Mihai Viteazul si aspiratiile romanesti in jocul de interese al marilor puteri
Sfarsitul secolului XVI si inceputul secolului XVII au fost marcate
de unul dintre momentele cele mai importante din intreaga istorie a
poporului roman, de domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601) cel care
pentru prima data in istorie a unit cele trei state romanesti, Tara
Romaneasca, Transilvania si Moldova, cel care, prin eroismul si
cutezanta de care a dat dovada, a pus sub semnul intrebarii, pentru o
clipa, insasi dominatia otomana din Europa si a atras asupra sa privirile
intregului continent.
Marea epopee romaneasca de sub conducerea lui Mihai Viteazul
desfasurata la cumpana dintre cele doua veacuri, a fost raspunsul hotarat
dat de poporul nostru la intensificarea fara precedent pe care a cunoscut-o
dominatia otomana, sub toate aspectele, tocmai in aceasta perioada.
Astfel, turcologul Mihai Maxim a calculat ca, intre 1538 si 1600,
Moldova si Tara Romaneasca au pierdut in raporturile cu Poarta, sub
diferite forme, intre 13 si 15 milioane de galbeni, dintre care, numai in
perioada 1581-1590 si numai in Tara Romaneasca, cumpararea tronului
si plata haraciului si a peschesurilor s-a ridicat, dupa aprecierea lui Mihai
Berza, la 5.770.000 de galbeni. La urcarea sa pe tron, datoriile insumate
ale predecesorilor sai, se ridicau la uriasa suma de 700 de milioane de
asprii, in timp ce contemporanul sau din Moldova, Aaron Voda Tiranul,
avea de platit si el 110 milioane de asprii. Aceasta situatie, consecinta a
degradarii continue pe care a cunoscut-o institutia domniei in a doua
jumatate a secolului XVI, precum si a degradarii accentuate a raporturilor
dintre tarile romane si Poarta, ameninta intreaga societate romaneasca cu
o adevarata catastrofa si impunea adoptarea unor masuri rapide si
eficiente pentru a opri o evolutie din ce in ce mai nefavorabila. In
imprejurarile din ultimii ani ai secolului XVI, reluarea luptei antiotomane
se impunea astfel ca o necesitate istorica pentru toti locuitorii spatiului
romanesc si ea a fost transpusa in realitate purtand pecetea marii
personalitati a lui Mihai Viteazul, cel care a inteles mai bine ca oricine in
epoca sa nevoile neamului si sensurile profunde ale evolutiei istorice care
ii era harazita.
Daca lupta antiotomana condusa de Mihai Viteazul a avut la baza,
in primul rand, cauze de ordin intern, nu trebuie insa sa fie pierdut din
vedere nici contextul politic international care, indiscutabil, a creat
conditii favorabile pentru declansarea si desfasurarea ei, context in care
Imperiul habsburgic si Spania, desi in masura diferita, au jucat rolul cel
mai important in cadrul taberei crestine. Istoricul Carol Golner afirma
chiar faptul ca Spania, ca principala putere crestina a epocii, ar fi fost
singura forta care ar fi putut sa sprijine ofensiva domnului roman
impotriva Imperiului otoman.
Relatiile politice internationale se caracterizeaza si in aceasta
perioada prin aceleasi trasaturi care domina, practic, intreg secolul XVI si
care, in esenta, se reduc la ciocnirile de interese generate de tendintele
expansioniste ale marilor puteri ale vremii si la lupta, plina de eroism, a
popoarelor amenintate de aceste tendinte. Pentru spatiul geografic locuit
de romani elementul definitoriu al situatiei externe continua sa fie
contradictia dintre Imperiul otoman, pe de o parte, si Habsburgii
austrieci, sprijiniti de cei din Spania, pe de alta parte, la care s-a adaugat
reluarea pretentiilor pontice ale Poloniei conduse, de facto, de cancelarul
Jan Zamoyski.
Cele trei mari puteri aveau interese specifice in spatiul romanesc,
dar toate, fara exceptie, reprezentau serioase amenintari la adresa
statutului international al tarilor romane, la adresa autonomiei lor interne
si a integritatii lor teritoriale. Astfel, Imperiul habsbugic cauta sa
realizeze un vast bloc antiotoman care sa includa Spania, statele italiene,
Polonia, Rusia, Suedia si chiar Anglia si Persia. Directia sa principala de
expansiune impotriva turcilor viza, in primul rand, spatiul
carpato-ponto-danubian, mai ales Transilvania, dar si Moldova si Tara
Romaneasca. Din aceasta cauza ei au acordat o mare atentie lui
Sigismund Báthory la inceput, iar apoi lui Mihai Viteazul, personalitati
care au incercat, fiecare in felul sau, sa reconstituie unitatea vechii Dacii.
In ceea ce priveste Polonia, aceasta se simtea amenintata de o
eventuala alianta intre Moscova si Habsburgi si incerca sa realizeze
asa-numita „bariera orientala”, printr-o alianta cu Suedia si Imperiul
otoman. In acest sens orice incercare de reconstituire a Daciei, a unitatii
politice a spatiului romanesc, mai ales sub egida sau in alianta cu
Habsburgii, asa cum s-a intamplat si cu Sigismund Báthory si cu Mihai
Viteazul, i se parea periculoasa si trebuia eliminata ca fiind un obstacol
major in calea bunelor sale relatii cu Poarta otomana.
In fine, Imperiul otoman, dupa un indelungat razboi cu Persia
(1578-1590), spera ca, prin declansarea unui nou razboi in centrul
Europei, impotriva Habsburgilor, sa transeze definitiv rivalitatea cu
acestia in favoarea sa, sa cucereasca noi teritorii si, implicit, noi surse de
venit care sa umple golurile din vistierie. Dar „razboiul cel lung”, inceput
la 4 iulie 1593 si incheiat abia in 1606, cu toate defectiunile din tabara
crestina, nu a dus la indeplinirea sperantelor otomane. El s-a incheiat
printr-o pace alba, care stabilea mentinerea statu-quo-ului teritorial
antebelic si prevedea o relatie de deplina egalitate intre cele doua puteri.
In acest context politic international, incordat, dominat de
confruntarea militara dintre imperiali si otomani, Mihai Viteazul, sprijinit
de Andronic Cantacuzino si de ambasadorul Angliei la Constantinopol,
Edward Barton, a fost numit de sultan domn al Tarii Romanesti in
septembrie 1593, iar la sfarsitul lui octombrie isi facea intrarea in
Bucuresti. Odata aflat pe tronul Tarii Romanesti, Mihai s-a confruntat cu
doua probleme principale, probleme care isi vor pastra actualitatea pe
parcursul intregii sale domnii. Este vorba de lupta de independenta
impotriva turcilor, impusa de situatia dezastruoasa a tarii si de lupta
pentru unitatea de actiune, la inceput, apoi de lupta pentru unitatea statala
a celor trei tari romane, adica de unitatea romaneasca, de unitatea
intregului spatiu romanesc. Numai prin realizarea acestei unitati lupta
antiotomana, dar si lupta impotriva veleitatilor expansioniste ale altor
puteri, cum ar fi Habsburgii si Polonia, putea avea cu adevarat sorti de
izbanda.
Dupa parerea noastra, Mihai Viteazul a abordat cele doua probleme
majore ale domniei sale simultan si de la inceput, deoarece intre ele
exista o stransa interdependenta, una fara cealalta neputand sa-si gaseasca
o rezolvare adecvata. Nu credem ca prima parte a domniei sale a fost
dominata de lupta pentru independenta impotriva turcilor, iar cea de-a
doua de lupta pentru unitatea statala a intregului spatiu romanesc. Este
adevarat ca pana in 1599 Mihai Viteazul a avut nenumarate confruntari
cu turcii otomani, dar aceste confruntari au fost abordate mereu prin
cautarea unor forme adecvate momentului, de unitate de actiune a celor
trei tari romanesti, chiar daca pentru aceasta el a trebuit sa accepte
vasalitatea fata de Sigismund Báthory, principele transilvan care cauta sa
realizeze si el unitatea romaneasca, dar de pe pozitii straine interesului
romanesc. Dupa 1599, cand Mihai Viteazul trece la infaptuirea efectiva a
unitatii politice romanesti, lupta pentru independenta isi pastreaza
intreaga acuitate si actualitate, chiar daca disputa cu Imperiul otoman este
inghetata pentru o perioada. Locul turcilor este luat de puterile crestine,
de Polonia si de Imperiul habsbugic, care nu puteau accepta o unire a
celor trei tari romanesti sub o singura conducere si care au facut tot ce
le-a stat in putinta pentru a distruge opera lui Mihai Viteazul, ceea ce vor
reusi, chiar daca cele mai multe avantaje din actiunea lor vor reveni
turcilor.
