elibereze.

Simbolul sperantei si al dorintei de libertate s-a stins din viata la 5 februarie 1953, cadavrul sau fiind aruncat intr-o groapa anonima la marginea orasului Sighet. Din marturisirile celor scapati cu viata s-au putut afla ultimele zile ale lui Iuliu Maniu, un muribund ce zacea intr-o prelungita coma, total inconstient. In incapere mirosea ingrozitor. Langa pat, erau doua gamele cu arpacas peste care mucegaiul era gros de un deget. Prin geamul spart intra frigul patrunzator. In coltul buzelor, dormitau doi gandaci negri si vreo trei muste verzi amortite care pareau ca isi depun ouale.

Cu toate ca inca mai respira, trupul intrase in stare de putrefactie avansata. Mirosea ingrozitor. Sub el misunau viemi albi. Altii erau grupati in rana de la sold. Scheletul imbracat in piele fusese lasat sa moara lent.

Tragand cateva concluzii, se poate spune ca mortului viu i se interzicea trecutul. Organele represive au avut totdeauna mare grija ca victima sa nu fi existat, individul exterminat sa dispara fara urma, si la fel, amintirea despre el.

George Isac, matematician, profesor la Departamentul de Matematica al Colegiului Militar Regal al Canadei, a vizitat recent Romania, invitat la Conferinta Internationala de Matematici Aplicate, organizata la Baia Mare. Cu aceasta ocazie a participat la Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei organizat la Sighet unde a ramas consternat de cele constatate. Mirat de faptul ca locuitorii orasului nu au curiozitatea sa viziteze muzeul tenebroasei inchisori, a incropit la repezeala poezia „Cinstiti martirii”: „Istoria acestui neam / E plina de tradari si sange / Cand le cunosti ca om cinstit / Simti inima cum ti se frange. / Cum s-a putut ca frati pe frati / Sa-i schingiuie cu-asa cruzime? / Popor, care-ai nascut valori / Cum de-ai nascut si-asa micime? / As vrea ca tinerii de azi / Pe toti martirii sa-i cinsteasca / Ca, niciodat-acest popor / Asa calai sa nu mai nasca”.

La Sighet, la fel ca si in alte inchisori politice, intelectualitatea a fost batuta in special in zona capului, deoarece tortionarul considera ca raul numai de acolo vine, de la creier. Totul se petrecea intr-o perioada in care din Codul Penal s-a anulat prezumtia de nevinovatie si s-a adaugat paragraful prin care informatia devenea proba sigura la dosar. Daca erai arestat datorita unei delatiuni insemna ca esti in mod sigur vinovat!

Printre multiplele metode de maltratare era si izolarea in cosciugul vertical, care era o cutie din scanduri in care anchetatul era silit sa stea ore in sir fara sa poata indoi genunchii deoarece perimetrul era fix, strans pe langa solduri.

O alta metoda din multitudinea celor pe care le voi enumera pe parcurs, era tiribomba sau fedelesul. Victimei i se introducea o ranga pe sub genunchi si printre mainile incrucisate. Se fixa apoi ranga metalica intre doua birouri, cel osandit stand in balans cu talpile in sus unde era batut pana ce anchetatul spunea si ce nu stie.

Metodistii acestor procedee draconice au fost sau vor fi amintiti pe parcursul serialului. Din episodul de fata va prezint pe comandantul inchisorii Sighet din perioada in care multi demnitari au murit in conditii inimaginabil de barbare. Raspunde cineva dintre cei cu pensii imense, nejustificate? Nimeni! Toata lumea-i fericita si cu lacrimi pe obraz. Lista fapturilor hidoase care au condus abatoarele umane existente intre peretii inchisorilor politice a fost publicata de Doina Jela intr-o lucrare de exceptie „Lexiconul Negru”.

Intre anii 1950 – 1955, perioada de mare “eficienta” a represiunii politice, comandantul temutei inchisori Sighet era Vasile Ciolpan, fost taietor de copaci din padure. Drept studii, avea patru clase primare, doi ani de prizonierat la rusi si cinci luni de scoala la Securitate. A revenit in tara ca voluntar inrolat in controversata Divizie Tudor Vladimirescu. Din soldat, a devenit plutonier major, apoi direct locotenent. Datorita studiilor „subtiri”, in anul 1958 a fost trecut in rezerva, dar nu oricum, fiind numit directorul cinematografului din Sighet, dupa care a fost angajat in cadrul primariei, intr-o functie de decizie. In anul 1991 a fost ridicat la gradul de capitan si patru ani mai tarziu a devenit maior, recompensat, fapt ce a starnit un mare scandal, chiar cu o medalie de Emil Constantinescu si de noile autoritati democratice care au ignorat sau nu au tinut cont de crimele comise in sinistra inchisoare pe care a pastorit-o timp de cinci ani. O perioada in care a fost casapita floarea demnitarilor romani, interval in care Vasile Ciolpan a dormit linistit, fara nopti pline de remuscari sau bantuite de cosmar.

Posteritatea se va intreba consternata, cum a fost posibil ca un om cu patru clase, cu un spirit primitiv, sa aiba un rol atat de determinant in masacrarea elitelor romanesti? Cum a fost posibil ca un ignorant sa aiba drepturi depline asupra destinelor unor inalti demnitari cu merite deosebite in istoria tarii si care detinusera candva responsabilitati importante ca ministri, parlamentari, academicieni, generali si inalti ierarhi?

In anul 1950 au murit in chinuri groaznice academicienii Emil Hatieganu si Alexandru Cihoschi. Odata cu ei a fost ucis si un fost ministru de externe Mihai Manoilescu. Un an mai tarziu i-a fost scurtata viata academicianului Gheorghe Tasca. in anul 1952, au plecat intr-o alta lume mai buna fostul prim-ministru Constantin Argetoianu, Grigore Georgescu si amiralul Nicolae Pais, coplesit de larve. La un interval de cateva luni, au survenit cateva decese prin maltratare si infometare ale unor distinsi demnitari precum Victor Badulescu si Gheorghe Bratianu.

In anul 1954, efectivele au fost imputinate prin aruncarea in gropi comune, anonime, neavand nici cruce de identificare, fostul ministru Virgil Potarca, generalii Gheorghe Vasiliu, Mihail Racovita si altii asupra carora voi reveni in alt episod.

Concomitent cu imensele lor suferinte, au fost persecutate familiile lor si alte rude, asa cum era procedura acelor ani. Copiii au fost dati afara din scoli si facultati, fratii si surorile au ramas pe drumuri fara un loc de munca.

Dupa cum se poate constata, temnicerul sef Vasile Ciolpan avea drepturi depline, putand sa stabileasca cine, cum si cand trebuie sa plece la ceruri. Loctiitorul politic era Alexandru Szatmari, pe care nu l-a auzit nimeni ca s-ar fi opus vreodata casapirii demnitarilor incarcerati. Prim secretar al raionului de partid Sighet a fost Gavril Czibuleac, de profesie zidar. A fost numit profesor universitar la catedra „Constructia de partid (ce predestinare), in cadrul Universitatii de Partid Stefan Gheorghiu. Absolvise in 1950 acea institutie, durata studiilor intensive fiind de un an, fara sa fi absolvit anterior liceul. Diploma obtinuta atesta ca detinatorul ei avea studii superioare! Si ca el, erau multi.

Utopia comunista ne asigura ca nu facea altceva decat sa construiasca paradisul, dar pentru o mai buna perceptie acesta trebuia trecut prin infern, parghie de nadejde de sustinere si represiune. Noua oranduire aservita Moscovei a pus in aplicare trei dogme satanice: confuzia valorilor, tradarea aproapelui si decaderea individului. Dintr-o mare personalitate acesta devenea dupa arestare un nimeni sau nimic, scuipat si batjocorit, numit bandit.

In prezent, regele Mihai si-a revendicat cu insistenta proprietatile. Nu a cerut, in schimb, nici o compensatie substantiala si clara pentru familiile martirilor care s-au jertfit pentru regalitate. Nu a denuntat abuzurile celei mai negre perioade din istoria Romaniei moderne si nu a condamnat vehement calaii care au inspirat, condus si participat la crimele politicii de stat exterminatoare indreptate impotriva elitei romanesti si a nenumarati patrioti autentici.

Una dintre personalitatile interbelice, un cunoscut filozof si om de cultura, reputat erudit al epocii In care a trait, a fost Mircea Vulcanescu nascut la 3 martie 1904 la Bucuresti. Dupa absolvirea claselor primare, si-a continuat studiile la Iasi si Tecuci, datorita ocupatiei germane din Primul Razboi Mondial. Ultimii ani de liceu, i-a efectuat la Galati si Bucuresti. La Iasi a devenit cercetas, si la Galati, s-a inscris In Societatea Culturala 'Infratirea romaneasca'. Inca de pe bancile liceului a Inceput sa scrie eseuri si poezii despre romanism si constiinta nationala.

In anul 1921, s-a Inscris la Facultatea de Drept din Bucuresti si, In paralel, a urmat cursurile Facultatii de Filosofie si Litere. Pe timpul studentiei s-a afirmat In cadrul Asociatiei Studentilor Crestini din Romania. Inca de pe bancile facultatii a scris cateva lucrari filosofice de referinta: Cercetari asupra cunostintei; Introducere In fenomenologia teoriei cunostintei; Misticismul si teoria cunostintei, precum si lucrarea sa de anvergura Sistemul meu filosofic – existentialismul. A fost un admirator al profesorilor sai Dimitrie Gusti si Nae Ionescu, acesti mentori fiind apreciati si de ceilalti studenti, precum Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran si Constantin Floru.

In revista Cuvantul a lui Nae Ionescu, pe langa cei de mai sus, au mai scris multi tineri ai generatiei interbelice, acuzati mai tarziu ca au fost admiratorii ideologiei de extrema dreapta promovata de profesorul lor pana la 15 martie 1940, cand a murit la varsta de 50 de ani.

In 1924, Mircea Vulcanescu a absolvit scoala Militara de Ofiteri din Bucuresti devenind sublocotenent genist. Un an mai tarziu a obtinut si cele doua licente, In filosofie si stiinte juridice. Dimitrie Gusti l-a inclus pe tanarul Mircea Vulcanescu In colectivul de cercetatori care a participat la actiunea monografica din comuna Goicea – Mare, judetul Dolj. Tot atunci s-a casatorit cu Anina Radulescu, o fosta colega de facultate.

In toamna lui 1925, Vulcanescu a plecat la specializare la Paris, unde a ratat doctoratul In drept si sociologie. ReIntors In tara a Inceput sa scrie, la revista Gandirea, din 11927 si la Cuvantul, din 1928 (ultima fiind suspendata In 1933. A conferentiat In repetate randuri pe teme cultural-religioase la Paris, iar intre 1929-1930 a fost asistentul profesorului Dimitrie Gusti care l-a luat sub aripa sa protectoare la catedra pe care o conducea.

Pana In 1935 Mircea Vulcanescu a fost profesor de economie politica si stiinte juridice. Tot atunci s-a despartit de prima sotie, Anina Radulescu-Pogoneanu. In anul urmator s-a casatorit cu Margareta Ioana Niculescu, o alta fosta colega de facultate. In paralel, a continuat sa publice pe teme de filosofie si economie politica, sustinand un lung sir de comunicari stiintifice si colaborand constant la ziare si reviste precum Viata Universitara, Realitatea ilustrata, Ultima Ora, Azi, Convorbiri Literare, Dreapta, Familia si altele, de multe ori semnand cu pseudonim.

Opera sa reprezentativa a fost inclusa In cateva volu­me de exceptie aparute cu titlurile: Teoria si sociologia vietii economice, Ceasul al 11-lea, Cele doua Romanii, Gospodaria taraneasca si cooperatia.

In iunie 1935, a fost numit director general al Vami­lor. A fost demis In luna septembrie, doi ani mai tarziu, dupa ce a descoperit o mare frauda facuta de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicatiilor. In continuare, a deti­nut functia de director In Ministerul Finantelor si a calatorit In diverse capitale europene. A ocupat diferite alte functii publice printrer care, din ianuarie 1941 pana la 23 august 1944 cea subsecretar de stat la Ministerul de Finante.

Atat regele Carol al II-lea cat si regele Mihai i-au conferit distinctii si ordine nationale In semn de recunoas­tere a serviciilor aduse statului roman. Orator de mare forta, a conferentiat cu multa pasiune pe subiectele satului romanesc, a detaliat dimensiunea romaneasca a existentei.

A fost arestat In noaptea de 30/31 august 1946, pe cand era director In ministerul Finantelor unde si-a petrecut cea mai mare parte a activitatii. A fost inclus printre arestatii celui de-al doilea lot al membrilor guvernului Antonescu si considerat criminal de razboi. Drept urmare, la 9 octombrie 1946 a primit o condamnare dura - opt ani de temnita grea. Recursul s-a judecat inutil, pana In ianuarie 1948, deoarece instanta a mentinut pedeapsa din 1946. Din Tribunalele Poporului faceau parte muncitori si plugari care au aderat la partidele de stanga, juristi de ocazie ce se calificau la locul de munca, instruiti In spiritul revansei pentru a reteza vieti si destine. In final, a fost Inchis In tenebroasa temnita Aiud, alaturi de numerosi alti membri ai elitei intelectuale romanesti. Permanent, a tinut sa-si Incurajeze colegii de suferinta pentru mentinerea moralului. Din colegi de cabinet sau de minister, ajunsesera colegi de lant sau de celula, batuti, scuipati, batjocoriti, facuti banditi.

Discursurile sale In fata celor deprimati, au fost considerate subversive de catre conducerea Inchisorii. Ca pedeapsa, a fost izolat In hrubele subterane, dezbracat la pielea goala si lasat Intr-un frig cumplit, obligat sa stea tot timpul in picioare. Epuizat, unul dintre detinutii pedepsiti a cazut din picioare pe cimentul cu apa de doua degete. A fost ridicat de Mircea Vulcanescu si tinut in brate care a Incercat sa-l Incalzeasca si i-a salvat viata.

Foamea ce Ii coplesea pe detinutii de constiinta ducea la semidementa. Nu aveau puterea nici sa se sinucida. Cand venea iarna si aparea gerul nemilos totul parea simplu. In conditiile de foame si frig, creierul e prost alimentat, celulele lui seaca. In final, Ingheata si sufletul. La 28 octombrie 1952, bolnav de plamani, ca multi altii, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus, filosoful a trecut In lumea umbrelor. Avea 48 de ani. Slabise tot atatea kilograme. Mult timp a sperat ca va fi eliberat. Se autosugestiona sau se amagea ca va respira cat de curand aerul de libertate care avea doua variante: a fi In libertate si a fi liber. Prima apartine de social, a doua de spirit. A fi liber este esential, a fi In libertate este contextual.

In acea perioada (1951 – 1952), comandantul Inchisorii Aiud era capitanul Mihai Dorobantu, nascut la 7 aprilie 1909 la Slanic – Prahova, de meserie sondor. Intre 1948 si 1950, cel care stabilea cine sa moara si cine nu, era maiorul Alexandru Farcas. Ca loctiitor politic Intre anii 1950 si 1954, a fost capitanul Nicolae Iordache.

Dupa arestarea sa din noaptea de 30/31 august 1946, imobilul lui Mircea Vulcanescu a fost inventariat urmand sa fie nationalizat si repartizat unui reprezentant al dictaturii proletare. Sotia sa, Margareta si fiica Mariuca, au fost somate sa paraseasca urgent locuinta cu un singur geamantan, In care sa-si ia haine de stricta necesitate. Fara valori, bijuterii si alte obiecte ce trebuiau sa ramana pe loc, fiind confiscate conform uzantelor vremii. In clipa plecarii, cand cele doua fiinte Intristate au privit Inca o data agoniseala de o viata a celui ferecat In lanturi, au fost nevoite sa suporte accesul de isterie al unei figuri sinistre, injuriile ce ieseau din gura noii locatare comuniste, beneficiara a tuturor bunurilor din interiorul cladirii pentru care primise nesperata repartitie.

In loc sa fie multumita de cadoul primit din partea Partidului Comunist, o locuinta mare, plina cu obiecte de arta, profitoarea a Inceput sa tipe la “dusmanii poporului”, sa le impute alungatelor ca din setul de lingurite de argint lipseste “una bucata“.

Desi proclamasera desfiintarea exploatarii omului de catre om, afirmand ca instituisera egalitatea sociala, fiecare nomenclaturist avea bucatar, menajera, sofer si paznic personal. Toti erau atent verificati ca origine si loialitate. Noua burghezie proletara sau ciocoimea rosie nu avea proprietati, dar huzurea In vilele altora gata mobilate si avea traiul asigurat de la Gospodaria de Partid.

Copiii acestora erau deosebit de privilegiati. Nici o lege nu avea puterea sa incrimineze comportamentul desantat al acestor beizadele care faceau abuzuri ce nu ajungeau In instanta. Gasca rosie avea imunitate perfecta.

In timpul detentiei, Mircea Vulcanescu avea drept companioni minti sclipitoare ale intelectualitatii romanesti precum Petre Tutea, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Constantin Noica, Vladimir Streinu, preotul profesor Dumitru Staniloaie si multi generali batuti crunt de capitanul Mirea Onea.

Intre zidurile Inchisorii de trista amintire au murit si mari personalitati militare care nu aveau nici o tangenta cu acuzatia de a fi legionari. Purtau stigmatul ca au luptat Impotriva 'fratelui sovietic'. In 1949 au murit In chinuri groaznice generalii Constantin Petrovicescu si Aurel Aldea. Ultimul, cu privirea ridicata cerea iertare Divinitatii pentru faptul ca a participat la arestarea maresalului Ion Antones­cu, nestiind ce vremuri vor veni.

In anii urmatori, au murit In procesul planificat al exterminarii o serie de generali, mari comandanti: Ion Carlaont, Gheorghe Koslinski, Nicolae Macici, Ion Topor, Constantin Eftimiu, Gheorghe Stavrescu, Ion Sichitiu, Iosif Iacobici, Dumitru Carlaont si Socrate Mardare asupra carora voi reveni Intr-un alt episod.

Datorita batailor primite zilnic, multi detinuti politici au clacat din punct de vedere psihic. Desi pe spate aveau dungi adanci provocate de biciul sau funia uda, cei chinuiti Ii rugau pe tortionari sa le mai administreze cateva lovituri pentru ca urmele sa fie uniforme, sangele acoperind acele configuratii vargate. Schingiuitul trebuia sa numere loviturile ce i se aplicau. De fiecare data, calaul Ii spunea torturatului ca a gresit calculul, dupa care o lua de la Inceput. Spatele nefericitului arata de parca era jupuit de viu. Picioarele Ii zvacneau Intr-un gest necontrolat, ca la muribunzi. Lesina dupa care era stropit cu o galeata cu apa. Schilodita psihic, victima dorea sa fie mutilata si fizic. Era un dans de perfecta comuniune Intre cei doi. Prin ruga­mintea de a fi desfigurat, detinutul de constiinta dorea sa-i faca o mare placere tortionarului, care poate, In acea clipa, nu avea chef de asa ceva. Atunci cand victima Ii cerea agresorului sa o ucida cat mai repede, sa nu se prelun­geas­ca acel chin cumplit, tortionarul Ii raspundea orgolios, plin de mandrie: 'Eu nu sunt asasin. Eu fac importante cercetari In folosul stiintei, iar tu, ca bandit ordinar ce esti trebuie sa fii Incantat ca ai fost ales drept material didactic. Numai Dumnezeu da si ia viata. Datorita faptului ca are treaba In alta parte i-am preluat eu Indatoririle. Vorbesc In fiecare noapte cu Iisus. Daca El Imi spune ca trebuie sa traiesti, vei trai. Daca nu, abia atunci voi fi nevoit sa te trimit In ceruri. Eu sunt mana care executa poruncile lui Dumnezeu. Eu sunt Vicarul lui Hristos. Eu sunt inginerul specialist In tehnica suferintei'.

Urma ritualul Impartasaniei. In lingurita i se oferea victimei, urina. La un moment dat tortionarii cautau sa aplice numai supliciul psihic, pentru a evita tortura fizica ce declansa lichidele durerii precum sangele, urina, vomismentele, excrementele diareice si lacrimile.

In 1990, Ion Iliescu, fost exponent al partidului utopic aparat de tortionari, ne Indemna la consens, la Impacarea victimelor Indoliate cu vechiul calau protejat de noile autoritati, la o conciliere Intre cel care a suferit enorm, cu cel care a provocat infernul, un armistitiu contra naturii pe fondul unei democratii bizare. La 20 mai 1990 a fost ales presedintele tuturor romanilor cu un procent incredibil. Silviu Brucan a concluzionat: 'popor stupid'.

 

Pe zidul Inchisorii scria cu litere imense 'Legionarul s-a nascut In Inchisoare, din ura, sange si crima. Legionarul a murit pentru totdeauna aici, In Aiud, prin reeducare'.

Chemat la Moscova de catre Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a informat pe Tatuc ca are o armata de detinuti politici, arestati ca dusmani ai poporului si ca nu stie cum sa-i extermine intr-un mod justificat. Parintele Lagarului Socialist i-a dat solutia pe loc: 'Construieste un canal cu ei si ai sa vezi cum se imputineaza'.

Si astfel, prin Hotararea Consiliului de Ministri nr. 505 din 25 mai 1949 s-a infiintat Directia Generala a Lucrarilor Canalului Dunare – Marea Neagra.

Sapaturile au inceput la 15 iulie, in acelasi an. Prin finalizarea acestei iesiri directe la Marea Neagra, Stalin urmarea sa controleze strict Delta Dunarii, din toate punctele de vedere.

Scopul oficial al lucrarilor era acela de a industrializa regiunea, pentru dezvoltarea ei din punct de vedere economic si cultural, crearea conditiilor de a imbunatati agricultura si de a ridica nivelul de trai al populatiei locale, combaterea secetei permanente din zona, asanarea Vaii Carasu, plina de balti si bantuita de malarie. La poarta lagarelor de exterminare trona cate o lozinca imensa pe care scria: 'Construim fara burghezie si impotriva burgheziei'.

Forta de munca provenea din trei surse: munca vo­luntara, militarii in termen si detinutii politici care figurau sub denumirea de forta M.A.I.. Pentru acestia din urma, s-au infiintat primele lagare de munca la Capul Midia, Poarta Alba, Peninsula, Saligny, Noua Culme si Cerna­voda, fiecare cu cate peste 1000 de detinuti fiecare, cifrele ajungand tot mai mari, in functie de arestari.

Proiectul prevedea realizarea unui traseu deosebit de greu de realizat prin despicarea dealului Nazarcea. Organizarea a lipsit, munca era haotica. Specialistii sovietici aveau o pregatire indoielnica. Pana in primavara anului 1952 se inaintase foarte putin, aproape trei kilometri. Pentru slabele rezultate au fost scosi vinovati deti­nutii politici, ca banditi sabotori. Totalul efectivelor din cele 14 lagare erau de 19.000 de condamnati la pedepse grele, 18.000 de militari in termen si 20.000 de voluntari care trudeau din greu nu din patriotism, ci pentru a avea acces mai usor in viata, la facultati, sau in structurile puterii.

