Mihai Viteazul si aspiratiile romanesti in jocul de interese al marilor puteri

Mihai Viteazul si aspiratiile romanesti in jocul de interese al marilor puteri

Sfarsitul secolului XVI si inceputul secolului XVII au fost marcate

de unul dintre momentele cele mai importante din intreaga istorie a

poporului roman, de domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601) cel care

pentru prima data in istorie a unit cele trei state romanesti, Tara

Romaneasca, Transilvania si Moldova, cel care, prin eroismul si

cutezanta de care a dat dovada, a pus sub semnul intrebarii, pentru o

clipa, insasi dominatia otomana din Europa si a atras asupra sa privirile

intregului continent.

Marea epopee romaneasca de sub conducerea lui Mihai Viteazul

desfasurata la cumpana dintre cele doua veacuri, a fost raspunsul hotarat

dat de poporul nostru la intensificarea fara precedent pe care a cunoscut-o

dominatia otomana, sub toate aspectele, tocmai in aceasta perioada.

Astfel, turcologul Mihai Maxim a calculat ca, intre 1538 si 1600,

Moldova si Tara Romaneasca au pierdut in raporturile cu Poarta, sub

diferite forme, intre 13 si 15 milioane de galbeni, dintre care, numai in

perioada 1581-1590 si numai in Tara Romaneasca, cumpararea tronului

si plata haraciului si a peschesurilor s-a ridicat, dupa aprecierea lui Mihai

Berza, la 5.770.000 de galbeni. La urcarea sa pe tron, datoriile insumate

ale predecesorilor sai, se ridicau la uriasa suma de 700 de milioane de

asprii, in timp ce contemporanul sau din Moldova, Aaron Voda Tiranul,

avea de platit si el 110 milioane de asprii. Aceasta situatie, consecinta a

degradarii continue pe care a cunoscut-o institutia domniei in a doua

jumatate a secolului XVI, precum si a degradarii accentuate a raporturilor

dintre tarile romane si Poarta, ameninta intreaga societate romaneasca cu

o adevarata catastrofa si impunea adoptarea unor masuri rapide si

eficiente pentru a opri o evolutie din ce in ce mai nefavorabila. In

imprejurarile din ultimii ani ai secolului XVI, reluarea luptei antiotomane

se impunea astfel ca o necesitate istorica pentru toti locuitorii spatiului

romanesc si ea a fost transpusa in realitate purtand pecetea marii

personalitati a lui Mihai Viteazul, cel care a inteles mai bine ca oricine in

epoca sa nevoile neamului si sensurile profunde ale evolutiei istorice care

ii era harazita.

Daca lupta antiotomana condusa de Mihai Viteazul a avut la baza,

in primul rand, cauze de ordin intern, nu trebuie insa sa fie pierdut din

vedere nici contextul politic international care, indiscutabil, a creat

conditii favorabile pentru declansarea si desfasurarea ei, context in care

Imperiul habsburgic si Spania, desi in masura diferita, au jucat rolul cel

mai important in cadrul taberei crestine. Istoricul Carol Golner afirma

chiar faptul ca Spania, ca principala putere crestina a epocii, ar fi fost

singura forta care ar fi putut sa sprijine ofensiva domnului roman

impotriva Imperiului otoman.

Relatiile politice internationale se caracterizeaza si in aceasta

perioada prin aceleasi trasaturi care domina, practic, intreg secolul XVI si

care, in esenta, se reduc la ciocnirile de interese generate de tendintele

expansioniste ale marilor puteri ale vremii si la lupta, plina de eroism, a

popoarelor amenintate de aceste tendinte. Pentru spatiul geografic locuit

de romani elementul definitoriu al situatiei externe continua sa fie

contradictia dintre Imperiul otoman, pe de o parte, si Habsburgii

austrieci, sprijiniti de cei din Spania, pe de alta parte, la care s-a adaugat

reluarea pretentiilor pontice ale Poloniei conduse, de facto, de cancelarul

Jan Zamoyski.

Cele trei mari puteri aveau interese specifice in spatiul romanesc,

dar toate, fara exceptie, reprezentau serioase amenintari la adresa

statutului international al tarilor romane, la adresa autonomiei lor interne

si a integritatii lor teritoriale. Astfel, Imperiul habsbugic cauta sa

realizeze un vast bloc antiotoman care sa includa Spania, statele italiene,

Polonia, Rusia, Suedia si chiar Anglia si Persia. Directia sa principala de

expansiune impotriva turcilor viza, in primul rand, spatiul

carpato-ponto-danubian, mai ales Transilvania, dar si Moldova si Tara

Romaneasca. Din aceasta cauza ei au acordat o mare atentie lui

Sigismund Báthory la inceput, iar apoi lui Mihai Viteazul, personalitati

care au incercat, fiecare in felul sau, sa reconstituie unitatea vechii Dacii.