Nu credem, de asemenea, ca se poate pune problema felului in care
Mihai Viteazul a realizat prima unire romaneasca din istorie, in mod
constient si planificat sau intamplator, datorita unor amenintari venite din
exterior si care nu-i lasau o alta cale de ales. Consideram ca el a
manifestat de la inceputurile domniei o puternica dorinta de unitate a
spatiului romanesc, indiferent de forma pe care ar fi avut-o aceasta
unitate si ca imprejurarile istorice in mijlocul carora a trait i-au permis si
i-au impus, in acelasi timp, sa realizeze unitatea romaneasca, la
momentul oportun, in forma unei unitati statale, pe care timpul scurt, mai
putin de un an, nu i-a permis sa o perfectioneze pe calea centralizarii, asa
cum s-au petrecut lucrurile in cazul altor tari din Europa.
Mihai Viteazul nu avea nevoie, dupa parerea noastra, de amenintari
externe sau de imbolduri venite din afara pentru a aspira la realizarea
unui stat unit romanesc si, cu atat mai putin, pentru a trece la actiunea de
infaptuire a sa. Exemplele din istoria celor trei tari romane, pe care
suntem siguri ca el le cunostea, erau suficiente. Astfel, pe aceasta linie de
unitate s-au plasat Iancu de Hunedoara si Stefan cel Mare, care la fel ca si
Mihai Viteazul, si-au dat seama ca lupta antiotomana impunea unirea
tuturor fortelor romanesti. Petru Rares a gandit si el, in datele ei
fundamentale, un anumit tip de unitate politica romaneasca.
Castaldo, generalul napolitan al lui Carol Quintul, care a ocupat in
1551 Transilvania in numele fratelui acestuia, Ferdinand de Austria, a
nutrit si el gandul unirii celor trei tari romanesti si al reconstituirii Daciei
romane. Despre aceasta incercare Nicolae Iorga spunea ca „ aceeasi
nevoie instinctiva a unitatii dupa traditii seculare, milenare, a adus o alta
forma: cea habsburgica, ferdinandista, tinzand a realiza, prin Ardealul lui
Martinuzzi cu garnizoana spaniola a lui Castaldo, alta Dacie, cu acelasi
centru in Ardeal, iar la aripi cu domni impusi de capetenia soldatilor
trimisi de regele austriac al Ungariei”.
Acest ideal politic de reconstituire a Daciei va fi afirmat fara
echivoc si de Despot Voda. Intrand in alianta cu Ferdinand de Austria,
Despot a planuit o campanie impotriva turcilor, campanie care avea drept
scop restabilirea vechilor hotare ale Moldovei. Pentru realizarea acestui
plan, el lanseaza o proclamatie catre moldoveni, in decembrie 1561, in
care le expune programul sau politic. Despot face apel la sentimentul de
mandrie al moldovenilor ca descendenti ai romanilor, cerandu-le sa lupte
zi si noapte pentru scuturarea jugului turcesc. Cu concursul tarii Despot
declara ca nadajduieste, ca in putina vreme, sa dobandeasca „iarasi
locurile Moldovei mele pe care le tine paganul, adica malul Dunarii, si nu
numai acela, dar si Tara Romaneasca si apoi toata Tara Greceasca”.
La o reconstituire a Daciei a aspirat si principele transilvan Ioan
Sigismund Zápolya. In anul 1566, comandantul garzii sale personale,
Giovan Andrea Gromo, transmitea in Italia, in numele stapanului sau, ca
acesta „ si-ar ceda toate drepturile asupra regatului Ungariei si, in plus,
ca in momentul mortii sultanului (Süleyman I – n.n.) sa-i dea ajutor sa
poata cuceri Dacia care-i apartine lui, stapanita parte de Alexandru
Moldoveanul (Lapusneanu – n.n.), parte de Patrascu Valahul (Petru cel
Tanar – n.n.)”. Aceasta initiativa a apartinut maghiarilor protestanti, care
au preferat varianta Daciei unei Ungarii catolice supuse Casei de Austria,
dar, in ciuda acestui fapt, ea demonstreaza totusi ca procesul de
convergenta politica al celor trei state romanesti se dezvolta intr-un ritm
rapid dupa batalia de la Mohács din 1526 si prabusirea Ungariei feudale.
Planul dacic romanesc a fost readus in discutie, dar si in practica
politica, in timpul uniunii dinastice moldo-muntene realizata de Mihnesti.
Atat Petru Schiopul, cat si Alexandru II Mircea si Mihnea Turcitul se
considerau descendenti din familia regala a Corvinilor, traditie
oficializata ulterior chiar de curia romana, ceea ce explica de ce ei se
considerau mostenitorii legitimi ai Transilvaniei, actionand in vederea
refacerii fostului regat dacic.
La toate aceste planuri dacice s-a adaugat, bineinteles, cel al lui
Sigismund Báthory, inspirat si din gandirea politica umanista a secolului
XVI.
Dar ele, datorita provenientei majoritare maghiaro-habsburgice nu
aveau sanse de realizare pe pamant romanesc. Desi este foarte probabil ca
Mihai Viteazul sa fi cunoscut toate aceste proiecte, trebuie aratat ca
initiativele si infaptuirile sale au avut un cu totul alt caracter, practic el
opunand „Dacia romaneasca” cum inspirat o denumea Nicolae Iorga –
acestor planuri de provenienta straina, care nu corespundeau specificului
si, mai ales, intereselor romanesti. Pentru Mihai, unirea nu insemna
numai asigurarea propriei sale domnii sau realizarea unui front comun de
lupta antiotoman, ci constituirea unui organism politic de sine statator, a
carui conducere urma sa revina, ereditar, familiei sale.
In aceste conditii apare evident faptul ca proiectul imperial, utopia
refacerii Imperiului bizantin de catre Mihai Viteazul, ocupa un loc
secundar in gandirea politica si in ideologia promovata de domnul nostru.
Nu este mai putin adevarat ca Mihai avea el insusi interesul sa mentina
vie aceasta iluzie, pentru a-si asigura colaborarea popoarelor balcanice in
lupta antiotomana, dar, pe de alta parte, atat imperialii, cat si anturajul
sau balcanic, in frunte cu Dionisie Rally Paleologul, din motive diferite,
au incercat sa-i indrepte constant atentia spre sudul Dunarii. Fara succes
insa.
Dar pana sa treaca la aplicarea planului sau dacic, Mihai a fost
confruntat cu problema scoaterii Tarii Romanesti din impasul economic
si politic in care se afla, iar acest lucru nu se putea face decat prin
declansarea luptei antiotomane. Contextul politic international era
favorabil pentru intreprinderea unei astfel de actiuni datorita razboiului
dintre turci si imperiali, declansat in vara anului 1593, dar el trebuia sa
procedeze cu multa prudenta pentru a nu esua chiar de la inceput in
tentativa sa. Trebuia, pe de o parte, sa-si gaseasca aliati puternici, daca se
putea chiar pe imparatul Rudolf II (1576-1612), iar pe de alta parte sa se
pregateasca din punct de vedere militar cat mai bine, pentru ca Tara
Romaneasca avea o frontiera foarte intinsa cu Imperiul otoman, frontiera
ce s-ar fi transformat automat in linie de front si de operatiuni militare.
Acestea, credem ca sunt motivele pentru care el a asteptat mai bine de un
an ca sa declanseze lupta antiotomana, la 13 noiembrie 1594, fapt care a
provocat suspiciuni din partea puterilor crestine, atat a imperialilor, cat si
a papalitatii.
Acest lucru explica de ce solul imperial Ioan de Marini Poli, cat si
solul papal Alexandru Komulovic (Comuleo) au ocolit sistematic Tara
Romaneasca in misiunile lor diplomatice de la sfarsitul lui 1593 si din
prima parte a lui 1594. In noiembrie 1593, iezuitul Komulovic este trimis
de papa Clement VIII la cazaci si tatari, pentru a-i convinge sa lupte
impotriva turcilor. In februarie 1594 el se afla la Alba Iulia, iar la 22
martie a sosit la Iasi, unde Aaron Voda Tiranul i-a promis ca va adera la
Liga Sfanta si i-a dat scrisori de recomandare catre poloni, cazaci si catre
tarul de la Moscova.
