CONCEPTUL DE SECURITATE SI APARARE

CONCEPTUL DE SECURITATE SI APARARE

Dezbaterile privind securitatea, pacea si razboiul s-au corelat cu discutiile despre monopolul de catre stat asupra violentei, in legatura cu perceptia folosirii fortei armate la nivelurile societatii si in plan global. In cursul Razboiului Rece, principalul pericol la adresa securitatii era considerat a fi un potential dezastru total, militar, umanitar provocat de o ampla confruntare nucleara. Ulterior, s-a apreciat ca problematica securitatii si-a redus din interes. In prezent, dimensiunea militara a securitatii a fost readusa in atentia analistilor, prin initierea si intensificarea luptei impotriva terorismului si a fost recunoscuta caracteristica de multidimensionalitate a riscurilor, pericolelor si amenintarilor. Agenda de securitate a actorilor statali si nonstatali include astazi concepte precum "securitate economica", "securitatea energetica", "securitatea mediului", "securitatea individului", "securitatea individului si a comunitatii" etc.

Consideratii teoretice.

In fata marilor transformari inregistrate in lume, s-a acordat o atentie sporita securitatii in tripla sa ipostaza individuala nationala, internationala. In conditiile in care cetatenii multor tari dezvoltate considera ca institutiile specializate ale statului nu pot furniza securitate pe masura nevoilor lor, statele democratice au considerat ca este necesara ruperea de modul traditional de asigurare a securitatii, sub forma sporirii puterii militare nationale si militarizarii politicilor, economiei sau vietii societatii. Importanta devine tot mai mult echilibrata intre calitatea vietii si capacitatile militare ale statului si intre societatea civila si cea politica, pe de o parte si fortele armate, pe de alta parte. Strategiile de securitate nationala continua totusi sa acorde un spatiu mai amplu dimensiunii militare comparativ cu cel rezervat dimensiunilor nonmilitare ale securitatii.

Redefinirea conceptului de securitate se desfasoara intr-un context in care actorii statali si nonstatali au viziuni diferite asupra provocarilor la adresa securitatii, in conformitate cu traditionala distinctie intre Nord si Sud din relatiile internationale: Nordul si-a centrat atentia pe terorism si armele de distrugere in masa, in timp ce Sudul este preocupat de saracie si subdezvoltare. Elaborarea unei viziuni comune asupra securitatii este posibila numai prin constientizarea faptului ca multe dintre actualele provocari sunt de fapt rezultatul existentei unor vulnerabilitati si amenintari comune ce necesita solutii de aceeasi natura. De aceea au aparut concepte de genul securitate colectiva, securitate comuna sau securitate prin cooperare. Aceste trei concepte au o dimensiune militara predominanta.

In planul teoriei, pozitivismul promoveaza "abordari obiective" care nu pun probleme referitoare la ontologia si epistemologia securitatii. Specialistii fac totusi distinctia intre abordarea traditionalista in studiile de securitate, cu o viziune centrata pe stat si pe dimensiunea militara si abordarea vasta a securitatii, ce doreste sa largeasca agenda de securitate prin analiza problemelor militare si nonmilitare. Realismul ramane puternic ancorat in analizarea raporturilor de putere dintre state. Constructivismul se bazeaza pe credinta ca lumea este produsul interactiunii sociale, ce poate fi masurata si analizata cu mijloace stiintifice specifice. Aceasta forma de constructivism social foloseste in studiul securitatii ontologia subiectiva si epistemologia obiectiva, cu alte cuvinte afirma ca lumea este construita social si poate fi masurata si analizata. Postmodernismul este caracterizat de o mare diversitate a studiilor de securitate. Metodologia aferenta acestui curent de gandire este construita in jurul credintei ca lumea este produsul interactiunii noastre sociale si nu poate fi masurata si analizata cu usurinta din cauza naturii contestate a cunoasterii (ontologie si epistemologie subiective). Rezultatele studiilor postmoderniste ridica multe intrebari referitoare la rolul pozitivismului in studiul securitatii, din mai multe puncte de vedere: metodologic, istoriografic, epistemologic, ontologic si normativ. Adeptii postmodernismului impartasesc preocuparile constructivistilor referitoare la ambiguitatea ontologiei pozitiviste in studiile de securitate. Analistii postmodernisti nu pregeta sa reconsidere critic atat poststructuralismul (Simon Dalby, Jef Huyysmans), cat si postmodernismul reprezentat de Michael Dillon si David Campbell.

Intre toate aceste curente de gandire se remarca Scoala de la Copenhaga, ai carei reprezentanti - Barry Buzan, Ole Waever si Jaap de Wilde - sunt adeptii largirii sferei de definire a securitatii. Raspunzand acuzatiilor aduse de traditionalisti, care afirmau ca acest nou model este incoerent, reprezentantii Scolii ofera o metoda operationala constructivista, ce presupune, pe de o parte, incorporarea principiilor traditionaliste, iar pe de alta parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate si economie si propunerea unor noi modalitati de studiu a interrelationarii domeniilor vietii sociale. Securitatea este definita in functie de perceperea amenintarii la adresa existentei unui obiect de referinta ce este puternic valorizat. Acesta face parte dintr-o multime vasta, ce poate include: actori nonstatali, principii abstracte si chiar natura, in sine. De asemenea, sursa amenintarii poate fi identificata in statele agresive, tendintele sociale negative sau in diversitatea culturala.

In consecinta, in conceptia Scolii de la Copenhaga, amenintarile se pot manifesta intr-o varietate de contexte politice sau domenii ale vietii: politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc. In opinia specialistilor, studiile de securitate ar trebui sa fie centrate pe identificarea, localizarea si evaluarea celor mai importante masuri de "securitate" initiate de actorii principali ai vietii sociale. Ei ilustreaza acest cadru de analiza prin aplicarea sa atat in domeniul militar, cat si in cele nonmilitare ale securitatii, iar rezultatul consta intr-o "harta" a problemelor contemporane ale securitatii, fiecare fiind identificata in functie de patru variabile: caracteristica spatiala (local, regional, global), localizarea sectoriala (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societali, organizatii internationale) si natura obiectului de referinta (state, natiuni, principii, mediul inconjurator).

In prezent, dintre preocuparile in domeniul studiului securitatii se remarca cea a lui James N. Rosenau, care realizeaza o interesanta corelatie intre teoria complexitatii, a haosului si conceptul de securitate.[1] Teoria complexitatii reprezinta o modalitate de investigare a dinamicii sistemelor non-lineare, ce nu este complementara metodelor lineare destinate masurarii unei lumi neregulate (de exemplu statistica). Sistemele non-lineare au urmatoarele caracteristici: intrarile (inputs) si iesirile (outputs) nu sunt proportionale; intregul nu este egal din puncte de vedere cantitativ cu suma partilor sale, si din punct de vedere calitativ, nu este identificabil prin caracteristicile elementelor componente; inlantuirea cauza-efect nu este evidenta; fenomenele din acest mediu nu sunt previzibile, dar in interiorul granitelor proprii se auto-organizeaza.

Alvin M. Saperstein scria in studiul Complexitate, haos si politica de securitate nationala: metafore sau instrumente?[2] ca interactiunile dintre statele-natiune, inclusiv razboiul, sunt similare interactiunilor dintre particule, ce sunt studiate de fizica. Din aceasta perspectiva, el analizeaza succint cele doua razboaie mondiale.

In acelasi timp, James Rosenau studiaza evolutia mediului international de securitate, inainte si dupa Razboiul Rece, prin prisma aceleiasi teorii a complexitatii.[3] Principala concluzie este ca dupa Razboiul Rece se naste o noua epoca, a multiplelor contradictii: sistemul international este nu mai putin dominant, dar mai puternic; statele se transforma, dar nu dispar; suveranitatea statului este erodata, dar puternic valorizata; granitele nu permit trecerea intrusilor, dar sunt caracterizate de un grad crescut de porozitate etc. Din analiza acestor contradictii rezulta o serie de interogatii complexe: poate fi evaluata o lume caracterizata de ambiguitate? Cum poate fi studiat un spatiu politic aflat in continua transformare, in care simultan, unele dimensiuni se erodeaza, iar altele se intaresc? Cum pot fi reconceptualizate politicile de securitate nationala, astfel incat sa includa notiuni diferite, precum identitate, afiliatie si teritorialitate? J. Rosenau afirma ca limpezimea unor asemenea intrebari, dar si incertitudinea pe care o genereaza, intaresc convingerea ca suntem adanc implicati intr-un proces de transformare epocala, proces sustinut de o noua viziune asupra lumii si implicit asupra mediului de securitate. In centrul acestei viziuni se afla convingerea ca ordinea care caracterizeaza familiile, comunitatile, tarile si sistemul global, se bazeaza pe contradictii, ambiguitati si incertitudini.

Dimensiunile securitatii

a) Securitatea umana.

Conceptul folosit cel mai des in analizele de securitate, in special ale dimensiunilor nonmilitare, este acela de securitate umana. De ce securitate umana­? Pentru ca subiectul si obiectul de referinta al securitatii este individul uman, iar starea de securitate a indivizilor trebuie sa constituie punctul de pornire al oricarui studiu din acest domeniu, indiferent de nivelul analizat (national, zonal, regional sau global). Omul reprezinta elementul esential al oricarei forme de organizare sociala, iar gradul de realizare a securitatii acestuia se reflecta in securitatea grupului din care face parte. In opinia noastra, securitatea, si in special securitatea umana, reprezinta o stare ce exprima perceptia absentei riscurilor, pericolelor si amenintarilor la adresa existentei, valorilor si intereselor indivizilor umani (in orice forma de constituire), dar si procesele de formare si de gestionare a acestei perceptii.

Varietatea definitiilor acestui concept demonstreaza faptul ca deocamdata problematica securitatii este departe de a fi pe deplin clarificata. Situatia este cauzata de faptul ca toate sensurile existentei umane sunt construite prin definitii rezultate din experienta perceptiva a indivizilor. Astfel, realizarea starii de securitate, indiferent de nivelul si domeniul la care ne raportam, este ingreunata de uriasa varietate a valorilor si intereselor oamenilor, ce adesea intra in contradictie, creand temeri asupra securitatii individuale, grupale, nationale, statale, suprastatale.

Totusi, trebuie accentuat faptul ca existenta individului uman nu se poate desfasura in afara sistemului global si in consecinta analiza de securitate nu poate ignora elementele acestuia: contextul, atat structural, cat si istoric ce defineste parametrii de baza sau circumstantele; cultura, adica per perspectivele ideologice, cognitiile, sentimente si judecatile care dau sistemului valoare, sens si orientare; structura de actori si resursele acestora, cu ajutorul carora realizeaza scopurile stabilite; procesele, relatiile dinamice de cooperare sau antagonice, prin care actorii urmaresc realizarea scopurilor pe termen scurt sau lung; efectele sau consecintele intentionate si neintentionate ale actiunilor si proceselor.

