DEVIANTA SI CONTROLUL SOCIAL

DEVIANTA SI CONTROLUL SOCIAL

1. Ce este devianta?
2. Explicatiile deviantei

Explicatiile biologice si psihologice

Explicatiile sociologice. Teoriile despre microniveluri

Explicatiile sociologice. Teoriile despre macroniveluri

1. Ce este devianta?

Majoritatea oamenilor se conformeaza normelor societatii in cea mai mare parte a timpului. Ei fac aceasta datorita procesului de socializare prin care au trecut si datorita structurilor controlului social (de exemplu, legile, politia) din societate.

In societatile moderne, actiunile care se abat de la normele cele mai importante pentru conservarea societatii (de exemplu, omorul, violul, incestul, tradarea de tara, furtul) sunt prohibite prin coduri legale formale si exista pedepse pentru cei ce le comit. Astfel de actiuni sunt numite crime (in sens durkeimist) adica sunt considerate deviante din punct de vedere legal. Pe langa aceste crime grave, multe societati considera si alte comportamente violari ale normelor legale (de exemplu, incalcarea normelor de circulatie, tulburarea linistii, intrarea in datele unui calculator strain).

Devianta criminasa exista in toata lumea, in ciuda faptului ca normele legale specifice care definesc comportamentul inacceptabil pot varia de la o societate la alta. Astfel, ceea ce poate fi crima intr-o societate (de pilda, cumpararea unei arme personale) poate sa nu fie considerata crima in alta.

Crima este usor de definit ca o forma devianta de comportament. Mai greu de definit sunt acele forme de comportament care sunt considerate deviante din punct de vedere social, adica cele care violeaza normele sociale, dar nu codul legal. De exemplu, pana recent, purtarea cerceilor era considerata nepotrivita pentru barbati. In anii 70, multi tineri au renuntat la aceasta conventie si, in mod sfidator, purtau parul lung si se imbracau neglijent. In contextul epocii, astfel de comportamente erau considerate deviante din punct de vedere social; ele nu se conformau normelor generale ale societatii, dar nu erau o amenintare suficienta pentru ordinea sociala incat sa fie definite drept criminale.

2. Explicatiile deviantei

Explicatiile biologice si psihologice

Intr-o vreme, cauzele comportamentului deviant erau considerate a fi forte supranaturale. Oamenii actionau in moduri irationale pentru ca erau posedati de "diavol" sau de "spirite rele". In secolul al XIX-lea, aceasta explicatie cedeaza treptat unei abordari considerata mai "stiintifica", bazata pe cunoasterea biologiei din acea vreme.

Cea mai importanta explicatie de acest tip a fost sustinuta de Cesare Lombroso (1876), un medic care a lucrat in inchisorile italiene. El a supus detinutii la diferite masuratori fizice si a constatat ca acestia aveau trasaturi fizice distincte: fruntea ingusta, maxilar iesit in afara, pometi proeminenti, urechi mari si clapauge si mult par pe corp. Lombroso credea, dintr-o perspectiva evolutionista, ca delicventii criminali sunt "atavici", ca sunt subdezvoltati din punct de vedere biologic. Lucrarea lui Lombroso avea multe puncte slabe. Intreprinzand o cercetare conceputa cu mai multa grija, Charles Goring (1913), un psihiatru britanic, a constatat ca trasaturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente si la necriminali. Goring a afirmat ca nu exista diferente fizice esentiale intre criminali si necriminali.

Cu toate acestea, ideea ca delicventii criminali constituie un tip fizic aparte a contiuat sa aiba adepti. In 1949, Sheldon a afirmat ca "tipul anatomic" are legatura cu criminalitatea. El a descris criminalul ca fiind mai degraba un mezomorf (musculos si atletic) decat un ectomorf (inalt, slab si fragil) sau un endomorf (scund si gras). Principiile generale ale pozitiei lui Sheldon au fost sustinute de cercetariel sotilor Glueck (1950), desi ei au afirmat ca tipul anatomic nu este o cauza directa a criminalitatii. Dupa parerea lor, mezomorfii au un tip de personalitate (insensibili fata de altii si ar putea sa reactioneze la frustrare cu comportament agresiv) care i-ar putea impinge la acte criminale. Astfel, ei au conchis ca relatia intre caracteristicile fizice si criminalitate este una indirecta.