In ceea ce priveste Polonia, aceasta se simtea amenintata de o

eventuala alianta intre Moscova si Habsburgi si incerca sa realizeze

asa-numita „bariera orientala”, printr-o alianta cu Suedia si Imperiul

otoman. In acest sens orice incercare de reconstituire a Daciei, a unitatii

politice a spatiului romanesc, mai ales sub egida sau in alianta cu

Habsburgii, asa cum s-a intamplat si cu Sigismund Báthory si cu Mihai

Viteazul, i se parea periculoasa si trebuia eliminata ca fiind un obstacol

major in calea bunelor sale relatii cu Poarta otomana.

In fine, Imperiul otoman, dupa un indelungat razboi cu Persia

(1578-1590), spera ca, prin declansarea unui nou razboi in centrul

Europei, impotriva Habsburgilor, sa transeze definitiv rivalitatea cu

acestia in favoarea sa, sa cucereasca noi teritorii si, implicit, noi surse de

venit care sa umple golurile din vistierie. Dar „razboiul cel lung”, inceput

la 4 iulie 1593 si incheiat abia in 1606, cu toate defectiunile din tabara

crestina, nu a dus la indeplinirea sperantelor otomane. El s-a incheiat

printr-o pace alba, care stabilea mentinerea statu-quo-ului teritorial

antebelic si prevedea o relatie de deplina egalitate intre cele doua puteri.

In acest context politic international, incordat, dominat de

confruntarea militara dintre imperiali si otomani, Mihai Viteazul, sprijinit

de Andronic Cantacuzino si de ambasadorul Angliei la Constantinopol,

Edward Barton, a fost numit de sultan domn al Tarii Romanesti in

septembrie 1593, iar la sfarsitul lui octombrie isi facea intrarea in

Bucuresti. Odata aflat pe tronul Tarii Romanesti, Mihai s-a confruntat cu

doua probleme principale, probleme care isi vor pastra actualitatea pe

parcursul intregii sale domnii. Este vorba de lupta de independenta

impotriva turcilor, impusa de situatia dezastruoasa a tarii si de lupta

pentru unitatea de actiune, la inceput, apoi de lupta pentru unitatea statala

a celor trei tari romane, adica de unitatea romaneasca, de unitatea

intregului spatiu romanesc. Numai prin realizarea acestei unitati lupta

antiotomana, dar si lupta impotriva veleitatilor expansioniste ale altor

puteri, cum ar fi Habsburgii si Polonia, putea avea cu adevarat sorti de

izbanda.

Dupa parerea noastra, Mihai Viteazul a abordat cele doua probleme

majore ale domniei sale simultan si de la inceput, deoarece intre ele

exista o stransa interdependenta, una fara cealalta neputand sa-si gaseasca

o rezolvare adecvata. Nu credem ca prima parte a domniei sale a fost

dominata de lupta pentru independenta impotriva turcilor, iar cea de-a

doua de lupta pentru unitatea statala a intregului spatiu romanesc. Este

adevarat ca pana in 1599 Mihai Viteazul a avut nenumarate confruntari

cu turcii otomani, dar aceste confruntari au fost abordate mereu prin

cautarea unor forme adecvate momentului, de unitate de actiune a celor

trei tari romanesti, chiar daca pentru aceasta el a trebuit sa accepte

vasalitatea fata de Sigismund Báthory, principele transilvan care cauta sa

realizeze si el unitatea romaneasca, dar de pe pozitii straine interesului

romanesc. Dupa 1599, cand Mihai Viteazul trece la infaptuirea efectiva a

unitatii politice romanesti, lupta pentru independenta isi pastreaza

intreaga acuitate si actualitate, chiar daca disputa cu Imperiul otoman este

inghetata pentru o perioada. Locul turcilor este luat de puterile crestine,

de Polonia si de Imperiul habsbugic, care nu puteau accepta o unire a

celor trei tari romanesti sub o singura conducere si care au facut tot ce

le-a stat in putinta pentru a distruge opera lui Mihai Viteazul, ceea ce vor

reusi, chiar daca cele mai multe avantaje din actiunea lor vor reveni

turcilor.

Nu credem, de asemenea, ca se poate pune problema felului in care

Mihai Viteazul a realizat prima unire romaneasca din istorie, in mod

constient si planificat sau intamplator, datorita unor amenintari venite din

exterior si care nu-i lasau o alta cale de ales. Consideram ca el a

manifestat de la inceputurile domniei o puternica dorinta de unitate a

spatiului romanesc, indiferent de forma pe care ar fi avut-o aceasta

unitate si ca imprejurarile istorice in mijlocul carora a trait i-au permis si

i-au impus, in acelasi timp, sa realizeze unitatea romaneasca, la

momentul oportun, in forma unei unitati statale, pe care timpul scurt, mai

putin de un an, nu i-a permis sa o perfectioneze pe calea centralizarii, asa

cum s-au petrecut lucrurile in cazul altor tari din Europa.

