Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice
Acasa » scoala » Istorie
Instaurarea Statului National Legionar 4 Septembrie-14 Septembrie 1940

Instaurarea Statului National Legionar 4 Septembrie-14 Septembrie 1940


Instaurarea Statului National Legionar 4 Septembrie-14 Septembrie 1940

Toamna anului 1940 gasea Romania in cel mai greu moment al existentei sale ca stat. Daca in 1917-1918, in anii grei ai refugiului de la Iasi, cu regele, guvernul si parlamentul stramutati in capitala Moldovei, cu doua treimi din tara, inclusiv capitala ocupate inca mai licarea o raza de speranta, acum la sfarsitul verii lui 1940 totul era pierdut. O treime din Romania fusese abandonata Rusiei, Ungariei si Bulgariei fara a se trage macar un foc de arma pentru a le apara. Tara noastra era izolata, parasita de aliatii ei traditionali, ei insisi in mare dificultate.

Responsabili pentru aceasta situatie dramatica erau mai multi factori: lipsa unui ideal national, a unui proiect major care sa coaguleze in jurul lui toate energiile natiunii, demagogia, coruptia si politicianismul unei mari parti a clasei noastre politice, o politica externa ambigua in ultimi doi ani care ne instrainase prietnii si ne apropiase advresarii.

Dar daca pentru prabusirea morala si politica a tarii eram vinovati noi, pentru prabusirea granitlor in mod cert erau vinovati altii. Si in primul rand U.R.S.S. care nu renuntase niciodata la reanexarea Basarabiei si Germania lui Hitler care urmarea transformarea Romaniei intr-un vasal docil, gata oricand sa-i satisfaca necesitatile de petrol si materii prime. Se mai adaugau la cestea indiferenta si cinismul puterilor occidentale care cedasera in fata pretentiilor Reichului pana la punctul in care era mult prea tarziu ca aceasta sa fii oprit intentiile sale agresive fara riscul unui razboi.



Dar dincolo de toate aceste considerente pentru cetatenii Romaniei se profila un unici si mare responsabil pentru dezastrul tarii in persoana regelui Carol al II lea. El inlocuise sistemul parlamentar cu un regim autoritat, el interzisese activitatea partidelor politice substituind-o cu cea a unuia singur, Frontul Renasterii Nationale si transformat in 22 iunie 1940 in Partidul Natiunii, el numise guvernele si tot el dirijase politica externa a tarii. Acum era normal sa traga consecintele actiunilor sale. Alternative la solutia Carol erau destul de putine. Pe de-o parte datorita compromiterii clasei politice in cele doua decenii dintre razboaie, pe de alta parte din cauza conjuncturii internationale in care era nevoita sa evolueze Romania.

De pearte cea mai indicata personalitate, cea mai putin compromisa in scandalurile epocii era Iului Maniu, presedintele P.N.T care venea aureloat nu numai de meritele fauririi Romaniei Mari dar si de lupta inversunata si tenace impotriva regelui Carol si a camarliei sale. In conditiile in care insa Germania domina continentul european iar convingerea ferma a lui Maniu era aceea in victoria puterilor occidentale, in primul rand Angliei, venirea sa la putere era de neconceput. Singurele solutii romanesti pe placul Axei erau Miscarea Legionara, partid ce nu mai fusese la guvernare deci pana la proba contrarie neimplicat in afaceri sau scandaluri si Generalul Ion Antonescu, un militar sever si intransigent care se remarcase si el ca un adversar al regelui.

Tocmai catre acesta isi indrepta de la un moment dat atentia regele in tentativa lui de a-si salva daca nu regimul macar tronul. Determinante in planurile lui Carol erau succesele Germaniei pe continent. Fiecare noua victorie a Reichului in facea pe suveran sa adopte o formula guvernamentala tot mai aproape de ceea ce credea el ca asteapta Hitler de la Romania.

Rand pe rand dispareau politicienii consecvent antantofili ca Gh. Tatarescu, Grigore Gafencu sau Mihail Ghelmegeanu si apareau germanofili ca Agretoianu, Gigurtu sau Manoilescu. Stim ca inca de pe timpul loviturii fulger a lui Hitler in Norvegia, Carol incepuse sa intrevada posibilitatea unei victorii germane, fara a fi inca sigur de ea. Isi schimba echipele ministeriale in functie de masura in care aceasta posibilitate ii parea mai probabila. Trecuse astfel de la combinatia Tatarescu - Gafencu la combinatia Tatarescu - Gigurtu, care se grabise a renunta, cam tarziu si cam degeaba, la garantiile franco-britanice. In fine, dupa pierderea Basarabiei si a nordului Bucovinei, se hotarase la introducerea unor legionari in guvern, apoi la inceputul lui iulie 1940 a trecut la combinatia Gigurtu-Manoilescu.