Simultan cu aceasta intensa activitate diplomatica ce il ocolea pe
Mihai Viteazul, profitand de razboiul dintre turci sI imperiali, popoarele
din Imperiul otoman incep sa se ridice la lupta. Astfel, in 1593-1594 au
loc rascoale ale albanezilor si muntenegrenilor, care solicita chiar ajutorul
regelui Spaniei, Filip II. In primavara lui 1594 se declanseaza o rascoala a
sarbilor, romanilor si ungurilor din sudul Banatului, condusa de banul
Sava si vladica Teodor. Rasculatii au ocupat Varsetul, Fagetul,
Becicherecul si Borsa, dar vor fi infranti de pasa de Timisoara, Hasan.
In acest conditii era absolut necesara o coagulare a spatiului
romanesc si incercarea de alianta cu imparatul Rudolf II. Initiativa a fost
preluata de Sigismund Báthory, care dorea sa realizeze o Dacie unita sub
conducerea lui, dar avea si capacitatea politica necesara, bazata mai ales
pe apartenenta sa la biserica catolica, de a stabili relatii de colaborare cu
imperialii. Astfel, in februarie 1594 el incheie o alianta cu Rudolf II,
alianta reinnoita la Praga, la 28 ianuarie 1595. In acelasi timp, Aaron
Voda Tiranul, domnul Moldovei, incheie si el prin intermediul solului
Ioan de Marini Poli, la 16 august 1594, la Iasi, o alianta cu imparatul si,
in aceasi luna, recunoaste si suzeranitatea lui Sigismund Báthory. Mihai
Viteazul, ocolit de soliile papale si imperiale, hotaraste sa ia el initiativa
si trimite solii in Transilvania si Moldova, aratand ca este gata sa adere la
Liga antiotomana. Se pare ca in 1594, in septembrie sau octombrie, el a
reusit sa incheie o alianta cu Sigismund Báthory si cu Aaron Voda
Tiranul, reconstituind astfel frontul unic de actiune al tarilor romane, al
intregului popor roman. In aceste conditii erau create, intr-adevar, toate
premisele declansarii cu succes a luptei antiotomane, ceea ce Mihai
Viteazul nu a ezitat sa faca, situandu-se de la inceput in fruntea ei, in
ciuda pretentiilor lipsite de acoperire ale principelui Transilvaniei,
Sigismund Báthory. Se observa, ceea ce am afirmat si mai sus, ca lupta
antiotomana si unitatea spatiului romanesc, indiferent de forma pe care o
imbraca, constituiau doua aspecte inseparabile ale aceleiasi probleme.
Pentru inceput, sistemul de aliante dintre cele trei state era suficient
pentru declansarea si desfasurarea cu succes a unui razboi de eliberare
antiotoman.
La 13 noiembrie 1594, Mihai Viteazul declanseaza lupta
antiotomana omorandu-i pe toti creditorii din Bucuresti, si pe toti turcii
din tara, fiind imitat, aproape imediat, si de domnul Moldovei, Aaron
Voda Tiranul . Sunt atacate si arse Giurgiu, Cetatea de Floci, Harsova,
Silistra, Braila, Tighina, Chilia, Ismail, Babadag, sunt obtinute victoriile
de la Putineiu, Stanesti, Serpatesti si de langa Rusciuk, practic intreaga
linie a Dunarii este transformata intr-o linie de front. Elementul surpriza a
avut o mare importanta, permitand fortelor romanesti sa obtina victorii
peste tot.
Ridicarea la lupta a tarilor romane reprezenta un mare pericol
pentru Imperiul otoman, mai ales in conditiile in care el se afla in razboi
cu Habsburgii. Pericolul se profila in doua directii, la fel de importante:
amenintarea flancului drept al frontului otoman, care se gasea descoperit
in fata atacurilor lansate din directia tarilor romane si periclitarea
aprovizionarii cu alimente si alte produse a capitalei otomane, a
Constantinopolului, precum si a comertului polono-otoman. Aceste
amenintari grave i-au obligat pe turci sa treaca razboiul din Ungaria pe un
plan secundar si sa-si indrepte fortele principale impotriva Tarii
Romanesti.
Dar tocmai in acest moment in care era mai necesara ca oricand o
adevarata si eficienta solidarizare a tuturor puterilor crestine pentru a se
face fata cu succes amenintarii otomane, fiecare dintre aceste puteri a
incercat sa-si promoveze propriile interese fara a tine cont de pericolul
otoman si de situatia extrem de periculoasa in care se aflau Mihai
Viteazul si Tara Romaneasca.
Fortele habsburgice, in loc sa acorde ajutor domnului roman, au
incercat sa profite de slabirea presiunii otomane din Europa Centrala si au
reusit sa cucereasca mai multe localitati din Croatia, printre care si
Petrina, precum si Strigoniu, la 1 septembrie 1595.
Sigismund Báthory, cel care dorea sa refaca Dacia in folosul sau si
al nobilimii maghiare, a considerat si el ca venise momentul pentru a-si
subordona si mai strans cele doua tari romanesti extracarpatice.
Nemultumit de legaturile directe dintre Aaron Voda Tiranul si imparatul
Rudolf II, precum si de incercarile domnului moldovean de apropiere fata
de Polonia, incercari ce isi aveau inceputul inca din ianuarie 1593, cu
complicitatea unor boieri moldoveni, in aprilie 1595, el l-a arestat si l-a
inlocuit cu Stefan Razvan. In continuare a reusit sa-l oblige pe Mihai
Viteazul, aflat intr-o situatie de izolare pe plan extern, sa accepte tratatul
de la Alba Iulia, din 20 mai 1595 adevarata incercare de desfiintare pe
cale juridica a entitatii statale a Tarii Romanesti si pe noul domn al
Moldovei, Stefan Razvan, sa incheie un tratat asemanator, la 3 iunie. Prin
aceste tratate regatul dacic al lui Sigismund Báthory capata o consistenta
pur juridica, nu insa si practica, el nefiind capabil sa devina adevaratul
stapan al intregului spatiu romanesc, care refuza sa-l recunoasca in
aceasta postura in ciuda tuturor tratatelor si a tuturor aparentelor.
La randul ei, Polonia nu numai ca nu intentiona sa sprijine lupta
antiotomana a lui Mihai Viteazul, dar incepea sa devina foarte ingrijorata
fata de evolutiile din spatiul romanesc. Indiferent care ar fi fost aceste
evolutii, fie o unitate, intr-o forma sau alta, a intregului spatiu romanesc,
fie o crestere a influentei Habsburgilor prin intermediul lui Sigismund
Báthory, fie o revenire in forta a Imperiului otoman, care ar fi readus la
ascultare si supunere tarile romane, interesele ei din aceasta regiune
geografica erau grav amenintate.
Aici trebuie sa spunem ca politica de expansiune in est si de
rivalitate cu Habsburgii inceputa de regele Stefan Báthory (1575-1586) a
fost continuata cu fidelitate dupa moartea sa de principalul sau
colaborator, cancelarul si marele hatman Jan Zamoyski. Acesta,
caracterizat de Nicolae Iorga ca „ unul dintre oamenii cei mai
importanti pe care Europa Orientala i-a dat in aceasta epoca“ a ajuns sa
stapaneasca pamanturi insumand 6.400 km2 si sa devina reprezentantul
tipic al noii aristocratii care preluase puterea in stat. El reprezenta
interesele magnatilor poloni care aveau mari proprietati in Ucraina si care
erau, prin urmare, interesati in expansiunea spre tarmurile Marii Negre si
gurile Dunarii. Zamoyski dorea, de asemenea, sa puna capat incursiunilor
tatare in Polonia si sa duca o politica antiotomana pana la limitele
permise de interesele tarii, dar fara Habsburgi, care incercasera chiar
acapararea tronului polon si devierea politicii ei externe in cu totul alte
directii. In aceste conditii, Polonia a refuzat orice colaborare cu
Habsburgii si cu Liga Sfanta injghebata de papa Clement VIII si pentru ca
refuzul ei sa nu apara ca o lipsa a dorintei de colaborare la lupta
antitotomana a pus o conditie inacceptabila si anume: permisiunea de a
anexa Moldova si Tara Romaneasca. Regele polon, Sigismund III
(1587-1632), temandu-se de expansiunea habsburgica in spatiul
romanesc, a refuzat sa-i recunoasca lui Sigismund Báthory pana si titlul
de principe al Transilvaniei si, cu atat mai putin, pe cel al Moldovei si
Tarii Romanesti.
In aceasta situatie, cand fiecare putere crestina isi urmarea doar
satisfacerea propriilor interese, Mihai Viteazul s-a simtit complet izolat,
mai ales ca era cunoscuta si incapacitatea lui Sigismund Báthory de a
conduce lupta unita a celor tari romane. Evident, el nu a accepat realitatea
in mod pasiv, ci a incercat sa o schimbe, macar si partial, in favoarea sa.