Din alta perspectiva,[4] sistemul global poate fi vazut ca o juxtapunere a cinci subsisteme majore: politic, economic, social (mai exact socio-demografic, fara componenta culturala), cultural si ecologic.

Subsistemele sunt inter-relationate si in acelasi timp reflecta natura specifica a elementelor constitutive (context, cultura, structura, procese, efecte).

Fiind date aceste componente ale sistemului global, analiza lor pune accentul pe unul sau altul dintre elemente, in functie de cadrul teoretic folosit. Asa cum am evidentiat anterior, in analiza de securitate exista doua teorii contemporane ce s-au afirmat: neorealismul si postmodernismul. Neorealismul accentueaza importanta rolului statutului ca furnizor de securitate, in timp ce postmodernismul accentueaza interdependentele dintre actorii non-statali.

Neorealistii reprezentati de Barry Buzan,[5] afirma ca abordarea securitatii doar din puncte de vedere al dimensiunii militare, promovata in timpul Razboiului rece, nu a facut altceva decat sa prejudicieze dezvoltarea conceptului. Din acest motiv, sfera sa de cuprindere a fost largita prin introducere in analiza a noi dimensiuni ale securitatii - politica, economica, sociala si ecologica - cu observatia ca statul suveran ramane principalul obiect de referinta al analizei de securitate.

Postmodernistii (Ken Booth)[6] sunt si ei de parere ca este nevoie de largirea sferei de definire a securitatii, insa ca nu statul detine principalul rol in realizarea starii de securitate, ci actorii non-statali, precum indivizii, grupurile culturale si etnice, blocurile economice regionale, corporatiile multinationale, organizatiile nonguvernamentale etc. Conceptul de securitate este largit atat pe verticala, cat si pe orizontala, avand in centru ideea conform careia securitatea umana este diferita de securitatea statului si cu mult mai importanta decat ea. Postmodernistii si in special Booth, considera ca statele si guvernele nu constituie principalele obiecte de referinta ale securitatii intrucat, desi se presupune ca ar trebui sa reprezinte furnizorii de securitate pentru cetateni, ele au devenit surse de insecuritate pentru oamenii de care sunt responsabile.

Ambele abordari se adreseaza in special dimensiunilor non-militare ale securitatii, iar diferenta principala dintre ele consta in natura obiectului de referinta identificat in analiza de securitate. Punctul de vedere neorealist plaseaza securitatea umana alaturi de cea a statului, ca obiect de referinta identic in teoria si practica de securitate: analiza de securitate este preocupata de "soarta" colectivitatilor umane; acestea sunt constituite de cetateni ai statului, astfel ca statul devine obiectul de referinta al securitatii. In acelasi timp, postmodernistii afirma ca ideea de securitate a statului era folosita de guverne pentru a camufla realitatea si a ascunde adevaratele probleme de securitate, care, de fapt, erau problemele regimului si ale partizanilor sai, din acest motiv, abordarea promovand conceptul de securitate umana.

Toate cele sase dimensiuni sunt la fel de importante pentru realizarea starii de securitate si, mai mult, ele inter-relationeaza. Astfel, dimensiunea politica vizeaza atat relatia dintre stat si cetatenii sai, cat si relatiile internationale ale statului respectiv. Dimensiunea economica are in vedere fundamentarea economica a securitatii la toate nivelurile sale, cu accent pe cel individual. Acest ultim nivel este si cel vizat de dimensiunea sociala a securitatii: securitatea statului este extrem de importanta, insa nu poate fi realizata fara a avea la baza securitatea indivizilor. Dimensiunea culturala priveste delicatele probleme legate de etnie si religie, sursele unora dinte cele mai importante conflicte ale ultimelor decenii. In fine, dimensiunea ecologica, o problema mai nou aflata in studiu, include trei aspecte ce nu pot fi ignorate: problemele de mediu cauzate de razboi, resursele naturale a caror posesie sau control poate naste dispute internationale si catastrofele naturale.

b) Dimensiunea politica.

In cadrul multitudinii de schimbari ce au marcat sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI, exista o constanta ce traverseaza aceasta perioada de timp: nevoia de democratizare si dezvoltare nu numai a fostelor tari comuniste, ci si a altor tari slab dezvoltate din toata lumea. Intensitatea acestei nevoi a variat in functie de paradigmele existente intr-un moment sau altul al istoriei recente, atingand punctul culminant, nu odata cu declansarea conflictelor interetnice din Balcani, ci atunci cand SUA si NATO au initiat ample operatii militare in Orientul Apropiat si Mijlociu, dupa momentul 11 septembrie 2001. Toate acestea sunt repere pentru dimensiunea politica a securitatii, ce poate fi analizata pe doua niveluri: cel intern, in care conceptele de buna guvernare si proasta guvernare au un rol central si cel extern, raportat la securitatea internationala sau la dreptul international.

Dimensiunea politica a securitatii este reflectata si in strategiile de securitate ale anilor '90. Pe langa lupta impotriva terorismului si integritatea europeana si euroatlantica, statele europene si nu numai (de exemplu SUA, ca unica superputere a lumii) au introdus noi concepte: proasta guvernare, ca potential risc sau buna guvernare, ca deziderat si modalitate de realizare a starii de securitate. Mai mult, organizatii internationale, precum ONU, Comisia europeana sau banca Mondiala au inceput sa se preocupe din ce in ce mai mult de identificarea si rezolvarea problemelor de guvernare. Buna guvernare a devenit o conditie esentiala pentru asistenta de dezvoltare furnizata de agentiile internationale donatoare. De asemenea, buna guvernare reprezinta una dintre principalele tinte ale Scopurilor de Dezvoltare ale Mileniului, agenda ONU pentru reducerea saraciei si imbunatatirea conditiilor de viata.

In continuare ne vom opri asupra celor doua concepte mai sus mentionate intrucat analiza lor presupune raportarea nu numai la nivelul intern, ci si la cel extern al studiului dimensiunii politice a securitatii.

Guvernarea reprezinta in sens larg, procesul decizional si cel prin care sunt sau nu sunt implementate deciziile. Conceptul este folosit intr-o multitudine de sensuri si domenii ale vietii societatii.

Agentiile internationale de dezvoltare si implicit, principalele organizatii internationale, considera ca guvernarea este o activitate al carei scop este supravegherea si controlul societatii pentru a urma o anumita directie ce reflecta nevoile programatice. Banca Mondiala defineste guvernarea prin traditiile si institutiile pe baza carora se exercita autoritatea intr-o tara, cu scopul realizarii binelui comun[7]. Aceasta include: procesul prin care sunt selectionati, monitorizati si inlocuiti cei care detin autoritatea; capacitatea guvernului de a gestiona eficient resursele si de a implementa politicile; respectul cetatenilor si al statului pentru institutiile care guverneaza interactiunile economice si sociale dintre ei.

Comisia Europeana, ca principal organism al UE pentru rezolvarea problemelor de acest tip, considera ca guvernarea se refera la capacitatea statelor de a-si "servi" cetatenii, la regulile, procesele si comportamentele prin care sunt exprimate si gestionate interesele si prin care este exercitata in societate puterea[8] in ciuda caracterului sau larg si deschis, strans legat de aspectele de baza ale functionarii oricarui sistem politic sau social.

In acceptiunea ONU, guvernarea este acel sistem de valori, politici si institutii prin care o societate isi gestioneaza problemele economice, politice si sociale[9]. Astfel societatea se organizeaza pe ea insasi pentru a lua si implementa decizii, prin acord mutual si actiune reciproca. De asemenea, guvernarea include toate mecanismele si procesele folosite de cetateni pentru a-si articula interesele, rezolva divergentele si exercita drepturile si obligatiile legale.

Actiunea agentiilor de dezvoltare si a organizatiilor internationale este destinata instituirii unei bune guvernari. Este evident faptul ca existenta acestui concept implica nu numai existenta celui de proasta guvernare, dar si a unei metodologii de evaluare a guvernarii.

Ce inseamna buna guvernare si ce inseamna proasta guvernare? Cum pot fi masurate, identificate? Care norme trebuie sa prevaleze in masurarea guvernarii?

Pare dificil sa raspundem la aceste intrebari, insa daca stabilim un sistem de referinta familiar, problemele par a se clarifica. Asadar intrucat in opinia noastra fiinta umana constituie punctul de plecare al unei astfel de analize, vom considera ca domeniul drepturilor omului ofera cea mai buna abordare.

In acest sens, sunt importante nu numai reglementarilor ONU referitoare la drepturile omului si la dezvoltare, ci si teoriile psiho-sociale, referitoare la nevoile umane, ce trebuie satisfacute pentru na asigura dezvoltarea acestora. Sintetizam astfel doua abordari ale dezvoltarii: cea bazata pe drepturi si cea bazata pe nevoi[10].

Prima, cea bazata pe drepturi, este construita pe urmatoarele afirmatii; intotdeauna drepturile implica si obligatii; drepturile omului sunt universale; drepturile pot fi realizate numai daca sunt luate in considerare atat rezultatele, cat si procesele; drepturile sunt indivizibile intrucat sunt interdependente; in perspectiva aceasta, actiunile caritabile sunt "obscene".

Abordarea bazata pe nevoie nu ofera indicatori clari pentru guvernare, intrucat este intemeiata pe principii mult mai ambigue decat cele anterioare; nevoile sunt intrunite sau satisfacute;nevoile nu sunt neaparate universale; nevoile pot fi satisfacute prin strategii care vizeaza rezultatele actiunii; nevoile pot fi clasificate in functiei de prioritati; nevoile pot fi satisfacute prin actiuni caritabile si bunavointa.

Aceasta abordare nu este potrivita pentru scopul stabilit deoarece chiar daca am opta pentru o anumita teorie a nevoilor, de exemplu cea a lui A. Maslow[11], ea ramane ambigua din cauza complexitatii naturii umane si a lipsei unor reglementari coerente in domeniu.

Spre deosebire de abordare bazata pe nevoi, cea centrata pe drepturi ofera mai multe avantaje, din cel putin trei motive. In primul rand, isi centreaza atentia pe cetateni, buna guvernare fiind considerata un bun public la care acesti au dreptul. In al doilea rand, acorda o deosebita atentie drepturilor si proprietatii si recunoaste faptul ca saracia nu este doar o consecinta a excluderii economice, ci mai ales a nerespectarii drepturilor cetatenilor. In fine, aceasta abordare aduce in prim-plan importanta normelor si a regulilor prin care societatea este guvernata si este realizat procesul de dezvoltare a acesteia.