Mai mult decat atat, Carol al II-lea introduce in guvernul Gigurtu la 4 iulie 1940 si cateva personalitati legionare, asa cum am aratat, tot in ideea ,ce se va dovedi gresita, ca prezenta acestora il va face pe Hitler sa nu mai sprijine pretentiile teritoriale ale Ungariei si Bulgariei.

Intre cedarea Basarabiei si a nordului Bucovinei si cea a Ardealului de Nord, Carol crezuse ca il poate imbuna pe Hitler reconciliindu-se cu legionarii. Pentru cateva zile Horia Sima, devenit conducatorul de facto al Legiunii, si alti doi fruntasi legionari, dar de rang secund, au intrat in guvern. Si-au dat repede seama ca, dupa pierderea Ardealului - fie si partiala - , regele nu va putea supravietui politic si s-au grabit sa-l abandoneze.[2]

Paralel cu evolutia situatiei internationale si cu incercarile lui Carol de a castiga bunavointa Germaniei, in interiorul Legiunii se desfasura o acerba lupta pentru putere. Horia Sima care ajunsese comandantul Legiunii mai degraba datorita unor circumstante favorabile lui (asasinarea principalilor sefi gardisti, refugierea altora la Berlin) nu era recunoscut in mod absolut de toate factiunile drept sef. Vasile Noveanu in tara si Constantin Papanace la Berlin ii contestau statutul de lider. De la Berlin Papanace caruia i se adauga vechi lideri legionari ca Dumitrescu - Borsa, Ion Victor-Vojen, etc, trimit in tara o scrisoare in care dezavueaza actiunile lui Sima. In fata acestei situatii Sima apeleaza la profesorul Ion Zelea Codreanu, tatal lui Corneliu Zelea Codreanu a carui autoritate morala era recunoscuta de catre toti legionarii. Girul moral al celui care era tatal Capitanului si investirea lui Sima de catre profesor ca singurul indreptatit sa continue lupta Capitanului a anulat efectul scrisorii trimise din exilul berlinez.

Desi partida parea castigata de Horia Sima, acesta isi dadea seama ca propria lui autoritate in aceste conditii nu era decat reflexul autoritatii morale si spirituale a lui Ion Zelea Codreanu. Tocmai de aceea, colonelul Zavoianu, unul dintre apropiatii lui Sima, propune infiintarea unui For Legionar care sa coordoneze activitatea Legiunii.

Pentru a elimina alte surprize si pentru a avea o contragreutate fata de pozitia "morala" dominanta a batranului Codreanu, Sima a hotarat convocarea unui asa-numit for legionar a carui reputatie sa fie neindoielnica si care, in acelasi timp sa-i accepte pozitia sa de frunte. Pe langa fostii membri fondatori, Radu Mironovici, Ilie Garneata si Corneliu Georgescu, el a adus si alti legionari, de sprijinul carora era sigur. Fara indoiala, Forul a consolidat pozitia lui Sima. Pe alta parte, acesta devenea dependent de un comitet colectiv a carui autoritate morala era superioara propriei autoritati.

Fidelii lui Sima din For, Stefan Zavoianu, Vasile Iasinschi, Traian Braileanu, Aristotel Gheorghiu au facut ca acesta sa fie ales conducatorul politic al Miscarii in timp ce profesorul Codreanu ramanea seful ei spiritual.

Planul lui Horia Sima era simplu: fortarea regelui de a aduce un guvern legionar la putere care eventual sa convinga Germania sa nu accepte pretentiile Ungariei si Bulgariei. In caz contrar legionarii urmau sa-l inlature pe Carol printr-o lovitura de stat.

Paradoxal insa Hitler care se hotarase sa dea curs cererilor Budapestei si Sofiei prefera sa joace cartea regala, convins ca suveranul va face orice compromis pentru a-si pastra tronul, inclusiv acceptarea destramarii teritoriale a Romaniei. Ratiunile si desfasurarile evenimetelor anului 1940, precum si intercutiile variilor personaje ne convin, finalmente, ca in evolutia cazului decisiv s-a dovenit rostul omului de stat, in cazul Romaniei al regelui Carol al II-lea (cu vointa-i nestramutata de a-si patra situatia cu orice pret, inclusiv aceea de a admite prabusirea granitelor Romaniei Mari.