La 18 iulie 1953, dupa patru luni de la moartea lui Stalin, lucrarile au fost sistate, portiunea sapata urmand sa fie folosita pentru irigatii. Tehnologia era precara si lipseau fondurile necesare. In marea lor majoritate, detinutii au ramas pe loc, dar continuau sa moara, deoarece erau extenuati, infometati, bolnavi si batuti crunt. Numarul celor asasinati, care se ridica la multe mii, nu este nici astazi cunoscut exact. Dupa 1989, urmasii celor decedati au gasit in diguri scheletele parintilor despre a caror decese nu au fost anuntati la data respectiva, procedeu folosit la toate inchisorile politice, din intregul sistem concentrationar.

Ca un rezultat al muncii „pline de umanitate” desfasurata de cei ce spun ca nu au facut rau nimanui, amintesc o situatie partiala a celor decedati in diferite lagare de la Canalul Mortii, cifre oficiale - cele reale fiind necunoscute: Lagarul Capul Midia in anul 1951/ 25 morti, 1952/58, 1953/84. Lagarul Noua Culme 1952/65, 1953/102. Lagarul Peninsula 1950/12, 1952/16, 1953/33. Lagarul Poarta Alba 1950/72, 1951/111, 1952/163, 1953/262.

Norma zilnica era de 3 mc de pamant sapati si carati pe dig, cu targa sau roaba. Datorita subalimentatiei, multi cadeau fara vlaga de pe digul inalt fiind impuscati de gardieni care in raport isi justificau gestul invocand faptul ca victima ar fi vrut sa fuga.

Daca cineva murea in baraca lagarului, era bagat intr-un cosciug cu gaura in capac si transportat cu un carucior improvizat intr-un loc anonim. La poarta, gardianul de serviciu baga baioneta carabinei prin orificiul sicriului, deoarece avea ordin sa nu plece nimeni viu din incinta. Ritualul se repeta cu acelasi cosciug ce ii transporta pe nefericiti in alta lume.

Bolnavii nu primeau medicamentele strict necesare. Daca cineva murea, erau batuti toti detinutii din baraca ca sa declare ca mortul a primit la timp medicamentele solicitate.

Dormitoarele erau construite in forma de cruce, la mijloc tronand hardaiele cu fecale. Mirosul emanat intrecea orice imaginatie.

La inceputul anului 1952, s-a constatat ca lucrarile nu se incadreaza in grafic, ca se inainteaza incet si ca, de asemenea, canalul va costa cu mult mai mult fata de cele 80 de miliarde de lei estimate initial. Maiorul Vardan Maximilian, care era sef de serviciu in Directia de Contra­sabotaj a inceput sa gaseasca tapii ispasitori.

In iulie, au inceput arestarile. Anchetele s-au desfasurat in arestul Directiei Regionale de Securitate Constanta, iar in final, procesul bandei de sabotori si diversionisti, asa cum figura in dosare, a avut loc intre 29 august si 1 septembrie 1952. Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti s-a deplasat apoi la Poarta Alba unde, in fata intregului efectiv de detinuti politici incarcerati, a pronuntat severa sentinta a celor 10 „dusmani ai poporului”.

Cinci intelectuali au fost condamnati la moarte, ceilalti primind pedepse ce variau intre munca silnica pe viata si 20 de ani de munca silnica.

Mircea Ciorapciu era fiu de mosier, Gheorghe Georgescu, fost proprietar de fabrica, Oprea Ionescu, fost ofiter de informatii in armata burgheza, Aurel Rozei era sionist, Nicolae Frangaropol a fost membru al Ligii Masonice Osiris, ceilalti cinci condamnati fiind fosti legionari sau taranisti.

Desi au avut functii tehnice de conducere in cadrul santierului, s-a considerat ca au avansat inseland vigilenta partidului, ei fiind de mult timp dusmani de clasa. Intre 8 si 10 septembrie 1952 a avut loc un nou proces de sabotaj cu 15 inculpati. Inginerii Gheorghe Craciun, Emilian Hossu si Gheorghe Garofeanu au fost condamnati la munca silnica pe viata. Inginerul Ion Zgura impreuna cu celelalte 11 cadre tehnice au primit pedepse intre 8 si 25 de ani munca silnica. Una dintre marile acuzatii era aceea ca s-a intarziat construirea Cabinetului de Partid al santierului, lovind prin aceasta in regimul de democratie populara.

Inginerul Streinbach din Timisoara si inginerul Deac din Brasov au atentionat ca traseul trebuia deviat deoarece cel proiectat trecea printr-o zona cu creta, ceea ce necesita betonarea suplimentara si inutila a portiunii respective, lucrare ce ar fi costat cat pentru inca un canal.

Condamnatii au cautat sa aplice metodele folosite la Canalele Suez si Panama, prin introducerea unor ecluze datorita diferentelor de nivel. Aceasta intentie s-a adaugat la dosar pe motiv ca vinovatii sunt admiratori ai imperialismului. Colectivul de anchetatori era condus de generalul Vladimir Mazuru, colonelul Misu Dulgheru si maiorul Nicolae Doicaru, seful Directiei Regionale de Securitate Constanta.

Intregul proces a fost regizat dupa model sovietic. In sala, erau numerosi ofiteri de Securitate imbracati in sa­lopete, care ascultau reactia celor ce asistau la acea mascarada in cadrul careia se infierau sabotorii, care in realitate erau total nevinovati si aveau dreptate in tot ce declarasera. Martorii acuzarii au fost obligati sa invete din timp textul incriminator atent redactat de autoritati.

In acea perioada, se afla incarcerat colonelul Virgil Andronescu, nascut la Bailesti, judetul Dolj, acuzat ca nu a demolat o troita. Printre cei invinuiti si condamnati la pedepse grele se afla comandorul Puiu Virgil care, in 1948, incercase sa fuga in Turcia cu o salupa care s-a defectat.

Lagarul era imprejmuit cu trei randuri de sarma ghimpata. Patrulele erau permanent in pozitie de tragere. Cladirea comandantului era pavoazata la exterior cu imense tablouri in care zambeau cu multa blandete figurile membrilor Secretariatului si ai Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman in frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Emotionanta a fost intalnirea noilor arestati cu elitele craiovene ce se aflau de mai de mult timp in lagar, scuipate si batute crunt. Cu profesorul Mihail Paulian, fost director al Colegiului Carol I din Craiova, cu profesorul Ilie Marineanu, cu preotul Sterfenitu, cu capitanul Liviu Popescu, toti fiind batjocoriti de gardienii analfabeti care aveau o placere deosebita sa-i bata in zona capului afirmand ca raul numai de acolo vine.

Din aceeasi brigada a detinutilor politici mai faceau parte coloneii Stefan Cioroiu, Ion Trandafir si generalul Leonard Mociulschi, fostul comandant al Diviziei a 3-a vanatori de munte, decorat cu Ordinul Crucea de Fier.

Pe langa alte somitati, in lagarele de exterminare de la Canalul Mortii au murit sase generali, trei colonei, doi maiori, doi capitani si un locotenent care vor fi amintiti in episoadele urmatoare.

In iarna anilor 1953 – 1954, o iarna unica, deosebit de grea, cand nametii ajunsesera sa depaseasca doi metri inaltime, pe un viscol cumplit au evadat cativa detinuti peste gardul usor de escaladat datorita dunelor de zapada. Nu au ajuns prea departe deoarece au fost devorati de lupii flamanzi. Bucuria libertatii a durat putin si a fost repede curmata. Patrulele care au urmarit fugarii nu au gasit decat resturi de cadavre, haine vargate sfasiate si patate de sange, zapada din jur fiind rosie.

In lagar, mancarea era oferita restrictiv in functie de norma indeplinita. Ciorba de gogonele si de varza alterata era de baza. Nu poate fi uitat nici tenebrosul stalp al infamiei. Detinutul pedepsit era legat de acel obiect de tortura, nu inainte de a fi dezbracat pentru a fi ars si deshidratat de soarele dogoritor. Noaptea, tantarii ii faceau pielea carne vie si la toate astea se adaugau foamea si setea, cele mai cumplite pedepse.

Batausii care aveau multe crime la activ se numeau Stanciugel, Spranceana, Ologu si Radu Ion. La Poarta Alba, din grupul de comanda al lagarului faceau parte ofiterii de Securitate Elefterie Serban, Gheorghe Silisteanu, Constantin Moraru, Alexandru Campeanu si Ion Fecioru.

La Capul Midia au avut multe decese pe constiinta comandantii Gheorghe Timofte, Liviu Borcea, Gheorghe Alexandrescu, Miron Craciunescu si Gheorghe Ciubotaru. Detinutul Andrei Ciurunga, unul dintre putinii fericiti care au scapat cu viata din acel infern, dupa ce a apucat sa vada libertatea a scris poezia Canalul din care redau un fragment relevant: Aici am stat si-am sangerat cu anii / si ne-am scuipat plamanii in tarana / aici ne-am logodit cu bolovanii / cate-un picior uitat sau cate-o mana. / Trudind flamanzi de soare si de paine / injuraturi si pumni ne-a fost rasplata / sa facem drum vapoarelor de maine / am despicat podisul cu lopata. / Loviti de biciul vantului fierbinte, / sapand din greu, pe ploaie si ninsoare, / am presarat cu mii de oseminte / pamantul dintre Dunare si Mare. / Istoria reala, cea din lacrimi stoarsa / va tine minte si-ntre foi va strange / acest cumplit Danubiu, care varsa / pe trei guri apa, iar pe-a patra sange!

Dupa incheierea ultimei conflagratii mondiale, gene­ralii armatei romane, impreuna cu ceilalti ofiteri si soldati, se intorceau de pe front raniti si vlaguiti, dar cu pieptul plin de decoratii. Se facuse pace, si sperantele lor erau deosebit de mari. Nu peste mult timp, au avut surpriza arestarilor in lant, incarcerati unul cate unul, invinuiti ca sunt criminali de razboi. In cadrul unor anchete dure, au fost acuzati ca au luptat contra fratelui sovietic, clasificati drept banditi, uzurpatori ai regimului de democratie populara, sabotori ce trebui pedepsiti cat mai aspru.

Laurii, care au stralucit pe fruntea lor in luptele crancene, desfasurate pe Campul de Onoare, au fost schimbati cu spinii durerii si ai nedreptatii. Era perioada cand patriotii anticomunisti si-au lasat tineretea sau viata in inchisorile politice.

Violentele erau duse pana la cele mai inalte culmi ale incredibilului de catre tortionari, ce nu erau altceva decat niste criminali cu suspendare, premiati pentru a tortura si ucide. Ei isi iubeau meseria si afirmau mereu ca nu isi fac decat datoria, la adapostul unor regulamente oficiale.

Placerea de a dispune de un trup nevinovat ii determinau pe industriasii crimei politice sa astepte numai un semn de la superiori pentru a lua viata unui semen. Ajunsi in prezent la varste venerabile, rasplatiti cu pensii uriase, o parte dintre acesti exponenti ai barbariei cauta azi sa ne convinga ca au fost mari patrioti ce au cautat sa paveze infernul concentrationar numai cu intentii bune.

Din totalul celor care au luat drumul inchisorilor politice si al lagarelor de exterminare, prea putini au mai ajuns acasa unde, dealtfel, au murit relativ repede. Din documentele oficiale, precum si din evidentele partiale rezulta ca in abatoarele umane ale infernului concen­trationar au fost exterminati cel putin 81 de comandanti de mari unitati militare.

La Aiud, au murit in chinuri groaznice, batrani, orbi, bolnavi de plamani, anchilozati, batuti crunt, scuipati si batjocoriti, 21 de generali, langa care voi preciza telegrafic anul mortii. Din lipsa spatiului, nu voi putea mentiona in ce perioada au fost ministri sau la care divizii si armate au fost comandanti: Aurel Aldea – 1949, Constantin Anton – 1950, Constantin Antonie – 1952, Emanoel Barzotescu – 1951, Ion Carlaont – 1950, Dumitru Carlaont – 1952, Constantin Eftimiu – 1950, Nicolae Gheneraru – 1950, Iosif Iacobici – 1952, Gheorghe Koslinschi – 1950, Nicolae Macici – 1950, Gheorghe Macici – 1952, Socrate Mardari – 1954, Gabriel Negrei – 1951 (avea 83 de ani), Constantin Petrovicescu – 1949, Olimpia Stavrat – 1951, Gheorghe Stavrescu – 1951, Ion Sichitiu – 1952, Nicolae Stoenescu – 1951, Ion Topor – 1950, Alexandru Vatamanu – 1951.

La inchisoarea de trista amintire Sighet, au trecut in lumea umbrelor masacrati in urma unor schingiuiri prelungite 17 generali si un contraamiral: Henri Cihoski – 1950, Grigore Georgescu – 1952, Alexandru Glatz – 1953, Gheorghe Marinescu – 1952, Nicolae Marinescu – 1953, Nicolae Pais – 1952, Alexandru Popovici – 1953 (96 de ani), Epure Popovici – 1953, Cehan Racovita – 1954, Mihail Racovita – 1954, Radu Rosculet – 1952, Nicolae Samsonovici – 1950, Nicolae Tataranu – 1952, Alexandru Tatarascu – 1951, Gheorghe Vasiliu – 1954, Aurel Vlad, Anton Zwiedinek – 1953.

La Jilava, au murit in chinuri cumplite sau au fost executati si ingropati in locuri nestiute un maresal si 11 generali: Ion Antonescu – 1946, Radu Baldescu – 1953, Sergiu Enulescu – 1949, Constantin Iordachescu – 1950, Gheorghe Iliescu – 1957, Ion Mihailescu – 1949, Ion Negulescu – 1949, Radu Rosetti – 1949, Constantin Teodorescu – 1950, Dumitru Teodorescu – 1957, Constantin Piky Vasiliu – 1946, Mihail Voicu – 1958.

La inchisoarea Vacaresti, delirul masacrarii s-a abatut asupra unui grup de noua generali: Ioan Arbore – 1954, Nicolae Ciuperca – 1950, Constantin Constantin – 1948, Grigore Cornicioiu – 1952, Constantin Ilasievici – 1955, Radu Korne – 1949, Vasile Mainescu – 1953, Ioan Mihailescu – 1957, Gheorghe Rozin – 1961.

Langa digurile lagarelor de exterminare de la Canalul Mortii, au avut parte de o moarte cumplita sase generali: Gheorghe Giosan – 1953, Ioan Ilcusu – 1953, Alexandru Nicolici – 1953, Emil Palangeanu – 1953, Nicolae Stoenescu – 1959, Constantin Voiculescu – 1953.

La inchisoarea Fagaras, au fost masacrati cinci generali: Emanoil Leoveanu – 1959, Gheorghe Stefan Liteanu – 1959, Gheorghe Lintes – 1955, Ion Popescu – 1954, Vasile Zorzor – 1952.

In beciurile fara ferestre de la Ramnicul-Sarat, au murit orbi, infometati si bolnavi de tuberculoza trei gene­rali: Gheorghe Dobre – 1959, Gheorghe Jienescu – 1953, Constantin Pantazi – 1958.

La inchisoarea Pitesti, au fost exterminati doi gene­rali: Mihail Kiriacescu – 1960, Constantin Trestioreanu – 1957.

Din lipsa de spatiu voi enumera o serie de temnite in care au murit cate un singur general: Botosani - Ion Petrovan (1963); Galati - Petre Vasilescu (1959); Gherla - Vasile Pascu (1960); Tg. Ocna - Constantin Tobescu (1951); Ocnele Mari - Arthur Popescu (1952); Dej - Traian Teodorescu (1951).

Dupa cum se poate observa „recolta” cea mai bogata in decese a fost inchisoarea Aiud. Spre exemplificare voi face cate un scurt portret la cativa dintre cei care au ajuns la acel capat de drum fara intoarcere.

Generalul Aurel Aldea s-a nascut la Slatina la 28 martie 1887. A absolvit scoli militare cu profil de artilerie si geniu la Bucuresti, Hanovra si Charlottenburg. A fost comandantul Diviziei 4 infanterie, comandantul Corpului 2 Armata, comandantul Corpului 7 Armata si ministru de Interne. In vara anului 1945, fiind prevenit ca va fi arestat, s-a retras la Suceava unde a condus organizatia de rezistenta anticomunista „Sumanele Negre”. Prins si condamnat, a murit la Aiud la 17 octombrie 1949, batut crunt, macinat de boli si foamete. Avea artrita, diabet si scleroza cardio-renala. In ultimele clipe de viata, cu privirea ridicata spre cer, isi cerea iertare de la maresalul Antonescu deoarece, in calitate de ministru de Interne si om de incredere, participase la arestarea acestuia la 23 august 1944, fara sa anticipeze, ca in scurt timp, ii va veni si lui randul.

Generalul Ioan Carlaont s-a nascut la 19 octombrie 1885 in localitatea Miculesti din judetul Mehedinti. A devenit ofiter de artilerie, promotia 1906 si comandant de divizion in Primul Razboi Mondial. In 1938, era comandantul Diviziei 11 infanterie Slatina. Dupa 1945, formeaza in Oltenia detasamente de rezistenta anticomunista. Arestat in octombrie 1948, la Tg. Jiu a fost trimis la Aiud in iunie 1949, unde a murit la 6 februarie 1952, orb, anchilozat, bolnav de tuberculoza, intr-o celula fara geamuri in care dormea pe ciment.

Generalul Dumitru Carlaont, frate cu Ioan, s-a nascut in 1887. A ajuns ofiter de artilerie, promotia 1910. A fost comandantul Diviziei 8 infanterie Cernauti. Arestat in 1948, a murit la 14 octombrie 1952 datorita regimului de exterminare.

Generalul Nicolae Macici s-a nascut la Craiova la 7 noiembrie 1896. A trecut prin toate treptele promovarii ajungand comandantul Corpului 2 Armata si apoi comandantul Armatei 1. Pentru incidentul represaliilor de la Odessa, dupa aruncarea in aer a comandamentului roman, a fost arestat pentru crima de razboi. A fost ucis in temnita la 15 iunie 1950.

Din cauza infometarii excesive multi si-au mancat paiele din saltea. Cel care a descoperit acest salvator „aperitiv” a fost contraamiralul Horia Macellariu.

Printre cei exterminati la inchisoarea Vacaresti, s-a numarat generalul Radu Korne. S-a nascut la Bucuresti, la 23 decembrie 1895. A absolvit scoli militare de cavalerie din Romania si Franta. A fost comandantul Diviziei 3 Vanatori de Munte, comandantul Diviziei Garda si comandantul Diviziei 8, Cavaleria purtata. Dupa razboi a fost acuzat de uneltire contra sigurantei statului. A decedat de neoplasm pulmonar la 28 aprilie 1949.

Generalul Ioan Mihaiescu s-a nascut la 4 octombrie 1891 in localitatea Amarastii de Jos din judetul Dolj. A absolvit scoli militare la Belgrad. In campania din Est, a comandat Diviziile 1 si 4 de Infanterie. Arestat la 19 septembrie 1948, a primit o condamnare de 20 de ani munca silnica. A murit la 22 octombrie 1957, in chinuri groaznice, batut, infometat, coplesit de boli, fara asistenta medicala.

Din totalul celor morti la Sighet, ii voi face un scurt portret generalului Mihail Racovita: s-a nascut la 7 martie 1889 la Bucuresti dupa care si-a desavarsit pregatirea militara la scoli din Romania si Germania. A indeplinit functii de mare raspundere, precum cea de Comandant Militar al Capitalei, Comandantul Armatei 1, Comandantul Armatei 4 si ministru de Razboi. A fost arestat la 2 iunie 1950 ca reactionar si criminal de razboi si condamnat la munca silnica pe viata. A murit in inchisoare la 28 iunie 1954, decesul nefiind comunicat familiei asa cum se proceda frecvent in acele timpuri.

Un alt general casapit la Sighet, a fost Grigore Georgescu. Nascut la Craiova la 20 iunie 1886, a urmat mai multe scoli militare cu profil de artilerie si geniu. A fost comandantul Diviziei 19 Infanterie Turnu Severin si ministru al Lucrarilor Publice si Comunicatiilor. Arestat ca fost demnitar in guvernul Antonescu, moare exterminat la 27 aprilie 1952 si este aruncat intr-o groapa comuna necunoscuta, familia ne fiind anuntata.

La inchisoarea Fagaras, a trecut in lumea umbrelor generalul Emanoil Leoveanu. S-a nascut la 16 aprilie 1887 la Craiova si a urmat scoala Militara de ofiteri de Artilerie, scoala Superioara de Razboi, Facultatea de Drept din Iasi si Academia de inalte Studii Comerciale din Cluj. A fost comandantul Diviziei 3 infanterie si, alternativ, comandantul Corpurilor de Armata cu numerele 3, 4, 6 si 7. Datorita faptului ca in 1941 a fost director general al Politiei si Sigurantei fascisto-antonesciane, asa cum a fost acuzat, la 17 mai 1951 a survenit arestarea. In urma procesului fina­lizat la 3 octombrie 1951, a primit o condamnare de 15 ani munca silnica si confiscarea averii. Grav bolnav la varsta de 70 de ani, a decedat la 26 mai 1959.

Dintre generalii morti la Ramnicul-Sarat voi aminti cateva repere la doi dintre ei. Generalul Constantin Pantazi s-a nascut la 26 august 1888 la Calarasi. A urmat scoala Militara de Infanterie si Cavalerie, apoi, scoala Superioara de Razboi. A fost ministru de Razboi in guvernul Antonescu, anterior fiind comandantul Diviziei 3 Cavalerie, comandantul Diviziei blindate si subsecretar de Stat al Armatei de uscat. A fost arestat impreuna cu grupul Antonescu si declarat criminal de razboi. La 17 mai 1946, Tribunalul Poporului avand in componenta exponentii ignorantei despre care se stie ce pregatire aveau, l-a condamnat la moarte. Regele Mihai i-a comutat pedeapsa in munca silnica pe viata. Cata marinimie!

Incarcerat initial la abatorul uman Aiud, a fost transferat la Ramnicul-Sarat unde a murit orb, celula din subteran neavand fereastra. Diabetul si scleroza vaselor renale precum si bataia cumplita i-au pus punct vietii la 23 ianuarie 1958.

Pe langa acesti militari de cariera care au ocupat functii inalte, in lagarele de exterminare au fost masacrati multi colonei si ofiteri cu alte grade, despre care voi aminti intr-un episod viitor.

Pe langa celelalte categorii sociale care au suferit cumplit din cauza noilor organe represive instituite in Romania, dupa anul de gratie 1944, se numara si fostii ofiteri ai Armatei Romane. In marea lor majoritate, acestia au fost stigmatizati ca fiind dusmani ai noii oranduiri sociale deoa­rece au facut parte din fosta armata „burgheza, antonesciano-fascista”, care a luptat contra “fratelui sovietic”. Am respectat termenii epocii spre a sugera absurditatea acuzatiilor. Si astfel, eroi adevarati, aureolati pe campul de onoare, primiti dupa razboi cu inalte onoruri militare, au fost considerati dupa aceea, banditi si au fost scuipati si batjocoriti.

