Junimea si “Convorbiri literare”

1.     O tipica optiune de generatie

Societatea literara Junimea a luat fiinta la Iasi “in iarna anului 1863 – primavara anului1864”¹⁾, avand ca membri fondatori pe T. Maiorescu, P. P. Carp, Iacob Negruzzi, V. Pogor, Theodor G. Rosetti. La inceput intrunirile se tineau saptamanal, vinerea (“ziua Venerii”, obisnuia sa zica V. Pogor), alternativ in casele lui Maiorescu si Pogor. Din toamna anului 1876, ia fiinta la Bucuresti o a doua Junime, ale carei sedinte aveau loc, la inceput, acasa la Odobescu, apoi la T. Maiorescu, de regula vinerea sau sambata. Intre timp, cativa dintre junimistii ieseni marcanti se mutasera in capitala tarii, printre acestia, Carp, Eminescu, Slavici, Rosetti, Maiorescu insusi. Lor li se adauga in curand o achizitie importanta, I. L. Caragiale, urmat mai apoi de Duiliu Zamfirescu.

De ce Junimea? Numele societatii pare sa fi fost dat cu totul intamplator de Th. Rosetti (altfel, figura cea mai stearsa dintre intemeietori). Cineva incercase s-o numeasca mai inainte “Ulpia Traiana”, trezind hohotele de ras ale asistentei. Propunerea timida, cu jumatate de gura, a lui Rosetti a fost acceptata imediat, dupa care urmeaza ritualul botezului savarsit, ca de obicei in astfel de imprejurari, de V. Pogor. Evenimentul pare a fi un prim semn de atitudine “ostensibil antipedanta” la Junimea ieseana. Aici, in fosta capitala a Moldovei, spiritul latinist era destul de puternic in acel moment, generand peste cativa ani vigurosul atac maiorescian din studiul In contra scoalei Barnutiu (1868). Universitatea cel putin se afla in stapanirea lui Barnutiu si a numerosilor sai adepti.

Inainte de a incerca sa dam si alte raspunsuri la intrebarea formulat[ mai ]nainte, sa precizam ca nu este nici o legatura intre Junimea ieseana si societatea “Junimea romana” infiintata de studentii romani la Paris in anul 1851. Dupa cum o alta grupare cu titlu similar, “Romania juna”, societate culturala si literara, va lua fiinta abia la 25 martie 1871 la Viena. Aceasta va constitui insa, cu timpul, o prelungire a programului si ideilor junimiste. I. Slavici, ales presedinte in primul comitet de conducere, si Eminescu, in perioada studiilor vieneze, vor lua parte la intrunirile societatii si mai ales la organizarea grandioasei serbari de la Putna (400 de ani de la intemeierea manastirii lui Stefan cel Mare). In Almanahul Societatii academice social-literare “Romania juna” din 1883, Eminescu va publica pentru prima data poemul Luceafarul, iar T. Maiorescu eseul Progresul adevarului. De altfel, intregul numar din Almanah fusese pregatit la Bucuresti de Maiorescu.

Nu e deloc lipsit de interes, totusi, sa amintim, intr-un context european al filiatiilor si influentelor, de “Germania tanara”, denumire colectiva care-i grupa pe scriitorii si revolutionarii germani de dupa anul 1830. Dintre acestia, istoricii literari citeaza nume ca Heinrich Heine, Ludolf Wienbarg, Heinrich Laube, dar mai ales Karl Gutzkow, autor – printre altele - al piesei Nihilistii (Die Nihilisten, 1853).²⁾ Capii Junimii nu erau straini de acesti autori de notorietate in Germania anilor cand isi faceau ei studiile la Berlin sau la Bonn. Nu e vorba aici de identificarea unei influente directe, ci doar de asezarea intr-un context mai larg a fenomenului junimist, eventual de raportarea la modele, care pot actiona si inconstient (ca orice fenomen creator autentic - de “personanta”, cum ar spune Blaga). Sa mai retinem, in aceeasi ordine de idei, ca in Italia, Giuseppe Mazzini punea la 1830 bazele miscarii “Italia tanara” si cam in aceeasi perioada se constituise si “Polonia tanara”. Mai aproape de aceste miscari, desi oarecum tardiv, se afla fara indoiala “Romania juna” de la Paris, amintita mai inainte. Dimpotriva, criticismul Junimii iesene se afla aproape la polul opus. In ciuda negatiei vehemente a trecutului imediat, junimistii sunt in realitate conservatori si, teoretic, se revendica de la evolutionismul german si englez. Lucrarea Istoria civilizatiei in Anglia de H. T. Buckle a fost una din cartile cele mai dezbatute, multa vreme, in sedintele Junimii, constituind la inceput subiect de expuneri publice pentru T. Maiorescu si V. Pogor, in cadrul cilcului de “prelectiuni poporale”. Un studiu asupra cartii lui Buckle publica Pogor in primul an al Convorbirilor literare (15 mai 1867).³⁾

Acestea sunt, pe scurt, datele principale care circumscriu aparitia Junimii iesene. Nu intram in alte detalii istoriografice, oricat de interesante ar fi acestea. In schimb, incercam sa revenim la denumirea data societatii, aparent cu multa usurinta si in modul cel mai spontan cu putinta. Noua determinanta ni se pare, in alegerea numelui Junimii (e drept, fara o deliberare speciala), optiunea de generatie, exprimata clar de membrii grupului fondator. Erau cu totii de varste apropiate, intre 20 (Iacob Negruzzi) si 30 de ani (V. Pogor). T. Maiorescu, de curand rector al Universitatii iesene, avea 23 de ani, iar Petre P. Carp, viitorul lider politic al gruparii, abia implinise 26 de ani, la fel cat Th. Rosetti. Omogenitatea grupului nu poate fi pusa la indoiala, sprijinindu-se – cum observa T. Vianu – “pe consensul mai multor vointe”, in timp ce o personalitate puternica ii domina in permanenta. Mai toti facusera studii temeinice de filosofie si drept in Germania sau la Viena, cu exceptia lui Pogor si Rosetti (care studiasera si la Paris), si impartaseau aceleasi idei “de ordine, de organicism, de istorism, punct de plecare al ideologiei junimiste si in materie literara, dar mai ales in materie politica”⁴⁾.

