Ion Luca Caragiale - Un personaj emblematic: Mitica

Ion Luca Caragiale - Un personaj emblematic: Mitica

Daca moftul reprezinta absenta semnificatiei, gradul zero al sensului ori, din contra, inflamarea peste poate a Semnificantului, in proportie inversa cu evolutia Semnificatului, Moftangiul ca model uman, purtand imprimata in filigranul personalitatii sale, in retorica sa comportamentala si existentiala pecetea moftului, e sinonim cu Mitica. Mitica este, paradoxal, nu un nume ce desemneaza o individualitate umana, o fiinta cu contururi ferme, ci un nume generic care apartine - in mod alegoric, desigur - tututor personajelor caragialiene nedesemnandu-le insa fizionomia niciunuia. In universul omogen si entropic, haotic si dezarticulat conturat de Caragiale, in care fondul, ca si inexistent, e exprimat prin extensia unor forme proliferante, orice dorinta de individualizare e iluzorie, mimetismul functioneaza implacabil, astfel incat nevoii de identitate a personajelor i se opune “o biografie fictionala” (V.Fanache), o nevoie irepresibila de mistificare, de autoiluzionare, ce se imbina cu imperativul van al “notorietatii”. Intre dorinta de afirmare, intre mania notorietatii si disponibilitatile afective, morale, intelectuale cu totul precare, tinzand spre gradul zero, ale personajelor exista o discrepanta evidenta, un elocvent hiatus.

Daca vidul sufletesc si banalitatea atotstapanitoare sunt marcile specifice ale personajului caragialian, absenta comunicarii, neputinta dialogului traduc relatiile ce se statornicesc intre personaje. Lipsite de identitate, personalitati derizorii ce se afirma ignorandu-si destinul, cu comportamente fluctuante care se nasc dintr-un joc ironic de oglinzi, personajele caragialiene sunt expresia cea mai elocventa a anonimizarii sub semnul Logosului uniformizator, deturnat spre farsa logoreica si scandal. Personajele lui Caragiale seamana ca doua picaturi de apa, pustiul lor sufletesc este acelasi, astfel incat genericul nume Mitica acopera o realitate palpabila, instituind anonimizarea, lipsa identitatii si imposibilitatea dialogului. Postura personajului se transforma astfel, inevitabil, in impostura, pentru ca, aflat intr-o perpetua dispozitie mimetica, debordand de un nestavilit patos cameleonic, eroul incearca sa-si asume noi identitati, nereusind, fiindca de cele mai multe ori (vezi Repaos dominical, La Pasti etc.) celelalte personaje sunt aidoma lui. Textul lui Caragiale se prezinta astfel sub aspectul unui joc de oglinzi in care personajele se reflecta, inlantuindu-se intr-un carnaval al vidului existential, intr-o mascarada a absentei si a eclipsei de semnificatie, de dialog si de consistenta ontica.

O memorabila definitie a miticismului, categorie moral-psihologica a bucuresteanului de mijloc si, in genere, a omului caragialian o ofera Pompiliu Constantinescu: “Ce este Mitica si miticismul? Este o categorie morala a micului burghez din capitala. Mitica este « desteptul » national prin excelenta, spiritul superficial care se pricepe in orice domenii: in finante, in arte, in politica, emitand « opinii », toate foarte « categorice » , chiar cand sunt numai sugubete. Mitica este sociabil prin definitie, caci isi debiteaza vorba printre amici, la cafenea si berarie, entuziasmat de cateva pahare si incitat de intreruperi si replici adverse, este familiar cu toata lumea si demn cand il atingi in amorul propriu () Flecar pana la manie, iubitor de farse pana la puerilitate, tembel pana la satietate, abil in lucrurile marunte, dusman al serviabilitatii dar amator al favoritismului cu profit personal, Mitica este un mic egoist care vrea sa traiasca in turma si cat mai comod”.

Intre motivul labirintului, acela al Moftului si figura lui Mitica legatura se dovedeste mult mai stransa decat ar parea la prima vedere. O data, deoarece toate aceste elemente emblematice pentru lumea lui Caragiale o definesc, o reprezinta, o desemneaza in mic, comportandu-se asemeni unor litote ce-i atenueaza conformatia, sugerand insa infinit mai mult decat spun. Dar, pe de alta parte, cele trei figuri simbolice reprezinta elemente constitutive ale unei mitologii a derizoriului (sau moftologii) pe care o construieste cu migala Caragiale.