Mihai Viteazul nu avea nevoie, dupa parerea noastra, de amenintari

externe sau de imbolduri venite din afara pentru a aspira la realizarea

unui stat unit romanesc si, cu atat mai putin, pentru a trece la actiunea de

infaptuire a sa. Exemplele din istoria celor trei tari romane, pe care

suntem siguri ca el le cunostea, erau suficiente. Astfel, pe aceasta linie de

unitate s-au plasat Iancu de Hunedoara si Stefan cel Mare, care la fel ca si

Mihai Viteazul, si-au dat seama ca lupta antiotomana impunea unirea

tuturor fortelor romanesti. Petru Rares a gandit si el, in datele ei

fundamentale, un anumit tip de unitate politica romaneasca.

Castaldo, generalul napolitan al lui Carol Quintul, care a ocupat in

1551 Transilvania in numele fratelui acestuia, Ferdinand de Austria, a

nutrit si el gandul unirii celor trei tari romanesti si al reconstituirii Daciei

romane. Despre aceasta incercare Nicolae Iorga spunea ca „ aceeasi

nevoie instinctiva a unitatii dupa traditii seculare, milenare, a adus o alta

forma: cea habsburgica, ferdinandista, tinzand a realiza, prin Ardealul lui

Martinuzzi cu garnizoana spaniola a lui Castaldo, alta Dacie, cu acelasi

centru in Ardeal, iar la aripi cu domni impusi de capetenia soldatilor

trimisi de regele austriac al Ungariei”.

Acest ideal politic de reconstituire a Daciei va fi afirmat fara

echivoc si de Despot Voda. Intrand in alianta cu Ferdinand de Austria,

Despot a planuit o campanie impotriva turcilor, campanie care avea drept

scop restabilirea vechilor hotare ale Moldovei. Pentru realizarea acestui

plan, el lanseaza o proclamatie catre moldoveni, in decembrie 1561, in

care le expune programul sau politic. Despot face apel la sentimentul de

mandrie al moldovenilor ca descendenti ai romanilor, cerandu-le sa lupte

zi si noapte pentru scuturarea jugului turcesc. Cu concursul tarii Despot

declara ca nadajduieste, ca in putina vreme, sa dobandeasca „iarasi

locurile Moldovei mele pe care le tine paganul, adica malul Dunarii, si nu

numai acela, dar si Tara Romaneasca si apoi toata Tara Greceasca”.

La o reconstituire a Daciei a aspirat si principele transilvan Ioan

Sigismund Zápolya. In anul 1566, comandantul garzii sale personale,

Giovan Andrea Gromo, transmitea in Italia, in numele stapanului sau, ca

acesta „ si-ar ceda toate drepturile asupra regatului Ungariei si, in plus,

ca in momentul mortii sultanului (Süleyman I – n.n.) sa-i dea ajutor sa

poata cuceri Dacia care-i apartine lui, stapanita parte de Alexandru

Moldoveanul (Lapusneanu – n.n.), parte de Patrascu Valahul (Petru cel

Tanar – n.n.)”. Aceasta initiativa a apartinut maghiarilor protestanti, care

au preferat varianta Daciei unei Ungarii catolice supuse Casei de Austria,

dar, in ciuda acestui fapt, ea demonstreaza totusi ca procesul de

convergenta politica al celor trei state romanesti se dezvolta intr-un ritm

rapid dupa batalia de la Mohács din 1526 si prabusirea Ungariei feudale.

Planul dacic romanesc a fost readus in discutie, dar si in practica

politica, in timpul uniunii dinastice moldo-muntene realizata de Mihnesti.

Atat Petru Schiopul, cat si Alexandru II Mircea si Mihnea Turcitul se

considerau descendenti din familia regala a Corvinilor, traditie

oficializata ulterior chiar de curia romana, ceea ce explica de ce ei se

considerau mostenitorii legitimi ai Transilvaniei, actionand in vederea

refacerii fostului regat dacic.

La toate aceste planuri dacice s-a adaugat, bineinteles, cel al lui

Sigismund Báthory, inspirat si din gandirea politica umanista a secolului

XVI.

Dar ele, datorita provenientei majoritare maghiaro-habsburgice nu

aveau sanse de realizare pe pamant romanesc. Desi este foarte probabil ca

Mihai Viteazul sa fi cunoscut toate aceste proiecte, trebuie aratat ca

initiativele si infaptuirile sale au avut un cu totul alt caracter, practic el

opunand „Dacia romaneasca” cum inspirat o denumea Nicolae Iorga –

acestor planuri de provenienta straina, care nu corespundeau specificului

si, mai ales, intereselor romanesti. Pentru Mihai, unirea nu insemna

numai asigurarea propriei sale domnii sau realizarea unui front comun de

lupta antiotoman, ci constituirea unui organism politic de sine statator, a

carui conducere urma sa revina, ereditar, familiei sale.