Ofiterii-eroi au avut parte de supliciile tipice anche­telor dure, au suferit metodele barbare de interogare a “dusmanilor poporului”, eticheta cu care au fost recompensati pentru a se fi aflat mai inainte in slujba tarii, facandu-si cu devotament si patriotism datoria, in miezul craterului incandescent al razboiului ce le-a devorat tineretea.

Un caz relevant este cel al profesorului Adrian Ionescu, apreciat cercetator al Institutului de Istorie Militara, un ofiter foarte respectat pentru competenta sa. Intr-o zi nefasta, a afirmat ca denumirea de Basarabia a provinciei de peste Prut, provine de la Nicolae Basarab, in conditiile in care, in acea perioada, comunistii sustineau, cuprinsi de o isterie totala ca este vechi teritoriu rusesc!

Arestat la miezul noptii la 15 august 1954, a fost condamnat la 10 ani temnita grea, fireste, ca “dusman al poporului”. La scurt timp, s-a imbolnavit de plamani si a cerut sa i se dea medicamentele necesare. Nu i s-au dat si boala a avansat in mod galopant. Dupa o saptamana, profesorul a murit. A doua zi, maiorul Ioan Ciachi, comandantul inchisorii, i-a obligat pe ceilalti detinuti politici din celula sa semneze o hartie prin care se atesta ca victima a primit la timp medicamentele. Initial, nimeni nu a vrut sa semneze ca martori ai acestei minciuni. Dupa ce au fost batuti crunt, in cele din urma au semnat documentul si adevaratii responsabili pentru moartea profesorului au fost absolviti de orice vina.

Despre modalitatile de reprimare ce se aplicau cu suscces la Canalul Morti, colonelul Virgil Andronescu a lasat cateva marturisiri de mare insemnatate. Intors din razboi cu pieptul plin de decoratii, s-a trezit umilit de scursurile sociale promovate in organele represive. A trecut prin nenumarate momente grele, oferite cu “generozitate” de tortionarii inchisorilor Vacaresti, Jilava si a lagarelor de exterminare de la Poarta Alba, Navodari, Capul Midia si Nazarcea.

In lungile anchete dure a fost umilit de profesionistii in tortura, schilodit trupeste si sufleteste, i-au fost zdrobite degetele cu usa, trantita peste ele, si chipul i-a fost desfigurat. Dupa ce a fost arestat pentru o acuzatie minora, datorita unui “prieten” delator, a trecut prin mainile fostului sau cizmar Constantin Oanca, devenit peste noapte ofiter de Securitate. In final, a fost condamnat la 6 ani de temnita grea, degradare si confiscarea averii. A suportat apoi chinurile batausilor din inchisorile Vacaresti si Jilava. Intr-o dimineata, a primit vestea ca va fi urcat in tren si dus la Canalul Mortii. Toti detinutii politici au fost incolonati si dusi la Gara Filaret din Bucuresti. Pana la sosirea vagoanelor, au fost culcati pe peron cu fata in jos, cu picioarele si mainile departate, tinuti in acest fel sub razele nemiloase ale unui soare torid. Un tablou care avea menirea sa-i intimideze pe calatorii prezenti la acea ora in gara, sa stie ce-i asteapta in caz de!

Dupa ce au fost sortati de gardieni - care se descurcau greu cu numaratoarea! - detinutii periculosi pentru “oranduirea socialista” au fost urcati in vagoane de marfa cu destinatia Dobrogea. Incepusera lucrarile la Canalul Dunare-Marea Neagra, un nou santier de exterminare a tuturor celor de care regimul parea ca se teme. Osemintee lor au fost gasite uneori in diguri, dupa 1989.

Mancarea era putina, dar bataia se oferea din belsug. Generalii si coloneii, aflati la varste inaintate, ii implorau pe tortionari sa nu-i mai chinuiasca fiindca erau slabi, batrani si fara vlaga. Desi fusesera candva comandanti de mari unitati, acum cadeau in genunchi rugand bestiile din fata lor sa le ia viata pentru a scapa de chinuri. Acestor somitati li se administrau batai cumplite de catre sergentii sau plutonierii semianalfabeti cand li se nazarea ca nu erau salutati cu o plecaciune suficient de adanca.

Prin schilodirea trupului s-a incercat izolarea si distrugerea spiritului. Calaii, deveniti roboti, si-au torturat semenii aidoma unor asasini de meserie - unelte odioase in slujba unor interese straine poporului din care faceau parte.

Un alt ofiter, greu incercat la batranete, a fost colonelul Badea Constantinescu. A participat la ambele conflagratii mondiale, fiind decorat cu Inaltul Ordin Militar Mihai Viteazul si Ordinul Militar Crucea de Fier. In martie 1946, a fost scos din randurile amatei, asa cum s-a procedat cu intregul efectiv de ofiteri care nu au vrut sa adere la „cauza”.

In septembrie 1948, pensia i-a fost suspendata dupa care au inceput interminabile perchezitii ale Securitatii, mereu in cautare de arme, de aur si de relatii cu “dusmani ai democratiei populare”. Tracasat, cuprins de o frica permanenta, in noaptea de 13/14 octombrie a trecut frontiera in Iugoslavia. Fericirea nu a durat mult deoarece peste doua luni a fost extradat.

Arestat de Securitate a fost batut crunt in anchete, dupa care a luat drumul abatoarelor umane ce se aflau intre zidurile tenebroaselor inchisori Jilava, Aiud, lagarul de exterminare de la Poarta Alba. In acele locuri de trista amintire, a fost din nou maltratat, desfigurat si umilit la fel ca toti intelectualii ce figurau ca detinuti politici, primind o portie in plus de bataie deoarece avea statutul de „frontierist”. Dupa eliberare a trecut in lumea umbrelor bolnav de T.D.C. precum si de alte boli ce nu se puteau trata in infernul concentrationar, nu era permis acest lucru de catre cei ce strigau intr-o totala isterie ca „omul este cel mai pretios capital”.

Precizand ca evidenta este partiala voi enumera ofiterii care au murit in diferite inchisori, unii executati, altii din cauza bolilor si batailor, precum si anul decesului.

La inchisoarea Aiud au fost masacrati 28 de ofiteri dintre care coloneii: Alexe Adamescu -1962, Vasile Agapie - 1950, Mircea Elefterescu - 1950, Petre Grigorescu - 1952. George Marino - 1953, Petre Mateianu - 1950, Emil Mateias – 1950, Marius Negulici - 1952, Victor Pantazopol – 1953, Gheorghe Parvan -1950, Leonida Pop - 1948, Constantin Tanasescu - 1950, Darie Teodorescu - 1953, Alexandru Sadoveanu - 1953, Gheorghe Solimia - 1953, Dumitru Sorescu - 1950, Stefan Stoica - 1951, Ioan Stoiculescu - 1951, Nicolae Velciu - 1949, Emanuel Visoiu - 1954; comandorii: Constantin Greceanu - 1953, Remus Oncescu – 1953, Gheorghe Spulbatu - 1953, Marcel Tautu - 1952; maiorii: Ionel Negrea -1951, Petru Protopopescu – 1952, Constantin Unga - 1950, Ludovic Vadzislav- 1952.

Referitor la comandorii Constantin Greceanu si Gheorghe Spulbatu, amandoi au fost executati rapid la inceputul anului 1953 deoarece au evadat. Primul si-a luxat piciorul la coborarea de pe zidul inalt, si al doilea a fost prins in podul unei case din Orastie, fiind denuntat chiar de logodnica sa, proprietara imobilului.

La Gherla, au murit 12 ofiteri: coloneii Gheorghe Andreescu - 1952, Virgil Ariton - 1960, Emanuel Barbici - 1959, Mihail Magureanu - 1956, Constantin Marasescu - 1957, Traian Mihailescu - 1961, Eugen Plesnita - 1959, Constantin Singuran - 1953, Ion Taroveanu - 1956, Gheorghe Lupescu - 1953, Dumitru Tomescu - 1962; comandorii: Constantin Minulescu - 1963, Calistrat Sandulescu - 1956 si locotenentul Ion Ardeleanu - 1953.

Colonelul Gheorghe Lupescu, doctor in economie, a fost condamnat la 15 ani de temnita grea deoarece, la per­chezitie, ii gasisera acasa, ca bibelou, un pistol cu cremene folosit de panduri in 1821, o piesa valoroasa de colectie pe care o tinea la vedere.

Unul dintre tortionarii - calai era Vasile Puscasu, transferat de la Pitesti, la Gherla. Cand primea ordin sa suprime un detinut, il obliga pe acesta sa ridice bratul stang si apoi, cu o lovitura puternica data in dreptul inimii, ii plesnea nefericitului aorta. In final, medicul inchisorii intocmea actele doveditoare ca moartea a fost naturala, neprovocata.

Intre zidurile inchisorii Jilava si-au gasit sfarsitul zece ofiteri dintre care: coloneii Ion Alecsa - 1952, Marin Cristache - 1953, Ion Marinescu - 1951, Barbu Slatianu – 1959, Ion Strambei - 1950, Dan Tetorian - 1949; maiorii Gheorghe Comsa - 1951, Mihail Eliade - 1949, Nicolae Mihailescu - 1951 si capitanul Anton Sandulescu - 1952.

In lagarele de exterminare de la Canalul Dunare-Marea Neagra, au fost ucisi opt ofiteri. Coloneii: Vasile Nicola – 1953, Nicolae Trutescu - 1953, comandorul Gheorghe Lupescu - 1952; maiorii Mircea Mageanu - 1950, Emil Parcalabu - 1953; capitanii Aurel Cojanu - 1952, Stefan Popescu - 1951 si locotenentul Dan Anastasiade - 1953.

La inchisoarea Pitesti, au murit masacrati coloneii Titus Bardescu - 1956, Dan Slavescu - 1958, Nicolae Visoica – 1956 si capitanul francez Lucian Bassy -1959. In minele de sare de la Tg. Ocna, au trecut in lumea umbrelor coloneii Ion Almageanu - 1955 si Anton Sindristeanu - 1951.

La inchisoarea Vacaresti, au murit coloneii Teodor Secareanu - 1955 si Mihai Condeescu - 1958. La Craiova, capitanul Gheorghe Luta - 1952, locotenentul Nae Trocan - 1953. La Ocnele Mari - colonelul Romeo Zaharia, aghiotantul maresalului Ion Antonescu, in 1951. La Rm Sarat - locotenentul Jenica Arnautu (1959). La Fagaras - colonel Constantin Pangratiu -1953. La Periprava - colonel Vasile Mamaliga -1952.

Cimitirul de la Aiud a fost descris de Radu Gyr in poezia „Cimitir de detinuti”, un tablou sinistru din care redau doua strofe: „Alaturi de temnita, pe-o rana, pe-o coasta / Cimitirul nostru adasta / Tace. Asteapta sicrie sarace / Cu numar de smoala scris pe capace / Cimitir fara iarba, doar huma / Ocolit ca molina neagra de ciuma / Morminte fara poveste / Unde nu-ngenuncheaza neveste / Unde mamele nu plang / Unde nu cad lacrimi de tanc ”.

Pe langa ofiterii morti in inchisorile politice, au fost multi care au decedat dupa ce au ajuns acasa, bolnavi si fara vlaga. O parte dintre ei au fost ridicati de catre familii pe targa. Era si firesc sa fie in asa hal datorita foametei la care au fost supusi sau a limentatiei precare. Arpacasul si terciul erau impregnate cu cateva resturi animaliere des­compuse, ce exaltau un miros groaznic de putrefactie. Asa arata mediul detentional autentic sau delicatesele oferite celor cuminti. Cu mancare putina si bataie din belsug.

Dupa ce au fost pusi in libertate, acei ofiteri bine pregatiti in scoli militare de prestigiu au fost refuzati la orice tentativa de angajare pentru a-si asigura existenta. In final au ajuns hamali in gari, ingrijitori la fermele de porci sau beneficiarii multor oferte generoase ale unor munci ingrate.

O parte dintre ei au luat drumul codrului, organizand in munti miscari de rezistenta anticomunista asteptand ajutoare occidentale care nu vor veni niciodata.

Daca a existat o revolutie anticomunista autentica in Ungaria la sfarsitul anului 1956, daca poporul polonez s-a ridicat contra comunismului in luna iunie a aceluiasi an, ei bine, si in Romania s-a desfasurat o intinsa miscare de rezistenta anticomunista armata ce activa in munti, insurgenti ai demnitatii, despre care se stie tot mai putin, ocoliti de programa scolara.

Din aceste efective, faceau parte fosti ofiteri, haituiti deoarece fusesera decorati cu inalte ordine mili­tare germane. Lor li s-au alaturat multi legionari si alte categorii de opozanti care au urcat pe crestele acelor forme de relief ca sa scape de organele represive ale statului.

In Muntii Banatului, unul dintre conducatorii formatiunilor paramilitare a fost colonelul Ion Uta, nascut la Caracal, in judetul Olt, la 22 decembrie 1891. A participat la ambele conflagratii mondiale, o perioada fiind prefect la Lugoj. Trecut in rezerva, s-a inscris in Partidul National Taranesc, atras de ideile democratice ale lui Iuliu Maniu. Dupa ce au inceput arestarile masi­ve ale membrilor partidelor istorice, in mai 1947 s-a refugiat, initial, in Muntii Semenicului. S-a stabilit apoi in comuna Teregova unde a organizat un grup de rezistenta armata format la inceput din 24 de luptatori si o retea de elemente de sprijin plasate in satele din zona: Domasnea, Globurau, Cornereva, Mehadica si altele. A stabilit responsabilitati precise pentru gazduire, furni­za­re de alimente, informatii, armament si munitie. Multi sefi de post din vechea generatie, care nu fusesera inca schimbati, au colaborat discret cu acesti Partizani ai lui Dumnezeu, cum mai erau denumiti. Colonelul Uta intentiona organizarea acestor forte armate dupa mode­lul lui Tito in perioada ocupatiei germane, plasand efectivele pe crestele greu accesibile.

Pentru prinderea acestor banditi, asa cum figurau in documentele Securitatii, organele represive ale statului au recrutat o vasta retea de informatori, amenintati cu acel articol neiertator din legislatie care se referea la pedepse grele pentru omisiune de denunt. Din arhive, rezulta ca in 1948 erau 42.187 de informatori pe intreg teritoriul romanesc. In statisticile lumii figuram cu cei mai multi delatori la mia de locuitori.

Ei bine, unul dintre acesti vanzatori de oameni a fost Andrei Vidraru infiltrat cu mare precautie in grupul de partizani inca din decembrie 1948. In momentul cand a aflat ca liderul grupului, colonelul Uta, vrea sa coboare in comuna Mehadica pentru a prelua un transport de hrana, Vidraru a informat Securitatea. Si astfel, in dimineata de 8 februarie 1949, trupele de interventie ale Batalionului 9 de Securitate au deschis focul asupra salasului unde se baricadase micul grup de insurgenti. Colonelul Uta a fost ciuruit cu 72 de gloante si cadavrul a fost expediat la Bucuresti ca un mare trofeu de vana­toare de care sa se bucure sefii. La actiune, au participat patru ofiteri, sapte subofiteri si 18 soldati condusi de maiorul Sever Ciorapciu. Focul violent a durat 30 de minute intre orele 6h 45 si 7h 15.

In confruntarile de acest gen, cadeau la datorie luptatori din ambele tabere. Fiecare a sustinut cauza lui. Unii contra comunismului, iar ceilalti contra ramasitelor burghezo-mosieresti, fasciste, care se opuneau noii oranduiri sociale. Tragatorii ce se aflau fata in fata actionau sub un juramant considerand ca dreptatea este de partea lor.

Fruntasii satelor, preoti, invatatori si fosti primari, suspectati ca au simpatizat cu partizanii, au fost executati in plina zi, de fata fiind intreaga suflare a locali­ta­tilor, pentru intimidarea celor ce ar fi vrut sa-i ajute pe banditii din munti. Ostilitatile au durat sapte luni infernale, de la sfarsitul lui septembrie 1948 pana la inceputul lunii mai 1949, traversand o iarna grea.

Grupul comandorului de aviatie Petre Domasnea­nu a fost capturat in aceeasi noapte in comuna Valea Bolvasnita. Actiunea a fost coordonata de locotenentul de Securitate Vasile Sarateanu. Grupul avocatului Spiru Blanaru a fost anihilat in satul Fenes, la 13 martie 1949. La incercuirea satului au participat trei plutoane de Securitate coordonate de capitanul Gheorghe Mihal­cea­nu. Dupa un proces rapid toti cei prinsi au fost executi in Padurea Verde de langa Timisoara.

Tot in luna martie, au fost impuscati pe loc cativa tarani care se baricadasera in biserica din comuna Domasnea, de frica sa nu fie arestati deoarece ii ajutasera pepartizanii cu alimente.

In luna mai 1949, rezistenta armata din Muntii Banatului fusese lichidata, chiar daca mai erau cateva grupuri razlete, care aveau sa fie anihilate mai tarziu. Satele erau triste, casele goale, curtile pustii. Panza neagra a doliului trona pe majoritatea portilor inalte.

In Muntii Apuseni, a actionat grupul de rezistenta armata condus de maiorul Nicolae Dabija. In calitate de ofiter de graniceri, a luptat in campania spre Stalingrad fiind decorat cu Ordinul Mihai Viteazul si Ordinul Crucea de Fier. Dupa instaurarea la putere a comunis­ti­lor a fost cautat pentru a fi pedepsit in calitate de criminal de razboi. In aceste conditii, s-a retras in munti unde a pus bazele Organizatiei Frontul Apararii Patriei Romane. In timpul unei lupte cu trupele de Securitate a fost capturat impreuna cu o parte dintre partizanii pe care ii coordona, tradati chiar de viitorul socru al maiorului. Au fost condamnati la moarte si executati in dimineata zilei de 28 octombrie 1949, in cimitirul reformatilor din Sibiu si aruncati intr-o groapa comuna sapata de victime.

Dintre celelalte efective ale grupului, 18 luptatori au murit in confruntarile cu Securitatea, 11 au fost asasinati pe loc fara a fi judecati si 11 au fost masacrati dupa ce au avut parte de o farsa de proces.

Un alt grup care actiona in Muntii Apuseni a fost cel condus de avocatul Leon Susman. Acesta s-a nascut la 5 iunie 1910 in comuna Mahaceni. Dupa ce a absol­vit Facultatea de Drept din Cluj, a practicat avocatura la Ocna-Mures pana in 15 mai 1948 cand s-au dezlantuit represaliile asupra legionarilor si a simpatizantilor acestora. In aceste conditii, a luat drumul codrului insotit de cei doi frati Gheorghe si Ieronim, ultimul fiind preot la Seminarul Greco-Catolic din Blaj, cult scos in afara legii deoarece era unit cu Vaticanul, considerat imperia­list. Gruparea a fost capturata in satul Sagajea in noap­tea de 18/19 iulie 1957 la ora 5h 30. In urma schimbului de focuri, Leon Susman a fost ranit la cap si a decedat dupa o ora. La anihilarea acestor insurgenti, au contribuit 25 de informatori, in aparenta prieteni buni cu Leon Susman. Prin sentinta nr. 463 din 12 aprilie 1958, Gheorghe Susman a fost executat la Gherla, in seara zilei de 4 august 1958. Ceilalti au primit pedepse de 20 de ani inchisoare si confiscarea averilor.

Tot in Muntii Apuseni, a actionat gruparea condusa de Teodor Susman, cel mai bogat om din localitatea Rachitele, judetul Cluj. Avea un mare depozit de cherestea, multe hectare de pamant si o casa impunatoa­re. Detinea o biblioteca imensa pentru acele timpuri, dorind sa le imprime copiilor o educatie aleasa. In calitate de primar PNT, si apoi PNL, a contribuit la cres­terea veniturilor taranilor. In anul 1925, a obtinut o audienta la regele Ferdinand, unde a finalizat drepturile motilor la exploatarea padurilor pentru a-si castiga existenta. Avertizat ca va fi arestat deoarece avea convingeri periculoase pentru noua oranduire, a plecat in munti cu fiii cei mari, Teodor junior si Avisalon. La 15 decembrie 1951, a fost incercuit de trupele de Securitate si s-a sinucis prin impuscare. Ceva mai inainte, Securitatea ii executase sotia drept intimidare. La prinderea grupului, au contribuit 50 de informatori in frunte cu Bujor si Muntea­nu, prieteni cu el de-o viata si pe care el care ii ajutase de nenuma­rate ori.

Cei doi fii au pierit sapte ani mai tarziu, arsi de vii. Era ziua de 2 februarie 1958, caand la ora 5h 30 Securitatea a fost informata de catre delatori ca in casa lui Florea Romul se odihnesc doi fugari. Dupa trei ore de scotociri s-a constatat ca cei cautati sunt ascunsi in fanul din podul grajdului de unde au inceput sa traga. Dupa ce au refuzat sa se predea la somatia comandantului operatiunii, securistii au dat foc la furaje. Fratii Teodor junior si Avisalon au preferat sa arda de vii decat sa depuna armele. Dosarul informativ al acestui caz, are numarul 2701 si cuprinde 19 volume. Cu sase ani in urma, la 28 iunie 1952, capturarea lor esuase cu toata mobilizarea unui esalon extrem de numeros, format din 21 de ofiteri de Securitate, 2427 soldati, 100 de militieni si sase caini de urmarire.

Deviza tuturor acestor partizani ce luptau in munti contra unor efective mult superioare numeric a fost: „Daca vrei sa traiesti, trebuie sa ai o pregatire de trei ori mai buna decat trupele urmaritoare”.

Referitor la felul in care securistii dadeau buzna in locuintele oamenilor in cautarea opozantilor ar trebui poate sa amintim ca in Constitutia din 1952, se enunta , in articolul 88, ca „inviolabilitatea domiciliului ceta­te­nilor este ocrotita de lege>. Era un articol cu care Secu­ritatea se stergea pe picioare

In spatiul carpatin, au existat multe situatii in care cei care s-au retras in munti au cautat sa mentina cat mai sus stacheta demnitatii. Finalul il stim. Toti au fost incet, incet redusi la tacere, asa cum am mai aratat.

In primavara anului 1949, pe dealurile din jurul statiei CFR Caineni, de pe Valea Oltului, actiona un alt grup de rezistenta anticomunista. Efectivele trupelor de Securitate aduse in zona incercuiau dealurile fara succes. Partizanii se miscau rapid, se repliau la adapostul intunericului, se mutau in alta parte. Ofiterul care coordona acea actiune si-a dat seama, la un moment dat, ca cineva ii avertizeaza pe insurgenti si le indica directia unde sa se ascunda. Complicele nu era nimeni altul decat Constantin Stefan, seful statiei. Acesta asculta cu atentie planurile de atac pe care ofiterul le aducea la cunostinta soldatilor, atunci cand rupti de oboseala co­borau sa manance in holul garii. Cu ajutorul unei lanterne si a unui cod, Stefan ii avertiza pe cei ce asteptau pe creasta dealului vesti noi, directia unde sa se ascunda. Cum jocul nu putea dura la infinit, complicele a fost prins si condamnat la multi ani de temnita grea pentru tainuire, refuz de denunt si multe alte capete de acuzare. Insurgentii ce luptau eroic, dar fara sorti de izbanda pe acele dealuri au fost prinsi si executati sau au murit in timpul schimbului de focuri.