Recent, unii cercetatori au afirmat despre comportamenul criminal violent ca poate aparea cand o persoana are un model cromozomial care contine un cromozom masculin in plus (XYY). S-a constat ca modelul XYY este mai raspandit printre barbatii criminali decat printre barbatii din populatia generala. Dar numarul de subiecti studiati a fost prea mic pentru a stabili, cu un grad de certitudine, o legatura intre prezenta unui cromozom masculin suplimentar si comportamentul criminal. Ulterior, Wilson si Herrnstein (1895) au ajuns la concluzia ca factorii biologici au un efect neglijabil asupra comportamentului criminal si ca mediul joaca un rol important in promovarea sau inhibarea oricarei influente pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de comportament.

Ca si interpretarile biologice, teoriile psihologice despre delict asociaza delicventa cu anumite tipuri de personalitate. Unele au sugerat ca in cadrul unei minoritati de indivizi se dezvolta o personalitate imorala sau psihopata. Psihopatii sunt firi retrase, lipsite de emotii care gasesc emotii, care gasesc placere in violenta de dragul violentei. Unii cercetatori vorbesc de sociopati, ca fiind persoane care infaptuiesc acte delicvente fara a avea nici cea mai mica remuscare. Se pare ca acestia au cu pana la 14 mai putina materie cenusie la nivelul partii frontale a creierului, parte considerata a fi "sediul" constiintei. Aceste persoane stiu - prin socializare - ca ar trebui sa le para rau pentru ceea ce au facut, uneori chiar mimeaza acest lucru, insa ei sunt incapabili sa traiasca sentimentul vinovatiei; din punctul lor de vedere, vinovata este intotdeauna victima, pentru ca i-a determinat sa faca ceea ce au facut.

Indivizii cu caracteristici psihopate comit intr-adevar uneori delicte violente; exista insa probleme majore legate de conceptul de psihopat. Nu este evident ca trasaturile psihopate sunt in mod inevitabil delictuale. Majoritatea studiilor despre persoane considerate a poseda aceste caracteristici au fost referitoare la detinutii condamnati, si exista tendita ca personalitatile lor sa fie prezentate intr-un mod negativ. Daca descriem aceleasi trasaturi intr-un mod pozitiv, tipul de personalitate apare complet diferit si pare a nu exista motiv pentru care oamenii de acest fel sa fie delicventi. Daca am cauta indivizi psihopati pentru un studiu stiintific, am putea da urmatorul anunt (Widom si Newman, 1985):

SUNTETI O PERSOANA AVENTUROASA?

Cercetator doreste sa contacteze oameni aventurosi, care au avut o viata incitanta, impetuoasa. Daca sunteti genul de persoana care ar face orice pentru o provocare, sunati oricand la 337-xxxx.

Astfel de oameni pot fi exploratori, spioni, impatimiti ai jocurilor de noroc sau doar plictisiti de rutina vietii cotidiene, fara a putea fi considerati psihopati sau devianti. Este posibil ca ei sa-si propuna sa savarseasca actiuni delictuale, dar este la fel de posibil ca ei sa caute provocarea pe cai acceptabile din punct de vedere social.

Teoriile psihologice despre delicventa, pot, in cel mai bun caz sa explice doar anumite aspecte ale acesteia.

Explicatiile sociologice. Teoriile despre microniveluri

Teoria asocierii diferentiale (Edwin H. Sutherland, 1940). Aceasta teorie sustine ca orice comportament deviant este invatat in cursul socializarii; ea este rezultatul prezentei unei subculturi deviante prin care oamenii invata norme si comportamente care ii imping la acte antisociale. Aceasta explicatie este o folosire simpla a teoriei invatarii in contextul socializarii. Ceea ce deosebeste criminalul de necriminal nu este procesul de socializare, ci continutul lui: ce este invatat, nu cum este invatat. Tinerii sunt mai predispusi sa invete astfel de comportamente, datorita experientei insuficiente de a le evalua sau de a le pune in context.

Aceasta teorie a fost folosita si pentru a explica persistenta criminalitatii in comunitati speciale sau in mahalale. O data ce subculturile deviante se dezvolta, valorile lor, atitudinile, normele, tehnicile si comportamentele devin accesibile altora din comunitate, prin faptul ca sunt modelati de catre criminali. Mai mult, aceste valori si comportamente sunt transmise generatiilor viitoare prin socializare.

