Teoriile si etapele integrarii europene

Teoriile si etapele integrarii europene

Uniunea Europeana este o entitate sui-generis, "o « idee sinteza » care raspunde unei conceptii comune, globale si coerente a procesului de integrare progresiva a popoarelor si statelor"[1]. La structura Uniunii, cu cei trei piloni, Comunitatile Europene (CE), Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) si Justitie si Afaceri Interne (JAI) , s-a ajuns in urma unui proces de integrare evolutiv, extrem de complex.

O data cu conturarea proiectului comunitar, au aparut o serie de teorii si doctrine asupra integrarii, ce au incercat sa descrie, sa explice si sa prevada natura si evolutia procesului . Astfel, dintr-o perspectiva metodologica, putem vorbi de teorii prescriptive, ce au la baza cutume si prezinta integrarea intr-o lumina favorabila si incerca sa prescrie sau sa proiecteze strategii specifice integrarii si teorii descriptive, incerca sa descifreze, sa explice si sa faca previziuni asupra dinamicii interne a proceselor de integrare. O alta perspectiva, a stiintelor politice, propune o clasificare ce divide teoriile integrationiste in patru categorii, dupa cum urmeza. Teoriile federaliste releva caracterul supranational al institutiilor comunitare si rolul decisiv al guvernelor nationale in mecanismul comunitar. Teoriile neofuntionaliste, ai carei adepti au propus termenul de antrenare politica, sectoriala, geografica si care sustin ca in procesul de integrare, rolul determinant este jucat de elitele nationale si de grupurile de interese care influenteaza pozitia statelor nationale. Teoriile supranationaliste presupun un transfer de competente dinspre statele membre spre autoritatea supranationala. In sfarsit, adeptii teoriilor interguvernamentaliste sustin ca rolul predominant in luarea deciziilor la nivelul Uniunii Europene, si prin consecinta, asupra integrarii este jucat de statele nationale, guvernele acestora posedand suveranitate juridica si legitimitate politica.

Consideram ca teoria federalista are sansele cele mai mari de a se impune in viitor pentru ca modelul european sa fie desavarsit. Aceasta paradigma propune pastreaza atat metoda cooperarii, cat si pe cea a integrarii, oferindu-i un usor avantaj celei din urma. Federalismul este un sistem politic ce combina suveranitatea cu autonomia. Astfel, presupune recunoasterea de largi autonomii politice, administrative, financiare si legislative, puterii centrale fiindu-i acordate doar competentele pe care diversele componente consimt sa le cedeze. Este posibil de aplicat in spatiile geografico-politice largi, constituite din subansambluri si in general, in favoarea sa sunt aduse argumentele a patru avantaje majore: democratia reprezentativa, eficacitatea, separarea puterilor si subsidiaritatea. Instantele politice de la nivel local (inferior), datorita proximitatii lor fata de cetateni, pot sa-si asume anumite responsabilitati guvernamentale. Intr-un astfel de sistem federal, domeniile incluse in cei doi piloni ai Uniunii Europene, Politica externa si de securitate comuna si Justitie si afaceri interne, vor fi gestionate la nivelul central, ceea ce face posibila coordonarea globala a tuturor subansamblurilor, potrivit unei politici unice.

Integrarea europeana nu a fost posibila decat in baza unui proiect economic, cel putin in fazele initiale. Astfel au aparut primii constituenti ai Uniunii Europene, respectiv piata comuna, politica agricola si uniunea monetara. Acest proces va fi desavarsit o data cu trecerea la etapele cele mai dificile, respectiv uniunea politica si cetatenia europeana.

Aceasta evolutie in dinamica comunitara va aduce cu sine o serie de intrebari, care inca isi cauta inca raspunsurile: Ce fel de ideologie va fi folosita pentru a legitima noua identitate supranationala? Care va fi cea mai potrivita forma de organizare politica a Uniunii? Vor supravietui statele-natiune sau se va realiza proiectul Statelor Unite ale Europei, dupa modelul federal? Ce efecte va avea extinderea spre centrul si estul Europei asupra institutiilor, politicilor si mecanismului european?

In dinamica constructiei europene, putem vorbi de cinci niveluri de integrare . La primul nivel s-a creat zona liberului schimb: circulatia libera a produselor, fara control vamal, indiferent de cantitate. La al doilea nivel, a fost realizata uniunea vamala, si anume eliminarea taxelor vamale intre statele membre, dublata de o politica comerciala comuna, aplicand taxe vamale exterioare comune, catre tarile non-comunitare. Al treilea nivel: piata comuna, fundamentata pe cele patru libertati esentiale: libertatea persoanelor, libertatea bunurilor, libertatea serviciilor si libertatea capitalului. La al patrulea nivel s-a concretizat uniunea economica si monetara, care a avut la baza trei principii fundamentale: moneda unica, politica monetara comuna si coordonarea politicilor economice nationale. Acesta a urmarit si urmareste in continuare, desavarsirea pietei unice prin inlaturarea incertitudinilor si costurilor inerente tranzactiilor care implica schimbul intre monedele nationale diferite, asigurarea comparabilitatii totale a preturilor si costurilor in intreaga zona euro, adancirea gradului de integrare a pietei unice, prin accelerarea integrarii pietei financiare, intarirea stabilitatii in zona euro, marirea potentialului de competitivitate in spatiul european . Al cincilea nivel, in plin decurs de infaptuire marcat de uniunea politica, in cazul acesteia, fiind vorba de constituirea Europei federale sau a Statelor Unite ale Europei, ce presupune noi limitari benevole ale suveranitatii nationale in beneficiul apartenentei la o supraputere economica, politica si militara.

Daca primele patru etape vizau economia, cea de-a cincia preconizeaza constructia europeana dupa modelul federal, in viitor. Pentru acest vast proiect de o complexitate fara precedent, se sconteaza pe o dinamica a integrarii, realizata prin doua efecte complementare . Primul poarta denumirea de "spill over" - efectul antrenarii progresive, si mizeaza pe ideea ca integrarea sectoriala duce la integrarea generala, piata comuna avand aici rolul de catalizator . Al doilea efect este cunoscut sub numele de "cliquet" (al declansatorului), si potrivit acestuia dinamica integrarii este ireversibila, costul economic si politic al renuntarii este inferior continuarii integrarii. Aceste evidente au fost demonstrate prin intermediul a doua rapoarte: Raportul Cecchini (1988 - costul renuntarii la libertatea vamala reprezinta 5-10% din valoarea actuala a bunurilor) si Raportul Catherwood (1988 - costul ar fi de 100 miliarde euro ).

Realizarea completa "a ideii de sinteza pe care o reprezinta Europa in tripla sa alteritate - ca Europa politica, economica si sociala - este putin probabila altfel decat prin federatia statelor europene a caror uniune sa nu se mai bazeze pe tratate, ci pe o Constitutie" .