Specialistii au propus urmatoarea grila de analiza, formata din sase indicatori ai bunei guvernari[12]: participarea - gradul de implicare a decidentilor; decenta - gradul in care crearea si implementarea legilor tine de cont de demnitatea umana; corectitudinea - gradul in care oficialii publici, alesi sau numiti, isi asuma responsabilitatea pentru actiunilor lor si raspund cerintelor formulate de public; transparenta - gradul in care deciziile luate de oficialii publici sunt clare si deschise votului cetatenilor sau reprezentantilor acestora; eficienta - gradul in care regulile faciliteaza procesul decizional rapid si la timp.

c) Dimensiunea economica

Problema dimensiunii economice a securitatii este una deosebit de controversata si politizata. Iata cum se raporteaza la dimensiunea economica a securitatii principala curente politico-economice: mercantilistii si neomercantilistii pun pe primul loc statul, ca gestionar al scopurilor sociale si politice pentru care este generata bunastarea si ca furnizor al securitatii necesare desfasurarii tuturor activitatilor economice. Din aceasta perspectiva, dimensiunea economica a securitatii este doare o parte a securitatii nationale, ce reprezinta principala prioritate a statului; liberalii in schimb, pun pe primul loc economia si afirma ca aceasta ar trebui sa constituie baza oricarui construct social, iar piata trebuie sa fie lasata sa opereze cat mai liber, fara interventia statului. In viziunea liberala, statul furnizeaza legile si securitatea in domeniile politic si militar si sprijina constructele sociale in acele arii in care economia nu o poate face.

Din acest punct de vedere, principalul scop al securitatii consta in dezvoltarea regulilor care creeaza mobilitatea economiilor nationale; socialistii adopta o pozitie intermediara, afirmand ca economia constituie baza constructului social, iar statul nu poate exista in afara acestei logici, sarcina sa fiind aceea de a "guvern" economia in functie de scopurile politico-sociale ale justitiei si echitatii. Socialistii pun accentul pe securitatea celui slab din punct de vedere economic si impotriva celui puternic, bogat.

Asadar, exista modele diferite, atat economice, cat si de securitate. Inainte de sfarsitul razboiului rece, modelele economice aveau drept baza economiile nationale, in mare masura autosuficiente, excluzand posibilitatea cooperarii externe semnificative si promovand protectia oferita de stat fata de competitia externa. Aceasta conceptie a condus la izolare partiala. Corespunzator aceleiasi perioade de timp, modelele de securitate erau centrate pe confruntarea echilibrata dintre puteri sau superputeri si aliatii lor. Dupa Razboiul Rece, liberalizarea si democratizarea economica au determinat si modificarea modelului de securitate, in prezent, realizarea securitatii fiind bazata pe interdependenta si cooperarea dintre state, atat in problemele interne, cat si in cele externe.

Din punct de vedere operational, dimensiunea economica a securitatii poate fi analizata luand in considerare urmatorii indicatori, alaturi de cei specifici zonei sau regiunii analizate: la nivel national, capacitatea statului de a gestiona probleme precum inflatia, somajul, calitatea vietii, balanta de plati dezechilibrata, lipsa oportunitatilor economice, nivelul crescut de protectionism, dependenta de resursele naturale externe etc.; capacitatea statelor de a-si mentine independenta productia militara din punct de vedere economic, reflectand relatia dintre puterea economica si cea militara; la nivel international, raportul dintre cei care pierd si cei care castiga pe piata globala si ritmul in care acesta provoaca adancirea inegalitatilor economice; comertul ilegal cu fiinte umane, droguri, arme usoare, arme de distrugere in masa etc.

In prezent, problema cea mai importanta in ceea ce priveste dimensiunea economica a securitatii este saracia persistenta si de mare amploare.

Situatia este cu atat mai dramatica cu cat observam ca saracia este concentrata pe largi zone: Asia de Est si Sud-Est si Africa. Acestea sunt zone in care s-a creat un cerc vicios din care tarile respective vor iesi cu greu intrucat saracia provoaca boli infectioase, degradarea mediului si razboaie civile care la randul lor, determina cresterea in amploare a saraciei.

Iesirea din cercul vicios este posibila doar prin eforturi internationale coordonate a caror finalitate este scaderea nivelului saraciei si intarirea capacitatii tarilor sarace de a-si rezolva propriile probleme si de a preveni raspandirea amenintarilor la adresa securitatii internationale. Aceste eforturi trebuie sa vizeze si celelalte dimensiuni ale securitatii intrucat, dupa cum vom arata in continuare, problemele economice ale securitatii sunt legate nu numai de dimensiunea politica, ci si de cea sociala, culturala sau ecologica a securitatii. Puterea unei economii este determinata si de aspecte precum: marimea tarii, stabilitatea sistemului politic, relatiile cu vecinii si institutionalizarea relatiilor externe, capacitatea de adaptare institutionala si umana la schimbarile intervenite in conditiile interne si externe etc.

d) Dimensiunea sociala.

La fel ca celelalte dimensiuni ale securitatii, nici despre dimensiunea sociala nu se poate vorbi fara a face referire la cea politica, economica, culturala, ecologica si militara.

Dimensiunea sociala poate fi analizata in termeni de populatie si miscarea populatiei (numarul, ritmul de crestere, evolutia componentelor sporului natural si a emigratiei externe, structura demografica, durata medie a vietii, nivelul de instruire dau profilul demografic al unei populatii), norme si reguli, statusuri si roluri, interactiuni intre actorii sociali etc. Dintre aceste aspecte este deosebit de important cel al populatiei, intrucat numarul si calitatea acesteia determina in mare masura atat puterea statului, cat si politicile pe care acesta le promoveaza la nivel national si international.

Cele mai importante tendinte[13] ce se manifesta la nivel mondial au implicatii esentiale asupra securitatii, la oricare dintre nivelurile sale. Astfel, tendintele manifestate de fertilitate in ultimii ani indica deplasarea centrului de greutate al populatiei globale din lumea dezvoltata in lumea in curs de dezvoltare. Acest lucru este cu atat mai grav, asa cum am aratat si in paragraful dedicat dimensiunii economice a securitatii, aceeasi zona este caracterizata de acutizarea saraciei. In acelasi timp, in topul tarilor cu cei mai multi locuitori, primele patru state (China, India, SUA si Indonezia) vor ramane pe acelasi locuri in urmatorii 20 de ani, iar urmatoarele sase se vor schimba semnificativ: F. Rusa si Japonia vor parasi topul celor 10, in timp ce Nigeria, Pakistan, Bangladesh si Etiopia vor urca. Pe langa cresterea naturala a populatiei se inregistreaza sporirea numarului refugiatilor care provin si ei din tarile in curs de dezvoltare sau din cele macinate de violente. In anul 1995, numarul acestora se ridica la peste 14,4 milioane, cu tendinta de crestere. De asemenea, o alta tendinta majora a lumii de azi este urbanizarea masiva. Peste jumatate din populatia lumii de azi traieste in arii urbane care, la unele natiuni, devin disproportionat de mari in raport cu suprafata tarii. Prognozele sugereaza ca pana in anul 2015, in lume vor exista peste 20 de mega-orase (cu peste 10 milioane de locuitori).

Ce implicatii au aceste tendinte asupra securitatii? In primul rand, se observa schimbari majore in natura conflictului: este posibila cresterea prevalentei conflictului urban. Acesta este atractiv pentru fortele de insurgenta si gherila, deoarece poate egaliza conflictul dintre fortele armate sofisticate din punct de vedere tehnologic si cele mai putin sofisticate (vezi cazul Irakului). Pe de alta parte si influenta diasporelor etnice este in crestere, datorita globalizarii ele pot cu usurinta sa modifice cursul conflictului din tara-mama.

In al doilea rand, exista si se vor manifesta in continuare schimbari ale surselor puterii nationale: ratele diferite ale fertilitatii influenteaza si sursele puterii militare prin scaderea sau dimpotriva cresterea populatiei apte pentru serviciul militar. Statele cu fertilitate scazuta for fi determinate sa inlocuiasca puterea umana cu tehnologia in timp ce, in contrast, in statele cu fertilitate crescuta, armata va fi alcatuita atat dintr-o forta de elita unica, cat si dintr-o forta mai mare de rezervisti, mai putin instruita sau echipata.

In fine, sunt si vor fi inregistrate in continuare schimbari in sursele conflictului. In urma cu aproximativ cinci decenii, fortele demografice aveau capacitatea de a schimba balanta puterii insa in prezent, conflictul poate fi influentat si de fluxurile de refugiati (vezi cazul fluxului de refugiati kosovari in Macedonia). In plus, populatiile relativ tinere manifesta o tendinta crescuta spre violenta. Acest risc este prezent in multe dintre natiunile din Orientul mijlociu si din Africa.

De asemenea, ratele de crestere diferite din grupuri culturale sau populatii vecine pot constitui baza declansarii unui conflict etnic, asa cum s-a intamplata in Bosnia-Hertegovina, unde teama ca musulmanii isi vor spori controlul, alaturi de colapsul aparatului de stat iugoslav, au alimentat acest tip de conflict. In acest context, trebuie subliniat faptul ca relatia dintre factorii demografici si conflict nu se desfasoara intr-un singur sens: intr-adevar, manifestarea factorilor demografici constituie una dintre sursele conflictului, dar si conflictul in sine creeaza profunde consecinte demografice (de exemplu refugiatii).

Cunoasterea exacta a starii demografice ar putea reprezenta cea mai buna evaluare a durabilitatii dezvoltarii economice si implicit, a modalitatilor de realizare a starii de securitate. Aceasta pentru ca interactiunea securitate-economie-demografie este prezenta in toate stadiile dezvoltarii individului. Pornind de la constrangerile economice resimtite de individ, trebuie sa fie tot atatea obiective ale strategiilor si politicilor economice, sociale si in final, de securitate.

e) Dimensiunea culturala.

Dimensiunea culturala a securitatii comporta doua aspecte: pe de o parte, impactul culturii asupra securitatii, iar pe de alta parte, existenta sau inexistenta unei culturi de securitate. Acest din urma aspect este evident mai ales in cazul absentei unei culturi de securitate, ceea ce poate reprezenta o vulnerabilitate a natiunii respective, cu implicatii asupra intregii comunitati internationale.

Impactul culturii asupra securitatii umane nu poate fi studiat fara referiri consistente la identitatea culturala locala, sistemele de valori care conserva capitalul social si cultural si sistemele indigene de cunoastere. Amenintarile la adresa dimensiunii culturale a securitatii pot aparea din cauza dezvoltarii unor politici al caror rezultat este marginalizarea populatiei indigene sau omogenizarea unor populatii diverse pentru a mentine stabilitatea politica. Unele tari se confrunta cu conflicte etnice la nivel subnational, grupuri de diverse etnii sau practici religioase, diferite de cele ale populatiei majoritare, implicandu-se in dezbaterile politice (de exemplu in India de Nord, controlul economiei de catre persoane din comunitati de alta limba sau etnie a condus la confruntari violente).

De asemenea analiza de securitate trebuie sa se opreasca si asupra aspectelor tehnico-stiintifice ale dimensiunii culturale a securitatii. Un exemplu edificator este constituit de revolutia in domeniul militar, ca segment al realitatii sociale. Fie ca sursele acestui tip de revolutie se afla in sfera civila a societatii, fie ca se afla in cea militara, este evident faptul ca saltul generat are multiple efecte asupra securitatii la toate nivelurile sale. Inovatiile tehnico-stiintifice pot constitui atat mijloace pentru cresterea gradului de realizare a starii de securitate, cat si factori de risc, in functie de interesele umane si de utilizarea ce decurge de aici.