In aceste conditii apare evident faptul ca proiectul imperial, utopia

refacerii Imperiului bizantin de catre Mihai Viteazul, ocupa un loc

secundar in gandirea politica si in ideologia promovata de domnul nostru.

Nu este mai putin adevarat ca Mihai avea el insusi interesul sa mentina

vie aceasta iluzie, pentru a-si asigura colaborarea popoarelor balcanice in

lupta antiotomana, dar, pe de alta parte, atat imperialii, cat si anturajul

sau balcanic, in frunte cu Dionisie Rally Paleologul, din motive diferite,

au incercat sa-i indrepte constant atentia spre sudul Dunarii. Fara succes

insa.

Dar pana sa treaca la aplicarea planului sau dacic, Mihai a fost

confruntat cu problema scoaterii Tarii Romanesti din impasul economic

si politic in care se afla, iar acest lucru nu se putea face decat prin

declansarea luptei antiotomane. Contextul politic international era

favorabil pentru intreprinderea unei astfel de actiuni datorita razboiului

dintre turci si imperiali, declansat in vara anului 1593, dar el trebuia sa

procedeze cu multa prudenta pentru a nu esua chiar de la inceput in

tentativa sa. Trebuia, pe de o parte, sa-si gaseasca aliati puternici, daca se

putea chiar pe imparatul Rudolf II (1576-1612), iar pe de alta parte sa se

pregateasca din punct de vedere militar cat mai bine, pentru ca Tara

Romaneasca avea o frontiera foarte intinsa cu Imperiul otoman, frontiera

ce s-ar fi transformat automat in linie de front si de operatiuni militare.

Acestea, credem ca sunt motivele pentru care el a asteptat mai bine de un

an ca sa declanseze lupta antiotomana, la 13 noiembrie 1594, fapt care a

provocat suspiciuni din partea puterilor crestine, atat a imperialilor, cat si

a papalitatii.

Acest lucru explica de ce solul imperial Ioan de Marini Poli, cat si

solul papal Alexandru Komulovic (Comuleo) au ocolit sistematic Tara

Romaneasca in misiunile lor diplomatice de la sfarsitul lui 1593 si din

prima parte a lui 1594. In noiembrie 1593, iezuitul Komulovic este trimis

de papa Clement VIII la cazaci si tatari, pentru a-i convinge sa lupte

impotriva turcilor. In februarie 1594 el se afla la Alba Iulia, iar la 22

martie a sosit la Iasi, unde Aaron Voda Tiranul i-a promis ca va adera la

Liga Sfanta si i-a dat scrisori de recomandare catre poloni, cazaci si catre

tarul de la Moscova.

Simultan cu aceasta intensa activitate diplomatica ce il ocolea pe

Mihai Viteazul, profitand de razboiul dintre turci sI imperiali, popoarele

din Imperiul otoman incep sa se ridice la lupta. Astfel, in 1593-1594 au

loc rascoale ale albanezilor si muntenegrenilor, care solicita chiar ajutorul

regelui Spaniei, Filip II. In primavara lui 1594 se declanseaza o rascoala a

sarbilor, romanilor si ungurilor din sudul Banatului, condusa de banul

Sava si vladica Teodor. Rasculatii au ocupat Varsetul, Fagetul,

Becicherecul si Borsa, dar vor fi infranti de pasa de Timisoara, Hasan.

In acest conditii era absolut necesara o coagulare a spatiului

romanesc si incercarea de alianta cu imparatul Rudolf II. Initiativa a fost

preluata de Sigismund Báthory, care dorea sa realizeze o Dacie unita sub

conducerea lui, dar avea si capacitatea politica necesara, bazata mai ales

pe apartenenta sa la biserica catolica, de a stabili relatii de colaborare cu

imperialii. Astfel, in februarie 1594 el incheie o alianta cu Rudolf II,

alianta reinnoita la Praga, la 28 ianuarie 1595. In acelasi timp, Aaron

Voda Tiranul, domnul Moldovei, incheie si el prin intermediul solului

Ioan de Marini Poli, la 16 august 1594, la Iasi, o alianta cu imparatul si,

in aceasi luna, recunoaste si suzeranitatea lui Sigismund Báthory. Mihai

Viteazul, ocolit de soliile papale si imperiale, hotaraste sa ia el initiativa

si trimite solii in Transilvania si Moldova, aratand ca este gata sa adere la

Liga antiotomana. Se pare ca in 1594, in septembrie sau octombrie, el a

reusit sa incheie o alianta cu Sigismund Báthory si cu Aaron Voda

Tiranul, reconstituind astfel frontul unic de actiune al tarilor romane, al

intregului popor roman. In aceste conditii erau create, intr-adevar, toate

premisele declansarii cu succes a luptei antiotomane, ceea ce Mihai

Viteazul nu a ezitat sa faca, situandu-se de la inceput in fruntea ei, in

ciuda pretentiilor lipsite de acoperire ale principelui Transilvaniei,

Sigismund Báthory. Se observa, ceea ce am afirmat si mai sus, ca lupta

antiotomana si unitatea spatiului romanesc, indiferent de forma pe care o

imbraca, constituiau doua aspecte inseparabile ale aceleiasi probleme.

