Valurile de extindere ale Uniunii

Valurile de extindere ale Uniunii

Extinderea europeana si-a dobandit conotatiile unui proces caracterizat prin continuitate. De la inceputul constructiei europene si pana in prezent, s-au facut cereri de asociere / aderare, neinregistrandu-se nici o solicitare cu privire la renuntarea la statutul de stat membru.

Trecand in revista anii care ne despart de acel embrionar 1950, suntem martorii unei evolutii fascinante, o unificare liber consimtita a natiunilor si statelor europene.

Istoria Comunitatii Europene a cunoscut cinci valuri de extindere, in prezent pregatindu-se pentru al saselea.

Intre anii 1957-1972, Comunitatea Europeana a functionat cu cele sase state semnatare ale Tratatului de la Roma, prioritatea acestei perioade fiind realizarea uniunii vamale, ce s-a concretizat printr-o spectaculoasa crestere economica . In acelasi timp, rezultatele din sfera politicii agricole si a liberului schimb au fost modeste.

Tot in acesti ani se lanseaza si alte domenii de integrare: politica sociala (Fondul Social European-1960) si politica regionala (Fondul European de Dezvoltare Regionala-1973).

In plan politic, Comunitatea s-a confruntat cu doua probleme majore: cea provocata de Franta, care sub conducerea lui De Gaulle s-a opus candidaturii Marii Britanii (1963-1967), si cea care a ramas in istorie sub numele de criza "scaunului gol". Franta a refuzat sa aplice clauzele Tratatului de la Roma in ceea ce priveste votul majoritatii calificate, totul finalizandu-se prin "Compromisul de la Luxemburg" (1966): in unele cazuri de interes national major, un stat membru poate refuza sa se supuna votului majoritar (este nevoie de unanimitate).

O data cu alegerea noului presedinte, Georges Pompidou (1969), si politica Comunitatii Europene se schimba, Franta sustinand extinderea acesteia. Astfel, la Summit-ul de la Haga (1969) se adopta principiile extinderii, bazata pe urmatoarele orientari esentiale: realizarea unor tratate individuale de aderare cu tarile candidate, definirea unor clauze financiare pentru o politica agricola comuna si implicarea mai profunda a CEE in realizarea uniunii politice si monetare .

In 1972 se perfecteaza tratatele de aderare a Marii Britanii, Danemarcei, Irlandei si Norvegiei, dintre care s-au alaturat Comunitatii Europene, doar primele trei tari (populatia Norvegiei a respins prin referendum tratatul)[3].

Dupa abolirea regimurilor dictatoriale din Grecia, Spania si Portugalia si democratizarea acestora, cele trei tari adera la Comunitate in doua valuri: in 1981, Grecia[4], iar in 1985, cele doua state iberice.

Evolutia constructiei comunitare continua cu noi extinderi spre centrul si nordul Europei, aderand in 1995 Austria, Suedia si Finlanda. Procesul de integrare a celor trei state poate fi caracterizat ca fiind un proces rapid, ce a necesitat numai trei ani de negocieri, in conditiile in care, in momentul aderarii, fiecare dintre candidate era mai bogata decat media Uniunii. Ritmul rapid de integrare reiese din comparatia cu Spania si Portugalia, amandoua mai sarace decat media pe UE si ale caror negocieri au durat sapte ani, inainte de a deveni membre cu drepturi si obligatii depline in 1986.

Integrarea tarilor est-europene, care sunt mai sarace decat Spania si Portugalia, avand sectoare agricole mari si aflandu-se intr-un proces dureros de tranzitie la economia de piata, se anunta a fi dificila.

Uniunea Europeana se afla in prezent intr-un vartej al schimbarilor, datorate atat intaririi legaturilor economico-financiare dintre statele membre, cat si primirii de noi membrii, astfel incat putem afirma ca se confrunta cu doua provocari majore: aprofundarea integrarii politice si extinderea spre est.