La nivel international se observa ca globalizarea a accentuat fenomenul de aculturatie impotriva caruia s-au ridicat multe voci, in special cele apartinand gruparilor nationaliste. In acest context, religia reprezinta unul dintre cele mai importante aspecte ale dimensiunii culturale a securitatii, ea detinand un rol-cheie atat prin prevenirea, car si prin provocarea unor variate forme de conflict (de la razboiul traditional stat contra stat, pana la formele neconventionale de violenta politica exercitata de grupuri sau indivizi). Astfel, putem afirma ca religia este relevanta pentru toate conflictele intrucat cuprinde concepte precum viata si moartea, razboi sfant sau razboi drept.

De asemenea, in analiza factorului religios al dimensiunii culturale a securitatii trebuie sa se tina seama de cateva axiome[14]: conflictele religioase tind sa aiba un nivel mai mare de intensitate, severitate, brutalitate si letalitate decat celelalte forme de conflict; razboaiele au o durata mai mare atunci cand religia este un important factor declansator; in cazul esecului unui stat, liderii religiosi reprezinta figuri principale de autoritate; factorii religiosi sunt invariabil legati de identitatea grupurilor etnice, de limba, teritoriul, politica si economia acestora; factorii religiosi constituie o componenta esentiala a procesului de gestionare si rezolvare a conflictelor.

Conform unui studiu realizat de Centrul pentru Informatii de Aparare[15], la inceputul anului 2005, in cele cinci mari regiuni ale globului se inregistrau 22 de conflicte armate majore si 28 de "puncte fierbinti", care ar putea sa se transforme in razboaie, avand la baza cauze de natura etnica, religioasa, teritoriala si/sau ideologica.

Exista mai multe motive pentru care, in ultimele decenii, chiar daca numarul conflictelor intra si inter-statale a scazut, conflictele zonale sunt o trasatura definitorie, iar natura lor este preponderent etnico-religioasa. Oricum, puterea religiei se manifesta si in furnizarea resurselor ideologice necesare mentinerii ideii de justitie sociala; puterea religiei in furnizarea bazei ideologice pentru coerenta si coeziunea sociala. La sfarsit de secol XX si inceput de secol XXI, problemele lumii au devenit mult mai complexe, iar solutiile oferite de diversele curente si programe politice sunt din ce in ce mai incapabile sa ofere explicatii pentru riscurile, pericolele si amenintarile cu care se confrunta omenirea. Chiar si capitalismul si democratia intampina probleme semnificative in a explica motivele existentei unor discrepante majore intre idealul de dezvoltare impus lumii a treia si realitatile cu care aceasta se confrunta. In schimb religia, chiar daca nu ofera solutii practice, reprezinta o adevarata alinare pentru multi dintre cei aflati intr-o profunda stare de insecuritate.

f) Dimensiunea ecologica

In ultimii ani este tot mai evident faptul ca omenirea se afla intr-o profunda criza ecologica. Dimensiunea ecologica comporta mai mult decat celelalte dimensiuni ale securitatii, un discurs dramatic in favoarea securizarii, atat din partea guvernelor, cat mai ales din partea societatii civile, insa rezultatele nu sunt intotdeauna incununate de succes, chiar si atunci cand masurile luate sunt de mare amploare. Prioritatile celor doua agende nu sunt intotdeauna clare. Exista dezbateri aprinse asupra tipului de probleme ce pot fi politizare si a celor care necesita interventia imediata. Evident, dezastre concrete, precum Cernobalul sau inundatiile masive (vezi cazul Asiei de Sud-Est devastata de tsunami si cel al Romaniei). Dicteaza actiuni imediate care sa previna repetarea lor. In aceste cazuri, in general, locatia geografica si nivelul de bunastare al tarii respective joaca un rol decisiv in interesul acordat combaterii efectelor dezastrului. De exemplu, guvernele tarilor sarace tind sa perceapa politicile industriale de mediu drept ceva pe care nu si-l pot permite.

Studiile de specialitate[16] au aratat in principal ca exista trei categorii de amenintari ce definesc dimensiunea ecologica a securitatii: amenintarile din partea mediului natural la adresa civilizatiei umane ce nu sunt rezultatul actiunilor umane: cutremurele si eruptiile vulcanice asupra carora exista dezbateri in ceea ce priveste cauzele producerii lor; caderile de meteoriti si ciclul natural de intoarcere la o epoca glaciara; amenintarile cauzate de actiunile umane asupra sistemelor naturale sau structurilor planetei, atunci cand schimbarile facute par a constitui amenintari existentiale la adresa unei parti sau a intregii civilizatii. Un exemplu evident este poluarea, ce are printre efecte distrugerea stratului de ozon; amenintarile cauzate de actiunile umane supra sistemelor naturale sau structurilor planetei, atunci cand schimbarile facute nu par a constitui amenintari existentiale la adresa unei parti sau a intregii civilizatii insa pe termen lung exista efecte perverse (de exemplu exploatarea resurselor minerale).

Aceste trei categorii cuprind o varietate de probleme precum: distrugerea ecosistemelor, schimbarea climei, pierderea biodiversitatii, distrugerea padurilor, desertificarea, distrugerea stratului de ozon, diverse forme de poluare etc.; problemele energetice: reducere, raritatea si distributia inegala a resurselor naturale, poluare, gestionarea dezastrelor (nucleare, chimice); probleme legate de hrana: saracia, foametea, consumul in exces, degradarea terenurilor cultivabile si a resurselor de apa etc.; conflicte sociale: razboaiele ce produc pierderi ecologice.

Exceptand categoria "distrugerea ecosistemelor", nici una dintre celelalte nu este o problema exclusiv ecologica. Acestea se intersecteaza cu celelalte dimensiuni ale existentei umane, implicit ale securitatii, insa aici sunt privite din punctul de vedere al impactului pe care il au asupra mediului natural. Mai mult, degradarea mediului include un lung sir de disfunctii majore si complexe, care se intretin unele pe altele, sporind lantul vulnerabilitatilor. De exemplu, despaduririle conduc la degradarea solului, ceea ce influenteaza negativ productia agricola. Aceasta afecteaza atat exporturile, cat si rezervele de hrana ale populatiei, determinand aparitia anumitor boli, scaderea coeziunii sociale si, implicit, miscari sociale. In acest context, sunt accentuate tendinte precum autoritarismul, violenta, instabilitatea politica, dar si stramutari masive de populatie.

g) Dimensiunea militara a securitatii.

Vulnerabilitatile, amenintarile si riscurile de natura militara continua sa tina "capul de afis" pe agenda de securitate contemporana desi Razboiul Rece s-a incheiat de aproape 20 de ani. Trendurile internationale prezente si cele din perspectiva nu anunta insa confruntari generalizare, cu arme de nimicire in masa. Competitia dintre marii actori international - care are dominante economico-politice si uneori culturale - se intersecteaza cu o multitudine de forme de cooperare, alianta si integrare. Razboiul este oficial interzis, prin reglementari speciale, ca mijloc de solutionare a crizelor si conflictelor, cu unele exceptii notabile. Totusi, lumea asista la relansarea "cursei inarmarilor", dezvoltarea puterii militare a statelor si gruparilor de state, la proliferarea lenta si legala/ilegala a armelor de nimicire in masa, la amplificarea terorismului, separatismului etnico-teritorial etc. In acest cadru, specialistii in securitate acorda un spatiu aparte definirii si cercetarii puterii militare, crizelor si conflictelor, situatiilor in care se recurge la folosirea fortei armate etc.

Puterea militara

Existenta si manifestarea puterii militare au stat la baza edificarii primelor puteri cu vocatie globala, respectiv a imperiilor; ea a constituite instrumentul prin care puterea politica a reusit sa supuna alte populatii sau civilizatii. In prezent, in privinta puterii unui stat se manifesta doua curente de opinie: cel dintai, potrivit caruia puterea economica a trecut pe primul plan, puterea militara pierzandu-si importanta si al doilea, care sustine ca puterea militara este singurul si adevaratul determinant al puterii unui stat. Cu toate ca utilizarea puterii militare este tot mai intens contestata in politica internationala, ea continua sa fie folosita pentru deblocarea unor situatii strategice, jucand un rol major in configurarea relatiilor internationale si a mediului global de securitate.

Puterea militara reprezinta, in viziunea majoritatii specialistilor, capacitatea statului, sustinuta de potentialul sau militar (buget, resurse umane, infrastructura, armament, logistica, industrie de aparare si institute de cercetare-dezvoltare specifice etc.), in scopul asigurarii securitatii proprii si aliatilor si indeplinirii obiectivelor/intereselor politico-militare. SUA, de exemplu, nu au o definitie pentru acest termen, vorbind mai mult despre capabilitatea militara, mai exacte despre abilitatea de a atinge un obiectiv specific pe timp de razboi (castigarea unui razboi sau batalii, distrugerea unor tinte), incluzand structura fortelor, modernizarea, nivelul de raspuns si sustenabilitate.

Asadar, capacitatile militare se constituie intr-un instrument de forta al puterii cuprinzand: fortele armate active si de rezerva, avand ca principali indicatori: numarul de persoane (pe categorii de forte armate) si tipurile de unitati si mari unitati combatante; numarul si calitatea sistemelor de arme importante: tancuri, tunuri, avioane, elicoptere, nave de suprafata si submarine; numarul si calitatea sistemelor de comunicatii si de tehnologie a informatiei; diversitatea si calitatea elementelor de infrastructura; marimea bugetului alocat apararii si repartitia acestuia pe categorii de cheltuieli, mai ales cele pentru modernizare si inzestrare. In plus, pentru a obtine succesul strategic, operativ si tactic, toate aceste elemente trebuie asociate cu aportul inteligentei si tehnologiei militare, cu transformarile aduse de revolutia in afacerile militare. Nu in ultimul rand, o calitate superioara a actului de conducere, nivelul de instruire, satisfactiile materiale si spirituale, intarirea moralului si coeziunii propriilor trupe vor spori gradul de eficienta al indeplinirii misiunilor incredintate.

Capacitatea unui stat de a-si folosi potentialul militare in conformitate cu politica de aparare si promovare a intereselor nationale da dimensiunea reala a puterii militare. Ca indicatori pot fi utilizati: nivelul de proiectie si sustinere a fortelor in diferite teatre de operatii, inclusiv in afara frontierelor nationale; nivelul de descurajare pe care il produce; rezultatul analizei comparate intre sistemele de arme din inzestrarea proprie si cele mai importante la nivel mondial. In prezent, se pare ca apelul la forta armata reprezinta actiunea de ultima instanta, instrumentul agreat in solutionarea unor situatii conflictuale constituindu-l diplomatia si diplomatia militara. Accentul se pune pe cooperare, folosirea fortelor militare de "pace", concentrarea eforturilor de sporire a gradului de coeziune si a nivelului de interoperabilitate in cadrul organizatiilor de securitate si coalitiilor militare.