Pentru inceput, sistemul de aliante dintre cele trei state era suficient

pentru declansarea si desfasurarea cu succes a unui razboi de eliberare

antiotoman.

La 13 noiembrie 1594, Mihai Viteazul declanseaza lupta

antiotomana omorandu-i pe toti creditorii din Bucuresti, si pe toti turcii

din tara, fiind imitat, aproape imediat, si de domnul Moldovei, Aaron

Voda Tiranul . Sunt atacate si arse Giurgiu, Cetatea de Floci, Harsova,

Silistra, Braila, Tighina, Chilia, Ismail, Babadag, sunt obtinute victoriile

de la Putineiu, Stanesti, Serpatesti si de langa Rusciuk, practic intreaga

linie a Dunarii este transformata intr-o linie de front. Elementul surpriza a

avut o mare importanta, permitand fortelor romanesti sa obtina victorii

peste tot.

Ridicarea la lupta a tarilor romane reprezenta un mare pericol

pentru Imperiul otoman, mai ales in conditiile in care el se afla in razboi

cu Habsburgii. Pericolul se profila in doua directii, la fel de importante:

amenintarea flancului drept al frontului otoman, care se gasea descoperit

in fata atacurilor lansate din directia tarilor romane si periclitarea

aprovizionarii cu alimente si alte produse a capitalei otomane, a

Constantinopolului, precum si a comertului polono-otoman. Aceste

amenintari grave i-au obligat pe turci sa treaca razboiul din Ungaria pe un

plan secundar si sa-si indrepte fortele principale impotriva Tarii

Romanesti.

Dar tocmai in acest moment in care era mai necesara ca oricand o

adevarata si eficienta solidarizare a tuturor puterilor crestine pentru a se

face fata cu succes amenintarii otomane, fiecare dintre aceste puteri a

incercat sa-si promoveze propriile interese fara a tine cont de pericolul

otoman si de situatia extrem de periculoasa in care se aflau Mihai

Viteazul si Tara Romaneasca.

Fortele habsburgice, in loc sa acorde ajutor domnului roman, au

incercat sa profite de slabirea presiunii otomane din Europa Centrala si au

reusit sa cucereasca mai multe localitati din Croatia, printre care si

Petrina, precum si Strigoniu, la 1 septembrie 1595.

Sigismund Báthory, cel care dorea sa refaca Dacia in folosul sau si

al nobilimii maghiare, a considerat si el ca venise momentul pentru a-si

subordona si mai strans cele doua tari romanesti extracarpatice.

Nemultumit de legaturile directe dintre Aaron Voda Tiranul si imparatul

Rudolf II, precum si de incercarile domnului moldovean de apropiere fata

de Polonia, incercari ce isi aveau inceputul inca din ianuarie 1593, cu

complicitatea unor boieri moldoveni, in aprilie 1595, el l-a arestat si l-a

inlocuit cu Stefan Razvan. In continuare a reusit sa-l oblige pe Mihai

Viteazul, aflat intr-o situatie de izolare pe plan extern, sa accepte tratatul

de la Alba Iulia, din 20 mai 1595 adevarata incercare de desfiintare pe

cale juridica a entitatii statale a Tarii Romanesti si pe noul domn al

Moldovei, Stefan Razvan, sa incheie un tratat asemanator, la 3 iunie. Prin

aceste tratate regatul dacic al lui Sigismund Báthory capata o consistenta

pur juridica, nu insa si practica, el nefiind capabil sa devina adevaratul

stapan al intregului spatiu romanesc, care refuza sa-l recunoasca in

aceasta postura in ciuda tuturor tratatelor si a tuturor aparentelor.

La randul ei, Polonia nu numai ca nu intentiona sa sprijine lupta

antiotomana a lui Mihai Viteazul, dar incepea sa devina foarte ingrijorata

fata de evolutiile din spatiul romanesc. Indiferent care ar fi fost aceste

evolutii, fie o unitate, intr-o forma sau alta, a intregului spatiu romanesc,

fie o crestere a influentei Habsburgilor prin intermediul lui Sigismund

Báthory, fie o revenire in forta a Imperiului otoman, care ar fi readus la

ascultare si supunere tarile romane, interesele ei din aceasta regiune

geografica erau grav amenintate.

