Organizarea sociala si normele de conduita in epoca cuprinsa intre retragerea aureliana (271-275 d.HR.) si sec. VIII

Organizarea sociala si normele de conduita in epoca cuprinsa intre retragerea aureliana (271-275 d.HR.) si sec. VIII

Aceasta perioada coincide cu procesul etonogenezei romanesti si cu aparitia obstei satesti teritoriale, ca unica forma de organizare sociala.

Retragerea aureliana a insemnat retragerea aparatului Imperiului Roman, a armatei romane si a unor proprietari de latifundii si sclavi. A incetat dominarea formala a romanilor asupra spatiului carpato-danubiano-pontic. Marea masa a populatiei daco-romane a ramas pe loc, iar teritoriul fostei provincii romane Dacia, precum si teritoriile ocupate de dacii liberi au ramas in sfera de locuire romana intrucat statul roman a considerat fostele zone de la N de Dunare ca zone de garnizoana a protectiei limesului roman. Relatiile imperiului cu populatia de la N de Dunare nu s-au limitat doar la domeniu militar si s-au manifestat si pe plan economic si cultural, astfel incat romanitatea la N de Dunare a continuat sa graviteze pe orbita civilizatiei romane, insa vorbind de o recucerire a Daciei. In ceea ce priveste populatia migratoare, au traversat spatiul carpato-danubiano-pontic, ele nu au putut stopa procesul etnogenezei romanesti deoarece aceste popoare se aflau din punct de vedere al organizarii tot in comuna primitiva, in epoca democratiei militare si nu au putut organiza din punct de vedere al teritoriului ocupat de daco-romani, sfarsind prin a fi asimilati de populatia daco-romana care le era net superioara atat sub aspect demografic cat si din punctul de vedere al nivelului de civilizatie.

Acesta este contextul in care s-a desfasurat procesul etnogenezei romanesti, ce a cuprins 2 etape:

etapa romanizarii geto-dacilor si formarii poporului daco-roman, etapa care a inceput mult mai devreme decat data cuceririi Daciei de catre romani si care s-a prelungit si dupa retragerea aureliana pana in secolul VI d.Hr.

etapa formarii poporului roman ca popor cu identitate proprie derulata intre sec. VI-VII d.Hr.

Etnogeneza romana cuprinde romanizarea si crestinarea.

Romanizarea este sinteza etnica intre colonistii romani si autohtonii geto-daci care a dus la formarea poporului daco-roman, sinteza care a dus la formarea unei limbi latinofone, precum si sisteme juridice si institutionale.

Crestinarea incepe din sec III d Hr. Si a facut ca poporul roman sa ia nastere ca un popor crestin si nu sa fie crestinat ulterior cum s-a intamplat cu celelalte popoare vecine. Popoarele migratoare nu au stopau procesele etnogenezei, singurii care au avut o inflenta au fost slavii in a 2-a etapa a etnogenezei romanesti.

Dupa retragerea aureliana, Dacia cunoaste, ca de altfel si celelalte teritorii ramase sub stapanire romanp, un proces de ruralizare, asezarile urbane dispar incet, iar populatia daco-romana se reintoarce la obstea sateasca.

Aceasta forma de organizare sociala se plaseaza la jumatatea distantei intre obstea gentilica si sateasca. Se aseamana cu obstea gentilica prin democratismul sau si se aseamana cu statul prin criteriul teritorial care sta la baza organizarii sale.

Obstea sateasca a supravietuit formarii statelor feudale romanesti tocmai datorita criteriului teritorial. Sub aspect terminologic avem in vocabularul de baza al limbii romane 2 cuvinte definitorii: sat si catun.

Sat are 2 sensuri: cel geografic - de asezare rurala

cel demografic - de totalitate a locuitorilor acelei asezari. In acest sens avem tot in limba romana si un dublet de sorginte slava, cuvantul obste.

Caracterele obstei satesti

caracterul teritorial, obstea fiind o asociatie de gospodarii familiale grupate pe baza unui teritoriu stapanit in comun. Termenul din limba romana care desemneaza teritoriul stapanit in comun este mosie ( de sorginte traca) sinonim cu proprietate. Pentru a desemna partea care revenea fiecarui membru al obstei din proprietatea comuna, se utiliza termenul de "mos", dar a patruns si cuvantul "batran" (de sorginte latina). Avem si dublete de origine slava cu acelasi inteles: ocina, dedie care desemneaza propraetatile ereditare.

Caracterul agrar si pastoral determinat de indeletnicirile traditionale ale poporului daco-roman preluate de la geto-daci: agricultura si cresterea vitelor. In mod corespunzator era impartit in 2 categori de terenuri potrivit destinatiei lor economice: campul de cultura, pasunea(care in sens larg cuprindea si padurea, teritoriul destinat cresterii vitelor).

Cea mai mare parte se indeletnicea cu agricultura si un numar redus de membrii al obstei era specializat in cresterea vitelor intr-o forma pastorala specifica: transhumanta.

Transhumanta nu inseamna nomadism deoarece ea nu poate fi inteleasa in mod corect decat prin raportare la agricultura si anume cresterea vitelor avea un caracter complementar.

Caracterul sedentar al populatiei daco-romane se releva tocmai prin destinatia acordata unei parti din hotarul obstei, aceea de a servi la cresterea vitelor.