Avantajul tehnologic, suprematia informationala, noile generatii de arme si razboiul bazat pe retea, fortele expeditionare si mijloacele superspecializate constituie noile elemente care caracterizeaza puterea militara a inceputului de secol XXI. Dezvoltarea si implementarea acestora necesita resurse financiare importante, resurse de care unii dispun, altii nu, care dau dimensiunea reala a prapastiei tehnologice intre statele lumii. Puterea militara depinde prin urmare, in mare masura, de puterea economico-financiara a statului, de investitiile in inteligenta si cercetare, de achizitiile tehnologice si umane.

1.3. Tensiuni, crize si conflicte

Traim intr-un secol in care complexitatea mediului de securitate determina reevaluarea conceptelor clasice ale teoriei relatiilor internationale. Astfel, asimetria si gestionarea crizelor sunt in prezent cele mai uzitate concepte in analizele de relatii internationale, insa nu le putem ignora pe cele clasice, precum: tensiunea, criza si conflictul. Tranzitia de la starea de tensiune la cea de conflict este un proces ce precede majoritatea schimbarilor dramatice ale mediului de securitate, fie pozitive, fie negative. Exemplele sunt numeroase: Bangladesh (1971), Panama (1987-1989), Kosovo (1999), Afganistan (2001-2006), Irak (1997-1998; 2002-2006) etc.

Tranzitia tensiune-criza-conflict nu poate fi analizata fara a defini si operationaliza fiecare dintre aceste concepte.

Tensiuni.

Acestea se caracterizeaza in sentimente de ostilitate ce nu sunt foarte manifeste, cauzate de existenta unei balante neechilibrate intre elemente sau tendinte opuse. In tranzitia de la tensiuni la conflicte, primele semnaleaza potentionalitatea conflictului. Daca ne raportam la interese ca vectori de putere, atunci acest spatiu al intereselor este unul al potentialelor conflicte sau asa cum il numeste R. J. Rummel un spatiu de conflict. Desi la prima vedere, sintagma spatiu de conflict pare a reprezenta un spatiu in care se desfasoara un conflict, definitia lui R. J. Rummel este diferita: "un spatiu in care conflictul poate izbucni, chiar daca nu va exista niciodata unul in desfasurare". Din teoria sa asupra conflictului rezulta ca realitatea in care traim este un spatiu de conflict si mai mult, orice spatiu chiar si unidimensional este caracterizat de posibilitatea existentei unor vectori opusi ce creeaza tensiuni.

Crize

Acumularea accentuata a dificultatilor si izbucnirea conflictuala a tensiunilor fac dificila functionarea normala a sistemului social si declanseaza puternice presiuni spre schimbare. Este momentul in care apare criza ca manifestare a unor dificultati temporare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem, exprimand incapacitatea sa de a functiona in modalitatea existenta. Iesirea din criza se face fie prin schimbarea structurala a sistemului, fie prin importante modificari adaptative ale structurii sale.

Crizele sunt evenimente caracterizate prin probabilitate redusa si consecinte importante care ameninta o organizatie in scopurile ei cele mai profunde. Din cauza probabilitatii lor reduse, aceste evenimente sfideaza orice interpretare si cer un efort sustinut de intelegere. Conform lui K. E. Weick, pentru rezolvarea unei crize in curs de desfasurare este nevoie de actiune, ce, in mod simultan, genereaza materialul brut din care rezulta cunoasterea si care afecteaza insasi desfasurarea crizei. Exista un echilibru firav intre actiune si inactiune: actiunea poate avea consecinte periculoase, insa produce cunoastere, in timp ce inactiunea este o cale sigura, dar genereaza confuzie. Crizele care afecteaza grupurile sociale difera prin cauzele si durata lor. Evident, din cauza multitudinii tipurilor de crize, ratiunea umana poate juca numai un rol limitat in desfasurarea lor. Cu toate acestea, ele antreneaza actiunea umana, ceea ce poate transforma micile deviatii in crize majore. Acelasi K. E. Weick sustine ca actiunile desfasurate in sensul intelegerii joaca un rol central in geneza crizelor si, in consecinta, daca se doreste stapanirea si prevenirea lor, atunci trebuie intelese.

Exista patru surse importante ale crizelor: la nivelul individual, la nivelul organizatiei, la nivelul societal si la nivelul sistemului:

La nivel individual, criza isi are sursele in erorile provenite din: lipsa atitudinilor de baza (inexistenta unor rutine prestabilite sau nerespectarea lor, lipsa atentiei sau neglijenta), disfunctionalitati ale regulilor prestabilite (greseli ale legilor, aplicarea unor reguli/rutine la probleme false, evaluarea gresita a tipului de problema/criza), lipsa de cunoastere a problemelor.

La nivel organizational, criza este declansata de: lipsa instrumentelor pentru managementul eficient (imposibilitatea de a descoperi problema, lipsa infrastructurii de reactie), problemele ergonomice (lipsa indicatorilor), procedurile problematice si nesigure (lipsa responsabilitatilor, incapacitate de problematizare), problemele de informare (fragmente de informatii ce impiedica privirea de ansamblu asupra problemei), existenta unor scopuri si interese in competitie intre diferitele parti ale organizatiei (competitie de interese, costuri mari ale rezolvarii crizei).

La nivel societal, recesiunea economica, instabilitatea politica, tensiunile intergrupale, degradarea mediului sunt surse ale crizei.

La nivelul intregului sistem, avem de-a face cu complexitatea interactiunilor si cu efectul domino.

Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (CPC), a identificat mai multe elemente care reprezinta un fel de barometru al pacii si conflictului: pace stabila, pace instabila, criza, razboi, reconstructie, criza post-conflict, reconciliere. Delimitarea dintre aceste stadii este facuta doar din motive operationale, demarcatiile dintre ele fiind vagi. Astfel, criza este definita ca un nivel al conflictului caracterizat de stari tensionate intre fortele armate mobilizate, cum ar fi cazul relatiilor dintre Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica din anii '50 sau relatiile dintre Coreea de Nord si Coreea de Sud. Trecerea de la un nivel la altul poate fi determinata de urmatorii factori: intensitatea si numarul nemultumirilor, perceptii si atitudini diferite ale partilor, unele fata de altele; intensitatea emotionala si investitiile psihologice in pozitiile partilor; nivelul mobilizarii si organizarii politice; coeziunea dintre liderii respectivelor parti si membrii gruparilor; densitatea comportamentelor ostile; gradul de amenintare sau de folosire a armelor; numarul sustinatorilor fiecarei parti etc. Pe continuumul prezentat de Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, putem identifica, in concordanta cu tema acestui studiu teoretic, urmatoarele stari:

pacea instabila cu starea tensionata;

razboiul cu starea de conflict.

Teoretic, din perspectiva aceleiasi viziuni a Centrului pentru Prevenirea Conflictelor, mediul inconjurator in cazul unei crize, poate fi caracterizat astfel: acumularea tensiunilor si a neincrederii; polarizarea diferentelor sociale si politice; uzul armelor; desfasurarea unor actiuni provocatoare, a unor actiuni sporadice, neorganizate, cu un nivel scazut de violenta; ostilitate intergrupala; represiune, insurgenta, violarea sistematica a drepturilor omului; declinul perceptiei asupra legitimitatii guvernului national; mobilizare nationala s.a.m.d.

Timpul de actiune intr-un astfel de caz este scurt, iar obiectivele primare vizeaza: reducerea si controlul mijloacelor specifice de coercitie ce pot fi folosite in conflicte violente; blocarea actiunilor violente; reducerea tensiunilor; inghetarea ostilitatilor; rezolvarea disputelor violente; reducerea tensiunilor; inghetarea ostilitatilor; rezolvarea disputelor politice; mentinerea nivelului primar de securitate; crearea unor mijloace non-violente pentru rezolvarea crizei. Aceste obiective pot fi atinse cu ajutorul instrumentelor de natura diplomatica, militara, economica, sociala si politica adaptate fiecarui caz, insa esecul duce la conflict.

In plan international, exista o larga varietate de definitii ale crizei: de la cele elaborate de specialistii in studii de securitate, la cele enuntate in documentele oficiale ale institutiilor de securitate. De exemplu, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord a convenit asupra urmatoarei definitii: criza poate fi inteleasa drept o situatie manifestata la nivel national sau international, ce este caracterizata de existenta unei amenintari la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale partilor implicate. Specialistii Centrului European pentru Studii de Securitate "George C. Marshall" considera ca spectrul crizelor, cu care se confrunta organizatiile de securitate, include atat crizele internationale, cat si pe cele cu o dimensiune pur nationala. De exemplu, primele pot include: forme de autoaparare individuala sau colectiva (a caror importanta a fost subliniata de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001); crize ce necesita un raspuns sau operatii de mentinere a pacii, asa cum s-a intamplat in Balcani si in Orientul Mijlociu; dezastre naturale, tehnologice si umanitare ce afecteaza mai multe state. Crizele nationale pot fi de natura politica, economica, militara, sociala, de mediu, tehnologica sau chiar umanitara. De remarcat este faptul ca atat la nivel national, cat si la nivel international, crizele reprezinta adesea o combinatie complexa intre aceste tipuri diferite.

In acest context si Uniunea Europeana doreste clarificarea conceptuala a termenului de criza. In raportul Eu Crisis Response Capability, se considera ca la o prima analiza este evidenta limitarea folosirii conceptului de criza numai la sensul de situatii pre-conflict, in care mediul este volatil, pacea este foarte fragila, iar decidentii politici se afla in situatia de a raspunde la criza, nu de a o preveni. Problema pare a fi mult mai complicata: se vorbeste despre prevenirea conflictelor nu numai in contextul prevenirii rabufnirii violentei, ci si in escaladarea si revenirea ulterioara. De asemenea, realitatea se complica si in sensul ca atat la nivelul cunoasterii comune, cat si in uzul formal, conceptul de criza - in special in sintagma "gestionarea crizelor" - tinde sa se refere la situatiile pre-conflictuale, la cele conflictuale, dar si la cele post-conflictuale.

In ceea ce priveste securitatea regionala, Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa reprezinta unul dintre principalele instrumente de avertizare timpurie, prevenire a conflictelor, gestionare a crizelor si reabilitare post-conflict. Asadar, se poate afirma ca OSCE se implica preponderent in ultima etapa a tranzitiei tensiuni-crize-conflicte, desi este activa in toate fazele ciclului conflictual.

Conflicte

Adesea, intelesul conceptului de conflict este redus la conflictul armat, chiar daca sfera sa de cuprindere este mult mai larga. Din punct de vedere al stiintelor socio-umane, conflictul este o manifestare deschisa a unor antagonisme intre doua entitati, individuale sau colective, cu interese incompatibile pe moment, in privinta detinerii sau gestionarii unor bunuri materiale sau simbolice. Interesele divergente pot provoca in cadrul aceleiasi colectivitati confruntari ale unor categorii de indivizi cu statusuri si roluri diferite, iar la nivel national si international, infruntarea dintre grupari religioase, nationale sau etnice, clase sociale, institutii sociale si state.