Oricum am evalua evenimentele este clar ca pentru Hitler aducerea Garzii de Fier la putere nu era o prioritate. Daca Miscarea Legionara ar fi fost o organizatie finantata si controlata total de Berlin, ceea ce a tot incercat sa demonstreze istoriografia comunista, interesul lui Hitler nu era sa greveze capitalul politic Garzii prin cedarile teritoriale inerente ce i se impuneau  Romaniei. Daca nu era o miscare in slujba neconditionata a Germaniei putea avea surpriza ca Sima si ai lui sa se opuna revendicarilor teritoriale ale Ungariei si Bulgariei.

Iata ce afirma Horia Sima in legatura cu situatia creata de revendicarile maghiare asupra Ardealului si cu preparativele vizand rasturnarea lui Carol inainte de pronuntarea arbitrajului Axei: "Tratativele romano-maghiare incepusera in 16 august la Turnu-Severin si era de presupus ca decizia Puterilor Axei nu va intarzia mult. Cum stiam care e atitudinea lui Gigurtu - de a ceda orice pentru a salva regimul - ne asteptau grele sacrificii pentru a plati politica nefasta a regelui Carol, care nici in ceasul al 11-lea nu lasa tara sa respire facand loc unui guvern national. Rasturnarea Regelui era imperios ceruta de necesitati de politica externa. Drumul pentru salvarea Transilvaniei trecea peste acuala echipa de guvernanti [] Trebuia sa facem o fortare uriasa, in cel mai scurt interval posibil, pentru a fi noi la fuvern inainte ca sa se pronunte Puterile Axei in chestiunea Transilvaniei.[5]


Mihail Sturdza, viitor ministru de externe in guvernul legionar confirma, cum era de altfel de asteptat, afirmatiile sefului sau: "Miscarea era hotarata, in schimb, sa nu permita o alta vanzare de tara, o alta fuga fara lupta. Aceste ganduri au determinat pe Horia Sima si camarazii sai ca, dupa predarea Basarabiei si Bucovinei de Nord sa accepte intrarea in guvernul Tatarescu si guvernul Gigurtu, cu o singura conditie: Nici o palma de pamant mai mult."[6]

La toate aceste consideratii se mai adaugau doua dintre care pe prima Sima o si mentioneaza in lucrarile sale: "Cand am plecat din guvern, relatiile cu Palatul s-au alterat; acum virtual se rupsesera, dar, din motive tactice, nu se facusera publice. Nici una dintre parti nu vroia sa azvarle celeilalte manusa. Relege Carol, pentru ca astepta sa se lichideze contenciosul cu Ungaria. Chestiunea Transilvaniei era piatra care-l tragea la fund. Odata eliberat de ipoteca externa, ar fi iesit din nou in arena pentru a tratat miscarea dupa vechile metode, razbunandu-se pentru deceptiile suferite cu destinderea.[7]

Al doilea motiv pentru care Sima dorea rasturnarea regelui era acela ca se parea ca Germania putea eventual sa-l lase pe Carol pe tron chiar cu riscul de a vedea Miscarea Legionara supusa din nou persecutiilor. De partea germana, Garda era privita ca un mijloc de constrangere perfect necesar pentru a mari nesiguranta regelui si a-l supune dorintelor Reichului. In ciuda rugamnintilor romanesti, legionarilor din exil li s-a interzis o calatorie in patrie; la un asemenea atu nu se putea renunta nechibzuit. Din punct de vedere al politicii interne, diplomatii germani nu considerau binevenita o pozitie prea puternica a Garzii; le-ar fi placut mai mult daca regele ar fi domolit activismul revolutionar al legionarilor.[8]

In plus, pentru ministrul Germaniei la Bucuresti, Fabricius, care avea o din ce in ce mai mare putere de influenta asupra deciziilor guvernantilor romani, Horia Sima nu era decat "un idealist pur, cu putin simt pentru politica inteleasa ca arta a posibilului"[9], "un fantast, total nepotrivit pentru a conduce un guvern in acest timp critic". Ori pentru Sima era esential sa se legitimeze ca sef in ochii partizanilor sai aducand Garda prin orice mijloace la guvernare.