Aici trebuie sa spunem ca politica de expansiune in est si de

rivalitate cu Habsburgii inceputa de regele Stefan Báthory (1575-1586) a

fost continuata cu fidelitate dupa moartea sa de principalul sau

colaborator, cancelarul si marele hatman Jan Zamoyski. Acesta,

caracterizat de Nicolae Iorga ca „ unul dintre oamenii cei mai

importanti pe care Europa Orientala i-a dat in aceasta epoca“ a ajuns sa

stapaneasca pamanturi insumand 6.400 km2 si sa devina reprezentantul

tipic al noii aristocratii care preluase puterea in stat. El reprezenta

interesele magnatilor poloni care aveau mari proprietati in Ucraina si care

erau, prin urmare, interesati in expansiunea spre tarmurile Marii Negre si

gurile Dunarii. Zamoyski dorea, de asemenea, sa puna capat incursiunilor

tatare in Polonia si sa duca o politica antiotomana pana la limitele

permise de interesele tarii, dar fara Habsburgi, care incercasera chiar

acapararea tronului polon si devierea politicii ei externe in cu totul alte

directii. In aceste conditii, Polonia a refuzat orice colaborare cu

Habsburgii si cu Liga Sfanta injghebata de papa Clement VIII si pentru ca

refuzul ei sa nu apara ca o lipsa a dorintei de colaborare la lupta

antitotomana a pus o conditie inacceptabila si anume: permisiunea de a

anexa Moldova si Tara Romaneasca. Regele polon, Sigismund III

(1587-1632), temandu-se de expansiunea habsburgica in spatiul

romanesc, a refuzat sa-i recunoasca lui Sigismund Báthory pana si titlul

de principe al Transilvaniei si, cu atat mai putin, pe cel al Moldovei si

Tarii Romanesti.

In aceasta situatie, cand fiecare putere crestina isi urmarea doar

satisfacerea propriilor interese, Mihai Viteazul s-a simtit complet izolat,

mai ales ca era cunoscuta si incapacitatea lui Sigismund Báthory de a

conduce lupta unita a celor tari romane. Evident, el nu a accepat realitatea

in mod pasiv, ci a incercat sa o schimbe, macar si partial, in favoarea sa.

Astfel se explica faptul ca, in aprilie 1595, ajungea la Praga, la Rudolf II,

un sol de taina al sau, care urma sa descrie victoriile obtinute impotriva

turcilor, dar, in acelasi timp, trebuia sa-i vorbeasca imparatului „despre

unele lucruri pe care nu le-a aflat inca nimeni”. Este vorba, aproape sigur,

despre o cerere de ajutor adresata direct imparatului, cerere care trebuia

facuta in secret pentru a nu veni in contradictie cu pretentiile de

suzeranitate manifestate de principele transilvan. Efectele cererii au fost

insa egale cu zero, imperialii refuzand sa acorde orice fel de ajutor direct.

Simultan cu aceste demersuri, Mihai a cerut ajutor si din partea

Poloniei, un contingent de 5.000 de soldati, dar Seimul, desi s-a aratat la

inceput favorabil acestei cereri, datorita opozitiei categorice a lui Jan

Zamoyski, nu a mai acordat nimic. Cereri similare adresate de domnul

Tarii Romanesti in lunile mai si iulie 1595 au primit raspunsuri, de

asemenea, negative.

Daca puterile crestine erau reticente in a-l sprijini pe Mihai

Viteazul, in schimb turcii erau hotarati sa stinga cat mai repede noul focar

de razboi de la Dunare, pentru a-si putea concentra toata atentia si toate

fortele pe frontul din Ungaria si Croatia, impotriva trupelor imperiale.

Astfel, la 14 mai 1595, din tabara de la Adrianopol, marele vizir Ferhad

Pasa a hotarat transformarea Tarii Romanesti si a Moldovei in pasalacuri,

masura ce va fi mentinuta si de viitorul mare vizir, Sinan Pasa. La putin

timp de la luarea acestei hotarari, sultanul Murad III (1574-1595) l-a

numit pe Ahmed, sangeacbeiul de Tighina, ca pasa al Moldovei si a cerut

hanului tatar din Crimeea, Gazi Ghirai, sa-i acorde tot ajutorul. Aceste

pregatiri si hotarari ale turcilor nu i-au ramas necunoscute lui Jan

Zamoyski, care, la 14 iunie, a fost informat despre ele de catre un croat

turcit, pe nume Mustafa si care, in astfel de imprejurari, s-a hotarat sa

intervina in Moldova pentru a nu lasa intreaga initiativa in mana turcilor,

dar si pentru a scoate aceasta tara din Liga Sfanta, deci de sub influenta

mai mult sau mai putin directa a Casei de Austria.