I-a mai unit totodata decizia de a se raporta in termeni de ruptura violenta fata de trecut, avand sentimentul pe care l-am putea numi “adamitic”, cu un cuvant al lui Cioran, de a lua totul de la inceput, ca si cum Junimea s-ar fi ivit pe un loc absolut gol, fara precursori si fara modele. E un sentiment tipic de generatie, chiar daca problema generatiilor va fi constientizata, la noi, mult mai tarziu (odata cu generatia lui Mircea Eliade). Junimistii au obsesia unui nou inceput in cultura romana, iar programul lor initial exprima exact aceasta atitudine intelectuala iconoclasta, dar – surprinzator - intr-un spirit pragmatic, asezat si coerent in cele mai mici detalii ale unei actiuni culturale pozitive de bataie lunga. Aceasta e, poate, fata matura, batranicioasa, a criticismului junimist, daca ne gandim ca un T. Maiorescu va ramane practic neschimbat timp de trei decenii, cat va manifesta neantrerupt actiunea sa critica. Numai un Maiorescu putea sa domine, prin seriozitate si echilibru olimpian, o societate irespectuoasa, inclinata mai mult spre zeflemea si fronda, reusind s-o indrume catre o activitate pozitiva in esenta ei. Aceste trei decenii se vor constitui totodata intr-o epoca literara distincta, epoca Junimii sau a marilor clasici (cum o numesc istoricii literari). Este triumful unei generatii, care-si va pune in final pecetea si pe adversari, chiar daca dupa victoria “directiei noi” termenii de raportare la trecut si, intr-un fel, si la opozanti se mai imblanzesc. Intervalul de trei decenii, pe care se intinde miscarea / ofensiva junimista, corespunde chiar ritmului de succesiune a generatiilor literare in secolul al XIX-lea.

Grupului de fondatori i se adauga pe parcurs alti tineri, cei mai multi tot de formatie intelectuala germana: Leon Negruzzi, N. Scheletti, Samson Bodnarascu, M. Eminescu, Gh. Racovita, Miron Pompiliu, I. Slavici, V. Burla, A. D. Xenopol etc. Nu toti sunt scriitori, ci multi dintre ei filologi, istorici, juristi, economisti sau chiar militari, ca Th. Serbanescu, N. Scheletti si G. Bengescu-Dabija, unchiul marii prozatoare Hortensia Papadat-Bengescu. Toti acestia “n-au constituit decat cimentul unei mari constructii culturale colective, al carei arhitect a fost T. Maiorescu si regizor Iacob Negruzzi”⁵⁾. De fapt, T. Maiorescu a fost calauza, omul din fata. El a dus si a castigat de unul singur principalele batalii literare ale Junimii. In timp, i s-au adaugat alte cateva nume de mare calibru, varfuri de necontestat ale creatiei culturale romanesti, dand stralucire unei generatii care, altfel, nu ar fi putut ramane in istorie. Bilantul final intrece categoric asteptarile intemeietorilor Junimii: “Cand o miscare culturala, in afara de mortarul catorva generatii de oameni culti, privind unitar si serios problemele vietii romanesti, a dat politicei pe P. P. Carp, criticei teoretice pe T. Maiorescu, poeziei pe M. Eminescu, prozei pe I. Creanga, teatrului pe I. L. Caragiale, istoriei pe A. D. Xenopol, filosofiei pe Vasile Conta – acea miscare nu poate fi privita decat ca un fenomen de mare insemnatate.”⁶⁾ Iar E. Lovinescu nici macar nu-i mentioneaza pe Slavici, Duiliu Zamfirescu si, de ce nu, pe Alecsandri, adoptat fara probleme de junimisti, pe nuvelistul N. Gane si chiar pe Iacob Negruzzi, scriitor talentat nu incape indoiala, presedinte al Academiei Romane la un moment dat.

2.     Programul cultural junimist. Rolul revistei “Convorbiri literare”

Cele trei forme de manifestare publica a Junimii iesene au fost “prelectiunile poporale”, tipografia cu programul editorial aferent si revista Convorbiri literare.

“Prelectiunile” stau la baza infiintarii Junimii. Primele conferinte le tine T. Maiorescu incepand din 10 februarie 1863, in sala Bancii Moldova. Acestea se bucura de un mare succes datorita talentului oratoric al vorbitorului, dar si atmosferei culturale existente in acel moment postunionist, cand fosta capitala a Moldovei incearca sa recupereze prin cultura ce a pierdut in administratie. In anul urmator, lui Maiorescu i se asociaza Vasile Pogor si P. P. Carp, incepand un nou ciclu de conferinte, din febr. 1864 pana in vacanta Pastilor. Cu o intrerupere in anii 1864 – 1865, conferintele dureaza pana in 1881, deci vreo saptesprezece ani. Temele sunt dintre cele mai diverse, iar conferentiarii sunt recrutati si dintre noii veniti la Junimea. Tuturor li se impune, ca un model, T. Maiorescu, creandu-se “chiar o traditie a conferentiarului «absolut» - tip junimist: un domn imbracat in frac, la ora 1 dupa amiaza, venit in trasura cu cosul ridicat, sosit in ultima clipa prin coridoare nefrecventate pentru a disparea la urma pe aceeasi cale nevazuta. – un conferentiar izolat de public de la tribuna, in genere fara note, recitand cu aer de improvizare, un preot oficiind departe de credinciosii din sala pentru a se bucura de mai mult prestigiu.”⁷⁾    

Acelasi spirit de seriozitate vadesc junimistii in incercarea de a-si procura o tipografie in scop editorial; de a publica scrieri originale, antologii, traduceri, o revista, texte bisericesti, documente ale istoriei romanilor, tratate, hrisoave, cronici, dar si carti de scoala – “cu pretul cel mai modic posibil” -, utilizand litere latine si ortografia stabilita de T. Maiorescu in Despre scrierea limbei romane. La inceput mica intreprindere editoriala functioneaza prin cotizatii lunare ale principalilor membri junimisti. In vederea exploatarii comerciale, se infiinteaza o librarie, in 1867, sub directia lui Lewandowski (dar sub supravegherea lui Pogor), nu in scopuri de castig, ci numai culturale. Un “Apel la autorii romani” ii indeamna pe acestia sa vina cu oferte catre editura cu precizarea conditiilor de tipar si a drepturilor de autor. Chiar daca planul se va dovedi prea idealist, pe termen lung ideea va da roade. Asa trebuia conceput un program concret de actiune culturala, intr-un spirit coerent pragmatic, care sa constituie temelia culturii unui popor.