El (Sima -n.n.) era dominat de "filozofia bombei" si reprezenta aripa radicala, terorista, care a hotarat politica Garzii in urma evenimentelor din 1938. Codreanu a oscilat intre diferitele factiuni ale Legiunii, asigurandu-si astfel independenta. Sima nu -si putea permite un asemenea mod de comportare. Exista mai mult decat un gardist care putea ridica pretentia ca reprezinta asemea lui "adevarata invatatura". Numai daca se baza pe sprijinul aripii extreme, el se putea apara in fata atacurilor.[11]

Fiecare dintre personalitatile implicate in evolutia vietii politice din vara si toamna anului 1940 dorea altceva, urmarindu-si propriile scopuri care in cazul unora coincideau cu interesul national.

Iuliu Maniu, ale carui integritate morala si relatii cu singura putere ramasa in lupta cu Germania, faceau din el personalitatea spre care se indreptau nadejdile romanilor dorea abolirea regelui si revenirea la un regim constitutional. Pentru Maniu detronarea regelui insemna "sfarsitul unei domnii fara ideal, fara moralitate si fara busola sigura, in continua oscilatie oportunista, practicata prin manevre si abilitati cari au sapat prapastia intre Coroana si Tara si cari au trebuit sa duca la falimentul si distrugerea politicii sale."[12]

Antonescu, ofiter de cariera, intrasigent si incoruptibil, convins de misiunea istorica de a salva tara, isi propunea sa salveze ce se mai putea salva. El nu era nici democrat nici fascist, si nici nazist. Ca militar, dupa victoriile fulgeratoare ale Germaniei, considera aceasta putere invincibila. Din necesitatea de a anihila agresivitatea sovietica devenita tot mai accentuata, se orienta hotarat spre Hitler. Credea chiar ca daca va lupta alaturi de acesta, va reusi sa intregeasca tara in hotarele ei legitime.[13]

Sima si adeptii sai am vazut ce obiective urmareau insa incercarea lor de   puci din 3 septembrie a esuat lamentabil, fortele de ordine preluand controlul in toata tara.

In aceste conditii determinanta a fost atitudinea Germaniei care prin ministrul ei la Bucuresti, W. Fabricius a impins spre solutia Antonescu. Acesta chemat in ziua de 4 semtemrbie 1940 de catre Carol si insarcinat cu formarea guvernului a renuntat initial la misiunea primita deoarece nici un lider politic, Iuliu Maniu, Constantin I. Bratianu, Gh. Bratianu, Horia Sima nu dorea s-i dea concursul pana nu obtinea abdicarea regelui.

In seara aceleiasi zile Antonescu s-a intalnit cu Fabricius caruia i-a explicat ca se vede nevoit sa refuze formarea noii echipe ministeriale. Raspunsul lui Fabricius a fost dur si ferm in perfecta concordanta cu ce astepta Hitler de la Romania. Ministrul plenipotentiar care isi dadea seama ca un razboi in Sud-Est putea fi evitat numai daca un om de prestanta si energia lui Antonescu va interveni pentru pentru indeplinirea hotararilor Arbitrajului de la Viena, adica pentru retragerea trupelor romane din regiunile ce trebuiau cedate, i-a declarat foarte ferm ca sub nici un motiv nu-i este ingaduit sa procedeze astfel. Daca nu va prelua acum puterea, se va dezlantui haosul. Unele unitati ale armatei, sub comanda unor generali responsabili, se vor opune inaintarii ungare, care urma sa incapa in ziua urmatoare, iar in interior va incepe din nou impuscarea gardistilor, al caror puci esuase. Regele trebuie sa-i acorde depline puteri dictatoriale, sa nu se grabeasca sa formeze un cabinet, ci sa ordone ministrilor sa ramana la posturile lor pana ce, dupa cateva zile, se va fi orientat suficient pentru a putea forma un guvern eficient.[14]

Aceste afirmatii sunt confirmate si de catre Valer Pop, unul dintre reprezentantii Romaniei la arbitrajul de la VIena si care in acele momente se bucura de increderea regelui Carol al II-lea. Lui Fabricius i-am cerut sa precizeze mai clar atitudinea germana fata de rege. Fabricius imi repeta ca Germania nu se va amesteca in solutionarea crizei, insa ma lasa sa inteleg ca socoteste situatia Regelui aproape intenabila : fata de legionari nu se mai poate concepe o represiune sangeroasa. Fabricius nu vede alta solutie decat dictatura incredintata Generalului Antonescu; Generalul Antonescu investit cu puteri dictatoriale, daca va vorbi tarii raspicat si autoritat, este cu neputinta sa nu gaseasca sprijin si raliere. De altfel, a si facut generalului Antonescu, in cursul dupa-amiezii, acesta sugestie.