In acea perioada, unul dintre adjunctii ministrului Afacerilor Interne era colonelul Teodor Sepeanu, nascut la 23 octombrie 1914 la Bucuresti. A urmat Facultatea de Drept si scoala de Ofiteri de Cavalerie Targoviste. Spre finalul razboiului a demisionat din armata si s-a angajat in M.A.I. la 10 martie 1945, unde a avut functia de inspector in cadrul Politiei Capitalei si in Directia Generala a Securitatii Capitale. A preluat apoi functia de sef al Serviciului de Inspectii in Directia Centrala a Penitenciarelor si de organizare a activitatii informative din inchisori. La 18 februarie 1951, a fost trecut in rezerva. Doi ani mai tarziu, pe cand era angajat ca functio­nar la Ministerul Energiei Electrice, a fost arestat si cer­cetat timp de trei ani pentru decesele din penitenciare, ca urmare a batailor crunte ce reprezentau metodele de anchetare impuse de el.

La 16 aprilie 1957, a fost condamnat la 8 ani munca silnica. A fost pus in libertate dupa patru ani si sapte luni si a disparut fara urme. Daca ar mai fi trait dupa 1990, noua putere probabil ca il facea general

Asa cum aratam in episodul anterior, dupa razboi a existat in Romania o intinsa miscare de rezistenta anticomunista. Dintre formatiunile paramilitare angajate in aceasta rezistenta armata in munti facea parte si grupul de partizani condus de Ioan Gavrila Ogoranu, care a actionat pe versantul nordic al Muntilor Fagarasului in perioada ianuarie 1953 - mai 1954. In evidentele Securitatii, grupul acesta era considerat un mare pericol, in conditiile in care celelalte fusesera reduse la tacere.

Organizatia, care purta denumirea de Grupul 73 Carpatin de Eliberare Nationala, avea in componenta numai elemente tinere. Data constituirii a fost 1 mai 1950, seful ales initial fiind Andrei Hasu, urmat de studentul Ion Ghiujdea. Calitatile lui Ion Gavrila au facut ca, in scurt timp, el sa preia conducerea ostilitatilor.

Din grup mai faceau parte Andrei Laurian, Gheor­ghe Hasu, Ion si Gelu Novac, Gheorghe Sovaiala, Silviu Socol, Marcel Cornea si altii, cu varste intre 21 si 29 de ani. Se cunosteau din anii de scoala petrecuti la Liceul Radu Negru din Fagaras. O parte dintre ei aderasera la organizatia tineretului legionar Manunchiul de Prie­teni. Altii erau urmariti de Securitate pentru activitate ostila regimului, printre ei fiind grupul care a participat in 1946 la greva studentilor din Cluj. Rand pe rand, au disparut de la domiciliile lor, deoarece erau in mare pericol de a fi arestati si dusi pe un drum fara intoarcere.

Dupa o perioada de lupte violente cu trupele de Securi­tate mult mai numeroase, desfasurate in flancuri largi de scotocire, in noaptea de 14/15 noiembrie 1950 au fost prinsi Gheorghe Hasu, Nicolae Stanciu si Silviu Socol. Cu o saptamana mai devreme, Marcel Cornea a fost impuscat si Virgil Rades a fost capturat si a murit in inchisoare, in urma batailor bestiale.

Toma Pirau a fost inconjurat in timp ce tragea cu pistolul automat. In final, s-a sinucis, deoarece secu­ri­stii avansau spre el cu mama sa impinsa in fata, pe post de scut. Rand pe rand au fost prinsi toti componentii grupului si multi dintre ei au fost condamnati la moarte pentru crima de uneltire impotriva securitatii interne si externe a Republicii Populare Romane. Executia a avut loc la 6 august 1957. Ceilalti au fost condamnati la munca silnica pe viata.

Una dintre cele mai mari greseli le-au facut mama si sora lui Ion Gavrila care, mergand la preot, l-au ru­gat sa citeasca un pomelnic in care luptatorul era trecut printre cei vii. Confesorul, care figura in evidentele Securitatii drept informatorul “Creanga”, la 6 decembrie 1960 a anuntat organele statului ca fugarul traieste.

Ion Gavrila Ogoranu, seful grupului, fost student la Cluj si ofiter de rezerva, a fost condamnat la moarte in contumacie de un tribunal din Sibiu, in 1951. A stat ascuns pana in 1976 in satul Galtiu, comuna Santimbru, judetul Alba, complicea devenindu-i sotie. La acea data, a parasit ascunzatoarea, crezand ca poate iesi la iveala, deoarece depasise termenul de prescriptie. A fost insa imediat arestat si anchetat cinci luni la inchisoarea Rahova din Bucuresti. Prin celula sa treceau alternativ ofiterii Gheorghe Francisc si Tiberiu Naghi, care aveau statutul simbolic de arestati, dar se vedea ca primisera misiunea sa-l studieze psihologic pe cel de langa ei. Doreau sa stie cum a ajuns numele arestatului Ion Gavrila pe lista pe care Richard Nixon a prezentat-o lui Nicolae Ceausescu atunci cand a venit la Bucuresti.

Un alt grup de rezistenta anticomunista a actionat in nordul Olteniei, in jurul manastirilor Arnota si Bistrita. Pentru neutralizarea nucleului, organele de stat au desemnat un tanar ofiter de Securitate sa se deplaseze in acel perimetru geografic in calitate de student la Teologie, venit in scopuri de rugaciune, purtand barba, facandu-si cruce permanent cu privirea in pamant.

Primit cu ospitalitate de maica Tiberiada Teodorescu, tanarul a fost gazduit si rugat sa cante la strana. In paralel cu aceasta indeletnicire, ofiterul a inceput activitatea de filaj. Nu peste mult timp si-a dat seama ca in zilele de joi si duminica, din varful muntelui cobora un individ care, dupa ce-si incarca traista cu alimente din magazia manastirii Bistrita, urca inapoi pe carari numai de el stiute, pana la Grota Ursului, unde se aflau adapostiti sapte studenti.

Dupa ce a trecut perioada sarbatorilor Sfintelor Paste, in zona si-a facut aparitia un pluton al trupelor de Securitate al Batalionului de Interventie nr. 52 Dragasani, trimis special sa lichideze gruparea subversiva. Dupa un prim schimb de focuri, securistii s-au retras pentru reorganizarea atacului. Intre timp, tinerii asediati s-au tarat pana la Pestera Liliecilor. In noaptea de 25/26 aprilie 1949, securistii au atacat cu forte sporite, impuscand tot efectivul condus de Ion Opritescu – Opris. Un singur tanar ramasese in pestera, grav ranit. Era studentul Nicolae Anghelescu, care in final a fost impuscat in cap de un subofiter nervos ca opozantii rezistasera atat de mult timp.

La scurt timp, tanarul ofiter de Securitate care a pozat intr-un student smerit a fost avansat in grad. A imbatranit cu constiinta implinita ca si-a facut datoria. Pentru ajutorul dat fugarilor, a fost arestata stareta Olga Glojaru, impreuna cu sase maici, sub invinuirea de omisiune de denunt si alimente date banditilor din munti.

Din referatul cu nr. 60169, al lt.-col. Toma Toanta, se desprinde faptul ca in primavara anului 1949, pe cand era locotenent, a fost sesizat de existenta unui grup tero­rist, diversionist si contrarevolutionar ascuns in zona Arnota-Horezu, condus de legionarul Opris. In aceste conditii, a primit ordin de la maiorul Nicolae Filip sa stabileasca o strategie a situatiei din teren si sa treaca la fapte. La fata locului, au venit de la Bucuresti ministrul adjunct Gheorghe Pintilie, colonelul Andrei Gluvacov si maiorul Ciupagea de la Directia a IV-a. Au mai participat inca patru ofiteri: Nicolae Mihut, Vasile Petcan, Gheorghe Botta si Voicu Cimpoieru. In actiunea de anihilare a grupului subversiv, care a durat 30 de minute, au fost impuscati in lupta sapte membri din banda, cinci au fost arestati si trei au scapat in frunte cu Opris.

O alta grupare si-a desfasurat activitatea pe versantul sudic al Muntilor Faga­ras, cu nucleul principal in localitatea Nucsoara din judetul Arges. In componenta sa erau fosti ofiteri, invatatori, preoti, chia­buri si persoane de sprijin. Conducatorii acestor partizani au fost colonelul Gheorghe Arsenescu, locotenentul Toma Arnautoiu si profesorul Dumitru Apostol. Din efectivele insurgentilor mai faceau parte Petre Arna­utoiu, Laurentiu Arnautoiu, Ioan Popa, Nicolae Enescu, Ion Mica, Gheorghe Tomeci, Gheorghe Duteanu, Ion Dumitrescu si altii. Din randul persoanelor de sprijin s-a aflat in prima linie curajoasa Elisabeta Rizea, care a fost prinsa si torturata multi ani pentru faptul ca i-a ajutat cu alimente pe partizanii din munti. Grupul “Haiducii Muscelului” s-a format in februarie 1948, prin unificarea a patru formatiuni de insurgenti care nu au mai suportat abuzurile facute de organele statului asupra populatiei.

Colonelul Gh. Arsenescu, unul dintre conducatori, s-a nascut la 31 mai 1907 la Campulung-Muscel. Dupa ce a absolvit scoala Militara Superioara de Razboi a fost numit comandantul Regimentului 30 Muscel, sef de Stat Major al Diviziei a III-a si seful Biroului Operatii al Diviziei 20 Vanatori de Munte. Dupa trecerea in rezerva, a organizat rezistenta anticomunista. A fost prins prin tradare si executat la 29 mai 1962.

Toma Arnautoiu s-a nascut la 14 februarie 1921 in comuna Nucsoara. A absolvit Liceul Militar Ferdinand din Chisinau si a fost coleg cu Jenica Arnautu viitorul conducator al grupului de rezistenta din Obcinele Bucovinei si cu Tiberius Tolescu, din miscarea anticomunista din Oltenia, condusa de generalul Carlaont. A urmat scoala Militara de Cavalerie. Ranit la 26 decembrie 1944 in Ungaria, dupa insanatosire a fost repartizat in Garda Regala. Fiind trecut in rezerva, a trecut in rezistenta anticomunista. Capturat prin tradarea unui infractor, a fost executat la Jilava in seara zilei de 18 iulie 1959, la orele 21:00.



Dupa capturarea grupului, unii insurgenti au fost impuscati pe loc, pentru a ingrozi populatia, iar ceilalti au fost judecati rapid de Tribunalul Militar Bucuresti. Din cei peste 100 de condamnati, 16 au fost executati in noaptea de 18/19 iunie 1958, incepand cu orele 21:00, la intervale de 15 minute fiecare. Printre cei impuscati la Jilava, s-au aflat trei preoti: Ion Dragoi, Ion Constan­tinescu si Nicolae Andreescu. Nici unul nu are mormant, nu se stie unde au fost aruncate cadavrele lor. Profesorul Apostol a fost impuscat de capitanul Carnu la marginea comunei Suici si lasat la fata locului pentru a ingrozi populatia.

Autoritatile actuale ezita sa raspunda la intrebarea daca acesti martiri au fost banditi, asa cum figurau in evidentele Securitatii sau daca se pot numi eroi Rudele celor de mai sus au fost condamnate si ele la temnita grea. Iustina Constantinescu - 15 ani, Maria Popescu - 10, Maria Andreescu - 15, Iuliana Constan­tinescu - 12 etc.

Una dintre figurile legendare care s-a implicat cu devotament in activitatea acestor luptatori, a fost Elisabeta Rizea. Eroina s-a nascut la 28 iulie 1912 la Domnesti, langa Curtea de Arges, ca nepoata a fruntasului taranist Gheorghe Suta, ucis de noile autoritati in 1948. Ea s-a alaturat rezistentei anticomuniste impreuna cu Gheorghe Rizea, sotul sau. Toti sperau ca vor tine piept implemen­tarii comunismului pana la venirea occidentalilor, sa-i dea jos de la putere pe atei. La 18 iunie 1949, a fost prinsa de Securitate si dusa la Primaria comunei Domnesti unde a fost batuta crunt de locotenentul Teodor Constantinescu si de capitanul Carnu, cu un furtun de cauciuc. Legata de par, de carligul lustrei din tavan, a ramas astfel suspendata pana ce a cazut de la inaltime urland de durere. O porti­une a scalpului ii ramasese agatata de tavan. Tanara de 18 ani era deja mutilata pentru toata viata. Cu patru coaste rupte a fost tinuta patru zile inchisa fara mancare. Dusa apoi la inchisoarea Pitesti a suportat in continuare pumnii si palmele ofiterilor Mecu si Zamfirescu, specialisti in dezlegarea limbilor. Abia in septembrie 1951 a fost condamnata la 7 ani temnita grea si dusa la Jilava. Eliberata in 1958 a continuat sa protesteze si sa-i ajute pe partizanii care nu fuse­sera prinsi. In 1961 a fost din nou arestata, dusa la Jilava si la Miercurea Ciuc fiind condam­nata la munca silnica pe viata. Eliberata in 1964 s-a simtit in continuare filata. In evidentele Securitatii figura ca fiind obiectivul 1303.

Ca un mare paradox, Elisabeta Rizea a fost arestata din nou in 1990 si dusa la Pitesti deoarece la alegeri indemna populatia satului sa nu voteze FSN-ul. A intrat in legenda prin moartea survenita la 6 octombrie 2003 la Nucsoara – Arges - lucida si total nemultumita de cei ce nu pot fi verticali. La inmormantare a fost prezenta familia regala. Tortionarul Carnu, ofiterul care o lasase fara par avand si alte crime la activ, s-a spanzurat in 1991.

In anul 2001, regele Mihai si regina Ana, au vizitat-o pe Elisabeta la Nucsoara. Gazda i-a servit cu oua rosii, cozonac si vin. Au depanat amintiri. Era dezamagita deoarece cei care s-au sacrificat pentru regalitate aveau nevoie de o apreciere cu mult mai mare din partea tuturor. Despre lupta lor in munti inca nu se stie la scoala, nu este cuprinsa in cartea de istorie.

Dupa ce s-au umplut pana la refuz celulele temnitelor politice si baracile lagarelor de exterminare destinate barbatilor, dictatura comunista a infiintat si inchisori de acelasi profil pentru femei. In acest infern concentrationar, urmau sa fie aruncate, pentru multi ani sau pentru toata viata, sotiile, fiicele si surorile celor incarcerati mai inainte, dusi pe un drum fara intoarcere, multi fiind nejudecati, fara sa stie motivul arestarii.

Verticalitatea de care au dat dovada sau refuzul de a accepta inregimentarea politica fortata, conform devizei “Cine nu este cu noi e impotriva noastra”, au fost primele capete de acuzare ale Tribunalelor Poporului, ce trebuiau sa judece intr-un singur sens, indiferent de probe. Prezumtia de nevinovatie fusese eliminata din Codul Penal, iar informatia delatorului reprezenta de curand o proba forte la dosar.

Cel mai cumplit loc de detentie pentru femei a fost temnita Miercurea Ciuc. Aleasa special, fiind la polul frigului din Romania, acea inchisoare avea permanent peretii inghetati. Multe dintre condamnate au suferit aici, au murit, au fost ingropate fara cruce, fara preot, nestiute de nimeni, decesul fiind anuntat familiei dupa multi ani sau deloc.

Femei din toate colturile tarii, diferentiate ca studii, ca profesiuni sau ca varsta, au fost supuse unui regim salbatic de exterminare, ce depaseste pragul imaginatiei. Smulse din mijlocul familiilor lor, au ramas izolate pentru zeci de ani sau pentru o vesnicie. Unele erau tinere mame care fu­sesera arestate de langa copii mici, fara sa mai stie ce soarta au avut acestia, daca cineva s-a ingrijit de ei. Erau mame acuzate pentru omisiune de denunt, condamnate ca nu isi demascasera copiii si sotii, femei care refuza­sera sa-si vanda fratii, surorile si prietenii. Tot la acea tenebroasa inchisoare erau femei care isi lasasera acasa parintii batrani si bolnavi, paralizati, fara nici un sprijin de la cineva, moral sau material.

In acele celule ude, pline de mucegai, oasele aveau cel mai mult de suferit, erau atacate fara mila. In mijlocul acestui tablou devorator de trupuri se aflau fete tinere, cu studiile intrerupte, pe care nu le-au mai terminat niciodata. In marea lor majoritate, aceste femei au fost pedepsite pentru vina de a sti adevarul despre represiune si pentru omenia lor, pentru dragostea fata de tara care incapuse pe mana unor sarlatani si satrapi.

Intre aceste femei cu caracter imaculat se aflau si cateva calugarite, acuzate ca au ajutat cu alimente lupta­torii anticomunisti din munti.

La inchisoarea Miercurea Ciuc, nefericitele incarce­rate nu au avut niciodata dreptul sa scrie sau sa primeasca o scrisoare, nu au avut bucuria de a fi destinatarele unui pachet. Intre acele ziduri, au tremurat de frig si au suferit de foame si de oboseala generatii tinere si varstnice, fara nici o urma de ingrijire pentru sanatatea lor precara. Dimineata se spalau dupa ce spargeau cu bocancii gheata din lighean. Ciclul devenise o amintire. Ani de zile nu au vazut o floare sau fructe. Daca au vorbit prea tare, au fost duse la izolare, pedepsite fara pat si fara hrana.

Pentru intimidare, au purtat lanturi si masti de gaze. Despre cosmarul de la Miercurea Ciuc a facut cateva marturisiri Lena Constante, sora Vioricai Moisil, care si-a pierdut tineretea in acel loc de trista amintire.



Detinuta care trebuia pedepsita era introdusa in putul unei fantani parasite, pe fundul careia misunau sobolani infometati. Victima era desfigurata de acele rozatoare, ce se napusteau in valuri, muscand de unde apucau. Dupa ce ramanea fara ochi, sani si bucati de carne din corp, restul cadavrului era scos afara si aratat asistentei, pentru a baga groaza in cele ce nu declarau ce doreau tortionarii. Despre cat de usor se ajungea la acele abatoare umane au facut cateva marturisiri femei in varsta, carora si acum le este frica sa vorbeasca.

La 6 septembrie 1949, elevii Liceului Ortodox din Vaslui s-au gandit ca trebuie facut ceva. Parintii lor incepusera sa fie hartuiti de Securitate. In aceste conditii, tinerii s-au organizat sub denumirea de Scutul Patriei. Elanul lor a fost repede anihilat si tot efectivul a luat drumul inchisorilor politice. Viitorul le-a fost retezat. Cei care s-au mai intors din infernul concen­trationar erau deja batrani si bolnavi. Devenisera nimeni sau nimic. In aceasta situatie s-a aflat Jenita Ungureanu, Ortansa Damian, Paula Dimitriu, care si la ora actuala au o teama pronuntata de a povesti despre torturile indurate intre zidurile reci ale inchisorilor.

Lucia Barna a fost arestata de pe scarile Liceului Teoretic din Bacau, acuzata ca a trimis cateva haine unor colegi bolnavi de T.B.C., spitalizati la sanatoriul Barnova. Tanara nu avea cum sa stie ca acestia faceau parte sau nu din Fratiile de Cruce. Surpriza cea mare a reprezentat-o componenta echipei care a arestat-o. Erau doi fosti colegi de liceu mai mari, Grindberg si Livezeanu, doi evrei care, in urma unui scurt curs de formare intensiva, trecusera in tabara orga­nelor de represiune. Conform instructiunilor primite, dusmanii poporului trebuiau lichidati cu sange rece, fara sentimente, indiferent daca erau fosti colegi, frate, sora, tata sau mama.

Inchisorile politice unde au fost tarate aceste tinere erau pline de sobolani si plosnite. Noptile erau albe. Nu se putea dormi cu aceste vietati scarboase in preajma. Orice tipat de spaima era sanctionat de gardieni prin batai crunte.

In infernul concentrationar, atunci cand o detinuta ramanea insarcinata in urma violarii de catre tortionari, medicul inchisorii ii spunea ca trebuie sa fie mandra ca va deveni mama unui fiu de nadejde al patriei. In cazul in care nefericita “subversiva” era deja gravida cand intra in inchisoare, scopul calailor era sa o faca sa avorteze copi­lul “banditului” ce uneltea din umbra contra regimului de democratie populara. Folosind un simplu soc electric, prin intermediul unor fire lipite pe pantecul femeii, se ajungea la avortul dorit sau scontat.

Inainte de a descrie arestarea Dorinei Potarca, sotia ministrului cu acelasi nume, este bine de aflat cateva cumpene care i-au marcat viata. S-a nascut la 6 iulie 1907 in Bucuresti si a fost licentiata in Litere si Filosofie. Cativa ani si-a desfasurat activitatea ca profesor la Colegiul Sfantul Sava din Bucuresti. In tinerete, a fost sotia doctorului Paul Gotcu, medicul regelui Mihai, si a locuit o perioada la Palat.

La 29 mai 1948 s-a casatorit cu Virgil Potarca, avocat si demnitar politic in guvernele Maniu, Mironescu, Vaida Voievod si Goga. Dupa arestarea sotului la 5 mai 1950, impreuna cu lotul celorlalti demnitari, Dorina Potarca divorteaza dupa cateva luni, in speranta salvarii copiilor, ca sa nu fie dati afara din scoala. In dimineata zilei de 15 aprilie 1952, a fost arestata si ea in lotul sotiilor de demnitari si incarcerata rand pe rand in lagarele de munca fortata de la Ghencea, Popesti-Leordeni, Pipera si la inchisoarea Dumbraveni. Eliberarea a survenit la 19 aprilie 1954, data dupa care a lucrat ca muncitoare vopsitoare si casiera. A murit la 1 septembrie 1997.