Un factor important in inchegarea miscarii literare de la Junimea l-a constituit aparitia revistei Convorbirii literare la 1 martie 1867. Titlul, amintind de numeroasele Gespräche germane, e gasit de Iacob Negruzzi si tot el e numit redactor responsabil (“raspunzatoriu”), ramanand in fruntea publicatiei aproape trei decenii, adica in toata perioada ei de glorie. Din introducerea la primul numar, scrisa de Maiorescu, dar semnata de Iacob Negruzzi, aflam ca noua revista apare «in formatul stinsei “Romania literara”» avand drept scop “de a reproduce si raspandi tot ce intra in cercul ocupatiunilor literare si sciintifice; de a supune unei critice serioase operele ce apar din orice ramura a sciintei; de a da sama despre activitatea si producerile societatilor literare, in special a celei din Iassi si de a servi ca punct de intalnire si infratire pentru autorii nationali”. In primii cinci ani revista era bilunara, cu aparitii la fiecare 1 si 15 ale lunii. Din anul 1872 devine lunar, insa cu un numar sporit de pagini. Cu totul iesita din comun e longevitatea revistei. Dupa o aparitie ieseana neintrerupta de 18 ani, redactia e mutata la Bucuresti in 1885 odata cu transferarea lui Negruzzi la Universitatea din capitala. Acesta, din 1993, cind aduce la redactie pe cativa dintre discipolii lui T. Maiorescu, devine “director” al revistei, apoi se retrage de tot in 1995. Conducerea e lasata pe seama unui comitet, din care nu lipsesc Mihail Dragomirescu, P. P. Negulescu, C. Radulescu-Motru, D. Evolceanu, I. S. Floru, Teohari Antonescu etc.. Intre timp revista gazduise in paginile sale principalele batalii literare duse de T. Maiorescu, in fond intreaga sa actiune critica, alaturi de operele cele mai importante ale scriitorilor junimisti, ale marilor clasici in primul rand, pentru a continua cu Duiliu Zamfirescu si I. Al. Bratescu-Voinesti. Convorbirile, cu un profil din ce in ce mai pronuntat academic, continua sa apara pana in ianuarie 1944 conduse, pe rand, de slavistul Ion Bogdan, de S. Mehedinti, I. A. Radulescu-Pogoneanu, Al. Tsigara-Samurcas, Ilie Toroutiu, cu totii formati la scoala lui Maiorescu. Epoca revistei, ca de altfel si a Junimii, trecuse insa. Altele sunt fortele si directiile literare de la sfarsit si inceput de secol. Alecsandri, Eminescu, Creanga, Vasile Conta murisera. Slavici, Caragiale si A. D. Xenopol parasesc gruparea si se indreapta catre alte publicatii. La fel Cosbuc, care nici nu fusese vreodata prea aproape de Maiorescu. Acesta, la randu-i, scria din ce in ce mai rar, iar Negruzzi deloc. Cu cuvintele memorabile ale lui E. Lovinescu: “Se poate spune ca de la 1895 atat Maiorescu cat si Convorbirile literare isi devin postumi.”⁸⁾

3. Spiritul critic

Spiritiul critic la Junimea pare o continuare fireasca a criticismului moldovean, opus liberalismului muntean, cel putin in opinia lui G. Ibraileanu. “Spirit critic” inseamna preocuparea privind “problema asimilarii elementelor culturii apusene necesare poporului roman”. Cand cultura occidentala a inceput sa patrunda mai puternic in tarile romane “ea a gasit, la portile Moldovei mai ales, pazitori care s-o examineze si sa-si dea seama de ceea ce ne trebuia”.⁹⁾ Epoca de maxima inflorire a spiritului critic a fost perioada cuprinsa intre anii 1840 si 1880, adica de la Dacia literara cu bine cunoscuta “Introductie” a lui Mihail Kogalniceanu pana la articolul lui Maiorescu Neologismele, initial In contra neologismelor (publicat in Convorbiri literare in 1881). Spiritul critic, indeosebi cel moldovean, a prezidat cu luciditate “la introducerea culturii straine si la asimilarea ei”. Daca  muntenii au meritul de a fi facut “opera de un interes mai urgent: asimilarea formelor politice”, pe care le-au “transplantat” neconditionat, contribuind astfel la dezvoltarea statului roman modern, moldovenii au fost mai activi pe terenul culturii, mai exact pe terenul “criticii culturii straine la noi”. Nevoia acestei critici va fi reprezentata mai departe “de societatea Junimea din Iasi, intrupandu-se mai ales in cel mai stralucit reprezentant al Junimii, d. Maiorescu, a carui activitate, pana la 1880, nu e decat continuarea acestei critici a adaptarii culturii straine”.¹⁰⁾

Poate ca etapele spiritului critic propuse de G. Ibraileanu nu corespund intocmai starii de lucruri de atunci, dupa cum si distinctia intre criticismul moldovean si liberalismul muntean pare cam exclusivista. Teoria “spiritului critic” acopera insa o realitate si, pe deasupra, defineste momentul Junimii in termeni de continuitate fata de inaintasi, adica altfel decat se vedeau junimistii pe ei insisi: “Asadar, d. Maiorescu cel de pana la 1881 a avut marele rol de a fi unul – si ultimul – dintre acei care au prezidat la formarea culturii romane in unele privinte, cum vom vedea, inferior, in unele mai unilateral, in altele superior.”¹¹⁾ Comentariul, usor restrictiv cu aprecierile, nu trebuie sa ne mire. Ibraileanu, care incepuse ca discipol al lui Gherea, e de alta formatie si orientare ideologica (evident, nemaioresciana). In plus, cand scrie acest eseu (pe la 1905, dar editat in 1909), are deja o alta perspectiva asupra insemnatatii si rolului jucat de “noua directie” junimista.