Ulterior fata de rolul pe care Valeriu Pop si l-a arogat in obtinerea abicarii regelui si aducerea la putere a Generalului Antonescu acesta a pus lucrurile la punct intr-o maniera aspra si succinta pe care o prezentam doar pentru a releva opinia Maresalului despre evolutia situatiei din pirmele zile ale lui septemrbie 1940: Lovitura de stat am pregatit-o doi-trei ani si am dat-o cu dl. Mihai Antonescu. Altii au fost numai unelte pe care i-am facut sa intre in joc, si care au intrat constient sau inconstient, si pe care i-am folosit in ultimul moment, cu mai multa sau mai putina abilitate. Istoria singura va judeca.[16]

Este neindoielnic ca Antoescu s-a intalnit cu sefii prinicpalelor partide ale tarii, P.N.T si P.N.L., respectiv Iuliu Maniu si C.I.C. Bratianu cu care a discutat despre abdicarea Regelui Carol al II-lea, preluarea puterii si impartirea portofoliilor fara insa sa se hotarasca clar cine va conduce guvernul. Maniu se intelesese cu Dinu Bratianu ca P.N.L. sa reia Finantele si Industria, iar P.N.T economia, Agricultura, Munca si Ocrotirile Sociale. Comunicatiile fiind militarizate, Maniu accepta ca ele sa apartina generalului, cerand in schimb doua subsecretariate: unul la Culte si altul la Interne. Era o repartizarea de functii guvernamentale intre Antonescu si cele doua mari partide democratice ale Romaniei pentru constituirea unei puteri privizorii care sa deschida calea unui regim constitutional.[17]

La 5 septembrie Ion Antonescu a fost investit cu "depline puteri pentru conducerea statului", Regele urmarind sa exercite prerogative mai degraba formale: baterea monedei, conferirea decoratiilor, dreptul de gratiere, acreditarea ambasadorilor, etc.

Confruntat cu ura generala a tarii si cu adversitatea principalilor oameni politici care ii cereau abdicarea, Carol a fost nevoit dupa ce la un moment dat se gandise chiar la arestarea si asasinarea lui Antonescu, sa renunte la tron. Pana in ultima clipa, regele s-a agatat cu disperare de tron incercand inlaturarea si chiar eliminarea lui Antonescu, abia desemnat prim-ministru, dar care se aratase neinduplecat in privinta abdicarii.

Incurajat de catre generali, dusmani de moarte ai "cainelui rosu" (cum era poreclit Antonescu, din cauza severitatii si a parului sau roscat), regele a facut apel la generalul D. Coroama, comandantul diviziei de garda regala, pentru a-i da consemnul de eliminare e premierului incomod: "Armata care a lasat sa fie cotropit teritoriul nostru, fara a trage un ofc, ea refuza sa traga asupra Generalului Antonescu. Chiar eu voi refuza sa dau ordin in acest sens" a replicat generalul. Soarta lui Carol era acum pecetluita. Cu plansete isterice a hotarat sa se recunoasca infrant, dar nu definitiv. In actul zis de abidcare, nu figureaza cuvantul "abic", pentru ca, atunci cand imprejurarile ii vor fi devenit favorabil, sa se poata reintoarce, asa cum facuse in 1930 ( invatase acum lectia si, in loc de "abdic" formula: "trecand astazi fiului meu [] grelele sarcini ale domniei.[18]

La orele 6 dimineata Carol al II-lea a abidcat si 2 ore mai tarziu Mihai I a depus juramantul de credinta natiunii, in fata lui Ion Antonescu, patriarhului Nicodim Munteanu si a presdintelui Curtii de Casatie, Lupu.

Imediat Antonescu i-a solicitat o audienta noului rege in care i-a expus succint obiectivele guvernarii sale: "Doua scopuri voi urmari in zilele ce mi-au mai ramas sa le traiesc: Intai ridicarea morala a acestui propor din mocirla in care s-a sbatut atatia ani cum si unirea tuturor romanilor imprejurul ideii de cinste, munca si dreptate. Va asigur ca acest rezultat il voi obtine. In al doilea rand, repunerea tarii in drepturile ei vesnice.[19]

Prefigurand oarecum asupra viitorului vom spune doar ca Antonescu a esuat in ambele proiecte propuse. Tragedia vietii lui Antonescu consta in esecurile pe care le-a suferit in cele doua probleme de baza ale politicii sale: el a esuat in sarcina sa de politica interna, de a insanatosi viata romaneasca; el a esuat de asemena in politca externa, in redobandirea vechilor granite ale Romaniei. Nici unul din teluri nu a fost atins de el, deoarece nu puteau fi indeplinite si deoarece porena de la premise false.[20]

Intre 6 si 14 septemrbie generalul Antonescu sondeaza principalele partide politice in vederea obtinerii sprijinului lor.