Teoria controlului. Walter Reckless si colegii sai (1956) s-au concentat asupra problemei de ce, chiar in zonele cu criminalitate ridicata, unii tineri nu ajung delincventi. Ei sustin ca dezvoltarea unei imagini "bune" despre sine a unei persoane serveste ca sa-l "izoleze" de subcultura delicventa inconjuratoare.

Din aceasta perspectiva, comportamentul deviant ar rezulta din lipsa unui control intern, efectuat de individ, si din lipsa unui control extern, efectuat de catre societate. Ideea centrala este ca ceea ce trebuie explicat nu este devianta, ci conformismul. Conformismul rezulta din mecanismele de control intern si extern. Dar ce sunt aceste mecanisme de control social?

Construind pe teoria lui Durkheim, teoreticienii controlului afirma ca integrarea in comunitate si legaturile sociale puternice ii fac pe oameni sa accepte normele si valorile comunitatii lor si sa se conformeze acestora. Sistemele de credinta impartasite leaga laolalta membrii comunitatii si le intareste rezistenta la actiuni deviante.

Desi teoria controlului este un supliment folositor pentru teoria asocierii diferentiale, prin faptul ca pune accentul pe importanta controlului intern si a integrarii sociale in comunitate, ea este, de asemenea, incompleta. Ea pare, de exemplu, incapabila sa explice crima gulerelor albe, activitatile criminale (de exemplu, delapidare) comise de oameni cu statut superior si, aparent, "respectabili", care sunt bine integrati in comunitatile lor. De asemenea, aceasta teorie nu ajuta la explicarea comportamentului celor integrati in subculturi deviante, in care legaturile sociale puternice si normele sociale nu sunt privite favorabil in societatea mai mare.

Explicatiile sociologice. Teoriile despre macroniveluri

Tensiunea structurala. Unele explicatii ale deviantei se concentreaza asupra fortelor sociale mari. O astfel de teorie pune accentul pe conceptul de anomie al lui Durkheim, care se refera la o situatie in care normele tipice care ghideaza comportamentul nu mai sunt adecvate sau eficiente. Efectul anomiei consta in reducerea capacitatii societatii de a structura un comportament adecvat. Pe aceasta baza, Robert K. Merton (1938) sustine ca devianta se naste dintr-o tensiune structurala, care rezulta din lipsa unei relatii clare intre scopurile sustinute cultural si mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. Efectul acestei nepotriviri este ca, desi indivizii afla, prin procesul de socializare, ce asteapta societatea de la ei (scopurile), deseori ei sunt incapabili sa atinga acele scopuri, din cauza lipsei de mijloace adecvate.

Merton identifica cinci reactii posibile la tensiunile dintre valorile sustinute la scara sociala si mijloacele limitate de a le realiza. Conformistii accepta atat scopurile sustinute social cat si modalitatile conformiste de a le realiza; majoritatea populatiei intra in aceasta categorie. Inovatorii accepta valorile aprobate la scara sociala, dar folosesc mijloace ilegale de a le realiza (de exemplu, delincventii care dobandesc avere prin activitati ilegale). Ritualistii folosesc mijloacele acceptate la scara sociala, omitand insa scopurile statuate de societate (de exemplu, birocratul stereotipic care este mai atent la a se asigura ca formularele sunt completate decat la atingerea scopului acestor formulare). Marginalizarea descrie situatia persoanei care a abandonat atat scopurile, cat si mijloacele aprobate cultural (de exemplu, vagabondul, cel care paraseste societatea). In final, rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana nu reuseste sa accepte scopurile si mijloacele aprobate cultural si le inlocuieste cu alte scopuri si mijloace (de exemplu, revolutionarul sau cel care protesteaza pentru drepturi civile).

Astfel, potrivit teoriei tensiunii culturale, sursa dificultatii este in structura sociala si in cultura, nu in individ.

Capitalismul si teoria conflictului. Radacinile teoriei conflictului isi au originea in conceptia marxista ca oranduirea capitalista, un sistem economic bazat pe dominatia proprietatii private, este sursa criminalitatii. Intrucat controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat in mod egal, capitalismul ii face pe oameni sa se angajeze intr-un comportament criminal, fie ca sa obtina ceea ce ei ar trebui sa aiba (muncitorul "exploatat"), fie sa pastreze sau sa dezvolte ceea ce au dobandit (capitalistul).