Momentele zguduitoare ale arestarii sale au aparut in Revista Memoria, din care redau un fragment: “Deodata suna soneria. Ma trezesc brusc, era inca intuneric. Nu se luminase inca. Mama alearga si deschide usa. Aud voci. Se deschide usor usa mea si mama imi sopteste sa stau linistita. E un control pentru buletine. Trei indivizi intra in camera mea si imi spun sa ma imbrac si sa-i urmez. Am inteles. A urmat o perchezitie superficiala, de forma. Baiatul meu s-a trezit si el. Privea cu ochi mari, speriati. Mama tremura. Eram gata. M-am aplecat sa-mi sarut fetita. Credeam ca doarme. Plangea infundat. Baietelul m-a condus pana la poarta si mi-a spus “Curaj, mamico”. O masina ne astepta. Incepuse sa se lumineze de ziua. La un moment dat, masina s-a oprit. Cobor. Am intrat intr-un lung coridor. Privesc. Figuri cunoscute. Era lotul meu. Familii de fosti demnitari. Eram 26 de femei. Suntem tinere si batrane. Cea mai mica dintre noi este Mariuca Vulcanescu, fiica lui Mircea Vulcanescu. Are 18 ani. Tot aici este Micheta Vulcanescu, sora lui Mircea. Prezenta este si Lucica Samsonovici, cu mama ei, Margareta, sotia generalului. Ea nu a avut mandat de arestare, dar cum fata ei a fost ridicata noaptea, nu a vrut sa o lase singura si a plecat cu ea. I s-au facut si ei formele de incarcerare. Langa noi este Tuca Lugosianu si sora ei, Aneta, luate pentru fratele lor Ionel Lugosianu, fost ministru taranist.

Cea mai in varsta este doamna amiral Rosca. E aici pentru tatal ei, guvernator al Basarabiei intre 1916-1918. Doamna Rosca era o femeie de peste 60 de ani, cu bo­canci in picioare. Fusese arestata direct de la plantatia viticola, impreuna cu nepotica ei. Copil mic, de un an, care plangea sfasietor. Bagata singura in celula, bunica aproape ca isi pierduse mintile auzind in camera de alaturi cum plange nepotica.”

Intre cele care vor lua sapa si lopata se aflau sotia fostului ministru liberal Stanga, apoi sotia lui Gigurtu. Ciresica Tatarascu se maritase de putin timp cu ge­neralul Tatarascu. Din lot mai facea parte si sotia lui Titel Petrescu care, in urma socului arestarii, avea manifestari ciudate. Matura permanent si in locurile curate. In zilele urmatoare a fost adusa Catherine Macovei, sotia fostului ministru in guvernul Antonescu.

Dupa ce au fost folosite la carat pamant si gradinarit, detinutele au fost transferate la inchisoarea Dumbraveni, langa Targu Mures. Aici le-a intampinat frigul si foamea ce le decimau trupurile. Conditiile erau la nivelul Comu­nei Primitive. Igiena era sub orice critica, cu dusuri rare facute la un jgheab.

La finalul unei perioade care nu se mai termina ni­ciodata, iata ca a sosit ziua eliberarii din acel mediu concentrationar cumplit. Cativa ofiteri le-au atentionat pe cele nominalizate ca vor pleca acasa. Conditia pe care trebuie sa o respecte cu strictete era deosebit de amenin­tatoare. Sa nu vorbeasca, sa nu povesteasca, sa uite tot ce au patimit. Altfel, revederea va fi iminenta. Caruta le-a dus la gara. In tren, calatorii se uitau incremeniti la grupul de stafii, imbra­cate in haine rupte si cu bocanci sparti in picioare.

La inchisoarea Miercurea Ciuc au murit in chinuri groaznice: Maria Arnautoiu, sotie de ofiter, decedata in anul 1958, Georgeta Belcea, sotie de preot – 1963, Eleonora Bunea – 1957, Anuta Cadea, refuz de denunt – 1962, Eugenia Hulea, stareta – 1956, Marieta Iordache, calugarita – 1963, Germanine Lucia, parizianca – 1957, Livia Marghita, sotie de demnitar – 1955, Medeea Hanutu, medic – 1955, Mina Naghi, fiica de detinut politic – 1950, Anete Neacsu, sotie de general – 1958, Maria Plop, sotie de insurgent, luptator in munti – 1961, Caliopi Sambueski, sotie de magistrat – 1957, Elena Teodorescu, sotie de ge­neral – 1957, Ecaterina Tomeci, sotie de insurgent – 1957, Luminita Tauna, refuz de denunt – 1957, Nicodima Vasilache, calugarita – 1955, Maria Vladescu, sotie de insurgent – 1960 si altele.

La inchisoarea Mislea, de langa Ploiesti, au murit Maria Calafeteanu, sotie de mosier – 1955, Mercades Comsa, care a oferit gazduire luptatorilor din munti – 1953, Lucia Costescu, sotie de ofiter – 1954, Silvia Hoffner, sotie de magistrat – 1950, Valeria Nicolescu, studenta –1953.

Intre zidurile inchisorii Vacaresti au murit: Mia Antonescu, sotie de ministru – 1958, Anusca Anton, refuz de denunt – 1955, Ileana Chiriha, studenta – 1953, Maria Herescu, refuz de denunt – 1954, Mariana Ionascu, profesoara – 1954, Clementina Mater, sotie de arestat politic – 1955, France Marcovici, fiica generalului – 1957, Marga­reta Pavalache, sotie de arestat politic – 1952, Elena Statiu, profesoara, care isi ascunsese fratele urmarit – 1958.

Dupa o lunga perioada petrecuta in dosul gratiilor si a usilor zavorate, sentimentul libertatii nu se poate descrie in cuvinte. Fiecare dintre fericitele care plecau acasa aducea un gand pios, o lacrima de aducere aminte pentru martirele care au murit in acel infern concentrationar, ce nu poate fi inteles decat de cel ce a fost acolo.

In infernul concentrationar a avut de suferit intreaga suflare, indiferent de functii, pregatire, apartenenta politica si varsta. Din acest iures plin de teroare nu puteau sa scape nici slujitorii bisericii, mai ales ca acei care luasera puterea prin frauda erau atei convinsi. Incepand cu 30 decembrie 1948, o mare parte a preotilor ortodocsi au fost arestati deoarece s-a considerat ca au simpatizat cu Miscarea Legionara. Au fost si exceptii de la regula, aspect ce va fi aprofundat cu alta ocazie.

In realitate, acesti prelati isi puneau mari sperante in curentul doctrinar legionar, care se opunea cu temeritate utopiei comunismului, cauta sa bareze implementarea ateismului barbar in spatiul crestinismului romanesc, propovaduia lupta pentru crearea elitelor spiritului si de contemplare a divinului. Deschidea caile pentru a ajunge la Dumnezeu prin penitenta, purificare, perfectiune, ratiune si rugaciune.

Cu ocazia diferitelor predici, slujitorii bisericii au avertizat asupra pericolului rosu ce se va abate asupra credintei noastre milenare, primejdie care s-a adeverit in final prin declansarea masacrarii tuturor trupurilor si convinge­rilor opozantilor.

La randul lor, reprezentantii Bisericii Greco-Catolice au luat si ei drumul inchisorilor politice, intrucat s-a considerat ca Biserica Unita cu Roma propovaduieste cuvantul Papei, care era privit ca un imperialist periculos si incriminat intr-o totala isterie de catre noile autoritati.

La arestarea prelatilor, cei mai multi dintre anchetatori rosteau papagaliceste o fraza bine invatata: “Esti legionar pentru ca esti teolog si fiind teolog esti anticomunist. Iar daca esti anticomunist inseamna ca esti legionar.”

Inainte de a vorbi despre acei ierarhi martirizati din cauza credintei, este bine ca cititorul sa stie componenta primului guvern de democratie populara instaurat la 6 martie 1945, un guvern marioneta aflat la dispozitia Moscovei, nerecunoscut de anglo-americani in forma initiala. Pentru a cosmetiza cat de cat situatia, comunistii au mai numit doi ministri fara portofoliu, o remaniere de fatada, sa para curat democrata. Astfel au aparut Emil Hatieganu, ca reprezentant al Partidului National-Taranesc, si Mihail Romniceanu, din partea Partidului National-Liberal. Doua nume izolate, introduse intr-un guvern ce urmarea desfiintarea partidelor istorice. Dupa cum se stie, nu peste mult timp, Emil Hatieganu va sfarsi omorat la Sighet, in 1950.

Presedintele Consiliului de Ministri a fost numit Dr. Petru Groza, fost mosier si intelectual burghez, dar care a aderat la cauza comunista; 1. Ministrul Afacerilor Externe – Gheorghe Tatarascu. 2. Ministrul Afacerilor Interne – Teohari Georgescu (Samuel Burah Tesconici). 3. Ministrul Finantelor – Dumitru Alimanisteanu. 4. Ministrul Justitiei – Lucretiu Patrascanu. 5. Ministrul Educatiei Nationale – Stefan Voitec. 6. Ministrul Propagandei – Petre Constantinescu – Iasi. 7. Ministrul Artelor – Mihai Ralea. 8. Ministrul Cultelor – Constantin Burducea. 9. Ministrul de Razboi – general Constantin Vasiliu Rascanu. 10. Ministrul Agriculturii si Domeniilor – Romulus Zaroni. 11. Ministerul Industriei si Comertului – Petre Bejan. 12. Ministrul Minelor si Petrolului – Tudor Ionescu. 13. Ministrul Comunicatiilor si Lucrarilor Publice – Gheorghe Gheorghiu Dej. 14. Ministrul Muncii – Lotar Radaceanu. 15. Ministrul Asistentei si Asigurarilor Sociale – Gheorghe Nicolau. 16. Ministrul Sanatatii – Dumitru Bagdazar. 17. Ministrul Cooperatiei – Anton Alexandrescu.

Dupa cum stiu cei care au trait acele vremuri, Romulus Zaroni era un ministru fara carte, adus de Petru Groza deoarece a lucrat pe mosia lui de la Bacia, de langa Hunedoara. Ministrul Cultelor a fost numit un preot controversat, inregimentat intr-o formatiune politica ateista, atipica prelatilor, ce purta denumirea de Uniunea Preotilor Democrati.

Era perioada in care activistii ne asigurau cu ochii iesiti din orbite ca nu exista Dumnezeu. Multi nu intrau in biserica. Pe copii, nu i-au botezat. Cu aceasta orientare barbara, se va merge in zbor planat spre comunismul atat de proslavit al deceniilor viitoare. Cuvintele smerenie, piosenie, cainta au fost date uitarii. Se strigau lozinci cu alti Apostoli, care aveau culoarea rosie ca purpura.

A fost celebra poezia facuta de Pastorel Teodoreanu, care se referea la ministrul Cultelor: “Ia te uita mangafaua / Cand cu crucea, cand cu steaua / Parc-ar fi popa Burducea / Cand cu steaua, cand cu crucea.”

Inainte de a ajunge la inchisoare, arestatul trebuia sa treaca de regula prin sala de interogatoriu numita “Purgatoriu” sau “Confesional”, anticamera Paradisului, unde existau doi “ingeri”. Unul era tortionarul “serafic” si celalalt batausul “demonic”. Din Purgatoriu, se putea ajunge in infern, adica la inchisoare, dar de multe ori pe o cale mai scurta si direct la cer. Pentru a impresiona victima ce urma sa fie torturata, pardoseala era stropita cu sange. Incaperea respectiva se numea “vagonul ce calatoreste spre cer.”

In cadrul acelui ritual barbar, lacrimile secau, vocea scadea treptat, ajungand un geamat stins, pe fondul sangelui inchegat. Urletul se transforma in horcait, urmat de tacerea eterna. Socurile electrice se aplicau in partile sensibile ale corpului, mai ales la gura, in scopul de a sili limba sa spuna adevarul. Multi tortionari astupau gura victimelor cu un calus, sa nu le auda urletul sfasietor. Trecerea de la urlet la tacere era cu mult mai dificila decat trecerea de la tacere la urlet.

Medicii inchisorilor erau complici cu calaii in masacrarea detinutilor. Falsificau certificatele de deces, „ofereau” medicamente de distrugere, de provocare a unor come si paralizii. Aratau batausului punctele sensibile ale celui ce urma sa fie torturat. La sfarsit, daca victima murea, medicul trebuia sa stearga orice urma de schingiuire. Specialistii in arta torturii au fost grupati in sapte categorii: ferocele, grotescul, competentul, despoticul, judiciosul, tolerantul si servilul.

Un caz demn de atentie este cel al preotului Dimitrie Balaur. A fost arestat in usa altarului sambata, 4 aprilie 1959. Cand cei patru indivizi cu fete tipice pentru primitivitatea lor l-au somat sa mearga cu ei imediat, preotul i-a rugat sa-l lase sa termine Liturghia. Dupa terminarea slujbei, l-au impins intr-o masina si i-au pus o gluga in cap.



La ancheta dura si prelungita, a fost acuzat ca este legionar, avand in vedere ca biserica Manastirii Casin avea hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, in mod sigur loc de propagare al ideilor legionare. Acelasi preot a mai fost invinuit ca la una dintre predici a afirmat ca “vremurile sunt grele. Pana cand, Doamne, vei pune sfaturi in sufletul meu, durere in inima mea, ziua si noaptea, pana cand se va inalta vrajmasul meu impotriva mea?”. Degeaba a cautat sa-i lamureasca pe anchetatorii atei si ignoranti ca acuzatia este de fapt un citat din Noul Testament, Epistola catre Timotei, precum si Psalmul 12. A primit ca pedeapsa 27 de ani temnita grea. Avea 56 de ani la arestare, urmand sa suporte batai crunte, foamea si frigul existente din belsug in inchisoarea Gherla.

Celebrul articol 209 din Codul Penal facea ravagii o formulare generala de mare eficienta in arestari, fiindca mai toata lumea putea fi acuzata daca li se nazarea securistilor: “Activitate contra oranduirii de stat.”

Slujitori ai bisericii au fost asasinati in mai toate inchisorile politice. La Periprava, in Delta Dunarii, de foame, preotii ajunsesera sa manance chiar serpi. Iarna, drept pedeapsa pentru delicte minore, tortionarii il fortau pe cel ce trebuia sa fie “corijat” sa stea pana la brau in apa inghetata a Dunarii. Consecintele erau tragice: boli de plamani, degeraturi, infirmitati pe viata, schilodiri.

Din cateva tabele de evidente partiale rezulta ca la Aiud au murit 22 de preoti. Langa numele lor figureaza anul decesului. Din lipsa spatiului, nu voi putea preciza zona geografica de unde proveneau: Ion Alexandru – 1953, Nicolae Anghel – 1962, Ion Apostu – 1958, Teofil Baliban – 1961, Victor Bacila – 1956, Anton Bisoc – 1949, Augustin Bocatiu – 1952, Constantin Boga – 1953, Constantin Bogdan – 1954, Ilie Borg – 1955, Emil Borz – 1952, Alexandru Ciurea – 1955, Felix Dubneag – 1959, Ilie Imbrescu – 1951, Gherasim Iscru – 1957, Nicolae Paslaru – 1961, Tudor Sandu – 1962, Vasile Stoleru – 1960, Gheorghe Tomescu – 1962, Gheorghe Tarcea – 1963, Alexandru Tudor – 1958, Mircea Vasiliu – 1961.

La Periprava au murit 13 preoti: Gheorghe Ambrozie – 1957, Augustin Bacotiu - 1961, Dumitru Bazolescu – 1961, Victor Lunganoiu – 1960, Florin Mihai – 1958, Eugen Naica - 1957, Petre Pan – 1959, Constantin Paraianu – 1956, Constantin Sarbu – 1960, Gheorghe Soceanu – 1949, stefan Smarandescu – 1961, Ion Stion – 1953, Ion Tomescu – 1958.

In lagarele de exterminare de la Canal, au murit 5 preoti: Nicolae Adam – 1953, Toma Bratescu – 1954, Constantin Mincu – 1952, Nicolae Petrulescu – 1953, Iordache Plesoianu – 1961.

La Gherla, au fost masacrati trei preoti: Ion Bergheanu – 1961, Stefan Coteanu – 1959, Haralambie Vasilichi – 1962.

La Jilava, au fost executati prin impuscare Vladimir Ghica – 1953, Constantin Hodoroaga – 1959, Ion Popa – 1959, Nicolae Dornescu – 1959, Ion Dragoi – 1959, Ion Constantinescu – 1959, Nicolae Andreescu – 1959. La Vacaresti, a fost asasinat Sinisie Joja – 1956, la Cavnic, Nicolae Ghebenea – 1953, la Fagaras , Mihai Enescu – 1950, la Pitesti, Liviu Barbut – 1948.

Nu trebuie uitati prelatii care si-au dat viata pentru a mentine vie credinta si pentru a aduce in sufletul oamenilor o farama de speranta. Preotul Focsaneanu a murit la Gherla, in 1955, din cauza batailor primite ca pedeapsa pentru ca a indraznit sa oficieze in temnita slujba Sfintei Invieri.

Preotul Gheorghe Serban a murit impuscat la minele de la Baia Sprie, sub pretext ca a vrut sa evadeze.

Parohul Andrei Mihailescu din Gorgani a afirmat la 14 septembrie 1948, in cadrul praznicului inaltarii Sfintei Cruci: “Se apropie clipa victorioasa cand puterile Domnului se vor abate asupra necredinciosilor, care nu vor scapa nici in gaura de sarpe.” Referitor la legionarii deveniti comunisti, parintele Teodor Kendritis din Braila a spus: “Patlagica este mai intai verde, apoi devine rosie, ca in final sa crape.” A doua zi a fost arestat si a murit intr-un loc necunoscut.

Nu trebuie uitati cei trei preoti care au aderat la grupul de partizani anticomunisti ce actionau pe versantul sudic al Muntilor Fagarasului. Este vorba de Ion Dragoi, Ion Constantinescu si Nicolae Adreescu. Au fost prinsi prin tradarea unui delator si executati la Jilava, in noaptea de 18 spre 19 iunie 1959. Sotiile si celelalte rude apropiate au fost condamnate la confiscarea averilor si la ani grei de temnita.

Am enumerat numai cateva destine tragice. Dar, la nivelul intregii tari, ele s-au numarat cu miile. De-a lungul istoriei noastre controversate, prin grija politicienilor mai mult sau mai putin diletanti, am intors de nenumarate ori armele dinspre inamici spre aliati, incat acum nu mai stim incotro sunt indreptate. Nu cumva inspre noi?

Versurile poetului craiovean Dumitru Paraschivescu sunt relevante: “Avem in noi si dragoste si ura / Stim sa luptam / Sa aparam ce-i sfant / Credinta neamului, care indura / De secole, povara pe pamant.”

Pe fundalul anarhiei care domina tara in perioada interbelica, se simtea nevoia de ceva revigorant, de o formatiune politica cu un mesaj coerent, concret, care sa aduca un suflu nou pe portativul social, in primul rand din punct de vedere moral. Acest curent ce promova elitismul era Miscarea Legionara si ea a impresionat profund inte­lectualitatea care a aderat aproape in totalitate, direct sau indirect, in frunte cu tineretul premiant.

Dar, la fel ca si in comunism, superba teorie si bunele intentii au fost maculate de catre acei practicieni care nu au aplicat sistemul ad-litteram, ideologia respectiva scotand-o in derizoriu. Dezamagita la un moment dat de prestatia unor exponenti ai miscarii, aceeasi intelectualitate s-a retras incet, incet, parghiile decizionale ramanand pe seama unor grupuri interne care, prin divizari, au zdruncinat unitatea, puterea de convingere a scopului propus initial si coeficientul de credibilitate al doctrinei in care populatia si-a pus mari sperante in perioadele de cumpana ale istoriei. O parte dintre exponenti au ales calea violentei, a razbunarilor, altii - a tolerantei si a echilibrului, dar toti doreau o tara libera de comunism si atasata valorilor religios-morale.

Cei care s-au apropiat de legionarism recunosc faptul ca a fost un fenomen spontan, o stare de rezonanta su­fle­teasca, un raspuns la usa multor cautari interioare, in niciun caz o aderare la o doctrina sau ideologie. Unii s-au repezit sa acuze legionarismul ca manifestare politica. Prea putini au inteles dimensiunea spirituala a curentului legionar. Nu toti au fost consti­enti de rezultanta duhovni­ceasca a chemarii. O mare parte dintre adepti au ramas pe drum, neputand sa inteleaga treptele superioare ale mesajului sau gradatiile de crestere pe portativul intensitatii spirituale. Altii s-au luminat prin suferinta. Au fost multe alunecari, caderi, clarificari si inaltari. Curajul lor de a se impotrivi unui regim fara Dumnezeu reprezenta o pilda de jertfire deplina pentru neam si credinta crestina.

Cuviosul Paisie afirma ca, din punct de vedere duhovnicesc, dincolo de scaderile omenesti, legionarismul a fost o pregatire pentru martiraj, iar parintele Arsenie Papacioc a spus: Comunismul a umplut cerul de Sfinti.

Multi tineri au fost atrasi de miscarea legionara datorita uniformelor, cantecelor antrenante, a disciplinei ostasesti; i-a cucerit tinuta barbateasca, apelul la jertfa si la eroism. Primele repere invatate despre adversar au fost: Ne respecta, il respectam. Ne loveste, il lovim. Bataia n-o incepem, dar o terminam.

Cele doua laturi antagonice, cele doua adversitati urmau programul unor concepte diferite. Una dintre ele suprima invataturile Sfintilor Parinti care propova­du­iau adancirea spirituala si prefacerea sufleteasca. Supusii acestei laturi au fost socotiti tradatori ai liniei legionare de catre cei ce promovau pozitia combativa, de mare intransigenta si demnitate. Unii au cedat in fata infernului concentrationar, acceptand reeducarea, altii au ales martirajul.

Realitatile si sentimentele din interiorul inchisorilor erau diferite fata de cele din afara. Leonard Kirschen, evreu la origine, dupa ce ii descria pe legionari ca antisemiti fanatici in afara temnitelor, arata ca in interior, altele erau datele problemei. Daca langa ei era un evreu mai flamand ca ei, ii dadeau painea lor. Il urau, dar il ajutau. Nicolae Steinhardt intareste aceasta marturisire spunand ca legionarii s-au purtat cu el impecabil, dovedind solidaritate, omenie si stapanire de sine.

Dupa cum spuneam, in alt episod, o mare parte a clericilor isi puneau mari sperante in curentul legionar care se opunea cu desavarsire utopiei comunismului si a ateismului barbar. Ca rezultat, multi preoti, mai ales cei tineri, au devenit simpatizantii miscarii legionare, conducatori spirituali in zona geografica unde isi desfasurau activitatea, sefi de cuib sau simpli membri.

Pentru a da cateva exemple din judetul Mehedinti, amintesc telegrafic numele unor prelati si localitatea unde isi aveau domiciliul.

Sectia Strehaia: Constantin Babalac / comuna Cernaia, Constantin Barzaianu / Ciochita, Ioan Chilim /Susita, Grigore Paunescu / Greci, Stefan Popescu / Breznita. Emil Raicu / Tamna, Gheorghe Rosoga / Buicesti.

Sectia Baia de Arama: Haralambie Argintaru / Closani, Victor Coman / Isverna, Victor Craciunescu / Closani, Costin Giurumescu / Baia de Arama, Ilie Isverceanu / Nadanova, Ioan Stroescu / Sovarna, Nicolae Zorila / Glogova.

Toti au luat drumul inchisorilor politice, de unde prea putini s-au mai intors. Din zona fostului judet Romanati, ce apartine in prezent de judetul Olt, am selectat cateva biografii de clerici care au murit in temnita, singura politica de care au fost acuzati fiind propagarea invataturilor Bibliei. Una dintre frazele pentru care au fost acuzati a fost cea rostita de Apostolul Pavel (Romani 5,3): „Ne laudam si in suferinte, bine stiind ca suferinta aduce rabdare, si rabdarea aduce incercare, si incercarea aduce nadejde.”