Punctul de vedere al lui Ibraileanu a fost corectat si, in unele privinte, nuantat de E. Lovinescu. Acesta nu neaga rolul ce revine “spiritului inhibitiv moldoveran”, fata de “spiritul revolutionar muntean” ca “filtru necesar al penetratiei civilizatiei apusene”, dar trebuie lasate deoparte atitudinea in problema limbii si rezistenta prin creatia artistica. Nici una nici alta nu constituie o caracteristica moldoveneasca. La fel stau lucrurile si in privinta criticismului cultural, unde un Ion Ghica sau chiar un Heliade nu stau mai prejos decat scriitorii moldoveni. Cu alte cuvinte, “fenomenul nu-i deloc regional, ci-i caracteristic intregii noastre literaturi”.¹²⁾ Intr-adevar, chiar odata cu Dacia literara procesul deprovincializarii culturii romane intrase pe o linie ascendenta. Nimic esential din ce se va intampla de aci incolo in cultura romana nu nu mai este doar de interes local. Lovinescu admite insa ca rezistenta fata de influentele culturale straine s-a manifestat mai energic in Moldova si asta numai datorita existentei “mai multor scriitori de talent” acolo. Dupa cum : “Caracteristica devine numai existenta unei critici sistematice si organizate pe un fond ideologic. Prezenta in Moldova a unor personalitati puternice si a unor reviste, in jurul carora s-au grupat scoli literare si partide politice cu un caracter de reactiune impotriva liberalismului muntean, nu poate fi considerata ca intamplatoare. Oricum s-ar interpreta, ea este un adevar istoric.”¹³⁾ Rolul junimismului nu trebuie minimalizat insa. El este “opera colectiva a unei generatii tot atat de solidare in atitudinea ei pe cat fusese si generatia de la 1848”. Replica junimista era absolut necesara in ritmul evolutiei noastre istorice: “exaltarii pasoptiste, era firesc sa-i raspunda, in chip ritmic, dupa un patrar de veac, criticismul junimist”.¹⁴⁾ Criticul mai ia in calcul atitudinea temperamentala caracteristic moldoveneasca (privind fenomenul “prin prisma psihologiei etnice”), cu toata originea ardeleana a lui Maiorescu, dar si mediul german de formatie intelectuala a principalilor junimisti. Chiar daca nu e de acord cu teoria maioresciana a “formelor fara fond”, originalitatea criticii junimiste nu poate fi pusa la indoiala. Lovinescu recunoaste ca nu e vorba de originalitatea ideii, ci de actiunea coerenta atingand toate domeniile culturii romanesti din a doua jumatate a veacului al XIX-lea: “In fata revolutiei liberale, «junimismul» s-a ridicat ca singura forta organizata a reactiunii; de n-a impiedicat progresul grabit al dezvoltarii noastre politice si culturale, a exercitat, totusi, o influenta asupra sufletelor, felurit apreciata, dar reala, cu care aproape se confunda istoria culturii si literaturii noastre de dupa 1866.”¹⁵⁾  

Este limpede ca spiritul critic la Junimea, in ciuda unor note comune, este, totusi, altceva decat realizasera pasoptistii. Cu junimistii cultura romana insasi intra intr-un alt ciclu de evolutie, iar spiritul critic are ca obiect, in afara unor probleme de fond, tocmai diferentierea si ruptura fata de inaintasi. Mai ales replica la exaltarea pasoptista e salutara. Mai pragmatici, junimistii impun un nou tip de intelectual roman, diferit de cel pasoptist (spirit enciclopedic, patriot ardent, amator de proiecte culturale irealizabile), un intelectual dotat cu spirit lucid si simtul diferentierii valorilor, avand totodata constiinta limitelor, inclusiv a propriilor limite, intr-un sens ironic, chiar autoironic. Acest tip de intelectual nu numai ca realizeaza o adecvare superioara a proiectului cultural la realitatea existenta, dar introduce un cod ironic in discursul cultural romanesc, culminand cu acel extraordinar spirit de autocalomniere la Caragiale. De unde convingerea ca totul trebuie luat de la inceput si reasezat pe fundamente noi, pe legea naturala a evolutiei lente. Chiar daca junimismul reprezinta replica evolutionismului german si englez fata de spiritul revolutionar francez adoptat de pasoptisti, contributia Junimii e intai de toate pe terenul activitatii practice (nu in plan teoretic). Respingand “formele fara fond”, mai ales prin T. Maiorescu, critica junimista a fost fecunda, incercand “sa sprijine fondul oriunde s-ar fi aflat, pentru a provoca acea miscare interna de la fond la forma”. Tocmai prin aceasta opera, “critica lui Maiorescu s-a aratat, in adevar, pozitiva; disociind notiunile parazitare ale esteticii, ea reprezinta cea mai salutara incercare de consolidare a unui fond depasit cu mult de niste forme pe care ramane sa le umplem prin opera lenta a timpului.”¹⁶⁾

4.     O stare de spirit - “structura junimista”

Toti exegetii fenomenului junimist au vazut, in primul rind, in Junimea o grupare, o asociatie de o riguroasa forma institutionala, cu intruniri regulate, cu discutii consemnate in procese verbale, cu tentativa de a pune in practica un program cultural bine articulat. E un aspect important acesta, al unei infrastructuri organizatorice model, dar nu explica singur triumful miscarii. Tudor Vianu avea dreptate cand incerca sa evidentieze, pe langa toate acestea, “unitatea de spirit”, ca adevaratul liant al Societatii Junimea, “structura ei morala”, care prezinta o seama de trasaturi distinctive. Acestea ar fi, in ordine, spiritul filosofic, spiritul oratoric, gustul clasic si academic, ironia si, fireste, ca un corolar, spiritul critic, amintit si analizat de noi mai inainte. De-abia “structura junimista”, considera Vianu, explica integral, alaturi de contributia remarcabila a revistei, prin longevitate mai ales, lunga continuitate de spirit a Junimii timp de trei decenii.¹⁷⁾

Fiecare parte componenta a “structurii junimiste” (sau a mentalitatii junimiste) ar merita un comentariu cat mai aplicat. Spiritul filosofic, bunaoara, s-a manifestat prin interesul constant pentru metafizica si logica, pentru lectura filosofica si chiar pentru specializarea in discipline filosofice (T. Maiorescu, A. D. Xenopol, Vasile Conta, Eminescu, limitandu-ne numai la primii junimisti) sau in pasiunea exclusiva pentru dezbaterea de idei generale. La Junimea nu erau deloc agreate studiile de specializare ingusta, nici macar cercetarile istorice, daca erau de simpla eruditie factologica. Dupa cum, acelasi cult al gandirii abstracte si al dictiunii elevate a ideilor a mentinut un climat favorabil poeziei filosofice (Eminescu si, mai tarziu, Panait Cerna). Prima traducere in limba franceza a Lumii ca vointa si reprezentare de Arthur Schopenhauer o face Zizin Cantacuzino, un junimist, la indemnul lui T. Maiorescu. Acesta din urma tradusese el insusi din Schopenhauer, tinea cursuri de filosofie si logica la universitate, iar multi tineri discipoli ai sai vor fi indrumati catre o cariera filosofica universitara: C. Radulescu-Motru, Mihail Dragomirescu, P. P. Negulescu, Ion Petrovici, Gr. Tausan etc.   