O serie de cercetatori au aratat ca cei ce detin controlul in societatea capitalista sunt si cei ce definesc ce este legal sau ilegal: ei definesc ca fiind crima orice fapta care le-ar ameninta privilegiile si proprietatile (de exemplu, furtul - atentat la adresa proprietatii, jocurile de noroc, bautura, angajarea in legaturi sexuale ilicite - pentru ca ameninta valorile muncii intense si sobrietatea pe care se bazeaza structura capitalista.

Teoria conflictului aplicata deviantei sugereaza modalitati prin care structura economica a societatii influenteaza sfera politica, indeosebi in definirea anumitor acte ca fiind deviante. La fel ca si teoria tensiunii structurale, ea localizeaza sursa comportamentului deviant in cadrul structurii sociale si nu in individ.

Totusi, ea are anumite limite. Teoria conflictului presupune ca bogatii sunt atotputernici, ca ei sunt liberi sa defineasca tot ce vor ca fiind deviant. Aceasta teorie ignora consumatorul sau legile pentru protejarea muncitorilor, care restrang libertatea de actiune a capitalistilor. De asemenea, clasa "capitalista" nu este intru totul de acord in privinta intereselor sale si a modurilor de ale apara; de aceea exista legi impotriva trusturilor care impiedica anumite companii sa controleze evenimentele dupa bunul lor plac. O alta problema ar fi aceea ca aceasta teorie nu reuseste sa explice devianta in societatile in care nu exista o inegalitate importanta (tarile socialiste).

Teoria reactiei sociale sau de marcaj (teoria etichetarii) considera devianta ca fiind incapacitatea de a clasifica anumite actiuni ca fiind potrivite sau nepotrivite. Argumentul principal prezentat de teoreticienii reactiei sociale (Lemert, 1951; Erikson, 1962; Becker, 1963) este ca nici un comportament nu este inerent sau in mod automat deviant. Devianta reclama o definitie, care difera de la societate la societate. In Statele Unite, de pilda, daca o persoana umbla pe strada in haine zdrentaroase si indruga vorbe despre slava lui Dumnezeu, va fi probabil ridiculizat, trimis la inchisoare sau la un spital de boli psihice. In alte societati, acelasi act ar putea inspira respect datorita naturii sale religioase.

Deopotriva important pentru aceasta teorie este ca, desi din cand in cand toti oamenii se angajeaza in acte care sunt definite de societate (sau grupul lor) ca fiind deviante, aceste acte deviante nu sunt intotdeauna observate sau, daca sunt observate, ele sunt considerate comportamente gresite temporare. Aceasta este denumita devianta primara. Ceea ce este important pentru teoria etichetarii nu este actul insusi, ci devianta secundara, etichetarea publica ca deviant si, ca urmare, acceptarea identitatii deviante de catre persoana care a comis actul. Aceasta acceptare poate fi considerata ca un stigmat, un mod negativ de a vedea lucrurile, care schimba in mod substantial constiinta de sine a unei persoane si o duce la o "cariera devianta" (Goffman, 1963). Un act de devianta secundara poate , de asemenea, duce la o etichetare retrospectiva a identitatii trecute a unei persoane, pentru a-l face sa se conformeze identitatii prezente.

Teoria reactiei sociale a fost folosita atat pentru a explica criminalitatea, cat si devianta sociala. Problema identitatii este esentiala pentru perspectiva reactiei sociale, care are radacini in teoria interactiunii simbolice. Actul deviant este mai putin important decat faptul de a fi etichetat deviant. La randul ei, aceasta eticheta afecteaza sentimentul de identitate al persoanei, care poate duce la alte acte deviante.

Teoria reactiei sociale leaga modurile micro (interactiune, identitate personala) de modurile macro de abordare a deviantei (definitii culturale). Ea este utila in prezentarea deviantei ca un proces social mai degraba decat un proces moral.

Aceasta teorie are insa si cateva limitari. Cercetarea arata ca unii oameni se angajeaza in practici criminale chiar daca nu sunt prinsi niciodata si expusi unei identitati bazate pe devianta secundara. (Gove, 1980). Pentru unii, faptul de a fi etichetat deviant este un stimulent puternic de a-si schimba mai degraba comportamentul decat de a-l continua. In fine, exista oameni in inchisori (violatori, ucigasi) si in diverse tipuri de institutii pentru boli psihice, deoarece comportamentul lor este o amenintare pentru altii sau pentru ei insisi si nu pentru ca actiunile lor au fost arbitrar definite, de catre cei care au autoritate, ca fiind gresite.