Astfel se explica faptul ca, in aprilie 1595, ajungea la Praga, la Rudolf II,
un sol de taina al sau, care urma sa descrie victoriile obtinute impotriva
turcilor, dar, in acelasi timp, trebuia sa-i vorbeasca imparatului „despre
unele lucruri pe care nu le-a aflat inca nimeni”. Este vorba, aproape sigur,
despre o cerere de ajutor adresata direct imparatului, cerere care trebuia
facuta in secret pentru a nu veni in contradictie cu pretentiile de
suzeranitate manifestate de principele transilvan. Efectele cererii au fost
insa egale cu zero, imperialii refuzand sa acorde orice fel de ajutor direct.
Simultan cu aceste demersuri, Mihai a cerut ajutor si din partea
Poloniei, un contingent de 5.000 de soldati, dar Seimul, desi s-a aratat la
inceput favorabil acestei cereri, datorita opozitiei categorice a lui Jan
Zamoyski, nu a mai acordat nimic. Cereri similare adresate de domnul
Tarii Romanesti in lunile mai si iulie 1595 au primit raspunsuri, de
asemenea, negative.
Daca puterile crestine erau reticente in a-l sprijini pe Mihai
Viteazul, in schimb turcii erau hotarati sa stinga cat mai repede noul focar
de razboi de la Dunare, pentru a-si putea concentra toata atentia si toate
fortele pe frontul din Ungaria si Croatia, impotriva trupelor imperiale.
Astfel, la 14 mai 1595, din tabara de la Adrianopol, marele vizir Ferhad
Pasa a hotarat transformarea Tarii Romanesti si a Moldovei in pasalacuri,
masura ce va fi mentinuta si de viitorul mare vizir, Sinan Pasa. La putin
timp de la luarea acestei hotarari, sultanul Murad III (1574-1595) l-a
numit pe Ahmed, sangeacbeiul de Tighina, ca pasa al Moldovei si a cerut
hanului tatar din Crimeea, Gazi Ghirai, sa-i acorde tot ajutorul. Aceste
pregatiri si hotarari ale turcilor nu i-au ramas necunoscute lui Jan
Zamoyski, care, la 14 iunie, a fost informat despre ele de catre un croat
turcit, pe nume Mustafa si care, in astfel de imprejurari, s-a hotarat sa
intervina in Moldova pentru a nu lasa intreaga initiativa in mana turcilor,
dar si pentru a scoate aceasta tara din Liga Sfanta, deci de sub influenta
mai mult sau mai putin directa a Casei de Austria.
Astfel, in vara lui 1595, Tara Romaneasca, dar si Moldova, se aflau
in fata unei grave amenintari din exterior, turco-polone, cu perspectiva de
a fi transformate in pasalacuri sau in campuri de batalie, cu toate
distrugerile pe care le presupunea o astfel de evolutie. Si amenintarea nu
a intarziat prea mult ca sa se transforme intr-o trista realitate. La 27
august 1595, Jan Zamoyski patrunde in Moldova si, profitand si de faptul
ca Stefan Razvan era plecat in ajutorul lui Mihai Viteazul, il instaleaza in
scaunul tarii pe Ieremia Movila. La randul lor, turcii comandati de marele
vizir Sinan Pasa, patrund in Tara Romaneasca la 19 august, dar, spre
deosebire de poloni in Moldova, intampina o puternica rezistenta din
partea lui Mihai Viteazul, care, la 23 august 1595, obtine stralucita
victorie de la Calugareni. Din pacate, in ciuda acestei incontestabile
victorii, Mihai, datorita disproportiei de forte, era obligat sa se retraga din
fata invadatorilor, sa paraseasca atat Bucurestiul, cat si Targoviste si sa se
retraga, in asteptarea unor ajutoare din celelate doua tari romanesti, in
zona Stoenesti
Observam prin urmare, ca la sfarsitul lui august 1595 cele doua tari
romanesti extracarpatice erau ocupate de turci si de poloni, pe punctul de
a fi desfiintate ca entitati statale. Exista totusi si o diferenta: daca in Tara
Romaneasca, Sinan Pasa a trecut la instaurarea pasalacului, in Moldova,
Jan Zamoyski s-a limitat doar la instalarea unui domn favorabil polonilor,
in persoana lui Ieremia Movila. Mai mult decat atat, intre poloni, pe de o
parte si turci si tatari, pe de alta, s-a creat o stare de tensiune, conflictuala,
sultanul dorind, asa cum, am mai spus, sa transforme si Moldova in
pasalac. Fortele celor doua parti s-au aflat fata in fata la Tutora, pe Prut,
unde in intervalul 18-22 octombrie au avut loc mai multe hartuieli
minore, in asteptarea unei decizii hotaratoare, care putea sa insemne
pacea sau razboiul. Probabil ca in fata puternicei contraofensive
romanesti, care intrunea fortele armate din Tara Romaneasca, din
Moldova sub conducerea lui Stefan Razvan si din Transilvania, sub
conducerea lui Sigismund Bathory, dar toate la un loc sub conducerea, de
facto, a lui Mihai Viteazul, forte care intr-o inaintare fulgeratoare au
reusit sa elibereze Targoviste la 18 octombrie, Bucurestiul la 22
octombrie si Giurgiu la 30 octombrie 1595, sultanul a considerat necesar
sa se ajunga la un compromis cu polonii, astfel semnandu-se acordul de
la Tutora din 22 octombrie 1595. Prin acest acord Moldova a fost scoasa
din coalitia antiotomana si s-a restabilit echilibrul politico-militar
turco-polon in aceasta parte a spatiului romanesc. Aceasta era o puternica
lovitura data taberei crestine, incercarea lui Stefan Razvan de a-si
recuceri tronul esuand datorita infrangerii sale de la Areni (13 decembrie
1595). Cu toate acestea expeditia lui Zamoyski a avut momentan si un
aspect pozitiv pentru tabara crestina, deoarece a facut imposibila
jonctiunea fortelor tatare cu cele otomane si a usurat astfel actiunea lui
Mihai Viteazul de alungare a ocupantilor turci din Tara Romaneasca.
In acest fel, anul 1595 s-a terminat mai putin rau pentru tarile
romane decat ar fi fost de asteptat. Este adevarat ca unitatea lor de actiune
antiotomana a fost spulberata prin scoaterea Moldovei din coalitia
antiotomana, dar nu este mai putin adevarat ca turcii au suferit o mare
infrangere in Tara Romaneasca, de unde au fost alungati dupa un sir
intreg de batalii si nu au reusit sa-si impuna punctul de vedere nici in
Moldova, fiind obligati sa ajunga la un compromis putin satisfacator
pentru ei cu polonii lui Zamoyski. In acelasi timp, evenimentele anului
1595 au permis inceputul procesului de desprindere a lui Mihai Viteazul
de clauzele tratatului de la Alba Iulia, de inlaturarea a pretentiilor de
suzeranitate ale lui Sigismund Báthory asupra intregului spatiu romanesc.
Dacia lui Báthory devenise o imposibilitate evidenta pentru toata lumea,
deschizandu-se astfel calea catre Dacia lui Mihai Viteazul, cel care va
reusi pentru prima data in istorie sa unifice cu adevarat toate cele trei tari
romanesti intr-un singur stat.
Pana atunci insa, chiar la sfarsitul anului 1595, Mihai Viteazul a
incercat, prin intermediul lui Ieremia Movila, sa ajunga la o intelegere cu
turcii, dar pacea nu a putut fi obtinuta. In consecinta, in cursul anului
1596 razboiul a continuat. La inceputul acestui an, turcii au incercat sa-l
inlocuiasca pe Mihai cu Radu Mihnea, dar nu vor reusi, fiind infranti in
mai multe randuri. Trupele Tarii Romanesti au ripostat si au atacat mai
multe orase de la sud de Dunare, printre care Babadagul si Vidinul, iar in
toamna au obtinut o importanta victorie asupra tatarilor, la Gherghita,
impiedicand astfel jonctiunea acestora cu fortele otomane din Ungaria.
Dar in timp ce Mihai Viteazul se lupta cu succes impotriva unor
forte superioare ca numar, potentialii sai aliati crestini erau gata sa faca
orice pentru a obtine bunavointa si chiar alianta Poloniei, principalele
argumente folosite fiind drepturile de stapanire asupra unor parti din
spatiul romanesc, mai precis asupra Moldovei si a Tarii Romanesti.