In ce priveste spiritul oratoric, acesta pare indreptat in special impotriva retoricii pasoptiste, dar si a frazeologiei politice si parlamentare in general. Ceea ce intreprind junimistii este incercarea de a reabilita spiritul oratoric autentic, bazat pe cautarea unui fond de adevar real si pe deprinderea cu analiza critica a ideilor. Nu poate scapa nimanui, ca sa dam un exemplu, modul admirabil in care un T. Maiorescu isi tine sub control propriul discurs, rostit sau scris, turnat parca in granit. Tot Maiorescu ne-a lasat si cateva savuroase portrete de “oratori, retori si limbuti'” ilustrand nu mai putin o veritabila tipologie a discursului politic parlamentar: “oratorul vorbeste pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi”.¹⁸⁾ In acelasi context, criticul deplange unele vicii ale retoricii politicianismului, cum ar fi declamatia goala, spoiala de eruditie prin citate, confuzia de idei. Mai ales, confuzia de idei. La polul opus, mai toti junimistii au practicat, din vocatie sau din necesitate, oratoria publica si universitara, cu performante intrate demult in legenda. Ei propun adevarate modele ale artei oratorice (T. Maiorescu, P. Carp) si sa nu uitam ca prima manifestare publica a Junimii iesene a fost aceea a “prelectiunilor poporale”, devenite un fel de ritual asteptat cu emotie si curiozitate, tinand capul de afis timp de aproape doua decenii. Asadar, mai mult decat un ideologem literar, junimismul este si un nou tip de discurs cultural, substantial revigorat de o mai atenta analiza critica a ideilor si a expresivitatii lor perfect adecvate: stil prin excelenta cerebral, eseistic. Asa a fost posibil ca, la granita dontre spiritul filosofic si spiritul oratoric, sa ia fiinta o noua specie de discurs, dizertatia filosofica (eseu de proportii reduse), o inventie junimista, alcatuita dupa modelul micilor tratate de morala din antichitate sau din perioada clasicismului francez (T. Vianu). Aproape toate scrierile maioresciene, dar cu deosebire Progresul adevarului si Din experienta, au structura demonstrativa a disertatiei de idei, exercitii impecabile de concizie si argumentatie, imbinand afirmarea de adevaruri a priori cu cercetarea de exemple extrase din experienta, inclusiv din experienta lecturii.

Aceluiasi interes constant pentru clasicitati si rigoarea gandului ingrijit exprimat ii corespunde, in poezie, gustul clasic si academic. Era, in fond, o pledoarie pentru limpezime si transparenta in discursul poetic, cu bine cunoscuta reactie maioresciana la “betia de cuvinte” si la confuzia esteticului cu alte valori, indeosebi cu politicul. Fireste, gustul clasic nu excludea gustul pentru poezia romantica sau pentru teatrul lui Ibsen, din care se publica traduceri in Convorbiri (Maiorescu traduce Copilul Eylof in 1895). O rezistenta puternica manifesta junimistii la sensibilitatea moderna simbolista, ca si retinerea fata de muzica lui Wagner, in cazul lui Maiorescu, desi il preocupa inca din tinerete (v. conferinta Tragedia clasica franceza si muzica lui Wagner tinuta la Berlin si Paris), iar mai tarziu va merge adeseori la Fesivalul de la Beyreuth. Cu toate acestea, la Junimea se citeau frecvent E. A. Poe (unul din “preferitii” lui Maiorescu, alaturi de Scopenhauer) si prozatorul american Bret Harte, iar V. Pogor traducea in romaneste, in 1870, doua poeme ale lui Baudelaire, publicate in aceleasi Convorbiri literare, ramase insa fara nici o urmare. Fortand oarecum nota, Vl. Streinu va incerca, intr-un studiu comparatist, sa-l apropie pe Maiorescu de E. A. Poe.¹⁹⁾  

Despre ironie si vestita zeflemea junimista a venit vorba si mai inainte. Nu mai putin faimos era “Dosarul” Junimii iesene, o colectie de enormitati si gafe, adevarat “sottisier” al vremii, care crestea in fiecare sedinta cu excerpte din discursurile sau articole de prin ziare si reviste. Dar junimistii nu se crutau nici intre ei, gratulandu-se cu epitete si vorbe de duh nu tocmai inocente, precum “pudicul Naum”, “bine hranitul Caragiani”, “cei trei romani” (Lambrior, Tassu si Panu, de nedespartit unii de altii), “bardahanosul Creanga”, “carul cu minciuni”  (Iacob Negruzzi, bine informat intotdeauna cu ultimele stiri si anecdote), “biblioteca” (V. Pogor, cunoscut pentru ca isi schimba mereu parerile in functie de ultima carte citita) etc. etc. Ironistii cei mai acerbi erau Pogor si Carp, carora li se adauga mai tarziu Caragiale si, intr-un fel, si Creanga. Adevarul e ca junimistii nu doar gustau si practicau ironia, ci o traiau de-a dreptul ca pe o forma de libertate spirituala. Iata si o reflectie mai sintetica asupra ironiei junimiste cu implicatiile ei adanci in structura modelului cultural experimentat: “Ironia junimista, pentru ca era asadar de natura filosofica, a luat forma acelui scepticism schopenhauerian care, la Maiorescu s-a cristalizat in complexul sau de superioritate creator, iar la Eminescu in pesimismul lui, congenital intretinut si vizionar. Junimea - exceptie facand Eminescu – a promovat programatic doar critica prezentului, si prin aceasta a sporit considerabil acuitatea mentalitatii romanesti pe latura adevarului, in cadrul unui prezent la imbunatatirea caruia, in toate sensurile, estetic, moral, social, politic, a contribuit.”²⁰⁾