Astfel, in vara lui 1595, Tara Romaneasca, dar si Moldova, se aflau

in fata unei grave amenintari din exterior, turco-polone, cu perspectiva de

a fi transformate in pasalacuri sau in campuri de batalie, cu toate

distrugerile pe care le presupunea o astfel de evolutie. Si amenintarea nu

a intarziat prea mult ca sa se transforme intr-o trista realitate. La 27

august 1595, Jan Zamoyski patrunde in Moldova si, profitand si de faptul

ca Stefan Razvan era plecat in ajutorul lui Mihai Viteazul, il instaleaza in

scaunul tarii pe Ieremia Movila. La randul lor, turcii comandati de marele

vizir Sinan Pasa, patrund in Tara Romaneasca la 19 august, dar, spre

deosebire de poloni in Moldova, intampina o puternica rezistenta din

partea lui Mihai Viteazul, care, la 23 august 1595, obtine stralucita

victorie de la Calugareni. Din pacate, in ciuda acestei incontestabile

victorii, Mihai, datorita disproportiei de forte, era obligat sa se retraga din

fata invadatorilor, sa paraseasca atat Bucurestiul, cat si Targoviste si sa se

retraga, in asteptarea unor ajutoare din celelate doua tari romanesti, in

zona Stoenesti

Observam prin urmare, ca la sfarsitul lui august 1595 cele doua tari

romanesti extracarpatice erau ocupate de turci si de poloni, pe punctul de

a fi desfiintate ca entitati statale. Exista totusi si o diferenta: daca in Tara

Romaneasca, Sinan Pasa a trecut la instaurarea pasalacului, in Moldova,

Jan Zamoyski s-a limitat doar la instalarea unui domn favorabil polonilor,

in persoana lui Ieremia Movila. Mai mult decat atat, intre poloni, pe de o

parte si turci si tatari, pe de alta, s-a creat o stare de tensiune, conflictuala,

sultanul dorind, asa cum, am mai spus, sa transforme si Moldova in

pasalac. Fortele celor doua parti s-au aflat fata in fata la Tutora, pe Prut,

unde in intervalul 18-22 octombrie au avut loc mai multe hartuieli

minore, in asteptarea unei decizii hotaratoare, care putea sa insemne

pacea sau razboiul. Probabil ca in fata puternicei contraofensive

romanesti, care intrunea fortele armate din Tara Romaneasca, din

Moldova sub conducerea lui Stefan Razvan si din Transilvania, sub

conducerea lui Sigismund Bathory, dar toate la un loc sub conducerea, de

facto, a lui Mihai Viteazul, forte care intr-o inaintare fulgeratoare au

reusit sa elibereze Targoviste la 18 octombrie, Bucurestiul la 22

octombrie si Giurgiu la 30 octombrie 1595, sultanul a considerat necesar

sa se ajunga la un compromis cu polonii, astfel semnandu-se acordul de

la Tutora din 22 octombrie 1595. Prin acest acord Moldova a fost scoasa

din coalitia antiotomana si s-a restabilit echilibrul politico-militar

turco-polon in aceasta parte a spatiului romanesc. Aceasta era o puternica

lovitura data taberei crestine, incercarea lui Stefan Razvan de a-si

recuceri tronul esuand datorita infrangerii sale de la Areni (13 decembrie

1595). Cu toate acestea expeditia lui Zamoyski a avut momentan si un

aspect pozitiv pentru tabara crestina, deoarece a facut imposibila

jonctiunea fortelor tatare cu cele otomane si a usurat astfel actiunea lui

Mihai Viteazul de alungare a ocupantilor turci din Tara Romaneasca.

In acest fel, anul 1595 s-a terminat mai putin rau pentru tarile

romane decat ar fi fost de asteptat. Este adevarat ca unitatea lor de actiune

antiotomana a fost spulberata prin scoaterea Moldovei din coalitia

antiotomana, dar nu este mai putin adevarat ca turcii au suferit o mare

infrangere in Tara Romaneasca, de unde au fost alungati dupa un sir

intreg de batalii si nu au reusit sa-si impuna punctul de vedere nici in

Moldova, fiind obligati sa ajunga la un compromis putin satisfacator

pentru ei cu polonii lui Zamoyski. In acelasi timp, evenimentele anului

1595 au permis inceputul procesului de desprindere a lui Mihai Viteazul

de clauzele tratatului de la Alba Iulia, de inlaturarea a pretentiilor de

suzeranitate ale lui Sigismund Báthory asupra intregului spatiu romanesc.

Dacia lui Báthory devenise o imposibilitate evidenta pentru toata lumea,

deschizandu-se astfel calea catre Dacia lui Mihai Viteazul, cel care va

reusi pentru prima data in istorie sa unifice cu adevarat toate cele trei tari

romanesti intr-un singur stat.

Pana atunci insa, chiar la sfarsitul anului 1595, Mihai Viteazul a

incercat, prin intermediul lui Ieremia Movila, sa ajunga la o intelegere cu

turcii, dar pacea nu a putut fi obtinuta. In consecinta, in cursul anului

1596 razboiul a continuat. La inceputul acestui an, turcii au incercat sa-l

inlocuiasca pe Mihai cu Radu Mihnea, dar nu vor reusi, fiind infranti in

mai multe randuri. Trupele Tarii Romanesti au ripostat si au atacat mai

multe orase de la sud de Dunare, printre care Babadagul si Vidinul, iar in

toamna au obtinut o importanta victorie asupra tatarilor, la Gherghita,

impiedicand astfel jonctiunea acestora cu fortele otomane din Ungaria.