Intrucat prin solutionarea conflictelor este mentinut echilibrul sistemelor sociale, unii specialisti considera conflictul ca fiind procesul fundamentale al miscarii sociale. Atat in cadrul grupurilor, cat si in cadrul intregului sistem social, conflictul produce o schimbare ale carei consecinte pot fi: crearea sau revitalizarea cadrului normativ in care are loc "competitia"; formarea de structuri pentru consolidarea noului cadru; stimularea cautarii de aliati si de noi asocieri ale grupului; stimularea, in cadrul grupurilor aflate in conflict a schimbarilor orientate spre realizarea concomitenta a unei coeziuni si integrari mai mari si crearea premiselor pentru noi conflicte interne si lupta pentru putere.

Cursul unui conflict depinde de comportamentul si raspunsul actorilor implicati. Conform teoriei lui P. S. Douma referitoare la originile conflictului contemporan, exista trei categorii importante de astfel de comportamente/raspunsuri: comportamentul/raspunsul statelor fata de situatii conflictuale ce (nu) escaladeaza; comportamentul/raspunsul actorilor substatali/internationali fata de situatii conflictuale ce (nu) escaladeaza; comportamentul/raspunsul altor state (vecine) fata de situatii conflictuale ce (nu) escaladeaza.

Acelasi analist prezinta si principalii factori cauzatori ai tranzitiei la starea de conflict:

Factorii politico-militari: procesele implicate in formarea statelor si a natiunilor; rolul bunei guvernari, democratiei, drepturilor omului, drepturilor minoritatilor; rolul factorilor etno-culturali; centralizarea/monopolul puterii de stat; mecanismul de tranzitie a puterii; rolul fortelor armate; proliferarea armelor in interiorul statelor etc.

Importanta factorilor politico-militari in izbucnirea unui conflict violent a fost adesea subliniata in literatura contemporana, insa analiza lor nu este consistenta, aceasta dimensiune fiind tratata ca un fel de "cutie neagra". In cele mai multe cazuri a fost folosita o tipologie ce incerca sa clasifice diversele sisteme politice pe o scala de la regimurile represive si coercitive la cele democratice. In alte cazuri au fost folosite categorii nominale, precum cele din tipologia lui Michael Brown referitoare la liderii slabi si vecinii slabi. Cu toate acestea, faptul ca anumite categorii sunt utile pentru a caracteriza regimurile politice, pentru o analiza profunda a factorilor politici, pare mult mai potrivita examinarea proprietatilor sistemice ale statului si a modalitatilor in care elita politica dominanta mentine relatiile cu grupurile subordonate.

Presupunand ca statele sunt capabile sa sustina un nivel suficient al capacitatii institutionale pentru a preveni colapsul, analiza trebuie sa testeze un numar de criterii, pentru a putea evalua masura in care puterea statului poate fi clasificata calitativ. Astfel se poate afirma ca daca regimul politici este inclinat sa aplice mecanismele difuziunii puterii, posibilitatea declansarii unui conflict este cu mult diminuata, in timp ce tranzitia rapida a puterii intre grupuri socio-economice, religioase sau etnice diferite are efect contrar, stabilitatea fiind asigurata de existenta unei ierarhii necontestate si legitime.

Factorii socio-economici: saracia sau inegalitatile socio-economice; distributia teritoriala/etnica a cresterii economice; angajarea fortei de munca si remunerarea acesteia; performanta indicatorilor umani; natura (non)discriminatorie a politicilor socio-economice guvernamentale etc.

In multe studii contemporane a fost subliniat rolul saraciei si al inegalitatilor socio-economice, acestia fiind principalii factori declansatori ai conflictelor violente, in special la nivel national. In prezent, se vorbeste din ce in ce mai mult de "batalia pentru resurse", ca un concept ce inglobeaza toti acesti factori. Mai mult, dinamica cresterii economice, stagnarea sau declinul economiei nationale sunt alti importanti factori cauzatori ai conflictului. Astfel, cresterea nivelului de saracie si a inegalitatilor socio-economice determina cresterea probabilitatii de izbucnire a unui conflict, iar cresterea economica o diminueaza.

Factorii externi: aranjamentele regionale de securitate; asistenta militara externa (inclusiv comertul cu armament); ajutorul financiar pentru partile implicate; interventiile economice externe; programele de ajustare structurala; conditiile impuse de catre donatori sau FMI partilor conflictuale etc.

Analiza factorilor externi trebuie sa ia in considerare o arie larga de probleme, precum cele enumerate mai sus, insa ea se va axa si pe activitatile politico-militare ale celorlalti actori neimplicati direct in conflict. De exemplu, daca asistenta militara externa (furnizarea de armament) creste, probabilitatea de escaladare a conflictului creste si ea sau daca sporeste interventia economica, conflictul poate izbucni mai usor, iar in ansamblu, pe masura ce aranjamentele de securitate regionala devin instabile, posibilitatea de declansare a unui conflict se mareste.

Modelul de analiza de conflict propus de P. S. Douma deceleaza cateva faze ale ciclului conflictual. Prima faza este reprezentata de tensionarea conflictului, in care partile ameninta cu folosirea fortei, iar conflictul nu este violent. Urmeaza faza de escaladare, in care este introdusa violenta, partile se organizeaza si incep folosirea sistematica a fortei. In ultima faza, faza de de-escaladare, luptat este terminata, iar conflictul poate fi incheiat cu un acord de pace de a carui formulare depinde succesul actiunii. In cadrul fiecarei faze, interactioneaza factori specifici,influentand astfel cursul conflictului. Specialistii afirma ca, intrucat exista diferente calitative intre diversii factori, este necesara clasificarea lor: factorii declansatori - evenimente unice care pot declansa un conflict, dar nu sunt nici necesare, nici suficiente pentru a-l explica, iar in alta faza a ciclului de viata a conflictului pot lua o forma complet diferita; factorii pivotali - factori unici sau configuratii de factori ce apar in majoritatea fazelor ciclului de viata a conflictului. Pentru a rezolva conflictul, decidentii politici trebuie sa ia in considerare, in primul rand, acest tip de factori; factorii mobilizatori - probleme sau procese in jurul carora sunt grupati actorii conflictului. In fiecare faza a conflictului, mobilizarea grupurilor implicate poate lua forme diferite. Este importanta analiza modalitatii in care sunt corelati factorii mobilizatori si cei pivotali si cum difera acestia de factorii agravanti; factorii agravanti - factori ce pot interveni alaturi de cei mobilizatori si/sau pivotali, sporindu-le sau reducandu-le intensitatea si pot lua alta forma in fiecare stadiu al conflictului. De exemplu, proliferarea necontrolata a armamentului de calibru mic intr-un sistem politic instabil poate inclina balanta spre solutiile violente in detrimentul dezbaterii politice. Factorii agravanti pot fi identificati si in domeniu economic, politic sau cultural si sunt strans legati de politicile guvernamentale sau cele ale actorilor externi implicati.

La fel de importante precum factorii implicati in declansarea si desfasurarea unui conflict, sunt elementele conflictului. Conform lui R. J. Rummel, elementele conflictului sunt: spatiul, structura, situatia, comportamentul.

Spatiul. In stadiul de potentialitate, elementele spatiului conflictului sunt componente comune ale spatiului socio-cultural. Acesta este definit de religie, filozofie, etica, legi, stiinta, limbaj, arta, delimitand spatiul intelegerii noastre, al valorilor si normelor. Potentialitatea conflictului rezida in sfera subiectiva a realitatii, in matricea de sensuri, valori, norme, perceptii ale statutului social. Interesele divergente ale oamenilor nu sunt rezultatul unor factori, conditii sau evenimente obiective, ci la origine sunt subiective. La nivelul societatii, unele nevoi sunt mai proeminente in raport cu altele: de exemplu, foametea este o sursa evidenta a protestelor de masa, insa majoritatea conflictelor sunt provocate de nevoile de securitate (instabilitate politica, amenintari externe).

Structura. Structura conflictului include diferentele socio-culturale dintre indivizi. Cu cat aceste diferente sunt mai mari, cu atat este mai crescuta posibilitatea ca atitudinile indivizilor sa fie in contradictie. In mare parte, diferentele culturale, de statut sau de clasa sunt elemente ce definesc dispozitiile noastre divergente. Pentru ca acestea sa fie intr-adevar opuse, oamenii trebuie sa fie constienti de propria existenta si de a celorlalti. Asadar, concluzioneaza R. J. Rummel, constientizarea mutuala a existentei reprezinta un element esential al structurii conflictului.

Situatia. Situatia de conflict este creata de "atitudinile stimulatoare", prin afirmarea intereselor. Interesele sunt vectori de putere si reprezinta conditii necesare pentru crearea unei situatii conflictuale. Conflictul de interese este un element dominant al acestui tip de situatie, insa nu suficient - mai sunt necesare trei elemente: structura asteptarilor in cadrul carora exista sau sunt activate interesele, capacitatile partilor conflictuale, vointa lor de a-si realiza un interes si existenta unui eveniment declansator (o schimbare subita in structura relatiilor sociale).

Comportamentul. Confruntarea dintre doua sau mai multe forte se finalizeaza in "acomodare" si "echilibrarea puterilor". Actele sau actiunile manifeste implicate in aceste proces de echilibrare reprezinta comportamentul conflictual. Un asemenea comportament nu este neaparat violent, coercitiv sau antagonist, ci poate fi chiar cooperativ sau contractual.

R. J. Rummel afirma ca exista cinci faze ale unui conflict, ce descriu o spirala si evidentiaza natura multidimensionala a conceptului propus: transformarea spatiului socio-cultural in interese opuse; manifestarea intereselor divergente si aparitia starii de insecuritate; echilibrarea puterilor, ce se poate manifesta ca un comportament conflictual; echilibrarea puterilor prin structurarea asteptarilor; aparitia evenimentului declansator, ce reinnoieste ciclul: reaparitia starii de insecuritate induce din nou nevoia de echilibru si de creare a unei noi structuri de asteptari.

Gestionarea crizelor si prevenirea conflictelor

Tranzitia de la tensiuni la conflicte este un proces ce include si starea de criza. In abordarea contemporana a acestei problematici, asa cum am afirmat mai sus, accentul este pus pe gestionarea crizelor ca solutie pentru prevenirea conflictelor si ca activitate reactiva orientata spre problemele in curs de escaladare. In cadrul stiintelor militare, gestionarea crizei poate fi inteleasa pe larg ca un sistem de implicare a organizatiilor, a aranjamentelor si a masurilor ce urmaresc: aducerea crizei sub control; asigurarea conditiilor necesare gestionarilor crizei care prin actiunile lor pot modela cursul viitor al crizei si pot adopta in consecinta solutiile acceptabile.