Daca in ceea ce priveste rasturnarea lui Carol, toata lumea fusese de acrod, odata puterea preluata fusese de acord, odata puterea preluata de Antonescu, lucrurile se complicau. Maniu si Bratianu convinsi de victoria finala a puterilor occidentale nu doreau sa participe la un guvenr care sa duca o politica progermana. Ramanea Miscarea Legionara care-si manifestase intotdeauna deschis simatia pentru puterile fasciste dar care nu era pregatita pentru guvernare. Nu avea un program economic coerent si nu avea oameni competenti.

Pentru moment pentru Sima si apropiatii sai totul se reducea la pedepsirea celor vinovati de represiunile din anii 1938-1939 si la "romanizarea" intreprinderilor, mai cu seama celor detinute de evrei.

Indata dupa caderea regimului carlist, legionarii s-au bucurat de un anumit sprijin popular. Represiunea suferita le-a atras anumite simpatii, iar faptul ca-l infruntasera cu bravura pe regele detronat dovedea ca erao o forta politica hotarata in mijlocul unei magme de nehotarati. In mod paradoxal, toate acestea nu i-au linistit pe diplomatii germani de la Bucuresti, nici pe cei mai multi dintre ierarhii nazisti de la berlin, care nu au facut presiuni pentru stabilirea unui regim legionar. Chiar cativa ani inainte, cand traia Codreanu, germanii se indoiau de eficienta politica a Garzii de Fier in cazul in care ar fi ajuns la putere, dar acum , starea in care se gasea conducerea ei divizata, le inispira serioase temeri.[21]

Temerile erau legate mai cu seama de eventualul haos pe care l-ar fi putu provoca in economie, aplicarea programului legionar de nationalizare. Cel mai de s-a ajuns la tensiuni in problemele de politica economica. Diplomatii germani n-au incetat sa stigmatizeze incompetenta legionarilor si sa inlature fantasmele lor privin o totala transformare a economiei.

Daca a existat de partea germana o constanta in ceea ce priveste raporturile cu Romania, atunci aceasta se referea la interesul economic pentru tara din sud-estul Europei, bogata in materii prime.[22]

Antonescu la randul lui ar fi preferat ca legionarii sa se ocupe mai mult de educatia tineretului si de formarea noilor cadre de conducere dar se lovea de setea de putere a lui Sima caruia eveident trebuia sa-i dea o anumita satisfactie.

Asa incat la 14 septemrbie 1940, Romania a fost proclamata "stat national-legionar", conducator al statului fiind Ion Antonescu iar vicepresedinte al Consiliului de Ministri si conducator al Miscarii Legionare, Horia Sima. In sfarsit Miscarea era singura organizatie politica legala a carei activitate era permisa.



Mihail Sturdza, Romania si sfarsitul Europei, Editura Fronde Alba-Iulia - Paris 1994, p. 168

Florin Constantiniu, op. cit., p. 383

Armin Heinen, op. cit, p. 398

Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria romanilor in secolul XX. Editura Paideia, Bucuresti, 1999, p. 382

Horia Sima, Sfarsitul unei domnii sangeroase, Editura Metafora, 2004, p. 319

Mihail Studrza, op. cit. p. 168

Horia Sima, op. cit., p. 320

Armin Heinen, op. cit., p. 399

Idem

Idem

Idem p. 401

apud Apostol Stan, Iului Maniu, biografia unui mare roman, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 1997, p. 363

Idem p. 366

Andreas Hillgruber, op. cit., p. 130

Valeriu Pop, Amintiri politice 1936-1945, Editura Vestala, Bucuresti 1999, p. 119

apud Valeriu Pop, op. cit., anexa 9, p. 160

Apostol Stan, op. cit., p. 363

Florin Constantiniu, op. cit., p. 384

apud Valeriu Pop, op. cit., p. 164

Ion Gheorghe, op. cit., p. 148

Francisco Veiga, op. cit., p. 279-280

Armin Heinen, op. cit., p. 415





Politica de confidentialitate


creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.