Voi sintetiza biografiile acestor martiri adunate de Ana-Maria Radulescu intr-o lucrare stiintifica ce poarta titlul Clerici Ortodocsi in inchisorile comuniste, aparuta la Editura AIUS din Craiova.

Nicolae Anghel, nascut in 1902 la Arcesti. A absolvit Seminarul Teologic din Ramnicu Valcea. Ajuns la parohia Sf. Dumitru din Bals a infiintat o cantina scolara. Fara sa stie motivele a fost arestat la 1 octombrie 1959 si dupa opt luni de cercetari si batai cumplite a fost condamnat la 4 ani de inchisoare. Dupa o perioada petrecuta la Jilava, a murit la Aiud in seara zilei de 18 februa­rie 1962 infometat si bolnav de plamani.

Ioan Baldescu, nascut la 29 iulie 1886 in localitatea Mihaiestii de Sus. Dupa o apreciata activitate duhovni­ceasca la diferite biserici din Bucuresti, a ajuns inspector bisericesc, membru in consistoriu si protoiereu de Teleor­man. La 16 august 1952, a fost arestat pe motiv ca a fost chiabur. Bolnav de inima, a murit in urma regimului de exterminare din lagarele de la Poarta Alba, la 26 septembrie 1952, la cateva saptamani de la arestare. Aruncat intr-o groapa de neidentificat, familia nu a fost anuntata.

Cei care au luptat pe viata si pe moarte pentru Sfanta Biserica a lui Hristos si-au dorit din tot sufletul inlaturarea unui regim comunist ateu si oprimator. Suferintele celor mai multi dintre ei lor au fost evocate intr-o lucrare stiintifica de mare anvergura Martiri pentru Hristos, aparuta in anul 2007 la Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane.

Din acest dictionar al unor frunti luminate voi sintetiza cateva biografii. Nicolae Andreescu, nascut la 18 februarie 1918 in comuna Corbi, judetul Arges, licentiat in Teologie. S-a implicat in miscarea de rezistenta anticomunista condusa de Toma Arnautoiu. Prins prin tradarea unui “prieten”, a fost condamnat la moarte si la confiscarea intregii averi. Executia a avut loc pe 19 iulie 1959, la orele 22:00, langa inchisoarea Jilava, la interval de un sfert de ora dupa executia preotilor Ion Dragoi si Ion Constantinescu.

Nicolae Manescu, nascut la 30 noiembrie 1884 la Berevoiesti-Muscel. Licentiat in Drept si Teologie a participat in Primul Razboi Mondial ca preot militar la Ambulanta Diviziei I. In perioada interbelica, a fost prefect de Muscel. La sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial, se implica in miscarea de rezistenta anticomunista condusa de colonelul Gheorghe Arsenescu. La 27 iunie 1958, a fost arestat pe baza unei scrisori contra­facute de organele represive, obligat sa o recunoasca. A murit in chinuri groaznice, batut si infometat la inchi­soarea Botosani la 31 iulie 1961.

Comandantul inchisorii Aiud in perioada 1951-1952 a fost capitanul Mihai Dorobantu, despre care am mai vorbit intr-un episod anterior. Inaintea lui, cel care avea pu­terea de decizie asupra celor ce trebuiau suprimati a fost maiorul Alexandru Farcas. Intre 1950-1954, loctiitorul politic se numea Nicolae Iordache.

Un alt exponent al infernului concentrationar a fost colonelul Gheorghe Craciun. S-a nascut in localitatea Mintiul Gherlei la 27 iulie 1913 si a murit bolnav de guta la varsta de 90 de ani intr-un apartament de pe strada Apusului din Bucuresti, apus pe care il dusmanise toata viata deoarece considera ca din vest veneau spionii si ideile retrograde.

Din muncitor cazangiu la CFR, partidul i-a dat jos salopeta si l-a imbracat in vestonul de ofiter de Securitate. A fost apreciat de cei doi ministri de Interne care s-au succedat, Teohari Georgescu si Alexandru Draghici. Ca urmare, a fost numit in functii inalte la Brasov, Cluj, Iasi, Craiova, Fagaras, Sibiu, Bucuresti si Constanta. La un moment dat, fiind directorul temnitei Aiud, s-a facut vinovat de moartea nejustificata a 261 de detinuti politici.

Medicii inchisorii se acopereau de hartii, detinutii politici cu pamant. Inainte de a muri, a declarat, asa cum era firesc, ca nu a facut rau nimanui. A afirmat cu seninatate ca i-a lasat pe detinuti sa scrie ce vor, sa-si organizeze cenacluri literare, echipe de teatru, sa citeasca ziare, la fel ca la sanatorii de lux sau intr-un hotel cu multe stele. Cu multa “candoare”, povestea ca in fiecare duminica “dusmanii poporului” erau incolonati si dusi la biserica..

. La inchisoarea Gherla, comandanti in diferite perioade au fost Constantin Gheorghe, Ion Alexandrescu, Petre Goiciu, Constantin Istrate si Tiberiu Lazar.

In fotoliul de conducere al temnitei Jilava s-au succedat in functia de comandant sau de director Gheorghe Alexandrescu, Ioan Ciachi, Constantin Encioiu, Mihai Gheorghe, Nicolae Moronet, Dumitru Pristavu, Vasile Vernescu. La Sighet, stabileau cu generozitate retetele exterminarii Vasile Ciolpan, Ernest Gutman si altii.

De la Bucuresti, cei care se aflau in conducerea Ministerului Afacerilor Interne si in fruntea Securitatii Poporului erau preocupati indeaproape ca dusmanii tarii si ai regimului de democratie populara sa fie exterminati. Unul dintre cei mai crunti calai ideologici care sustinea masacrarea celor ce se opuneau dogmelor comuniste, a fost Alexandru Sergheievici Nicolski. S-a nascut la 2 iunie 1915 la Chisinau, cu numele de Boris Grumberg. Drept studii, avea opt clase. Facand armata la Transmi­siuni, a fost angajat tehnician la telefoane. In 1932, a intrat in UTC si in 1940 a fost recrutat de NKVD. A facut in asa fel incat sa fie arestat si sa-si petreaca perioada razboiului in inchisoare, sa nu fie trimis pe front, practica pe care o intalnim la majoritatea acestor patrioti, asa cum se recomandau ei dupa ce preluasera puterea.

Incepand cu 1945, a avut o ascensiune fulminanta, fiind propulsat in diferite functii inalte din cadrul Sigu­rantei comuniste si ale Securitatii Poporului. A murit la 17 aprilie 1992, incinerat dupa trei zile. In 1990, cind a fost intervievat de un ziarist, la intrebarea daca a dormit linistit avand pe constiinta un munte de cadavre nevinovate a raspuns laconic: “Asa a fost atunci!”

Interesant este ca Nicolski nu a fugit de frica familiilor celor casapiti de subordonatii sai. A stiut de la inceput ca regimul Ion Iliescu il va proteja in continuare, asa cum s-a si intamplat. Daca mai traia, in mod sigur ca primea si o decoratie sau grad, asa cum s-a procedat cu altii. Sa nu uitam ca Ion Iliescu ne-a tot indemnat la consens, la impa­carea victimelor indoliate cu vechiul calau protejat de autoritati, la o conciliere contra naturii a celui care a sufe­rit enorm cu cel care a provocat infernul.

La 30 octombrie 1956, sub influenta revolutiei maghiare in care au fost linsati multi calai din aparatul de represiune maghiar, au avut loc mari demonstratii studentesti la Timisoara. Miscarea anticomunista din inima Banatului a fost inabusita fara mila. Oficialii veniti in pripa de la Bucuresti pentru a stopa fenomenul, care putea sa ia amploare, au fost: Emil Bodnaras, Alexandru Draghici, Ilie Verdet, Alexandru Moghioros si generalii Leontin Salajan, Marcu Stan si Marin Dragnea.

Pe langa acestia, a mai fost de fata reprezentantul tineretului U.T.M.-ist si al studentimii, care in spatele unor mitra­liere ameninta demonstrantii sa se potoleasca, sa nu mai protesteze in continuare, altfel totul se va sfarsi intr-un carnagiu cumplit. Mihaela Sitariu, autoarea volumului “Oaza de libertate” ezita sa-l numeasca, deoa­rece in prezent respectiva persoana este un inalt demnitar, care pozeaza in disident din nastere.

In acel sfarsit de octombrie 1956 s-au operat arestari masive, tinerii fiind dusi la 18 kilometri de Timisoara. Caminele studentesti au fost intesate de trupe de Securitate si cursurile au fost suspendate. Conditia de a fi reprimiti era aceea de a semna fiecare o declaratie de desolidarizare, prin care se cerea condamnarea elementelor dusmanoase, a “hienelor” aservite strainatatii, ce puneau in mare pericol noua oranduire sociala din Romania.

S-a trecut la verificarea atenta a dosarelor privind originea sociala a studentimii admise in facultati. Au urmat exmatriculari si excluderi din U.T.M., >beneficiarii” acestor masuri dure fiind copiii de fosti ofiteri, avo­cati, medici, judecatori si profesori.

Au fost cautati tapii ispasitori din randul cadrelor universitare. S-a facut o selectie a corpului didactic. Ministrul Ilie Murgulescu a fost inlocuit cu Miron Constantinescu. Anchetator din partea Securitatii a fost Aurelian Sarbu, procuror a fost desemnat capitanul Virgil Liciu si presedinte al instantei de judecata, maior Branovici.

Lista condamnatilor, anul de invatamant si pedepsele primite arata in felul urmator: de la Facultatea de Mecanica toti erau din anul V: Baghin, condamnare 8 ani de inchisoare, Stancu – 8, Mutiu – 8, Rusu – 8, Bart – 6, Nagy – 4, Balaci – 3, Pop, asistent – 5.

De la Facultatea de Con­structii, doi studenti erau din anul IV, Pauna – 3, Vulpe – 3 si Dianciuc din anul II – 2 ani. Au mai fost condamnati, cu pedep­se mai mici, 20 de studenti de la Facultatea de Meca­nica, trei de la Facultatea de Chimie, trei de la Facultatea de Mate­matica, trei de la Facultatea de Constructii si unul de la Facultatea de Medicina. Majoritatea studentilor arestati au stat multi ani la inchisorile din Gherla si Pitesti. Au fost exmatriculati un numar de 42 de studenti, fara sa aiba dreptul de a mai urma alta facultate de pe cuprinsul Republicii Populare Romane.

S-au distrus destine, s-au frant idealuri, rudele fiind si ele pedepsite crunt, lasate pe drumuri, fara un loc de munca. Cadrele universitare au fost date afara pentru lipsa de fermitate in educatia tineretului, prin aplicarea spiritului cerut de doctrina comunista. Acestia au fost decanii Gropsianu si Apostolescu, urmati de profesorul universitar Ciurea, conferentiarul Haidu, lectorii Glifor, Hollinger, Onu si Ianovici.

Toti acesti vizionari au fost impinsi de curentul sperantei de libertate declansat de revolutia maghiara in cursul careia s-au petrecut acte de inalt curaj. Vasile Gavrilescu, cunoscutul luptator anticomunist cu ani grei de inchisoare la activ, afirma candva in cartile sale: “Revolutia maghiara, in plenitudinea spontaneitatii sale, venea sa dovedeasca lumii ca libertatea este capabila sa se ridice cu multa vigoare intr-un colt inrosit al Europei, abandonat de occident jafului sovietic. Strigatul de ajutor al celor ce vedeau ca in final batalia va fi pierduta nu a fost auzit de marile democratii, incapabile de orice riposta, acceptand ca tancurile rusesti sa-i bage sub senile pe toti cei ce adusesera Europei o scurta adiere a demnitatii si a democratiei autentice. Targul vanzarii de oameni functiona mai departe si istoria rusinii continua sa respecte termenele contractuale fixate de atotputernicii lumii, viclenia unora strivind fara mila naivitatea celorlalti.”

Dand inapoi paginile unei istorii care inca nu se face la scoala, batranii ne-au marturisit cum au luat comunistii puterea in Romania, prin fraudarea ale­gerilor din 19 noiembrie 1946.

S-a cautat prin orice mijloace sa se faciliteze victoria “Soarelui” comunist, atat in inima Olteniei, cat si in celelalte regiuni. In podul actualului restaurant “Craiova”, din orasul cu acelasi nume, echipa stabilita a golit urnele aduse discret de la sectiile de votare, care au fost completate dupa aceea cu voturile necesare castigarii alegerilor de catre comunisti. Surprinsi la rezultatele scrutinului, cei care au votat masiv “ochiul”, adica sigla Partidului National Taranesc, au facut doua versuri relevante: “Frunza verde de cicoare, votez ochi si iese soare.”

Doi ani mai tarziu, a existat un lung sir de procese intentate ziaristilor care au scris in perioada interbelica. Oameni care au avut ca singura arma stiloul au fost considerati asa­sini, banditi, dusmani ai poporului. Printre ei, nume sonore, personalitati, filosofi de talie mondiala amintiti in episoadele trecute.

A urmat deschi­derea cunoscutelor “santiere ale tineretului”: Bumbesti-Livezeni, Salva-Viseu si altele. Se urma­rea strapungerea muntilor pentru a lega liniile de cale ferata si scurtarea distantelor ocolitoare. Tinerii care participau ca voluntari aveau asigurat viitorul, aveau acces la facultati si la locuri de munca. Cei care au devenit complici cu luptatorii anticomunisti din munti au fost condamnati la ani grei de temnita, viitorul fiindu-le compromis. Au fost batuti crunt, nu numai in timpul anche­te­lor, dar mai ales in inchisori, dupa pronuntarea sentintei.

In timpul cercetarilor, organele de represiune foloseau mai multe metode pentru “dezlegarea limbilor”. 1. Bataia, subalimentarea prelungita si tortura in scopul obtinerii de declaratii acuzatoare. 2. Presiuni morale pentru silirea anchetatilor sa declare ceea ce li se impune. 3. Folosirea de scrisori plastografiate pentru a obtine recunoasterea unor fapte. 4. Redactarea unor declaratii pe care anchetatii erau con­stransi sa le semneze.

Pentru amatorii de statistici, voi face cunoscute numele factorilor de decizie ce ocupau inalte functii la 30 august 1948, la data cand s-a infiintat Securitatea din Romania, supravegheata de consilierii sovietici: Fedicikin, Mihailovici si Tigankov. In Ministerul Afacerilor Interne erau: Teohari Georgescu, Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolski, Vladimir Mazuru, Misu Dulgheru, Tudor Sepeanu si Alexandru Draghici. Cele zece Directii de Securitate erau conduse de coloneii Gavril Birtas, Gogu Popescu, Misu Dulgheru, Mircea Lepadatescu, Alexandru Jurnu, de locotenent-coloneii Augustin Albon, Alexandru Neacsu, de maiorii Coman Stoilescu, Gheorghe Petrescu, Dumitru Popescu, Alexandru Gutan, Nicolae Duta.

Directiile regionale erau conduse de urmatorii: Bucuresti – colonel Teodor Sepeanu, Brasov – colonel Iosif Kalbusek, Cluj – colonel Mihai Patriciu, Constanta – capitan Nicolae Doicaru, Craiova – maior Eugen Vistig, Galati – maior Mauriciu Strul, Iasi – colonel Nicolae Pandelea, Oradea – colonel Ludovic Czeller, Pitesti – colonel Mihail Nedelcu, Ploiesti – colonel Constantin Campeanu, Sibiu – locotenent-colonel Gheorghe Craciun, Suceava – locotenent-colonel Ioan Popic, Timisoara – locotenent-colonel Coloman Ambrus.

Au urmat ani grei de teroare cumplita, ani care au indoliat zeci de mii de case. Opozantii comunismului au fost de mai multe feluri. Unii, activi, luptau in munti cu arma in mana, asteptand occidentalii, care nu vor veni niciodata sa-i ajute, cu toate ca posturile de radio ale apusului vesnic ii indemnau sa reziste cat mai mult si ii asigurau in mod ticalos ca se apropie clipa eliberarii. Acea clipa nu a venit niciodata; naivii au fost arestati unul cate unul de catre organele represive, executati pe loc sau ucisi in inchisori, printr-un regim de exterminare necrutator.

O alta categorie au fost cei care au refuzat autodemascarea sau demascarea celor din familie, a prietenilor etc. Au luat si ei drumul inchisorilor politice, pentru vina de omisiune de denunt, articol foarte important din Codul Penal, care a nenorocit sute de mii de nevinovati.

Dupa decenii cumplite, in care detinutii de consti­inta au platit cu viata, au aparut acele evenimente controversate din decembrie 1989, care pareau sa dea semnalul unui nou drum, marcat de ingroparea definitiva a comunismului si de perspectivele unei vieti mai bune, in care a crezut cu naivitate toata suflarea romaneasca. Dar iata ca acea “lovitutie” a demonstrat un nou concept, acela ca sfarsitul poate fi continuu. Am trait clipe penibile, in care s-a gasit un singur vinovat, executat in mare graba, fara sa aflam tot ce-ar fi avut de spus spus in cadrul unui proces stanjenitor, despre cine sunt cei care isi vor bate joc de tara. Ceilalti au ramas pe loc, curati ca lacrima, formulandu-si alte C.V.-uri, disidenti din nastere, anticomunisti convinsi care nu s-au remarcat la timp.

La 22 decembrie 1989, factorii decizionali in Ministerul de Interne erau urmatorii: Tudor Postelnicu, general, fara sa fi facut armata sau o scoala militara (desi agramat, la proces el s-a detasat prin sinceritate, cainta si acuzare a sistemului represiv din care facuse parte); Iulian Vlad, general-colonel, ministru secretar de stat, seful Securitatii; Aristotel Stamatoiu, general-locotenent, ministru adjunct; Gianu Bucurescu, general-maior, subsecretar de stat; Stefan Alexie, general-maior, subsecretar de stat; Ioan Marcu, general-maior - responsabil cu pregatirea politica a cadrelor; Ioan Mot, general-maior, seful unitatii de Contrainformatii Externe; Victor Niculicioiu, general-maior, sef al unitatii de Contra­informatii Interne; Gheorghe Rada, general-maior, seful Cifrului; Constantin Gavril, colonel, seful I.C.E. Dunarea; Gheorghe Ratiu, colonel, sef Directia I de Informatii Interne; Emil Macri, general-maior, sef la Directia a II-a Contraspionaj Economic; Aurelian Mortoiu, general-maior, sef la Directia a III-a Contraspionaj; Vasile Gheorghe, general-maior, sef la Directia a IV-a Contraspionaj Militar; Marin Neagoe, ge­neral-maior, sef la Directia a V-a Protectia Conducerii P.C.R., Securitate si Garda; Gheorghe Vasile, sef la Directia a VI-a Cercetari Penale si altii pe care nu-i mai amintesc din lipsa de spatiu.

Acesti veghetori ai “cuceririlor revolutionare”, aveau un zambet superior, imperial, inconfundabil, unicat, specific celor cu puteri depline. La un singur semn, imperceptibil, dispuneau fara nici o ezitare ca victima sa fie suprimata. Cert este ca erau cu mult mai inteligenti decat predecesorii lor din anii ‘50. Au dovedit ca sunt oameni de finete, stilati, pedanti, cunoscatori de limbi straine Atat timp cat se taraganeaza clarificarea evenimentelor din decembrie 1989, exista acel sentiment ca o parte din acesti distinsi domni au fost arestati eronat, din exces de zel. Adevaratii vinovati se pare ca priveau la propriul televizor, in papuci si in robe de chambre, desfasurarea unor procese penibile care nu au adus mari limpeziri. Din contra, doar i-au chinuit pe cei anchetati pentru vinovatii secundare si pe telespectatorii naivi, care credeau ca au in fata ochilor o serie de specialisti ai teoriei politice sau ai masacrarii detinutilor de constiinta. De fapt, colonelul Filip Teodorescu, adjunct la Directia a III-a Contraspionaj, a spus foarte clar Completului de Judecata ca nu stie de ce i s-au dat haine vargate care se pretau perfect altora. Si ca el au fost multi

Acest episod este dedicat unor mari valori, personalitati ale literaturii romane incarcerate in spatele gardurilor de sarma ghimpata. Printre aceste somitati s-au straduit sa supravietuiasca Radu Gyr, Nichifor Crainic, Petre Tutea si alti intelectuali de marca, pe care ii voi aminti in rezumat.

Radu Gyr a reprezentat un condei incomod, atat pentru comunisti, cat si pentru dictaturile anterioare, motiv pentru care a fost inchis sub toate regimurile politice. Radu Demetrescu - pe numele sau din actele de stare civila - s-a nascut la 2 martie 1905, la Campulung Mus­cel, ca fiu al fostului actor craiovean Coco Deme­tres­cu. A absolvit Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti, unde a urcat pana la treapta de conferentiar, doctor in litere. Inca de tanar, s-a dedicat scrisului, devenind un apreciat gazetar, poet si dramaturg.

Atras de ideologia Miscarii Legionare, a fost numit comandant al Regiunii Oltenia, locuind la Craiova, pe strada Vasile Conta, numarul 18, cladire pe care se afla in prezent o placuta comemorativa. In acea perioada, a scris textul imnului Sfanta Tinerete Legionara si strofele imnului Mota si Marin, dedicat celor doi care au cazut in lupta cu ocazia participarii la Razboiul civil din Spania, din anul 1937.

Intre anii 1926 si 1939, Radu Gyr a obtinut mai multe premii din partea Societatii Scriitorilor Romani, a Institutului pentru Literatura si a Academiei Romane. A scris la mai multe reviste, precum Gradina, Cuvantul, Buna Vestire si Vremea. Pentru copii, a asternut pe hartie o serie de povesti, semnandu-le cu pseudonimul Nenea Raducu.

In anul 1938, a fost arestat la cererea regelui si trasferat prin diferite inchisori, pana in septembrie 1940, cand legionarii l-au eliberat deoarece preluasera puterea. De-a lungul celor aproape cinci luni de guvernare legionara, Radu Gyr a fost numit director general al teatrelor si operelor din Romania. A infiintat Teatrul Evreiesc Baraseum, singurul din lume la acea ora, intr-o Europa cucerita pas cu pas de Hitler. In prima­- vara lui 1941, poetul este arestat din nou, la ordinul Guvernului Antonescu, si condamnat la 12 ani de inchi­soare, impreuna cu alti 86 de intelectuali. La intrarea Romaniei in razboi, Radu Gyr este eliberat din detentie si trimis pe front, unde a cazut grav ranit, langa localitatea Vinogradov.