Astfel imparatul Rudolf II i-a autorizat pe solii sai trimisi la lucrarile
Seimului polon, ce trebuiau sa inceapa la 24 martie 1596, sa arate ca el
este de acord cu inlocuirea lui Mihai Viteazul din domnia Tarii
Romanesti daca, in schimb, polonii ar fi intrat in lupta cu Imperiul
otoman. Polonii cereau, intr-adevar, pentru a participa la Liga Sfanta,
Moldova, Tara Romaneasca si „Basarabia”, adica Buceagul. Imperialii,
sacrificandu-l pe Mihai, nu intelegeau insa sa renunte si la pretentiile lor
expansioniste in spatiul romanesc, ceea ce facea ca intelegerea lor cu
Polonia sa devina imposibila. Aproape simultan cu diplomatia imperiala
si diplomatia pontificala a adoptat solutii asemanatoare pentru a capta
bunavointa Poloniei. Instructiunile din 3 aprilie 1596, date de papa
Clement VIII cardinalului Enrico Caetani, trimis in Polonia, prevedeau o
impartire a Moldovei intre poloni si imperiali, reactualizand astfel
prevederile tratatului de la Lublau din 1412, incheiat intre Sigismund de
Luxemburg si Vladislav II Jagiello.
Toate aceste incercari, care aveau in centrul lor diferite proiecte de
impartire a spatiului romanesc in sfere de influenta, au esuat datorita
pozitiei intransigente a Poloniei, pentru care lupta antiotomana era la fel
de imposibila ca si alianta cu Habsburgii. Intre Polonia si Imperiul
otoman existau prea multe interese comune pentru ca ele sa poata fi
eliminate printr-o simpla trasatura de condei. Aceste interese erau chiar
mai puternice decat rivalitatea dintre cele doua parti care se profila la
orizont in regiunea gurilor Dunarii si a spatiului romanesc.
Esecului diplomatic al Ligii antiotomane, de atragere a Poloniei in
randurile sale, i s-a adaugat insa si esecul militar, fortele imperiale si
aliatul lor Sigismund Báthory suferind in 1596 cateva infrangeri
usturatoare, dintre care cele mai insemnate au fost cea din vara, suferita
de principele transilvan in fata Timisoarei, pierderea de catre imperiali, la
12 octombrie 1596, a cetatii Eger (Erlau, Agria) si marea infrangere
suferita de arhiducele Maximilian si de Sigismund Báthory la Mezo
Keresztes, la 26 octombrie.
Constatand nehotararea lui Sigismund Báthory si faptul ca de la
puterile crestine nu primea nici un fel de ajutor, Mihai Viteazul a
declansat o actiune diplomatica pe cont propriu, care viza, pe de o parte,
impacarea cu turcii, chiar si pentru un timp limitat, necesara refacerii
fortelor tarii, iar pe de alta parte stabilirea unor subsidii banesti care sa-i
permita alcatuirea unei armate de mercenari. Ambele obiective propuse
au fost realizate, marcand, astfel, deplina eliberare de sub tutela lui
Sigismund Báthory.
Primul succes diplomatic major al lui Mihai Viteazul a fost
obtinerea, la sfarsitul anului 1596, a steagului de domnie din partea
sultanului Mehmet III (1595-1603), ceea ce insemna realizarea pacii cu
Imperiul otoman si, prin urmare, inlaturarea pericolului cel mai mare care
ameninta tara. Dupa victoriile din toamna lui 1596 de pe frontul din
Ungaria, victorii importante, dar neexploatate din punct de vedere
strategic din cauza lipsei de resurse, se pare ca turcii doreau o pace
generala, atat cu tarile romane, cat si cu Habsburgii. De aceasta situatie a
profitat Mihai Viteazul pentru a obtine aproape doi ani de pace, pana la
inceputul toamnei anului 1598. Prin obtinerea steagului de domnie, ca si
prin tratativele care i-au urmat cu turcii, Mihai Viteazul urmarea trei
obiective majore si anume: scoaterea Moldovei din axa polono-otomana
si, in felul acesta, restabilirea unitatii de actiune a celor trei state
romanesti la Dunarea de Jos, anihilarea fortei de soc reprezentata de
tatarii din Crimeea si obtinerea unei perioade cat mai indelungate, care a
durat aproape pana la inceputul toamnei lui 1598, de refacere a fortelor
economice si militare ale Tarii Romanesti, in vederea unor noi
confruntari militare. Dintre toate aceste obiective doar ultimul a fost
atins, Moldova neputand fi scoasa de sub influenta turco-polona si deci
nici unitatea de actiune a tarilor romane refacuta.
In ceea ce priveste relatiile directe cu imparatul Rudolf II, Mihai
Viteazul a reusit sa atinga si acest important obiectiv. In ianuarie 1597 el
a trimis la curtea imperiala pe banul Mihalcea si pe sasul Marco
Schunkebonk, care-l insoteau pe principele transilvan Sigismund
Báthory. Acestia au obtinut acordul lui Rudolf II pentru plata trimestriala
a 4 000 de mercenari, pe o durata de sase luni, primii bani ajungand la
Targoviste in iulie 1597, prin intermediul solului imperial Erich Lassota.
Contactele cu imperialii se vor intensifica pe parcursul intregului an 1597
si in prima jumatate a lui 1598, pana se va ajunge la incheierea unui
tratat, la Targoviste, la 9 iunie 1598, tratat prin care imparatul era
recunoscut ca suzeran al Tarii Romanesti, Mihai se obliga sa lupte
impotriva turcilor in schimbul unui subsidiu banesc anual, pentru plata a
5 000 de mercenari. Imparatul nu primea tribut, iar Mihai era recunoscut
ca domn independent, cu drept de ereditate in familia sa. De asemena, in
caz de necesitate, Rudolf II se obliga sa acorde adapost lui Mihai si
familiei sale si promitea libertatea comertului cu Transilvania. In
conditiile in care Sigismund Báthory a acceptat, la 23 decembrie 1597,
tratatul de cedare a Transilvaniei catre imparat, iar in aprilie a parasit
principatul, imperialii, aflati, practic, in imposibilitate de a prelua
conducerea acestuia, aveau nevoie imperioasa de forta militara a lui
Mihai Viteazul, consolidata considerabil pe parcursul anului 1597.
Tot in aceasta perioada dominata de diplomatie, cuprinsa intre 1596
si 1598, Mihai Viteazul a purtat tratative cu tatarii si cu Polonia. In iunie
1597 a venit la Targoviste nobilul polon Andrei Tarnowski, care a
incercat sa-l atraga in sfera de influenta a Poloniei. I-a fagaduit chiar ca,
in cazul abandonarii aliantei cu Rudolf II si trecerii sub suzeranitatea
polona, va fi sprijinit sa ia in stapanire atat Transilvania, cat si Moldova.
Aici s-a discutat chiar proiectul unui tratat in acest sens, care avea sa fie
convenit peste aproape trei ani, la 10 martie 1600, la Brasov, tot cu
Tarnowski. Dar Polonia practica o diplomatie la doua capete, duplicitara.
Ea incerca sa-l atraga pe Mihai Viteazul in propria sfera de influenta, dar
incerca sa-si asigure si sprijinul Imperiului otoman, in cazul in care ar fi
fost nevoita sa recurga la forta pentru atingerea acestui obiectiv. In timp
ce Andrei Tarnowski se afla in solie la Mihai, in vara lui 1597,
promitandu-i, pe langa cele aratate mai sus, chiar cu ajutor militar de
2–3000 de soldati, un sol polon mergea la Poarta unde cerea Moldova si
Tara Romaneasca in schimbul platii unui tribut anual, domnul Tarii
Romanesti urmand a fi inlaturat din scaun de poloni si nu de turci.
Nu este mai putin adevarat ca si imperialii, in tratativele lor cu
Poarta, au adoptat o pozitie duplicitara in privinta lui Mihai Viteazul. In
tratativele din 1598, purtate prin intermediul hanului Crimeii, Gazi
Ghirai, ei propuneau turcilor ca granita dintre cele doua parti sa fie
stabilita pe Dunare, pana la varsarea ei in mare, deci ca Transilvania,
Tara Romaneasca si Moldova sa intre in sfera de influenta a lor sau chiar
de stapanire directa. Astfel se explica si incercarile lor diplomatice, de la
inceputul lui 1598, de a-l scoate pe Ieremia Movila de sub influenta
polona, incercari esuate insa. De fapt, tratativele habsburgo-otomane din
aceasta perioada au reprezentat si o incercare de reactualizare a spiritului
tratatului de la Lublau, din 1412. In acest spirit, formula cea mai
avantajoasa pentru curtea imperiala, in cazul in care negociatorii ei nu ar
fi obtinut includerea in tratat a tarilor romane printre posesiunile
imparatului, era neutralizarea Transilvaniei si a Tarii Romanesti, ceea ce
ar fi insemnat instituirea unei suzeranitati colective habsburgo-otomane,
identica cu cea polono-otomana asupra Moldovei. In ultima instanta
putea fi aprobata si neutralizarea numai a Transilvaniei si chiar revenirea
Transilvaniei si a Tarii Romanesti la statutul politic si juridic de dinainte
de izbucnirea razboiului.