Toate aceste componente ale “structurii junimiste” se regasesc global in spiritul critic de la Junimea, conferindu-i fizionomia specifica inconfundabila. La cele spuse mai inainte adaugam ca nota definitorie a criticismului junimist e respectul pentru adevar, disocierea ferma a valorilor si adecvarea ideilor (intr-un sens pragmatic) la realitati si posibilitati. Organicisti in conceptie, adepti ai evolutionismului (organicismului) englez si german, junimistii neaga orice rol pozitiv transformarilor bruste, privind dintr-un unghi absolut, kantian fenomenul cultural romanesc, proiectat axiologic (incepand chiar cu Junimea) in universalitate. Aceste severe criterii ale adevarului absolut universal, “de infaptuit” precizeaza cu subtilitate Maiorescu, sunt tot atatea criterii ale exigentei critice creatoare de cultura autentica: “Pentru noi patriotismul nu poate fi identic cu imperfectiunea si o lucrare slaba nu merita lauda prin aceea ca era romaneasca.” Sau si mai explicit: “Demnitatea noastra de oameni nu ne permite ca din produceri ce la alte popoare culte ar fi obiecte de ras si de compatimire sa facem o colectie venerabila si sa o depunem pe altarul patriei cu tamaia lingusirii. Ce este rau pentru alte popoare este rau si pentru noi, si frumoase si adevarate nu pot fi decat acele scrieri romane, care ar fi frumoase si adevarate pentru orice popor cult.”²¹⁾ Mesajul maiorescian este cate se poate de limpede: cel mai mare pericol de deznationalizare pentru un popor este propria mediocritate, stagnarea in euforia megalomaniei de toate felurile si, implicit, absenta raportarii la criterii axiologice universale, transcendente.

5.     O noua paradigma culturala

Incercand sa depaseasca imaginile-standard despre Junimea, pe care le-au pus in circulatie junimistii insisi, preluate si amplificate apoi de critica post-junimista, Sorin Alexandrescu vede in societatea culturala ieseana, in primul rand, “un grup de presiune”. Interpretarea critica – de asta data - nu se face din perspectiva preponderent ideologica, asa cum procedasera ceilalti exegeti, ci printr-o “abordare dinspre sociologia cunoasterii la semiotica”.²²⁾ Criticul propune “o lectura circumspecta, ba chiar banuitoare”, avansand ideea ca discursul sociocultural junimist este si un metadiscurs sistematic, care-si contine propriile strategii de organizare interna, dar si de ocultare (adica isi defineste explicit sursele, temele si scopurile, dar le si ascunde). Acest (meta-)discurs, care este in esenta un discurs colectiv, e pus in evidenta, cel mai pregnant, de conceptul de “intelighentie” - in dublu sens: umanist si tehnocrat - cu care opereaza criticul. Artistii, bunaoara Eminescu si Caragiale, care nu participa la conducere si nu se implica direct in exercitiul politic, apartin “intelighentiei” in sensul definit mai inainte. E vorba, asadar, de o diferentiere a grupurilor si programelor ideologice in perioada respectiva (anii ’60 – ’80), chiar in interiorul Junimii.

Toate aceste precautii ale criticului conduc la urmatoarea interpretare de ansamblu: “As vrea sa definesc «Junimea» ca 1) grup de presiune; 2) un intermediar intre societate, politica si cultura; 3) un microunivers inchis in el insusi; 4) o mica lume autonoma. Aceste definitii corespund la patru (grupuri de) functii care se intrepatrund, uneori se contrazic, dar cel mai adesea se sustin reciproc.”²³⁾ Se intelege ca definirea Junimii drept “grup de presiune” pune pe primul plan relatiile externe ale grupului fata de cele interne, constitutive.

Eficienta strategiilor grupului depinde nu mai putin insa de modul in care functioneaza ierarhia (destul de riguroasa) din interiorul grupului, structurat in trei cercuri concentrice: conducatorii (membrii fondatori si in special P. P. Carp, T. Maiorescu si Th. Rosetti), guvernantii – care indeplinesc profesiuni liberale si activitate politica de rangul doi (unii dintre membrii fondatori; chiar si Rosetti, la un moment dat, cade in acest al doilea cerc) si executantii (tineri de origine mai modesta; tehnocrati care in meseria lor aplica programul junimist; nu acced si nici nu aspira la puterea politica sau la conducerea ideologica: lingvisti, poeti, istorici, oameni de teatru, jurnalisti etc. – intr-un cuvant “intelectuali care se ignora”). Junimea a fost, nu incape nici o indoiala, indeosebi in perioada ieseana, o lume inchisa, autonoma, cu “o forma specifica de convietuire, de distinctie elitara, o «society» unde se observa reguli stricte”.

Aplicat si modern, intr-un limbaj destul de “tehnic” pe alocuri, comentariul lui Sorin Alexandrescu confirma adesea adevaruri ale exegezei mai vechi, le resemantizeaza, dar mai ales limpezeste perceptia globala a fenomenului junimist: introduce nuante si multe distinctii noi. E un model de analiza pragmatica, pornind direct de la textele reprezentative. Pentru prima data este delimitata clar faza discursului fondator junimist (1867 – 1873), cu rolul dominant al lui T. Maiorescu, de faza de dupa 1881, cu accentul pe organizare si activitatea politica, inspiratorul si capul miscarii devenind acum P. P. Carp, cand declara Era Noua in politica junimista, calea de mijloc intre liberali si conservatori. De asemenea, criticul surprinde cu finete caracterul prin excelenta colectiv al discursului sociocultural junimist, pentru a evidentia totodata diferentierile survenite ulterior in functie de dinamica interna a grupului. Trei programe, cu tipul de discurs aferent, se disting in mod pregnant, ilustrand in acelasi timp trei cariere in cadrul Junimii, cu concordante si (mai ales) diferente: este vorba de programul lui Carp, lideul politic al grupului, al lui Maiorescu, liderul ideologic, si al lui Eminescu. Ultimul “desfasoara o activitate paralela, neoficiala, intrerupta in 1883 de boala sa”.²⁴⁾  Toti trei vorbesc insa in numele unor grupuri sociale diferite, carora le apartin in fond. Eminescu si subgrupul sau (Caragiale, Slavici, Creanga) raman marginali la Junimea: participa la contestare, dar nu si la organizarea propriu-zisa. De unde radicalismul criticii eminesciene; exclus fiind din jocul politic, el ataca politicianismul in intregime. E spiritul cel mai conservator al intregii miscari.