Evenimentele de la 23 August 1944 il surprind in convalescenta. Un an mai tirziu, va fi din nou arestat in lotul ziaristilor si condamnat la 12 ani munca silnica. Se declansase teroarea comunista. Ca dovada, intre 1945 si 1948 au fost intrezise si arse 8.438 de opere literare va­loroase. Zeci de publicatii au fost somate sa-si inceteze activitatea. Editorii lor au fost arestati impreuna cu redactorii si acuzati de crime de razboi. Malaxorul justitiei comuniste avea nevoie de unanimitate absoluta. Tribu­nalele Militare imparteau cu mare generozitate ani grei de detentie, de parca ar fi impartit bomboane la copii.

Protestele presei independente sau de opozitie trebuiau sa dispara, impreuna cu condeierii lor. Dosarele erau intocmite cu ura, cu “manie proletara”, potrivit principiului “Cine nu e cu noi este impotriva noastra.” Printre publicatiile desfiintate s-au numarat Curentul, Cuvantul, Universul, Calendarul, Gandirea, Buna Vestire si altele.

In apararea sa, Radu Gyr a spus raspicat la ultimul proces: “Eu n-am atacat niciodata pe nimeni in mod las, pe la spate, ci numai in dueluri egale, in polemici de franchete si realitate, cu spada ideilor si a argumentelor. Am ramas pe cenusa credintelor mele, infrant, sarac, schilod, dar cinstit si demn. Eu nu m-am vandut niciodata nimanui, am platit cu o suta de ani de chin, ruina vietii mele fizice si smulgerea painii de la gura copiilor mei. Am platit indeajuns.”

Regimul barbar din inchisorile politice de la Brasov si Aiud l-a suportat cu o mare forta morala. Metodele folosite de tortionari pentru ingenuncherea intelectualilor incarcerati erau variate, provocand chinuri prelungite.

In ianuarie 1956 este eliberat pentru putin timp, dupa care este din nou arestat si condamnat la moarte, pentru poezia Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane - text considerat de Securitate un puternic manifest de instigare la revolta anticomunista, din care redau o strofa: “Pentru sangele neamului tau curs in santuri / Pentru cantecul tau, tintuit in piroane / Pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi / Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane.”

Din relatarea fiicei sale, Monica, am aflat ca profesorul Radu Gyr a fost batut de nenumarate ori, pana la lesin, dar o singura data si-a dorit moartea. Acest lucru s-a intamplat in clipa cand, dupa anchetari prelungite la Bucuresti, fortat sa mearga anchilozat, in haine subtiri pe un ger cumplit, a fost transpor­tat la Aiud, unde a avut nesansa sa fie introdus intr-o in­ca­pere in care ofiterii tenebroasei inchisori sarbatoreau o noua zi victorioasa asupra unor nefericiti legati in lanturi. Dupa ce i-au spus: “Uite, jivina legionara, s-a intors la noi,” au inceput sa-l scuipe. A fost singura clipa cand cel umilit si-a dorit moartea. Un intelectual de marca era scuipat de niste primitivi, analfabeti, si sadici

Dupa ce a stat in lanturi un an de zile, a aflat ca i s-a comutat pedeapsa in munca silnica pe viata. In 1963, a fost gratiat, dar se simtea urmarit in permanenta. A continuat sa scrie, tintuit de sagetile otravite ale cenzurii nemiloase. Ros de bolile detentiei, a murit la 29 aprilie 1975, in Bucuresti. A fost casatorit cu Florentina, cu care a avut doua fiice, Simona si Monica.

Un alt intelectual de prestigiu si camarad de sufe­rinta in inchisoare cu Radu Gyr, a fost teologul Nichifor Crainic, pe numele sau real Ion Dobre. Nascut la 22 decembrie 1889 in localitatea Bulbucata, din judetul Vlasca, a studiat teologia la Bucuresti si a obtinut docto­ratul in filosofie la Viena. O perioada, a predat ca profesor la Seminarul Teologic din Bucuresti si la Facul­tatea de Teologie din Chisinau, fiind fondatorul curentului denumit autohtonism.

De timpuriu, s-a dedicat scrisului, mai tarziu fiind apreciat ca poet, redactor, editor, om politic si academician. A scris in multe ziare si reviste, precum Ramuri, Luceafarul, Dacia, Gandirea si Buna Vestire. In calitate de director al ziarului Calendarul, a fost somat sa-si inceteze activitatea de cateva ori, din cauza pozitiei sale legionare. Impreuna cu alti teoreticieni ai Miscarii, a fost arestat si inchis o perioada la Jilava, dupa care a fost eliberat in prag de razboi.

In anul 1940, a obtinut titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Viena, dupa care a avut onoarea sa fie ales membru al Academiei Romane. A detinut functia de ministru al Propagandei in Guvernul Antonescu si apoi Secretar General la Ministerul Cultelor in perioada guvernarii legionare. Asa cum s-a intamplat cu multi demnitari, in anul 1947 a fost arestat de noile autoritati comuniste si condamnat la temnita grea. De­gea­­ba a cautat, in repetate randuri, sa dovedeasca faptul ca legionarismul nu face parte din categoria politicii, ci din aceea a ontologiei, ramura filosofiei care studiaza trasaturile generale ale existentei.

La inchisoarea Vacaresti, si mai ales la Aiud, a cunoscut ce inseamna infometarea in infernul temnitelor politice si a lasat posteritatii poezia Flamand, din care redau doua strofe: “Imi pipai trupul cum se stinge / un bors de stir l-ar incalzi / un fir de iarba de-as atinge / fulgerator as inverzi / repeta, Doamne, iar minunea / indestuleaza mii de guri / asculta-mi iarasi rugaciunea / da-mi cosul cu firimituri.”

Dupa eliberarea din 1962, i s-a impus sa scrie asa cum dorea cenzura. In revista Glasul Patriei avea obli­gatia sa-i critice pe intelectualii romani din diaspora. A murit la 20 august 1972, la Mogosoaia, langa Bucuresti, supravegheat zi si noapte de cei care acum ne obosesc, lamurindu-ne ca au dat dovezi de mari patrioti si ca nu au facut rau la nimeni.

Un alt filosof, jurist, economist si om politic roman a fost Petre Tutea, nascut la 6 octombrie 1902, la Boteni, judetul Arges, in familia unui preot ortodox. Tanarul infla­carat de idealuri a studiat la Liceul Neagoe Basarab din Campulung Muscel si la Liceul Gheorghe Baritiu din Cluj, dupa care a urmat Facultatea de Drept din Cluj, ajungand doctor in Drept Administrativ Magna Cum Laude.

Initial, viitorul demnitar a simpatizat cu stanga sociala, dar mai tarziu va fi un admirator al Miscarii Legionare, asa cum a fost intreaga elita a intelectualitatii timpului. Incepand cu anul 1932, s-a dedicat scrisului si a colaborat la diferite publicatii, unde a semnat cu pseudonimul Petre Boteanu. Un an mai tarziu, a fost numit referent la ministerul Comertului si Industriei, dupa care a plecat la Berlin, ca atasat la Legatia Econo­mica Romana.

In paralel cu activitatea sa cotidiana, a studiat la Universitatea Humboldt caracteristicile diferitelor forme de guvernamant. Revine la Bucuresti, unde, intre 1936 si 1939, a fost sef de sectie la Ministerul Comertului Exterior. Colaboreaza in aceasta perioada la diferite pu­blicatii, dar in special la Cuvantul, condus de profesorul universitar Nae Ionescu, preocupat de locul unde se poate situa spiritul in labirintul certitudinii. Printre colegii publicisti se aflau condeie de marca, precum Radu Gyr, Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade, Constantin Noica si altii.

In perioada 1940-1944, a fost sef de sectie la Ministerul de Razboi, dupa care, pina in 1948, a indeplinit functia de director de studii in Ministerul Economiei Nationale. In urma unui denunt calomniator, a fost arestat si anchetat timp de cinci ani. Pe 22 decembrie 1956, a fost din nou arestat si condamnat la 10 ani de inchi­soare, sub acuzatia de uneltire contra ordinii so­ciale.

In 1959, este din nou judecat si condamnat la 18 ani munca silnica, din care executa 8 ani in mai multe inchisori, precum Jilava si Ocnele Mari; cel mai mult timp a fost insa la Aiud, unde a suportat cu greu regimul barbar de detentie.

Eliberat, cu sanatatea zdruncinata in urma torturilor suferite timp de 13 ani, a incercat sa astearna pe hartie o lucrare de mare anvergura, cu titlul Antropologia crestina. A trecut in eternitate la 3 decembrie 1991, la Bucuresti, scarbit de democratia dirijata de fostii nomenclaturisti, consternat de comunistii care se dadeau disi­denti din nastere.

Cautat de televiziuni in 1990, dintre formularile sale inconfundabile trebuie mentionate cateva: “In urma rezultatelor alegerilor din 20 mai 1990, mi-am dat seama ca un tampit mai mare ca mine nu exista. Am facut 13 ani temnita grea pentru un popor de idioti. De asta numai eu am fost in stare.”; “Guvernantii de dupa 1989 nu sunt in stare sa conduca nici macar o gara.”; “Comunistii au vrut sa ne faca fericiti cu forta. Ba, sa spuneti ca sunteti fericiti, ca va ia mama dracului.”; “Corpul social e atat de afanat, incat usor se furiseaza la conducere soparlele si ajung impostori.”; “Rusii, cand te ocupa si te declari de acord, spun ca esti progresist, iar cand le rupi falcile, ca esti fascist si reactionar.”

Relevante sunt versurile poetului craiovean Ioan Moise – Iomenayos, publicate in recentul volum, Troitele Iubirii: “Trezeste-te, rumane, din lunga letargie / si zvarle de pe fata broboada de mancurt! / Extrage coltii hidrei si-alung-o pe pustie / I-ajunge cinci decenii de crima si de furt!

Recent, autoritatilor romanesti li s-a pus intrebarea daca opozantii comunismului, toti cei care au luptat efectiv in munti cu arma in mana, pentru a impiedica implementarea ideologiei aduse de tan­curile sovietice, pot fi considerati pa­trioti sau banditi. Sunt doi termeni care au fost analizati in detaliu de partile afla­te in conflict. Ambele tabere conside­rau ca dreptatea e de partea lor.

Majoritatea populatiei ii admira pe insurgentii anticomunisti, numindu-i pa­trioti, deoarece se opuneau bolsevizarii. Fortele de represiune, in schimb, care-i haituiau peste dealuri si munti, ii numeau banditi si asta scria pe dosarele de ancheta. Dupa precizarea numelui si prenumelui, la rubrica ocupatie, se trecea invariabil cuvantul bandit, chiar daca cel arestat fusese parlamentar, ministru, academician sau general.

Ei, bine, acesti partizani si-au sacrificat viata pentru a pastra demnitatea unei tari jefuite de bogatii si onoare de catre ocupantul pretins aliat. Toti au su­portat conditiile vitrege din munti, ier­nile grele cu hrana putina si haine subtiri, oferite de persoanele de sprijin, cu arme si munitii insuficiente, pentru a putea face fata unui asediu prelungit. Aveau iluzia ca sistemul comunist este un abuz treca­tor si ca occidentalii vor interveni si izgoni ocupantul sovietic.

Posturile de radio din tarile vestice ii derutau, cerandu-le sa reziste, sa lupte cu curaj, deoarece clipa eliberarii se a­pro­pie. Si ei au crezut, naivi, in aceste promisini, ani la rand.

Prin tradari succesive, cei mai multi au fost arestati, anchetati si executati. Altii au murit in inchisori. Prea putini au scapat cu viata, dar n-au supra­vietuit mult timp torturilor suferite.

In realitate, puterile occidentale nu aveau de gand sa se puna rau cu sovie­ti­cii, care devenisera o mare putere. Drept martu­rie sta dialogul de la Palat, cu ocazia numirii primului guvern sprijinit de sovietici.

La 7 martie 1945, Regina-Mama l-a intrebat pe Burton Berry, seful misiunii diplomatice a S.U.A. la Bucuresti, de ce guvernul american a stat departe de criza din capitala Romaniei. Raspunsul demnitarului a surprins asistenta: “N-am vrut sa-mi bag degetele in ciorba politica romaneasca.”

Imediat dupa instalarea guvernului -marioneta Groza, ce purta titulatura de “primul guvern de democratie populara”, s-a trecut la represalii pe scara larga

Vasile Luca, secretar al C.C al P.C.R., a dat dispozitie sa dispara cuvantul mila din vocabularul guvernantilor. Au inceput arestari masive de fosti ofi­teri, de legionari si de alte categorii so­­-ci­ale care se opuneau comunismului. Multi au crezut ca singura lor scapare era aceea de a lua drumul codrului, de a se retrage pe crestele inaccesibile ale muntilor. Iata in continuare biografiile a doi dintre acesti numerosi opozanti.

Petre Domasneanu s-a nascut la 24 septembrie 1902 in localitatea Iablanita, judetul Caras-Severin. Parintii au cautat sa-i dea o educatie aleasa, in spiritul moralei crestine si al res­pectului profund fata de semeni.

Dupa absolvirea liceului, a fost atras de cariera militara, devenind pilot. In 1935, din cauza unei probleme tehni­ce, avionul se prabuseste si ofiterul Petre Domasneanu este ranit grav. Operat in spitalele din Germania, ramane cu o infirmitate de gradul doi si este nevoit sa renunte la uniforma de comandor.

Se stabileste in comuna natala, ca proprietar al unei ferme agricole moder­ne pentru acea data, dupa care, la 29 iunie 1940, se casatoreste cu Eugenia Mi­hu­­tescu. A fost un simpatizant al Par­ti­du­lui National Taranesc, fara sa aiba lega­turi cu Miscarea Legionara, asa cum a fost acuzat dupa aceea. Faptul ca satenii l-au sprijinit cu cele necesare dupa retra­gerea sa in munti a fost dovada respectului cu care era inconjurat de toata sufla­rea asezarilor din jur

Avertizat ca este cautat de fortele represive ale regimului totalitar, s-a refugiat in Muntii Banatului, organizand acti­uni de rezistenta anticomunista. Grupul sau de luptatori s-a alaturat celorlalte grupari, conduse de colonelul Ion Uta si avocatul Spiru Blanaru, care avea si gra­dul de locotenent. In vara anului 1947, comandorul Domasneanu organizeaza strangerea de ajutoare materiale pentru familiile celor arestati.

Pe parcursul iernii ce a urmat s-a trecut la raspandirea de manifeste in localitatile banatene, cu urmatorul text : “Romani! Neamul nostru a fost silit sa strabata de la 6 martie 1945 incoace cea mai intunecata epoca din istoria sa. In acest timp, Romania a fost transformata intr-un camp de experienta a comunismului, cunoscand intreaga gama de dezastre morale si materiale ale acestei nefaste conceptii de viata. Guvernarea rosie a rasturnat toate institutiile noastre din temelie, precum Monarhia, Biserica, Armata, Justitia, invatamantul si altele. Armata a fost dezorganizata, instaland in fruntea ei cadre fara nici un fel de prega­tire, in timp ce ofiterii nostri, fauritori de eroism si mandrie nationala, zac in inchisori sau sunt alungati din mijlocul familiilor lor.”

La 12 noiembrie 1948, grupul co­man­dorului Domasneanu avea in dota­re doua mitraliere, sapte pusti mitraliera, carabine, pistoale si grenade. Juramantul ce trebuia depus la intrarea in randul in­surgentilor avea urmatorul text: “Vazand situatia in care se afla tara astazi, sub regimul comunist, compus din cei mai rai oameni, dusmani ai religiei si datinilor stramosesti, ma inscriu in Organizatia National-Crestina, pentru rasturnarea acestui regim si pedepsirea membrilor lui. Jur ca voi lupta prin orice mijloace pentru distru­gerea cruntei terori comuniste.”

Profesorul Atanasie Berzescu, mem­bru activ al miscarii de rezistenta, a descris atmosfera ce dainuia in cadrul luptatorilor din munti: “Ajuns la grupul de partizani, am observat ca pe fetele lor se citea nerabdarea. Era multa speranta si nestra­mutata credinta ca vor birui. Toti se rugau si nadajduiau ca vor veni zile mai bune. Cale de intoarcere nu mai era. Lupta impotriva comunismului trebuia dusa chiar cu pretul vietii. Simteam cu totii ca moartea ne da tarcoale. Noi eram putini. Ei erau multi. Stalin, prin armata sa, era in spatele lor. Noi, cei putini, aveam credinta in Dumnezeu si misiunea de a apara neamul si tara, pe care o aveam de la mosii si stramosii nostri.”

In ianuarie 1949, situatia luptato­ri­lor din Rezistenta devenise critica. Auto­ritatile comuniste de la Bucuresti au ho­tarat zdrobirea acestor bande opozante, care luasera amploare in multe locuri din tara. Prin ordinul 11816 din 21 ianuarie 1949, generalul de Securitate Gheorghe Pintilie a constituit la Caransebes un Co­mandament Unic. La Mehadia, Orsova, Teregova si in alte comune au fost aduse batalioane din trupele de Securitate. In noaptea de 7/8 februarie 1949, un pluton de Securitate din Batalionul 9, condus de locotenentul Vasile Sarateanu, l-a incercuit pe comandorul Petre Domasneanu, ascuns intr-o casa din comuna Bolvasnita si l-a somat sa se predea. Desi avea asu­pra sa armament si grenade, acesta a iesit din ascunzatoare cu mainile ridicate. Lupta ar fi fost inegala. A evitat sa ucida soldati nevinovati, trimisi la ordin.

In aceeasi noapte, a fost capturat si o parte a grupului colonelului Ioan Uta. Ofiterul a fost ciuruit cu 72 de gloante, moment descris in episodul numarul 8. Grupul avocatului Spiru Blanaru a fost anihilat 34 de zile mai tarziu.

Revenind la Petre Domasneanu, comandorul a fost legat in lanturi si transportat la Securitatea din Cara­nse­bes, apoi la Timisoara, supus unor anchete si unor torturi excesive. A fost judecat impreuna cu alti 11 luptatori. Pro­ce­sul s-a desfasurat rapid, intre 22 si 25 iunie 1949, la Tribunalul Militar Timisoara.

Propaganda comunista a organizat mitinguri la sate si orase, unde o serie de indivizi alesi pe spranceana, cu epoleti pe sub salopete, cereau pedeapsa cu moartea a celor din boxa acuzatilor. In sala de judecata, procurorul militar Nicolae Constantinescu l-a acuzat pe comandor ca a fost organizatorul si conducatorul unei bande teroriste de tip fascist, ca a uneltit contra ordinii sociale din tara. Invinuitul a mai fost acuzat de >misticism burghez” si ca ar fi urmarit crearea de conditii favorabile actiunilor de rasturnare a regimului de democratie populara si de reintoarcere la regimul monarho-fascist.

Prin sentinta 1091, Petre Domas­nea­nu a avut trei condamnari: 1. condamnare la 25 de ani de munca silnica, 10 ani degradare civica si confiscarea averii pentru crima de participare la organizatii de tip fascist, politice si paramili­tare; 2. condamnare la moarte prin impuscare si confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prin intierea si conducerea unei organizatii de tip fascist, politice si paramili­tare; 3. condamnare la 5 ani de inchisoa­re si la 5.000 de lei amenda corectionala pentru delictul de port ilegal de arma.

Conform legii, s-a pus in aplicare pedeapsa cea mai grea. In dimineata zilei de 16 iulie 1949, orele 3,30, i-au fost scoase lanturile de la picioare si catusele de la maini, dupa care a fost dus la poligonul din Padurea Verde, de langa Timisoara. A fost asezat cu spatele la plutonul de executie, in rand cu ceilalti condamnati la moarte - capitanul Ioan Tana­se, locotenentul Spiru Blanaru, Petru Puschita si Romulus Maritescu.

Comandorul Petre Domasneanu le-a strigat soldatilor din spatele sau: “Tra­geti, baieti si omorati-ma mai repede, foc!”

Au fost aruncati intr-o groapa comuna, necunoscuta pana astazi. Au platit cu viata pentru dorinta de a avea o tara libera de comunism si atasata valorilor morale statornicite de inaintasi.

Biografia lui Spiru Blanaru este mai scurta - el a murit de tanar, la varsta de 30 de ani. S-a nascut la 23 iunie 1919, la Craiesti, judetul Roman, intr-o familie cu trei copii, ramasi orfani de tata. Crescuti in continuare de un unchi, se vor muta in Basarabia, pentru ca, dupa 1920, sa se stabileasca la Radauti.

La terminarea cursurilor liceale, Spiru Blanaru a plecat pe front, ca soldat. Avand o inteligenta uimitoare, a fost trimis la scoala Militara de ofiteri de la Lugoj. Dupa 1944, urmeaza cursurile Facultatii de Drept din Iasi. Se stabileste apoi in localitatea banateana Domasnea si se casatoreste cu Maria Horescu.

In acest perimetru geografic intra in contact cu miscarea de rezistenta anticomunista si organizeaza un grup de 30 insurgenti, alcatuit din persoane cu diferite convingeri politice.

Este incercuit de trei plutoane de Securitate, in satul Fenes, la 13 martie 1949. Actiunea a fost coordonata de capitanul Gheorghe Mihalceanu. Vrand sa scape din incercuire, a aruncat doua grenade in directia celor ce-l somau sa se predea. Ca un paradox, unicat sau ghi­nion, acestea nu au explodat. A fost ares­tat, anchetat si executat la 16 iulie 1949, in Padurea Verde de langa Timisoara, in lotul din care mai facea parte si comandorul Petre Domasneanu.

Spiru Blanaru a fost acuzat ca, pe timpul facultatii, aderase la Miscarea Legionara, miscare care era deja era in curs de lichidare, din partea noilor autoritati.

Toti acesti haiduci ai demnitatii - care au luptat contra unui regim criminal si nelegitim - au fost patrioti sau banditi? O intrebare ciudata, care sugereaza un raspuns si mai ciudat din partea unor asa-zisi democrati de dupa 1989.

Asa cum spuneam intr-un episod anterior, prea putini au inteles dimensiu­nea spirituala a chemarii spre crestinism. O perioada selectiva, intr-o Romanie nervoasa si triviala, in care comunismul a umplut cerul de Sfinti. Curajul unor preoti de a se impotrivi unui regim fara Dumnezeu reprezenta o pilda de jertfire pentru neam si credinta crestina.

Ca o completare a episodului 11 voi aminti ca, in abatoarele umane destinate opozantilor, si-au dat sfarsitul inca 69 de preoti. In inchisoarea Aiud au murit 11 ierarhi. Langa numele lor figureaza anul decesului. Nicolae Alexandrescu - 1951, Valentin Bilt -1960, Constantin Bogdanei - 1962 , Constantin Bogza - 1953, Gheorghe Paslaru - 1962 , Victor Vasiliu-1951, Mihai Enescu - 1959 , Ilarion Felea - 1961, Bela Gajdatsy - 1953 , Iohann Kranter - 1953, Aurel Lazarov-1960 .