In dezvoltarile actuale, in cazul confruntarii cu violenta armata, trebuie urmarite doua obiective principale: in primul rand, stabilirea unui acord politico-militar, in timp ce sunt analizate cauzele crizei si, in al doilea rand, scaderea efectelor crizei si ajutorarea victimelor. Gestionarea crizei include mai mult decat ajutorul umanitar. Daca acesta din urma nu este insotit de actiunea politica, el are tendinta de a se transforma cel mult intr-o modalitate de a stapani superficial conflictul sau situatiile instabile. Pacea nu inseamna doar absenta razboiului. Pacea durabila presupune restabilirea justitiei si a respectului pentru drepturile fundamentale ale individului, de aceea gestionarea crizei ar trebui directionata spre gasirea si aplicarea unor solutii durabile, abordand o viziune holistica asupra factorilor implicati. Un raspuns eficient la criza necesita o atitudine comprehensiva a actorilor politici, militari si a celor cu scopuri umanitare, acordand importanta cuvenita responsabilitatilor, mandatelor si sferelor de competenta specifice fiecarei parti. Relatiile de dialog si de complementaritate dintre acesti actori ar trebui sa urmareasca stabilirea si mentinerea sprijinului comun pentru rezolvarea crizei. In acest sens, comunitatea internationala dispune de instrumente legale - precum Carta Natiunilor Unite, ce ofera cadrul politic pentru o asemenea actiune - dar si de mijloacele diplomatice, politice si militare pentru a lua decizii importante atunci cand este nevoie. Scopul principal al actiunilor politico-militare ar trebui sa fie intotdeauna restabilirea legii si ordinii, ceea ce ar avea un impact pozitiv si asupra activitatii organizatiilor umanitare. Inca este partial valabila afirmatia lui von Clausewitz ca razboiul este continuarea politicii prin alte mijloace, iar in cazul de fata se poate spune ca desfasurarea fortelor militare trebuie sa fie intotdeauna un instrument pentru realizarea unor scopuri politice precise.

La nivel international, un rol major in gestionarea crizelor revine institutiilor internationale de securitate. La baza tuturor actiunilor de acest tip se afla Carta Natiunilor Unite, care are ca scop principal mentinerea pacii si securitatii internationale. Insa in prezent, desi ONU a institutionalizat o serie de proceduri preventive si de asistenta a statelor implicate in conflicte (prevenirea crizelor, operatiile de mentinere a pacii si operatiile de consolidare a pacii), NATO este organizatia care dispune de cea mai coerenta strategie a gestionarii crizelor. Organizatia considera conceptul de gestionare a crizelor ca reprezentand acele actiuni coordonate, initiate cu scopul de a evita o criza, a preveni escaladarea sa intr-un conflict armat si de a stopa ostilitatile, daca acestea apar. De asemenea, NATO a stabilit urmatoarele obiective ale gestionarii crizelor: contributia la reducerea tensiunilor si prevenirea transformarii lor in crize; gestionarea crizei ce se manifesta pentru a preveni escaladarea ei intr-un conflict; asigurarea din timp a pregatirii civile si militare pentru crize de diferite grade; in cazul izbucnirii ostilitatilor, controlul raspunsului, prevenirea escaladarii si determinarea oricarui agresor sa inceteze atacul si sa se retraga de pe teritoriul Aliantei (acest obiectiv nu este aplicabil crizelor tehnologice, umanitare si naturale) de-escaladarea cu scopul restabilirii normalitatii dupa ce escaladarea sau ostilitatile au fost stopate sau sunt sub control; aplicarea "lectiilor invatate" din alte experiente similare.

In ceea ce priveste UE, se incearca delimitarea a doua strategii ce compun raspunsul la criza adica gestionarea crizelor   si rezolvarea conflictelor. Referitor la gestionarea crizelor, Uniunea Europeana defineste acest concept astfel: actiuni initiate pentru a preveni escaladarea pe verticala (intensificarea violentelor) si pe orizontala (raspandirea teritoriala) a conflictelor violente existente. Rezolvarea conflictelor are in vedere actiunile intreprinse pe termen scurt pentru a stopa un conflict violent.

Modelul european de raspuns la criza include patru faze ce formeaza un ciclu continuu: constructia pacii pre-conflict si post-conflict. Modelul accentueaza: prevenirea conflictelor prin masuri structurate pe termen lung (regim international de constructie a pacii, constructia pacii in interiorul tarii); impunerea pacii, in sensul gestionarii conflictului prin masuri coercitive, de tipul raspunsului la agresiunile din afara granitelor, mentinerea pacii sau interventiei de protectie; mentinerea pacii - prevenirea conflictului prin scurtarea perioadei masurilor optionale: diplomatie preventiva, desfasurare preventiva; restabilirea pacii - gestionarea conflictului prin masuri non-coercitive cum ar fi: restabilirea pacii pe cai diplomatice, mentinerea traditionala a pacii.

O alta abordarea a problematicii gestionarii crizelor si in special a prevenirii conflictelor este aceea a OSCE. Atunci cand este confruntata cu un conflict sau o situatie cu potential de conflict, organizatia foloseste o serie de instrumente al caror scop este rezolvarea problemei: misiuni pentru strangerea datelor si misiuni ale raportorilor - vizite pe termen scurt in teatru ale expertilor si personalitatilor din tarile OSCE; misiuni si alte tipuri de activitati de teren - principalele instrumente pentru prevenirea conflictelor pe termen lung, gestionarea crizelor, rezolvarea conflictelor si reabilitarea post-conflict a regiunii; reprezentanti personali ai presedintiei OSCE, care au un mandat precis si clar referitor la sarcinile ce le sunt desemnate in special in domeniul prevenirii conflictelor si al gestionarii crizelor; comitete ad-hoc, formate dintr-un numar restrans de membri ai OSCE care au drept principala misiune consilierea presedintiei organizatiei pe probleme de prevenire a conflictelor, gestionare a crizelor si rezolvarea disputelor; mecanisme pentru rezolvarea pasnica a conflictelor - proceduri care faciliteaza contactul prompt si direct intre partile conflictuale. Avantajul acestora consta in faptul ca nu necesita realizarea consensului, putand fi astfel activate de catre un numar mic de membri ai OSCE si permitand reactia rapida; operatii de mentinere a pacii - important element operational al capabilitatii generale a OSCE de prevenire a conflictelor si gestionare a crizelor. Este important de subliniat faptul ca acest instrument poate fi folosit si in cazul in care partile conflictului sunt membri ai OSCE, insa nu a fost aplicat niciodata intr-o astfel de situatii.

Mijloace politice si militare de solutionare a crizelor si conflictelor.

Noul secol in care am trecut de cativa ani a inceput intr-o atmosfera de optimism, bazat pe ideea ca odata cu incheierea Razboiului Rece, lumea se va indreptata spre o era de pace si stabilitate. Acest optimism avea ca principal punct de sprijin conceptia ca o crestere a interdependentei economice si in mod simetric a prosperitatii a tot mai multor natiuni (si in consecinta a unei tot mai mari parti a populatiei), va determina ca utilizarea puterii militare si a razboiului - ca instrumente de promovarea a intereselor (nationale sau de grup) - sa fie perceputa drept un comportament inacceptabil in relatiile internationale. Renuntarea la amenintarea nucleara in relatiile dintre cele doua superputeri din perioada Razboiului Rece si dintre NATO si Tratatul de la Varsovia a incurajat scenariile pacifiste. In acelasi sens au actionat si transformari de felul colapsului URSS si al comunismului est-european.

Cu toate acestea, razboaiele locale au proliferat, din Balcani in Asia Centrala, din Irak in Africa de Vest. In momentul de fata, sunt in curs de desfasurare conflicte deschise, dintre cele mai virulente in Irak si Afganistan, in timp ce altele se afla in state latenta sau sunt "inghetate", avand insa un mare potential de reincalzire, precum cele din Sierra-Leone, Congo, Transnistria, Kosovo etc.

In reconfigurarea raportului mondial de putere, puterea militara se manifesta asadar in continuare ca un ingredient indispensabil, la care fac apel toti protagonistii - principali sau secundari. Relansarea "metodologiei militare" de actiune in caz de conflicte locale, pune intr-o lumina noua si problematica securitatii nationale, regionale si globale.

Analistii pe temele securitatii internationale incearca sa determine care sunt elementele din mediul international care pot produce ingrijorare la adresa securitatii si bunastarii cetatenilor lumii si ce poate fi facut pentru a atenua sau chiar a inlatura sursele de turbulenta. Intrebari asemanatoare au fost puse si acum 200 sau o 150 de ani, raspunsurile fiind insa de fiecare data diferite. Se apreciaza ca procesul reevaluarii securitatii nationale si internationale ce fusese revizuit prin sfarsitul Razboiului Rece a fost din nou modificat prin introducerea in aceasta ecuatie globala a elementului terorismului international, o forta de o amploare cu care lume nu s-a mai confruntat niciodata pana acum, desi terorismul si colaborarea internationala intre fosti teroristi existau de peste o suta de ani.

Epoca post Razboi Rece - in ciuda trendului de vertiginoasa dezvoltare economica si de ofensiva a democratiei - nu a impus eliminarea solutionarii militare in diversele dispute din piete locale; eforturi notabile in aceasta directie insa s-au consemnat. Totusi, in unele spatii, remodelarile geopolitice au deschis adevarate "Cutii ale Pandorei", care pana atunci fusesera ingradite si tinute sub control de catre cele doua superputeri, in cadrul ordinii mondiale bipolare. Cea mai mare parte a "noilor conflicte", care au fost si continua sa fie conflictele intrastatale, au izbucnit in regiuni in care slabiciunea guvernelor statelor a devenit mai accentuata intr-un cadru de securitate nou. Lumea a devenit, intr-o oarecare masura, mai nesigura, iar popoarele, grupurile etnice si guvernele urmaresc scopuri si obiective mai complexe decat inainte. Liniile de despartire si frontierele dintre actiunile guvernelor, fortelor militare si populatiei civile, sectorului public si celui privat au devenit mult mai estompate si neclare.

Asistam, pe de alta parte, astazi la aparitia unei noi generatii de combatanti, entitatile sub-statale, grupurile non-nationale si transnationale, a caror identitate este fundamentata pe o baza comuna, ca de exemplu ideologia, apartenenta tribala, cultura, etnicitatea, religia, geografia, activitatile economice ilegale sau pe o combinatie a unora sau a tuturor acestor factori. Aceste entitati au devenit mai violente si vizeaza sa modifice echilibrul intern al fortelor pentru a-si promova propriile interese. Exacerbat pana la extrem, un asemenea conflict ar tinde spre fragmentarea structurilor statale si societale si impinge intr-o stare de instabilitate multe zone si regiuni inducand o crestere a violentei in cadrul sistemului international.