In aceste conditii Tara Romaneasca si domnul ei, dar si intregul
spatiu romanesc, se aflau intr-o situatie foarte dificila, toti vecinii, mari
puteri fara exceptie, manifestand tendinte clare de expansiune in
detrimentul formatiunilor statale romanesti. La fel ca si in vremea lui
Stefan cel Mare, Mihai Viteazul se afla prins intre trei puternice forte
ostile si trebuia sa dea dovada de mult curaj si de multa intelepciune
pentru a-i salva pe romani de la un dezastru total. Capacitatea sa politica
si diplomatica, precum si marele sau talent militar ii vor permite sa
indeplineasca aceasta misiune cu succes, chiar daca pretul platit pentru
victorie va fi chiar viata sa si destramarea propriilor idealuri. Dar pana la
urma victoria, obtinuta cu mult sange si multa truda, va insemna salvarea
statutului international al tarilor romane si o anumita usurare a situatiei
lor in raporturile cu Poarta. Mai mult nu s-a putut obtine atunci si vom
vedea si de ce.
Dupa aproape doi ani de pace si tratative diplomatice, Imperiul
otoman, profitand si de situatia tulbure din Transilvania, care provoca
ingrijorare atat la curtea imperiala din Praga, cat si la curtea Tarii
Romanesti si presat, la randul sau, de o puternica rascoala denumita
celali, care va cuprinde Asia Mica, dar va trece si in Europa, s-a hotarat
sa puna capat starii de pace cu Mihai Viteazul, desi in aprilie acesta
trimisese o parte a tributului pe care-l datora sultanului. La inceputul lui
iulie 1598 sultanul a ordonat sangeacbeiului de Silistra, Ahmed Pasa si
serdarului Hafiz Ahmed de la Vidin, sa-l captureze pe Mihai si sa
readuca Tara Romaneasca in stapanirea Portii. Pregatirile lor militare
indreptate impotriva lui Mihai erau cunoscute la curtea imperiala, dar
Rudolf II nu a intreprins nimic pentru a-si ajuta aliatul.
Astfel, la inceputul lui septembrie Ahmed Pasa a traversat prin
surprindere Dunarea, a atacat Caracalul, dar a fost infrant de trupele
comandate de Dumitru din Cepturi. Replica lui Mihai Viteazul a fost
fulgeratoare, el trecand Dunarea la randul sau, la 28 septembrie, zdrobind
pe Hafiz Ahmed Pasa la sud de Nicopole si obtinand alte victorii
rasunatoare in apropiere de Vidin si Cladova. Intre timp, turcii au atacat
si Oradea, la 2 octombrie, atac ce va dura pana la 3 noiembrie si se va
incheia cu un esec, poate si datorita faptului ca Mihai, intelegand sa-si
respecte aliantele si sa-si ajute aliatii, a trimis un corp de oaste de 15.000
de oameni sub comanda agai Lecca in sprijinul orasului. In martie 1599
unitati otomane au facut o noua incursiune la nord de Dunare, raspunsul
lui Mihai fiind la fel de prompt ca si in anul anterior, el trecand Dunarea
si atacand Oblucita.
Dar conflictul lui Mihai cu turcii a fost oprit de evolutia
evenimentelor din Transilvania, unde Sigismund Báthory a abdicat din
nou, de data aceasta in favoarea varului sau din Polonia, Andrei, cardinal
si episcop de Warmia. Aceasta schimbare insemna ca si Transilvania era
scoasa din Liga Sfanta si anexata la axa de interese polono-otomana,
deoarece cardinalul Andrei Báthory era complet infeudat intereselor
polone. Astfel, Mihai Viteazul se afla complet incercuit de forte ostile,
atentia lui fiind indreptata mai mult catre celelalte doua tari romanesti,
intrate sub influenta Poloniei, de unde putea veni pericolul cel mai mare
pentru el. La randul sau, sultanul, care reinnoise, la 4 august 1598, pacea
cu polonii, incercand sa limiteze cat mai mult influenta acestora in spatiul
romanesc, l-a recunoscut pe Andrei Báthory ca principe al Transilvaniei
si a dat mana libera Poloniei sa actioneze in intreg spatiul romanesc, fiind
constient ca actiunea acesteia era folositoare, intr-o anumita masura si
turcilor si, oricum, venea in contradictie totala cu interesele Habsburgilor.
In acest fel, el a oprit orice atacuri impotriva lui Mihai Viteazul,
asteptand ca acesta sa-si piarda domnia, ca urmare a unei interventii
polone.
Rivalitatea polono-habsburgica pentru preponderenta in spatiul
romanesc si adjudecarea, pentru a doua oara in decurs de cativa ani de
catre Polonia a suprematiei, de data aceasta asupra Transilvaniei prin
instalarea ca principe aici a lui Andrei Báthory, a agravat la maximum
situatia internationala a Tarii Romanesti. Ca si in anul 1595, asupra ei
plana pericolul unei mari invazii, de data aceasta nu otomane, ci polone,
cu sprijinul vasalilor din Moldova si Transilvania, Ieremia Movila si
Andrei Báthory. Mihai Viteazul nu mai avea aliati apropiati, unitatea de
actiune a spatiului romanesc fusese rupta, legaturile sale cu Rudolf II erau
taiate. In aceste conditii el isi dadea seama ca avea zilele numarate si ca
trebuia sa actioneze foarte rapid daca dorea sa-si salveze domnia si viata.
Actiunea lui Mihai Viteazul a vizat doua directii si anume: alianta
cu imperialii si implicarea acestora, din punct de vedere militar in
rasturnarea situatiei politice, mai ales din Transilvania si realizarea unei
noi unitati a tarilor romane, de data aceasta o unitate statala aflata sub
directa sa conducere.
Pentru inceput, el a incercat sa castige timp pentru a se consolida pe
plan militar si pentru a-si coordona actiunea cu fortele imperiale. Din
aceasta cauza, la 26 iunie 1599, a acceptat sa incheie un tratat cu Andrei
Báthory, tratat care confirma aproape integral clauzele celui incheiat la
Alba Iulia cu Sigismund, in 1595. Aproape simultan, in iulie, a trimis in
solie la Praga, la imparat, pe Stoichita din Stramba si pe Petru
Grigorovici Armeanul, cu misiunea de a spune acestuia ca el este gata sa
atace Transilvania si ca actiunea sa ar trebui coordonata cu cea a fortelor
imperiale. La aceasta cerere a lui Mihai, generalul Gheorghe Basta, cel
care va conduce in final trupele imperiale din Transilvania s-a opus,
aratand ca Andrei Báthory nu va fi dusmanul imparatului si ca se risca si
pierduta, precum si un conflict armat de amploare cu Polonia.
Intre timp situatia lui Mihai Viteazul devenea tot mai dificila, el
primind un ultimatum de a parasi tara din partea cardinalului Andrei
Báthory, noul principe transilvan cerand in acest sens si sprijinul lui
Ieremia Movila si avand acordul lui Jan Zamoyski pentru o interventie in
Tara Romaneasca. In acelasi timp si turcii, care nu doreau sa intervina
direct impotriva lui Mihai, i-au promis lui Ieremia Movila sprijinul
pasalelor de Bender si Akkerman, dar numai daca va fi atacat de domnul
muntean. De fapt, Poarta spera intr-o interventie polona directa, care ar fi
putut duce si la un conflict deschis cu austriecii. Spera si avea toate
motivele sa o faca, in lipsa de intelepciune a puterilor crestine, in
divizarea si rivalitatile dintre ele, care puteau sa-i ofere un ajutor pretios
in atingerea propriilor obiective politice si militare din spatiul romanesc.
Amenintat de Ieremia Movila si de Andrei Báthory, Mihai Viteazul
s-a hotarat sa actioneze cu rapiditate si hotarare, directia loviturii fiind
aleasa in Transilvania deoarece acolo se putea face jonctiunea cu trupele
imperiale comandate de generalul Basta. Cu o armata de aproximativ
30.000 de oameni, dintre care peste 13.000 erau mercenari, el a trecut
Carpatii si la 28 octombrie 1599 a obtinut stralucita victorie de la
Selimbar, dupa care, la 1 noiembrie, a intrat in Alba Iulia, capitala
principatului.