In temnita Gherla au fost adusi la tacere sapte prelati: Anton Atnagea - 1960, Ion Batiu - 1951, Stefan Rafaila -1951, Teodor Petcu - 1957, Haralambie Vasilache - 1962, Cornel Vulcu - 1961, Antoniu Weinschrott - 1960. La inchisoarea Jilava au fost ucisi trei ierarhi: Nicolae Georgescu - 1952, Mihai Pall - 1959, Ion Postelnicescu - 1959 . Din lagarul de triere de la Ghencea nu au mai iesit vii trei preoti: Janos Fekete -1952, Vasile Boca - 1954, Gheorghe Ungurelu -1952 .

La Sighet au fost masacrati doi prelati: Abajos Boga - 1954, Anton Durkovici - 1951. In lagarul de la Periprava, sase: Gheorghe Ambrus - 1960, Gheorghe Calota - 1959, Ion Cojocaru - 1961, Emanoil Frumusanu -1960, Teodor Milescu - 1961, Foca Popescu - 1960.

O lista deosebit de lunga.
Preotii Nicolae Andreescu, Ion Constantinescu si Ion Dragoi au fost impuscati la Jilava, in seara zilei de 19 iulie 1959, la un interval de 15 minute, incepand cu orele 21. Niciunul nu are mormant; nu se stie unde au fost aruncate cadavrele lor. Sotiile lor, Maria Andreescu, Iustina Constantinescu si Elena Dragoi, au fost condamnate si ele la cate 15 ani de temnita grea. Nici copiii nu le-au fost crutati.

Preotul Nicolae Andreescu s-a nascut la 18 februarie 1918, in comuna Corbi, judetul Arges. A urmat Seminarul Teologic de la Curtea de Arges, dupa care, intre 1939 si 1944, a frecventat cursurile Facultatii de Teologie din Bucuresti. Stagiatura si-a facut-o in comuna Maglavit, din judetul Dolj, dupa care a preluat postul de paroh in comuna Nucsoara-Muscel. Casatorit cu Maria Gujbescu, vor avea doi copii. Inca de la instaurarea in forta a regimului comunist, parintele Andreescu s-a manifestat impotriva ideologiei ce avea ca scop intinarea Bisericii strabune. Predicile de la finalul slujbelor erau acide, dovedind un curaj fara seaman, in conditiile in care se instituise teroarea rosie, totalitarista. La 9 aprilie 1955 le-a spus enoriasilor: “Sa se curete mormintele, sa se respecte mortii. Sa nu va luati dupa descreieratii zilei care spun ca nu exista Dumnezeu.”

Asa cum sperau multi oameni, pre­latul credea si el ca regimul comunist nu va dura. La fiecare slujba se ruga pentru toti cei aflati in inchisori, citind pomelnice lungi, documente care vor ajunge in mainile Securitatii. Datorita faptului ca era banuit de legaturi cu insurgentii anticomunisti din munti, Securitatea din Pitesti i-a intocmit un dosar voluminos de urmarire informativa. Filat pas cu pas, s-a conside­rat ca are o atitudine dusmanoasa fata de regimul de democratie populara.

Adus la Bucuresti, in beciurile Ministerului Afacerilor Interne, a fost anchetat chiar de ministrul Alexandru Draghici. Din notele informatorului cu nume conspirativ Soim, s-a dovedit ca le timitea luptatorilor din munti bani, incaltaminte, haine si alimente. Mutat la Securitatea din Pitesti, a fost torturat in continuare pentru a spune tot ce stie despre insurgentii anticomunisti condusi de Toma si Petre Arnautoiu. Era ame­nintat in permanenta ca sotia si copiii ii vor fi impuscati.

La 20 mai 1958, odata cu capturarea intregului grup, parintele Nicolae Andreescu a fost condamnat la moarte, impreuna cu ceilalti luptatori. Averile le-au fost confiscate. Executia a avut loc la inchisoarea Jilava, in seara zilei de 19 iulie 1959, incepand cu ora 21, la intervale de 15 minute unul de altul. Plutonul de executie era format din trei militari. Ca arme, s-au folosit cunoscutele pistoale - mitraliera P.P.S., de provenienta sovietica, dotate cu cate un tambur de 66 de cartuse. Corpurile celor decedati au fost aruncate intr-o groapa comuna.

Parintele Ion Constantinescu a avut aceeasi soarta, fiind executat in acelasi lot, cu un sfert de ora mai tarziu. Ion Constantinescu s-a nascut la 19 octombrie 1906, in comuna Valea Iasului, din judetul Arges. Dupa absolvirea Seminarului Teologic de la Curtea de Arges, a fost hirotonit preot in parohia comunei Corbi. A contribuit la electrificarea comunei si a acordat primul ajutor celor suferinzi, facandu-le injectii prescrise de medici, precum si extractii dentare. Enoriasii l-au numit “doctorul nostru fara de arginti.” Era considerat o nesecata fantana de leac.

La 23 octombrie 1951 a inceput sa-i cunoasca pe cei din grupul de rezistenta anticomunista, condus de Toma Arnautiou. In podul lacasului de cult depozita armamentul necesar insurgentilor. Devenise un intermediar intre donatiile facute de credinciosi si cei care luptau in munti, furnizandu-le alimente, medicamente, imbracaminte si altele. In aceasta actiune erau implicate si sotia sa, Justina, si fiica sa, Iuliana, care mai tarziu vor fi condamnate la ani grei de inchisoare.

Din documentele Securitatii reiese ca parintele le-a dat luptatorilor, intre septembrie 1952 si iunie 1953, multe alimente, lame de ras, sapun, haine, un aparat de radio si lampi cu gaz. Parintele Ion Constantinescu ii incuraja pe insurgenti sa lupte in continuare, deoarece Occidentul promitea ca va interveni pentru alungarea celor fara de Dumnezeu. In urma tradarii unui fost prieten, prelatul a fost arestat la 22 iunie 1958. Invinuit ca favoriza acte teroriste, el a fost batut crunt la Securitatea din Pitesti, in cadrul unor interminabile anchete, iar la 19 mai 1959 a fost condamnat la moarte.

Sentinta a fost executata in seara zilei de 19 iulie 1959, orele 21 si 15 minute. Sotia sa, Justina Constantinescu, a fost condamnatala 15 ani de munca silnica. A trecut prin inchisorile Pitesti, Jilva, Miercurea Ciuc, Arad si Oradea, fiind eliberata la 15 aprilie 1964.

Al treilea preot impuscat in acea seara la Jilva a fost Ion Dragoi , sub privirile caruia au murit secerati de gloante ceilalti prelati, precum si membrii gruparii Haiducii Muscelului. Fiul sau, Cornel Dragoi, a fost trimis in diferite lagare de munca, fiind eliberat la 25 februarie 1962.

Preotul Ion Dragoi s-a nascut la 20 octombrie 1900, in comuna Valsanesti, judetul Arges. Dupa absolvirea Semi­narului Teologic din Curtea de Arges, a urmat Facultatea de Teologie din Bucuresti. Numit paroh la Nucsoara, avea sa spovedeasca si sa miruiasca 382 de familii, respectiv 1816 suflete. In 1932, a devenit simpatizantul politicii Partidului Taranesc, cu traditie in zona.

In martie 1949, s-au pus bazele grupului de rezistenta anticomunista, condus de colonelul Gheorghe Arsenescu, de locotenentul Toma Arnautoiu si de profesorul Dumitru Apostol. In fata confesorului Ion Dragoi se va depune juramantul de credinta al tuturor celor ce au aderat la cauza. Nu peste mult timp, Securitatea a aflat de implicarea prelatului in organizarea grupului, punandu-l sub urmarire.

La 19 iunie 1949 este arestat fiul sau, Cornel si, mai tarziu, Elena Dragoi, sotia preotului, pentru a-l determina pe capul familiei sa se predea. La 26 aprilie 1950 este arestat si ierarhul. Dupa ce a cunoscut bataile in timpul anchetelor de la Secu­ritatea din Pitesti, a ajuns in lagarele de exterminare de la Valea Neagra, apoi la Gherla ca, in final, sa fie eliberat la 22 aprilie 1955. Populatia comunei l-a primit cu o deosebita bucurie, de parca inviase din morti.

Apoi au fost arestati, in urma tra­darii, toti partizanii din munti. Pentru a fi supus celebrelor confruntari, preotul a fost arestat din nou, la 28 ianuarie 1959 si trimis la Securitatea din Pitesti. La 19 mai 1959 a fost condamnat la moarte. Executia a avut loc pe 19 iulie 1959. Elena Dragoi a primit o condamnare de 15 ani, munca silnica, fiind eliberata in 1964.

Era perioada trista, in care tribunalele militare imparteau ani grei de inchisoare precum ar fi oferit bomboane la copii. Referitor la acei ani in care s-au retezat destine, iata cateva versuri ale cunoscutului poet argesean Nicolae Petrescu – Pitesti: “Avand cu iadul legamant / Partidul, doar in cativa ani, / N-a dat taranilor pamant / A dat pamantului, tarani. / Tu, romane, ia aminte, / Ca acesta-i un semn rau: / Au distrus Biserici Sfinte / Chiar pagani din neamul tau / Vorbeau mult de la tribuna/ Cum ca viata ni se schimba/ Si cum tot latrau la luna / Aschii le sareau din limba./ Dupa ce-au ucis desteptii, carturarii si-nteleptii, / Cum se pot numi acei / Ce-au ramas complici cu ei?”

Noua Constitutie a Romaniei din acea perioada, modificata de comunisti la 13 aprilie 1948, includea cateva principii care nu au fost niciodata respectate de organele represive: libertatea de constiinta, cea religioasa si inviolabilitatea domiciliului. Cu aceste prevederi clare si precise Securitatea s-a sters pe picioare. Mai mult, s-a venit cu acele articole sinistre - 206, 207 si 209 din noul Cod Penal -, care prevedeau cu totul altceva (intentia fiind considerata fapta savarsita si catalogata drept crima de uneltire contra ordinei sociale), precum si cu ingradiri precum “omisiune de denunt”. Recursurile erau inutile.

Pe de alta parte, in inchisorile politice regulamentele interziceau cu desavarsire bataia si masacrarea deti­nutilor de constiinta, condamnati la diferite termene, la inchisoare pe viata sau la moarte prin impuscare. Realitatea era cu totul alta. Torturile la care erau supusi nefericitii incarcerati, abia iesiti din anchetele chinuitoare, ingrosau randurile celor ucisi prin metode groaznice. Tortionarii repetau sloganul: “Viii nu trebuie sa aiba glas si mortii numar.”

Un exemplu graitor il reprezinta asasinatul ce a avut loc la Poarta Alba, victima fiind fostul ofiter de aviatie Dragos Mendel. A fost aruncat in groapa in care se stingea varul, fiind complet de­zintegrat, topit la cateva mii de grade. In putine clipe a devenit o simpla pasta. Omul, cel mai pretios capital.

In acest episod vor fi scoase la iveala dramele unor demnitari.  . Autorul prezinta doar faptele, selectate din documente.

Generalul Ion Arbore s-a nascut la 23 februarie 1892, in localitatea Cucuteni din judetul Iasi, fiind copil de preot. Tanarul vlastar a urmat cariera armelor. Dupa absolvirea scolii Militare de Artilerie, Geniu si Marina, a fost admis la scoala Superioara de Razboi. O scurta perioada a ocupat functia de prefect de Putna. In anul 1941 a fost inaintat la gradul de general de brigada si, trei ani mai tarziu, a devenit general de divizie. In 1943 era sub­sef de Stat Major, dupa care a fost numit subsecretar de stat pentru Aprovizionarea Armatei si a Populatiei Civile (14 iunie 1943-23 august 1944). Pe frontul de Est s-a remarcat in timpul operatiunilor ce au dus la cucerirea Odessei.

La 24 martie 1945, dupa instalarea guvernului comunist, generalul Arbore a fost trecut rapid in rezerva, cu toate ca avea 53 de ani. Nu stia ca va urma o perioada de chin si jale pentru el si familia lui. La 14 aprilie 1946 a fost arestat ca fost membru al guvernului Antonescu, acuzat ca a participat la 17 consilii de ministri in care s-au luat mai multe hotarari, printre care, con­tinuarea razboiului antisovietic si aservirea economica a Romaniei intereselor Germaniei aliate. Pentru aceste invinu­iri a fost condamnat la ze­ce ani de temnita grea si degradare civica, conform Legii 312/1945, ca­re cerea pedepsirea vinovatilor pentru dezastrul tarii. In mecanismele acu­zarii lipseau probele certe. In schimb abundau expresii ambigue precum rezulta si implicit. Erau cuvinte obisnuite in acele procese, in care suspectul trebuia neaparat intemnitat de catre o justitie care impartea cu generozitate ani grei de inchisoare, de parca ar fi dat bomboane la copii.

A trecut prin trei inchisori, in care a fost batut pana la epuizare. La Aiud, le povestea detinutilor politici des­pre tineretea lui, petrecuta in Dobrogea. Mai avea un frat­e, profesor la Focsani. Acasa, unde il asteptau doi copii, detinea o biblioteca de 10.000 de volume. Era descendentul hatmanului Arbore, omul de incredere al Marelui Stefan. Acum era considerat bandit, dusman al poporului. A fost mutat apoi la Jilava ca, in final, sa moara la Vacaresti, chiar in seara de Ajun - 24 decembrie 1954. Era bolnav, in urma batailor si infometarilor specifice infernului concentrationar.

Virgil Maxim, un alt detinut politic care a apucat clipa eliberarii din august 1964, a consemnat in memo­riile sale ultimele clipe ale martirului Ion Arbore: “Era un barbat frumos, de o inalta tinuta si demnitate morala. Anii de suferinte il marcasera puternic. In seara de Ajun a vrut sa-si spele noptiera, sa primeasca nasterea lui Iisus in curatenie. Obosit, s-a intins pe pat. Si-a dus mana la tampla, suspinand ca-l doare capul. Dupa ce i s-a pus o compresa, capul i-a alunecat pe perna. Peste doua luni urma sa implineasca 62 de ani. Am aprins o lumanare si am plans cu totii. Ne fusese ca un parinte.

Am anuntat militianul de pe sectie si peste o ora au sosit zece ofiteri si doi medici, care au confirmat decesul si au ordonat sa se faca autopsia cadavrului. A doua zi prin usa infirmeriei, intredeschisa, se vedea cum un militian – felcer il despica pe general in bucati cu barda si toporul. Calota craniana era taiata in patru. Intrebat ce a constatat, de ce a murit, felcerul a raspuns: Nu mai conteaza. Bine ca a murit. Am ordin sa-l tai pe bandit. Apoi, nervos, a inchis usa sa nu mai vada nimeni cumplitul tablou.”

In cele din urma, dupa multi ani, osemintele desco­perite de familie au fost reinhumate la cimitirul Sfanta Vine­ri, din Bucuresti. Un caz fericit, deoarece, in marea lor majoritate, detinutii politici au fost aruncati in gropi comune, nestiute de nimeni.

O executie asemanatoare a avut loc la temnita Sighet, martirul fiind deputatul Sever Bocu. Demnitarul s-a nas­cut la 19 noiembrie 1874, la Sista­ro­vat, judetul Timis -Torontal, ca fiu de invatatori. Si-a desavarsit studiile, deve­nind un jurist caustic, un jurnalist militant si om politic curajos. A lucrat ca redactor la ziarele aradene, printre care si Tribuna Poporului.

In anul 1912 se refugiaza in Regatul Romaniei. In ajunul Primului Razboi Mondial se inroleaza ca voluntar in Armata Romana, desi avea 42 de ani. Pentru acest delict, un tribunal militar din Ungaria l-a condamnat la moarte in contumacie, deoarece s-a sustras mobilizarii facute de Armata Imperiala, preferand sa lupte contra ei.

Din insarcinarea guvernului roman pleaca la Kiev, unde a editat gazeta Romania Mare si, in toamna anului 1918, este trimis la Paris unde sustine, la Conferinta de Pace, legitimarea internationala a Marii Uniri, precum si integritatea Banatului istoric in noul stat romanesc.

Intre 1921 si 1946 este ales deputat de Timis-Torontal. La nivel zonal, a fost ales presedinte al Partidului National Roman (1923-1926), presedinte al Parti­dului National Tara­nesc, filiala jude­teana (1926-1947 ) si lider al Uniunii Voluntarilor Romani. In toamna anului 1928 este numit ministru al Banatu­lui, in primul gu­vern condus de Iuliu Maniu. Timp de 25 de ani editeaza gazeta saptamanala Voin­ta Banatului, iar intre anii 1930 -1946 conduce ziarul Vestul.

Din initiativa sa s-au ridicat doua statui. Una la Timisoara, ce il infatiseaza pe Vicentiu Babes si alta in Becicherecul Mic, in amintirea lui Dimitrie Tichindeal. In anul 1932, a organizat aducerea osemintelor lui Eftimie Murgu, care fusese inhumat intr-un cimitir din Buda­pesta. A sustinut eforturile primarilor de a ridica monumente in amintirea eroilor primei conflagratii mondiale. La 2 iulie 1940 semneaza, alaturi de Nicolae Iorga, Iuliu Maniu si Gheorghe Bratianu, un Memoriu-Protest in le­gatura cu cedarea Basarabiei si Bucovinei. De asemenea, organizeaza manifestatii sub lozinca Sa aparam Ardealul!

In toamna anului 1944 a condus delegatia intelectualilor banateni care i-au cerut regelui Mihai I sa accepte infiintarea Universitatii de Vest de la Timisoara. Ca rezultat, a fost numit primul rector al acelei institutii de invatamant superior. In calitate de ministru al Bana­tului, a obtinut fondurile necesare restaurarii unor biserici si reinfiintarea Mitropoliei Banatului si Episcopiei Timisoara.

In noiembrie 1946, a fost ales in Parlamentul Romaniei ca deputat de Timis –Torontal, din partea P.N.T. Nu va participa la intregul mandat pentru ca, la scurt timp, partidele istorice au fost scoase in afara legii. In noaptea de 5/6 mai 1950 este arestat, ca fost agent nazist si colaborationist cu guvernul Antonescu. Judecat de urgenta, a fost condamnat la temnita grea pe viata. Aruncat in inchisoarea Sighet, alaturi de alti demnitari, a fost supus si el regimului de exterminare.

Coriolan Balan, un fost coleg de celula, care a apucat clipa eliberarii, a relatat ca a fost Sever Bocu a decedat la 21 ianuarie 1957, lovit cu cizmele in maxilar de catre un gardian. Dupa aceea, sanitarul inchisorii i-a des­picat teasta, sadicul criminal fiind la baza taietor de lem­ne. Cadavrul a fost aruncat intr-o groapa comuna, ce nu se cu­noaste nici pana astazi.

Pe inaltatoarea panoplie a intelectualilor romani exterminati in inchisori a figurat si profesorul universitar Gheorghe I. Bratianu.Viitorul academician s-a nascut la 10 februarie 1898, la Ruginoasa, judetul Iasi. Pe tatal sau, Ionel I. C. Bratianu, il va cunoaste abia in decembrie 1909, cand a cerut sa-si vada fiul. Se afla pe patul de moarte, intr-o stare critica, deoarece se incercase asasi­narea sa. Ceva mai tarziu, legatura dintre cei doi va fi din ce in ce mai puternica.

Tanarul adolescent a urmat Liceul National din Iasi. In ultimul an, a fost foarte bucuros cand Nicolae Iorga i-a publicat, in Revista Istorica, cel dintai studiu stiintific Rascoala boierimii impotriva lui Stefan Tomsa. In 1916, dupa bacalaureat, a urmat scoala Militara de ofiteri de artilerie din Iasi. Primul Razboi Mondial ajun­sese la hotarele tarii noastre. Plecand pe front ca sublocotenent voluntar, a cazut ranit in luptele grele de la Ciresoaia, in vara anului 1917.

A urmat apoi Facultatea de Drept din Iasi, dupa care a plecat la Universitatea Sorbonna din Paris. La inceputul anului 1922, a cercetat arhivele din Genova si Napoli. Munca asidua s-a materializat intr-o valoroasa teza de doctorat. Un an mai tarziu, a obtinut un doctorat in filosofie la Universitatea din Cernauti, document care i-a permis sa ocupe catedra de Istorie Medie la Universi­tatea din Iasi. In anul 1928, a fost ales membru corespondent al Academiei Romane, in urma recomandarii lui Nicolae Iorga. In toamna lui 1940, s-a transferat la Bucu­resti. Dupa asasinarea lui Nicolae Iorga, la 27 noiembrie 1940, pe locul ramas vacant a fost ales Gheorghe I. Bratianu.

Ca activitate politica, in 1926 s-a inscris in Partidul National Liberal, devenind seful organizatiei Iasi. Apoi a fost ales deputat, pana in 1937. Casatorit in 1923, cu Ele­na Sturdza, vor avea trei copii, dintre care doi gemeni. In perioada interbelica a publicat numeroase lucrari de istorie, care au fost traduse in limbile franceza, germana si italiana.

A participat si la a doua conflagratie mondiala, pe frontul din Basarabia si Crimeea. Lovitura de stat de la 23 august 1944 a marcat trecerea la comunizarea fortata a Romaniei. Pentru refuzul sau de a accepta noul regim impus de sovietici, Gheorghe I. Bratianu a fost eliminat treptat din toate functiile detinute: sef de catedra la Universitatea Bucuresti, profesor la scoala Superioara de Razboi, director la Institutul de Istorie Universala N. Ior­ga si conducator al unor reviste cu profil istoric. In zia­rele Romania Libera si Scanteia din septembrie 1944, Simeon Stoilov, Eduard Mezincescu si Iorgu Iordan il calomniau cu invective ca: “asasin al regimului trecut” si “jos masca, domnule hitlerist!”

In iunie 1948 i s-a retras titlul de academician, asa cum s-a procedat cu alte 97 de personalitati. A fost ares­tat in noaptea de 5/6 mai 1950 si aruncat in temnita Sighet, etichetat ca bandit, legionar, hitlerist etc. Timp de trei ani a fost batut si infometat, la fel ca toti ceilati detinuti politici, intelectuali de marca, amintiti intr-un episod anterior. A murit la 27 aprilie 1953, in celula numarul 73, din acea sinistra inchisoare. A fost ingropat fara cruce, in cimitirul saracilor, fara sa se anunte fami-lia. Asupra mortii sale au planat doua ipoteze: boala sau asasinat.

In timpul ultimei torturi, cei din apropiere au auzit la inceput tipete, apoi gemete, horcaituri, ca, in final, sa nu se mai auda nimic. Atunci cand Bratianu i-a spus gardianului sa nu-l mai bata, deoarece nu a facut rau nimanui, singura lui vina fiind aceea ca a fost academician, tortionarul i-a spus ca, in inchisoare, este un nimeni, un bandit, dusman al poporului.

In 1971, ramasitele sale pamantesti au fost descoperite cu greu de familie, dupa care au fost depuse in cavoul stramosilor de la Florica–Stefanesti, judetul Arges. Odihnesc in aceeasi nisa cu cele ale unchiului sau, Constantin Dinu Bratianu, decedat tot la Sighet, trei ani mai devreme. Pe fatada cavoului sta scris: Ei au murit la Sighet, neclintiti in credinta lor.