Spre deosebire de ceilalti, T. Maiorescu a produs o teorie a culturii (nu a “practicii sociopolitice” precum Carp), declarand autonomia artei si a stiintei fata de politica: separarea ferma a valorilor, de care vorbeau T. Vianu si E. Lovinescu. Discursul sau critic are un caracter eminamente normativ.²⁵⁾ E drept ca dupa 1881, el insusi aluneca in politica, lasand suprematia lui Carp. Dar astazi se vorbeste mai mult de Maiorescu decat de Carp. Este, cum s-a spus, revansa literaturii fata de politica.

*

Sintetizand, putem afirma ca toate aceste disociatii critice se constituie in elemente ale unei noi paradigme culturale. Desi a existat un criticism prejunimist (pasoptistii) si un altul extrajunimist (liberalii si socialistii), canonul maiorescian s-a impus categoric, facandu-se simtit si astazi in cultura noastra. Pentru prima data modelul cultural european ia expresie deplina la noi, cel putin prin postulatul “conversiunii catre universal” si crearea “unei lumi de valori autonome” - preluind definitiile lui C. Noica din eseul sau de filosofia culturii Modelul cultural european.²⁶⁾ N. Manolescu vedea si el in epoca Junimii o “epoca de asezare si definire a scarii romanesti de valori in context si pe fundal european”. Iar dupa Virgil Nemoianu, canonul maiorescian junimist este unul de tip victorian-neocalsic specific epocii Biedermeier a unui “romantism imblanzit”.²⁷⁾ Remarcabila a fost capacitatea de absorbtie a “noii directii”, incorporand cele mai diverse influente, pana la indistinctie, punandu-si, in cele din urma, pecetea si pe adversari. Asa l-a adoptat pe Alecsandri, iar prin Eminescu a asimilat indirect codul poetic pasoptist (in poemele de inceput). Conflictul cu Hasdeu a fost exagerat in mod artificial, iar Odobescu era ca unul de ai casei la Junimea din Bucuresti.

La fel stau lucrurile privite in context european, cu noua orientare junimista spre cultura germana, asimiland cu precadere influente de tip catalitic (dupa teoria lui Lucian Blaga). Adevarul e ca o cultura ca a noastra nu se poate face si mai ales nu se judeca critic doar dinauntrul ei. Cum spune acelasi Noica, ea se face cu alte culturi si din alte culturi, iar cand se face din toate culturile lumii, atunci ea atinge cote si mai inalte. Fara indoiala exista un deficit de discurs si de forma in cultura romana pana la Junimea. Dar fiecare cultura, insista Noica, are un ceas al ei de gratie: “E ceasul unic in care limba nu e pe deplin formata, istoria comunitatii e deschisa, spiritul culturii e inca nedefinit. Acel ceas e irepetabil.”²⁸⁾ Un asemenea moment a trait din plin generatia Junimii.

Dar ce este mai important, prin junimisti, discursul cultural romanesc intra intr-o noua faza a constituirii sale. Inca insuficient diferentiat, castiga in substanta, e mult mai consistent. “Un suflu de temeinicie trece astfel prin cultura noastra” spune intr-un loc Tudor Vianu.²⁹⁾ Asezat pe fundamente filosofice solide, canonul maiorescian creeaza el insusi conditiile de a se realiza unitatea fondului cu forma. De fapt, nu fondul ne lipsea, in materie de discurs cultural, ci forma. Nota distinctiva, la nivelul articularii expresive, este transparenta, argumentarea logica impecabila, argumentativa. Maiorescu insusi e spiritul cel mai cerebral, dintre marii scriitori junimisti, alaturi de Caragiale. E drept ca junimistii cei mai marcanti au cochetat si cu o anumita traditie politica ezoterica (francmasoneria). Canonul maiorescian s-a raliat insa ferm modelului cultural european, care nu este unul de tip initiatic. Din contra, e unul deschis, transmisibil, dovada ca s-a extins cu rapiditate pe tot globul (in viziunea aceluiasi Noica). Iata cum descrie un filosof metoda maioresciana: “Studiile lui sunt construite totdeauna ca o demonstrare inductiva  a conceptiilor deductive, exemplificarile sunt o verificare prin experienta, intocmai cum consideratiile lui sunt o expunere prin cercetari teoretice, a ceea ce afirma apriori, adica inainte de a incepe desfasurarrea ideilor.”^3o)

Capacitatea de absorbtie a canonului maiorescian e concurata numai de forta sa modelatoare, intr-un interval de timp aproape indeterminat. Oricum, sub semnul acestuia se afla, intr-un fel sau altul, intregul discurs cultural romanesc din secolul al XX-lea.

Note

1.V. Dictionarul literaturii romane de la origini pana la 1900, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1979, pp. 473 – 476.

2.Fritz Martini, Istoria literaturii germane de la inceputuri pana in prezent. In romaneste de Eugen Filotti si Adriana Hass, cuvant inainte de Liviu Rusu, cu un studiu critic de Tudor Olteanu, Editura Univers, Bucuresti, pp. 325 - 332.

3. E. Lovinescu, Antologia ideologiei junimiste. Culegere de studii neadunate pana acum in volum. T. Maiorescu, V. Pogor, Th. Rosetti, A. D. Xenopol, G. Panu, A. Lambrior, V. Burla, P. Missir. Casa Scoalelor, Bucuresti, 1942, pp. 97 – 112. Un studiu critic mult mai amplu, bine documentat, avea sa publice peste un an A. D. Xenopol sub titlul Istoria civilizatiilor, tot in Convorbiri literare. Textul a constituit, probabil, teza de doctorat a acestuia la Giessen.

4. E. Lovinescu, T. Maiorescu, I (1840 – 1976), Fundatia pentru Literatura si Arta “Regele Carol II”, Bucuresti, 1940, p. 162.

5.Ibidem, pp. 163 – 164.

6.            Ibidem, p. 166.

7.            7. Ibidem, p. 175.

8. E. Lovinescu, T. Maiorescu si posteritatea lui critica, Casa Scoalelor, Bucuresti, 1943, p. 9. Iar cateva pagini mai incolo: “De la 1 ianuarie 1895 putem, asadar, privi ciclul existentei Junimii, a Convorbirilor literare si a lui T. Maiorescu ca definitiv incheiat – iar pe cei ce se incearca sa le duca mai departe spiritul, ii putem considera ca intaia generatie postmaioresciana.” (ibid., p. 12).