Mihai Viteazul era constient de faptul ca incercarea sa de unire a
intregului spatiu romanesc va intampina puternica rezistenta a tuturor
celor trei mari puteri vecine. De aceea el a cautat sa actioneze in etape si
sa neutralizeze aceasta rezistenta prin abilitate diplomatica. Astfel, in
august 1599 el a purtat tratative cu generalul Basta privitoare la o actiune
comuna impotriva lui Andrei Báthory, generalul promitand ca la sfarsitul
lui august se va afla la hotarele Transilvaniei cu o armata formata din
6.000 de infanteristi si 3000 de calareti. In acelati timp, Mihai a dus
tratative si cu otomanii, la sfarsitul lui august marele vizir trimitandu-i un
nou steag de domnie, ceea ce nu i-a impiedicat insa pe turci, ca in timp ce
el se afla in Transilvania, sa organizeze o incursiune de jaf in Tara
Romaneasca de unde vor fi respinsi de vornicul Dumitru.
Imediat dupa cucerirea Transilvaniei, Mihai scria turcilor ca va
respecta „regulile din trecut”, iar imparatului Rudolf II ca a intreprins
aceasta actiune la indemnul si pentru Casa de Austria. El incerca astfel sa
neutralizeze cele doua puteri aflate in conflict, pentru care Transilvania
reprezenta un teritoriu de cea mai mare importanta, ceea ce a reusit sa si
faca pentru o anumita perioada de timp. Turcii au acceptat, cel putin in
aparenta cucerirea Transilvaniei, trimitandu-i lui Mihai Viteazul steaguri
de domnie atat pentru el, cat si pentru fiul sau, Nicolae Patrascu, steaguri
pe care le va primi la Brasov, la 9 martie 1600. Ei nu erau insa sinceri in
aceasta recunoastere, fapt ce rezulta din solia lui Djafer in Polonia, din
primavara aceluiasi an, atunci cand acesta a dat asigurari polonilor ca, de
fapt, sultanul il dezavueaza pe Mihai, ca nu va intarzia sa-si trimita ostile
impotriva lui si ca steagurile de domnie i le-a trimis numai ca sa-l duca
cu vorba. Era asteptata numai reactia regelui polon.
Dupa cucerirea Transilvaniei, relatiile lui Mihai Viteazul cu
Habsburgii au parcurs un drum sinuos, principala sa revendicare fiind
aceea de a i se recunoaste stapanirea principatului si de a i se conferi titlul
de domn, pe care imparatul il acordase lui Sigismund Báthory. Tratativele
au fost anevoioase si indelungate, abia intr-un tarziu, la 12 septembrie
1600, imparatul Rudolf II raspunzand favorabil la cererile lui Mihai. Era
insa prea tarziu, peste numai cateva zile intreaga constructie politica a
domnului roman prabusindu-se. Imperialii, ca de altfel, si papalitatea,
desi aveau mare nevoie de colaborarea lui Mihai Viteazul si de puterea sa
militara, care le putea asigura, in anumite conditii, un statut privilegiat la
Dunarea de Jos, au manifestat o permanenta neincredere in domnul
roman, banunidu-l de intentii necurate la adresa lor, ceea ce era complet
gresit, banuiala care deriva din apartenenta sa la religia ortodoxa si din
refuzul permanent de a trece la catolicism. Religia continua sa joace un
rol destul de important in relatiile internationale, asa cum vom constata si
in cazul relatiilor lui Mihai Viteazul cu Polonia.
Relatiile sale cu Polonia au fost, mai ales in aceasta perioada,
deosebit de incordate, iar tratativele diplomatice purtate pentru
detensionarea lor s-au incheiat prin esecuri sistematice. Polonia si Mihai
Viteazul aveau, practic, aceleasi aspiratii, urmarind sa-si extinda influenta
si chiar stapanirea asupra intregului spatiu romanesc. Mihai era
obstacolul cel mai important in calea aspiratiilor polone de a-si impune
suprematia asupra celor trei tari romane si a gurilor Dunarii, zona ce
incepea acum sa-si recastige partial importanta economica si comerciala
de altadata. „Daciei polone” a lui Jan Zamoyski, artificiala si in
contradictie cu aspiratiile firesti ale romanilor, i se opunea „Dacia
romaneasca” a lui Mihai Viteazul, o constructie politica organica si
coerenta, care putea sa duca la aparitia unui puternic stat romanesc,
stavila greu de trecut pentru aspiratiile expansioniste ale Poloniei, la fel
ca si pentru acelea ale Habsburgilor si ale otomanilor. Daca ceva a reusit
sa uneasca aceste trei mari puteri, acel ceva a fost tocmai interesul pentru
a impiedica aparitia unei „Dacii romanesti” care sa includa cele trei state
si care sa fie o bariera serioasa in calea tendintelor lor expansioniste la
Dunarea de Jos, dar si in Europa Centrala. In conditiile in care Imperiul
otoman si cel habsburgic erau slabite de razboiul dintre ele si nu aveau,
pentru moment, capacitatea necesara de a impiedica realizarea unitatii
romanesti, Polonia a devenit o adevarata campioana a acestei cauze prea
putin crestinesti.
Astfel, foarte repede dupa batalia de la Selimbar si dupa cucerirea
Transilvaniei de catre Mihai Viteazul, regele polon Sigismund III
(1587-1632) i-a scris imparatului Rudolf II cerandu-i sa-l opreasca pe
acesta de a ataca si Moldova. Raspunsul imparatului a fost ca va face
acest lucru, dar cu conditia ca nici Ieremia Movila sa nu atace
Transilvania. Acest raspuns, nesatisfacator, i-a determinat pe poloni sa
inceapa pregatirile militare de aparare a Moldovei in eventualitatea unui
atac, dar sa continue si actiunile diplomatice. In februarie 1600, polonii
trimit in solie la Mihai pe Skrzyniecki, care trebuia sa-i ceara acestuia, de
asemenea, sa nu atace Moldova. Aceasta solie a fost urmata de cea
condusa de Andrei Tarnowski. Acesta a incheiat cu Mihai Viteazul, la 10
martie, la Brasov, un proiect de tratat prin care cele trei tari romane, unite
sub conducerea domnului muntean, urmau sa recunoasca suzeranitatea
Poloniei, dar factorii de conducere poloni nu l-au acceptat in aceasta
forma.
La randul sau, in fata ostilitatii vadite a Poloniei, Mihai Viteazul a
reactionat printr-o actiune diplomatica ce viza realizarea unei incercuiri a
acestei tari, apeland la ortodocsii poloni condusi de cneazul Constantin
Vasile de Ostrog, dar si la Albert Frederic, ducele Prusiei. O eventuala
alianta cu acesta ar fi deschis accesul lui Mihai la Marea Baltica si ar fi
permis, intr-adevar, incercuirea Poloniei.
Dar principalul punct de rezistenta al lui Mihai Viteazul erau
propriile sale forte armate si sprijinul romanilor din toate cele trei tari,
care-l priveau nu ca pe un cuceritor, ci ca pe propriul si firescul lor
conducator. Acesta i-a permis sa actioneze si in cazul Moldovei cu
rapiditatea si eficienta caracteristica. In mai 1600, doar in cateva
saptamani, el a reusit sa cucereasca intreaga tara si sa desavarseasca
astfel, pentru prima data in istorie, unitatea politica a tuturor romanilor.
La 27 mai 1600, intr-o diploma emisa pentru manastirea Neamt, Mihai
Viteazul se intitula, pentru prima data, „domn al Tarii Romanesti si al
Ardealului si al Moldovei”, iar in documentele emise din Alba Iulia,
devenita centrul de unde el realiza conducerea celor trei tari romanesti, se
intitula „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tarii
Romanesti si al Ardealului si a toata tara Moldovei”.
Cucerirea Moldovei s-a facut insa impotriva vointei imperialilor,
Rudolf II scriindu-i in mai multe randuri lui Mihai Viteazul sa nu atace
aceasta tara si dand asigurari regelui polon Sigismund III ca acest lucru
nu se va intampla. Dar odata Moldova cucerita si unitatea politica a celor
trei tari romane realizata, marile puteri vecine erau puse in fata unui fapt
implinit pe care nu erau dispuse insa sa-l accepte. Daca turcii si
imperialii, din motive diferite, ezitau sa treaca la masuri militare directe,
polonii s-au dovedit a fi cei mai afectati de cucerirea Moldovei si au fost
cei mai grabiti sa inceapa distrugerea constructiei politice realizate de
Mihai Viteazul.
