Atribuirea

Atribuirea

Atribuirea este un fenomen psihologic universal, prin care omul, ca fiinta sociala, incearca sa gaseasca explicatii cauzale fenomenelor ce-l inconjoara. Fenomenul atribuirii a fost studiat in principal in siajul teoriilor gestaltiste interesate de perceptie: s-a putut dovedi ca perceptia nu este un proces de pura receptare pasiva si ca oamenii se dovedesc extrem de activ in explicarea a ceea ce percepe. De aici si aria de interes a atribuirii.

Teoria lui Heider

Psihologul gestatltist Fritz Heider atragea atentia inca din anii 60 (si chiar mai devreme) asupra faptului ca omul are nevoie de a ordona intr-un sens lumea inconjuratoare, care trebuie sa fie predictibila si controlabila. Omul are chiar tendinta de a antropomorfiza obiectele lipsite de viata, tot din nevoia imperioasa de a atribui un sens logic lumii sociale, lumii inconjuratoare. Putem cita cateva dintre ideile de baza ale lui Heider despre atribuire:

a. omul este in mod natural inclinat sa explice comportamentul altor oameni prin dispozitii stabile sau trasaturi de personalitate.

b. Exista un corp de legi ale atribuirii care permit reliefarea unui fel de simt comun psihologic - cu ajutporul caruia omul interpreteaza si-si explica lumea.

c. Cauzele situationale sunt in permanenta subestimate in fata cauzelor personale in procesul atribuirii.

d. In procesul atriburii apare un cert element intentional - omul crede ca dispozitiile sufletesti sunt cu atat mai solide cu atat intentia este mai evidenta etc.

Teoria inferentei corespondente a lui Jones si Davis

Este o teorie care admite ca omul explica actiunile semenilor sai prin atribuirea unor dispozitii stabile, dar accentueaza in acelasi timp faptul ca procesul de atribuire a caracteristicilor personale care ghideaza actiunea este mult mai complex.

Traseul atribuirii este acela al dispozitiilor personale, dupa care se ajunge la intentii, apoi la actiune. Una dintre caracteristicile inferentei corespondente este ca ea e cu atat mai puternica cu cat dezirabilitatea sociala a comportamentului este mai problematica.

Modelul covariantei a lui H. H. Kelley

Teoria lui Kelley considera ca omul obisnuit, care incearca sa explice actiunile semenilor sai, procedeaza cumva in maniera omului de stiinta, atat la nivelul scopurilor pe care si le propune (separarea efectului de cauza care l-a produs), cat si al metodei folosite in cunoastere, anume o varianta de bun simt a analizei de varianta (ANOVA), metoda statistica obisnuita in observatiile omului de stiinta.

Teoria multidimensionala a lui Wiener

Considera ca procesul atribuirii este mai complex decat in modelele amintite

anterior. Wiener vorsete despre stabilitatea/instabilitatea factorilor cauzali, in masura in care oamenii nu explica actiunea numai cu ajutorul dispozitiilor stabile, ci si cu ajutorul dispozitiilor instabile, trecatoare. Pe langa aceasta, modelul lui Wiener mai ia in calcul si caracterul controlabil sau incontrolabil al cauzelor comportamentale.

Erorile de atribuire

Atribuirea nu este un proces infailibil de cunoastere. Adesea se intampla ca oamenii sa supradimensioneze sau sa subdimensioneze rolul factorilor cauzali din realitate. Una dintre erorile clasice de atribuire se refera tocmai la supralicitarea actiunii unei persoane in dauna factorilor externi, situationali. De asemenea, erorile de atribuire pot proveni din diferenta dintre observator si actor: al doilea tinde sa atribuie un rol important factorilor externi, in timp ce primul, dimpotriva, sa dea credit mai mare dispozitiilor de personalitate.