Specialistul elvetian, L. Monnerat, sublinia ca viitorul nu va cunoaste notiunile de izolare sau de neutralitate. "Vom fi atacati pentru ceea ce suntem si nu se va tine cont de convingerile si indoielile noastre . Vom fi judecati si condamnati pe baza unor reguli care ne scapa, asimilati si asociati unor lupte care ne depasesc . Dincolo de toate, vom fi constransi sa ne raliem unei parti a Occidentului, sa ne protejam interesele si sa ne mobilizam cetatenii in fata unei amenintari multiforme care se alimenteaza din forta si din slabiciunile noastre, din rigoarea si din toleranta noastra, din ceea ce reprezinta caracteristicile unitare ale societatii noastre si din ceea ce ne diferentiaza unii de altii". Pe de alta parte, tendintele de a generaliza modelele civilizationale - prin alte mijloace decat dialogul culturilor - se poate solda cu tensiuni si conflicte armate. Realitatea probeaza ca in astfel de zone de "export de modele avansate", apar baze de antrenament si sanctuare pentru retelele fundamentaliste, teroriste si criminale, care exploateaza in interes propriu instrumentele, disfunctionalitatile si servitutile globalizarii. Instrumentele principale ale acestor retele sunt internetul si tehnologia moderna a informatiei care le permit sa comunice, sa actioneze si sa se deplaseze aproape oriunde in lume fara a fi detectati. Transparenta si permeabilitatea frontierelor vor complica intr-un fel si mai mult procesul de gestionare a securitatii nationale si internationale, permitand tensiunilor si conflictelor sa se propage cu usurinta dintr-o tara in alta. Trebuie sa ne asteptam ca momentul declansarii unor conflicte viitoare si cel al finalizarii lor sa nu fie foarte clare, dupa cum este de asteptat ca nu toate conflictele sa fie urmate de o stare de pace. Dimpotriva, contextul de securitate ar putea alunea spre o zona crepusculara intre pace si razboi.

Chiar si intr-o astfel de perspectiva, puterea militara, singura, nu ar avea capacitatea de a solutiona problemele conflictuale ale epocii actuale si de perspectiva. Procesele globalizarii economice si interactiunii intre culturi, cele ale afirmarii drepturilor omului, guvernarii democratice, reducerii decalajelor dintre Nord si Sud sunt prea complicate pentru a fi rezolvate prin recursul traditional la arme. Astfel de probleme reclama dialog si negociere, cooperare internationala, elaborarea unui set de valori democratice care sa fie respectate de actorii internationale, buna functionare a organizatiilor internationale etc. Arsenalele nemilitare de gestionare a crizelor si de stingere a conflictelor raman instrumente politico-diplomatice de importanta capitala pentru prezervarea pacii, fiind cele mai indicate din punctul de vedere al raportului dintre resursele investite si rezultatele obtinute.

Totusi, complementaritatea utilizarii instrumentelor militare si a mijloacelor nemilitare in solutionarea crizelor si a conflictelor este astazi evidenta si poate mai eficace decat oricand in istoria universala. Solutiile politice sprijinite de masuri de descurajare prin mijloace militare sau, dupa caz, de utilizare efectiva, controlata si limitata a acestui instrument de putere pot conduce la rezultate durabile in timp. Folosirea puterii militare, pe baza unei legislatii internationale specifice, in situatii si in formule in acord cu vointa comunitatii internationale - poate contribui asadar la asigurarea stabilitatii si pacii.

Balanta de putere, dilema apararii

In numeroase studii de securitate se apreciaza ca existenta balantei de putere reprezinta o conditie de baza a realizarii intr-un grad cat mai mare a starii de securitate la nivel international.

Alaturi de acest concept, studiile de securitate pot opera si cu cel de balanta a amenintarii. Spre deosebire de balanta de putere, ce se regaseste in istorie ca scop constient inca din secolul XVI, aceasta din urma a fost propus de catre Stephen M. Walt abia in anul 1985 (in articolul intitulat "Alliance Formation and the Balance of Power" publicat in revista International Security, 1985), modificand teoria clasica realista si creand scoala nerealista si a relatiilor internationale. Balanta amenintarii se refera la determinarea comportamentului aliantelor de state in functie de amenintarea ce o percep ca venind din partea altor state. Astfel, statele vor cauta realizarea unui echilibru prin alierea impotriva amenintarii percepute, desi exista riscul ca statele foarte slabe sa adere in masa la entitatea care ameninta, crezand ca in acest mod isi protejeaza propria securitate. Se observa ca spre deosebire de teoria balantei de putere in care insasi puterea mai mare a unui stat era considerata ca amenintare, in teoria propusa de Walt, statele nu se aliaza impotriva puterilor in devenire, ci impotriva celor care manifesta intentii ofensive.

In enuntarea acestor doua teorii am facut apel indirect la un alt concept clasic in relatiile internationale si deosebit de important pentru studiile de securitate: superputere. O superputere reprezinta un stat de prim rang in sistemul international, ce are capacitatea de a influenta evenimente si de a-si proiecta puterea la scara mondiala, detinand un nivel superior de putere fata de o "mare putere". In prezent, specialistii in relatii internationale, considera ca SUA reprezinta singura entitate statala care indeplineste conditiile necesare pentru a fi numita superputere sau data fiind natura partial unipolara a lumii contemporane, hiperputere. In acelasi timp, entitati precum Uniunea Europeana, China si India au potentialul cel mai ridicat de a deveni superputeri, fiind numite in prezent superputeri emergente. Criteriile clasice care determina existenta unei superputeri sunt: puterea economica, puterea militara, puterea politica si puterea culturala. Acestea iau in considerare factori diversi, de natura geografica, demografica, politica, economica, financiara, militara, culturala etc. Cu toate ca aceasta teorie este bine inchegata, exista multi contestatari care considera ca trasaturile lumii complexe a zilelor noastre si cresterea din ce in ce mai mare a interdependentei dintre natiuni si state au determinat incapacitatea conceptului de superputere de a surprinde realitatea, ei afirmand ca lumea este in prezent multipolara.

Legat de conceptele mentionate anterior, in special de cele de mare putere si superputere, relatiile internationale furnizeaza studiilor de securitate un nou termen, cel de   echilibrare off shore (in larg, peste hotare). Acesta este un concept strategic folosit in teoria realista, ce descrie un tip de strategie in care o mare putere foloseste puterile regionale pe care le agreeaza pentru a controla mediul de securitate si a afla daca apar puteri potential ostile in spatiul respectiv. Analistii afirma ca astfel, o mare putere isi poate mentine statutul fara a investi masiv in desfasurari de forte.

In ceea ce priveste relatiile dintre state, studiile de securitate pot folosi si conceptul de dilema securitatii ce este ce este utilizat frecvent de catre adeptii cognitivismului in teoriile internationale, care considera ca razboiul este in principal rezultatul unui esec al procesului de comunicare. Conceptul este atribuit lui John Herz (in lucrarea "Political Realism and Political Idealism", 1951) si se refera la o situatie in care doua sau mai multe state sunt atrase intr-un conflict, chiar razboi, pe probleme de securitate, chiar daca nici unui dintre acestea nu doreste conflictul respectiv. De cele mai multe ori se vorbeste despre o dilema de securitate atunci cand doua sau mai multe state nu se simt in siguranta fata de altele. Nici unul dintre statele implicate nu-si asigura starea de securitate, in timp de celelalte state interpreteaza aceste actiuni drept amenintare. De cele mai multe ori, conceptul acesta este ilustrat prin cursa inarmarii, vazuta ca simbol al competitii pentru o stare de securitate iluzorie.

O alta problema identificata in relatia dintre state in ceea ce priveste realizarea securitatii nationale si a apararii este numita dilema apararii. Este vorba despre cazurile in care un stat nu poate folosi mijloace militare pentru a-si atinge scopurile. De exemplu, daca o natiune are drept interes major mentinerea unui anumit tip de sistem economic international, atunci majoritatea intereselor sale nu pot fi protejate si promovate in principal prin mijloace militare.

Analizand aceste concepte, observam ca "renasterea studiilor de securitate", asa cum a fost formulata de Stephen M. Walt, reprezinta un impuls in dezvoltarea disciplinei relatiilor internationale. Noul secol ne-a introdus intr-o lume in care pe de o parte, problemele de securitate deja existente se adancesc, iar, pe de alta parte, apar unele noi, surprinzandu-i atat pe specialisti, cat si publicul larg. In aceste context, importanta studiilor de securitate este manifesta, iar nevoia de definire mult mai clara a sferei lor - vitala.

CONCEPTE SI CUVINTE CHEIE:

Dimensiunile securitatii

Securitatea umana

Sursele si instrumentele de putere ale statelor

Puterea militara

Tensiuni, crize si conflicte

Gestionarea crizelor si prevenirea conflictelor

BIBLIOGRAFIE:

BAYLIS, JOHN; WIRTZ, JAMES; COHEN ELIOT; GRAY, COLIN: Strategy In The Contemporary World, Oxford University Press, 2002

BAYLIS, JOHN; SMITH, STEVE (eds): The Globalization Of World Politics, Oxford University Press, 1997.

BADALAN, EUGEN; FRUNZETI, TEODOR, Forte si tendinte in mediul de securitate european. Editura Academiei Fortelor Terestre, Sibiu, 2003

BARBULESCU, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeana, seria Europa mea. Sistemul institutional, Editura Tritonic, Bucuresti, 2007.

BARBULESCU, Iordan Gheorghe, UE de la national la federal, Editura Tritonic, Bucuresti, 2005.

BIANCHINI, STEFANO, Problema Iugoslava, Bucuresti, All, 2003.

BRENNER, MICHAEL J.: Europe's New Security Vocation (McNAIR PAPER No. 66), Institute for National Strategic Studies, National Defense University, Washington, D.C., 2002.

CALVOCORESSI, PETER Politica mondiala dupa 1945, Editura ALL, Bucuresti, 2000

FRUNZETI, TEODOR, Securitatea nationala si razboiul modern, Editura Militara, Bucuresti, 1999

FRUNZETI, TEODOR, Organizatiile internationale in era globalizarii, Editura Academiei Fortelor Terestre, Sibiu, 2000

FRUNZETI, TEODOR, Solutionarea crizelor internationale, Editura Institutul European, Iasi, 2006

FRUNZETI, TEODOR, Globalizarea securitatii, editura Militara, Bucuresti, 2007

FRUNZETI, TEODOR; ZODIAN, VLADIMIR, coord., Lumea 2007, Editura CTEA, 2007

FRUNZETI, TEODOR; ZODIAN, VLADIMIR, coord., Lumea 2009, Editura CTEA, 2009

GOLDSTEIN, JOSHUA; PEVEHOUSE, JON, Relatii internationale, Editura Polirom, Iasi, 2008

KISSINGER, HENRY, Diplomatia, Editura ALL, Bucuresti, 2003

MIROIU, ANDREI; UNGUREANU; RADU-SEBASTIAN, Manual de relatii internationale, Editura Polirom, 2006

SAVA, IONEL NICU, Studii de securitate, Editura Centrului Roman de Studii Europene, Bucuresti, 2005

VIOTTI,PAUL; KAUPPI, MARK, International Relations and World Politics,

2nd edition, Prentice Hall, Upper Sadle River, New Jersey, 2001