Explicatiile pe care acesta le-a oferit regelui polon nu au fost
acceptate. Ingrijorarea polonilor in fata unirii celor trei tari romane, unire
din care putea rezulta un stat nou, care sa nu fie la bunul plac al vecinilor
sai mai puternici si care sa aiba un cuvant greu de spus la Dunarea de Jos
si in Europa Centrala era mare, ceea ce l-a facut pe Sigsimund III sa-i
ceara lui Mihai sa paraseasca Moldova, iar pe Zamoyski sa inceapa
preparativele militare.
Inceputul lunii septembrie a anului 1600 a marcat si inceputul
sfarsitului pentru opera politica a lui Mihai Viteazul. Cronicarul acestuia,
umanistul grec contemporan Gheorghe Palamide, spunea ca: „ turcii,
polonii, ungurii, germanii si altii s-au ridicat impotriva lui Mihai in
acelasi timp, ca sa-l distruga si sa-i zdrobeasca marea-i putere. Si e o
minune si un lucru mare, nu c-a fost biruit, ci cum de nu l-au prins
vrajmasii”.
La 1 septembrie se rascoala nobilimea maghiara din Transilvania in
frunte cu Stefan Csáky, rascoala sprijinita aproape imediat de generalul
imperial Gheorghe Basta, trupele reunite ale celor doua parti reusind sa-l
invinga pe Mihai la 18 septembrie, la Miraslau. La 4 septembrie, Jan
Zamoyski a patruns in Moldova, pe care a ocupat-o in intregime pana la
28 septembrie. De aici el avea de ales intre a ataca Transilvania sau Tara
Romaneasca. Imperialii opunandu-se categoric la o eventuala interventie
a polonilor in Transilvania, Zamoyski s-a indreptat spre Tara
Romaneasca, la 8 octombrie ajungand la Buzau, de unde a luat drumul
Targovistei. Inconjurat din toate partile, Mihai Viteazul s-a indreptat spre
imperiali, aliatii lui firesti si a incheiat cu Basta un tratat in conditii total
nefavorabile, in tabara de langa Sanpetru, la 3 octombrie 1600. Prin acest
tratat el se obliga sa paraseasca Transilvania pana la
7 octombrie, sa-si trimita familia ostateca in decurs de 6 zile si sa trimita
2 000 de osteni la pasul Oituz pe unde sa credea ca vor patrunde polonii
in principat. Toate aceste conditii in schimbul promisiunii lui Basta ca-l
va ajuta militar in luptele cu polonii.
Intre timp si turcii, profitand de ocazie, au atacat sub conducerea lui
Guzelce Mahmud Pasa. La 21 septembrie au ocupat Giurgiul, apoi
Bucurestiul si Targovistea, retragandu-se abia la 24 octombrie la
insistentele lui Zamoyski, care dorea sa faca singur legea in Tara
Romaneasca. Si intr-adevar, ostile polone au inaintat din victorie in
victorie: Naiceni (12 octombrie), Ceptura (14 octombrie), Bucov (20
octombrie), Curtea de Arges (25 noiembrie), alungandu-l pe Mihai
Viteazul in locul caruia l-au inscaunat pe Simion Movila, fratele lui
Ieremia, domnul Moldovei. Acest moment a reprezentat expresia cea mai
clara a deciziei Poloniei de a juca un rol de prim rang la Dunarea de Jos
si pe litoralul Marii Negre, de a reconstitui vechiul regat al Daciei in
favoarea sa. Dar nici „Dacia polona” nu a rezistat mult, deoarece fortele
interne si presiunile externe l-au obligat, in cele din urma, pe Zamoyski,
sa-si limiteze influenta doar la Moldova.
Ceea ce a urmat a fost o dezlantuire de patimi si pofte cuceritoare
ale celor trei mari puteri vecine, Mihai Viteazul incercand in aceste
conditii, sa-si reia planurile initiale, dar cazand victima tocmai intereselor
principalului sau aliat, Imperiul habsburgic. Calcand in picioare orice
intelegeri si chiar cu riscul sacrificarii propriilor interese, curtea imperiala
a ordonat suprimarea domnului roman, fapt care s-a intamplat doar la
cateva zile de la marea victorie de la Guruslau (13 august 1601), la 19
august, pe Campia Turzii.
Rezultatele domniei lui Mihai Viteazul pot fi apreciate dintr-o
dubla perspectiva. Pe de o parte ele au insemnat un succes de necontestat,
daca se are in vedere faptul ca statutul international al tarilor romane a
fost pastrat si chiar ameliorat in anumite directii, mai ales in ceea ce
priveste Moldova si Tara Romaneasca unde, dupa Mihai, presiunea
economica otomana inregsitreaza o oarecare scadere. De asemenea, acum
a fost realizata pentru prima data o unire politica a celor trei tari
romanesti, a fost pus in practica proiectul unei „Dacii romanesti”, proiect
care va strabate veacurile si va deveni model pentru generatiile viitoare.
Pe de alta parte insa, Mihai Viteazul a esuat atat in obtinerea
independentei fata de Poarta otomana, cat si in consolidarea unitatii
statale si politice romanesti, opera sa destramandu-se foarte repede, in
mai putin de un an. Esecul lui Mihai Viteazul s-a datorat unor cauze
interne, dar, mai ales, unor cauze externe. Pe plan intern el nu a dispus de
baza economico-sociala necesara desavarsirii unitatii politice a intregului
spatiu romanesc. Structurile social-economice si chiar politice existente
in tarile romane, cu elemente comune de origine straveche, dar si cu
trasaturi caracteristice fiecarei provincii in parte, datorita separarii lor
indelungate, rivalitatile dintre boierimea munteana si cea moldoveana, ca
sa nu mai vorbim de cele dintre boierimea munteana si nobilimea
maghiara din Transilvania, timpul scurt, de doar cateva luni, de stapanire
a lui Mihai Viteazul, rapidele schimbari politice interne si externe, l-au
lipsit pe domnul roman de acele forte pe care s-au sprijinit monarhii
absoluti ai vremii, in primul rand de existenta unor orase puternice si
prospere, iar apoi a unei taranimi libere care sa-i ofere baza de putere
necesara ducerii la bun sfarsit a unei asemenea opere.
Dar cauza principala pentru care opera lui Mihai Viteazul s-a
prabusit si, odata cu ea, si o parte a nazuintelor romanesti, a fost mai ales
de natura externa. Contradictia dintre Imperiul otoman si cel habsburgic,
pe de o parte, aceea dintre Habsburgi si poloni, pe de alta parte, dorinta
tuturor acestor mari puteri ale vremii de a-si consolida sau extinde
influenta si stapanirea asupra spatiului romanesc, nu puteau admite, sub
nici o forma, realizarea unei unitati politice a celor trei tari romane. O
astfel de unitate ameninta, in mod evident, interesele tuturor acestor mari
puteri si de aceea incercarea lui Mihai Viteazul a reusit sa le coalizeze pe
toate impotriva sa. Spre deosebire de Stefan cel Mare, Mihai Viteazul a
incercat, dar nu a reusit, sa practice o politica de echilibru intre puterile
vecine, tocmai pentru ca o astfel de politica era imposibila in conditiile in
care aspiratiile romanesti spre unitate politica si statala incepusera sa se
manifeste cu tarie. Din aceasta cauza el, la fel ca si aspiratiile poporului
roman, au cazut victima aspiratiilor de mai mare putere ale celor trei
vecini. Cu toate acestea, mostenirea politica a lui Mihai Viteazul a fost
atat de mare incat la ea s-au raportat, intr-un fel sau altul, cu mai multa
sau mai putina tarie, toate generatiile care i-au urmat si ea isi pastreaza,
chiar astazi, intreaga valoare de simbol pentru romanii de pretutindeni.
Politica de confidentialitate |
.com | Copyright ©
2024 - Toate drepturile rezervate. Toate documentele au caracter informativ cu scop educational. |
Personaje din literatura |
Baltagul – caracterizarea personajelor |
Caracterizare Alexandru Lapusneanul |
Caracterizarea lui Gavilescu |
Caracterizarea personajelor negative din basmul |
Tehnica si mecanica |
Cuplaje - definitii. notatii. exemple. repere istorice. |
Actionare macara |
Reprezentarea si cotarea filetelor |
Geografie |
Turismul pe terra |
Vulcanii Și mediul |
Padurile pe terra si industrializarea lemnului |
Termeni si conditii |
Contact |
Creeaza si tu |