9. G. Ibraileanu, Spiritul critic in cultura romaneasca. Editie selectiva, introducere, note si tabel cronologic de Const. Ciopraga, Editura “Junimea”, Iasi, 1970, pp. 37 – 38.

10. Ibid., pp. 40 – 41.

11. Ibid., p.65. Mai pe larg spus: “Curentul acesta critic incepe cu M. Kogalniceanu, se continua cu C. Negruzzi, A. Russo, Alecsandri si se sfarseste cu d. Maiorescu – ca sa nu citez decat pe corifei, pe cele cateva personaje reprezentative care l-au intrupat. El are ca organe de lupta Dacia literara, Propasirea, Romania literara, Steaua Dunarii si Convorbiri literare cat au aparut la Iasi (adica cat a fost o cultura «moldoveneasca» deosebita, sau: in vremea formarii culturii romanesti, care coincide cu formarea statului roman, cu alte cuvinte pana cand se desavarseste cu adevarat “Unirea”), revista care a fost «sora Romaniei literare» cum o numeste Alecsandri… Nu-i adevarat, dar, ca «directia noua» incepe de la 1860 cu V. Alecsandri, cum zice undeva d. Maiorescu, si cu atat mai putin adevarat ca «singura revista critica, ce a avut-o Romania», au fost “Convorbirile literare”, cum zice aiurea tot d. Maiorescu, si ca: «pentru intaia oara» s-a aratat in “Convorbiri” o directiune in contra limbii obicinuite pe atunci in multe scrieri ale literaturii romane.”(ibid., pp. 65 – 66).

12. E. Lovinescu, Istoria civilizatiei romane moderne. Editie si studiu introductiv de Z. Ornea, Editura Minerva, Bucuresti, 1997, p. 45.

13. Ibid., p. 46.

14. Ibid., pp. 188 – 189.

15. Ibid., p. 190.

16. Ibid., p. 194.

17. Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii romane moderne, Editura Eminescu, Bucuresti, 1985, p. 135.

18. T. Maiorescu, Critice, 1866 – 1907. Editie completa, vol. III, Editura “Minerva”, 1908, Bucuresti, p. 203.

19. Vladimir Streinu, Clasicii nostri, Casa Scoalelor, Bucuresti, 1943, pp. 99 – 123. Iata concluzia criticului: “Titu Maiorescu, pentru cultura noastra, propaga si consolideaza cu teoria psihologica a operei poetice, cu caracterul de scurta intindere, dar si de ˝abundanta” al poemului, cu justificarea refrenului, cu problema valorilor de sugestie, cu ideea strofei finale, considerata ca incepand creatia si silindu-i procesul la rasturnari de realizare, cu normele de liricitate ale artei poetice in sfarsit, - un ideal ingineresc al poeziei, formulat pentru intaia data complet de Edgar Poe.” (op. cit., p. 123).

20. Ion Negoitescu, Istoria literaturii romane, vol. I (1800 – 1945), Editura Minerva, Bucuresti, 1991, p. 103.

21. T. Maiorescu, op. cit., vol. I, p. 130.

22. Sorin Alexandrescu, Privind inapoi, modernitatea.Traduceri de: Mirela Adascalitei, Serban Anghelescu, Mara Chiritescu si Ramona Jugureanu. Editura Univers, Bucuresti, 1999, pp. 48 – 49. Inca de la inceput criticul isi precizeaza punctul de vedere: “Articolul meu se inscrie in linia proiectului global al sociologiei cunoasterii (Wissenssoziologie) al lui Karl Mannheim si al discipolilor sai, si in sociologia formelor simbolice a lui P. Bourdieu. Ambii incearca sa depaseasca anumite aporii marxiste. De asemenea, tin seama si de semiotica discursului, a lui A. J. Greimas, care ne poate ajuta la clarificarea problemei producerii sensului social.” (“Junimea” – discurs politic si discurs cultural, in op. cit., p. 50).

23. Ibid., p. 52.

24. Ibid., p. 63 (v. mai departe pp. 72 – 74).

25. Ibid., p. 75. Interesant si acest portret pe care i-l face criticului: “Provenit dintr-un mediu intelectual burghez, este singurul dintre fondatori care nu este aristocrat. Din punct de vedere cultural, el este liderul unui grup fata de care este social inferior. Nefiind nici proprietar de pamant, este de asemenea singurul care traieste de pe urma muncii sale intelectuale ca profesor si avocat. Dintre cei trei autori discutati aici este tot singurul care in paradigma sa nu priveste munca drept substanta a continutului. Sprer deosebire de Eminescu, el este mandru de munca sa, dar spre deosebire de Carp, nu o conceptualizeaza si nu ii confera nici un rol in sistemul societatii. S-ar zice ca Maiorescu sterge in grup urmele identitatii sale, atat social cat si teoretic. Burghezul a devenit modelul de comportament al acestui subgrup al unui club aristocratic iar fiul revolutionarului de la 1848 a devenit teoreticianul contemplarii dezinteresate a artei. In cultura romana, cunosc putine exemple ale unei astfel de stergeri sistematice a urmelor vietii in opera.”(ibid., pp. 74 – 75).

26. Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993, p. 52 si p. 58.

27. Virgil Nemoianu, Imblanzirea romantismului. Literatura europeana si epoca Biedermeier, trad. de Alina Florea si Sanda Aronescu, Ed. Minerva, Bucuresti, 1998, p. 178: “Romantismul vizionar al lui Mihai Eminescu dintre 1870 – 1880 este o reconstituire anacronica dar logica a unui aspect care se intalneste rareori la inceputul secolului al nouasprezecelea; ar fi de adaugat ca procesul acesta de recuperare s-a desfasurat oarecum «clandestin», prin proiecte si manuscrise nepublicate. Titu Maiorescu, mentorul riguros victorian al Romaniei in chestiuni estetice, a incurajat sau chiar a impus suprimarea lor, promovand in schimb aspectele realiste grave, Biedermeier si victoriene din operea lui Eminescu.”

28. Constantin Noica, Jurnal de idei. Text stabilit de: Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Sorin Vieru. Editura Humanitas, Bucuresti, 1990, p. 234.

39. Tudor Vianu, op. cit., p. 139.

30. I. Brucar, in Titu Miorescu, Logica cu indreptarile, adaugirile si insemnarile autografe ale autorului, cu adnotari, note si un studiu introductiv de ~, Monitorul Oficial si Imprimeriile statului, Bucuresti, 1940, pp. 42 – 43.