Dar in timp ce Mihai Viteazul se lupta cu succes impotriva unor

forte superioare ca numar, potentialii sai aliati crestini erau gata sa faca

orice pentru a obtine bunavointa si chiar alianta Poloniei, principalele

argumente folosite fiind drepturile de stapanire asupra unor parti din

spatiul romanesc, mai precis asupra Moldovei si a Tarii Romanesti.

Astfel imparatul Rudolf II i-a autorizat pe solii sai trimisi la lucrarile

Seimului polon, ce trebuiau sa inceapa la 24 martie 1596, sa arate ca el

este de acord cu inlocuirea lui Mihai Viteazul din domnia Tarii

Romanesti daca, in schimb, polonii ar fi intrat in lupta cu Imperiul

otoman. Polonii cereau, intr-adevar, pentru a participa la Liga Sfanta,

Moldova, Tara Romaneasca si „Basarabia”, adica Buceagul. Imperialii,

sacrificandu-l pe Mihai, nu intelegeau insa sa renunte si la pretentiile lor

expansioniste in spatiul romanesc, ceea ce facea ca intelegerea lor cu

Polonia sa devina imposibila. Aproape simultan cu diplomatia imperiala

si diplomatia pontificala a adoptat solutii asemanatoare pentru a capta

bunavointa Poloniei. Instructiunile din 3 aprilie 1596, date de papa

Clement VIII cardinalului Enrico Caetani, trimis in Polonia, prevedeau o

impartire a Moldovei intre poloni si imperiali, reactualizand astfel

prevederile tratatului de la Lublau din 1412, incheiat intre Sigismund de

Luxemburg si Vladislav II Jagiello.

Toate aceste incercari, care aveau in centrul lor diferite proiecte de

impartire a spatiului romanesc in sfere de influenta, au esuat datorita

pozitiei intransigente a Poloniei, pentru care lupta antiotomana era la fel

de imposibila ca si alianta cu Habsburgii. Intre Polonia si Imperiul

otoman existau prea multe interese comune pentru ca ele sa poata fi

eliminate printr-o simpla trasatura de condei. Aceste interese erau chiar

mai puternice decat rivalitatea dintre cele doua parti care se profila la

orizont in regiunea gurilor Dunarii si a spatiului romanesc.

Esecului diplomatic al Ligii antiotomane, de atragere a Poloniei in

randurile sale, i s-a adaugat insa si esecul militar, fortele imperiale si

aliatul lor Sigismund Báthory suferind in 1596 cateva infrangeri

usturatoare, dintre care cele mai insemnate au fost cea din vara, suferita

de principele transilvan in fata Timisoarei, pierderea de catre imperiali, la

12 octombrie 1596, a cetatii Eger (Erlau, Agria) si marea infrangere

suferita de arhiducele Maximilian si de Sigismund Báthory la Mezo

Keresztes, la 26 octombrie.

Constatand nehotararea lui Sigismund Báthory si faptul ca de la

puterile crestine nu primea nici un fel de ajutor, Mihai Viteazul a

declansat o actiune diplomatica pe cont propriu, care viza, pe de o parte,

impacarea cu turcii, chiar si pentru un timp limitat, necesara refacerii

fortelor tarii, iar pe de alta parte stabilirea unor subsidii banesti care sa-i

permita alcatuirea unei armate de mercenari. Ambele obiective propuse

au fost realizate, marcand, astfel, deplina eliberare de sub tutela lui

Sigismund Báthory.

Primul succes diplomatic major al lui Mihai Viteazul a fost

obtinerea, la sfarsitul anului 1596, a steagului de domnie din partea

sultanului Mehmet III (1595-1603), ceea ce insemna realizarea pacii cu

Imperiul otoman si, prin urmare, inlaturarea pericolului cel mai mare care

ameninta tara. Dupa victoriile din toamna lui 1596 de pe frontul din

Ungaria, victorii importante, dar neexploatate din punct de vedere

strategic din cauza lipsei de resurse, se pare ca turcii doreau o pace

generala, atat cu tarile romane, cat si cu Habsburgii. De aceasta situatie a

profitat Mihai Viteazul pentru a obtine aproape doi ani de pace, pana la

inceputul toamnei anului 1598. Prin obtinerea steagului de domnie, ca si

prin tratativele care i-au urmat cu turcii, Mihai Viteazul urmarea trei

obiective majore si anume: scoaterea Moldovei din axa polono-otomana

si, in felul acesta, restabilirea unitatii de actiune a celor trei state

romanesti la Dunarea de Jos, anihilarea fortei de soc reprezentata de

tatarii din Crimeea si obtinerea unei perioade cat mai indelungate, care a

durat aproape pana la inceputul toamnei lui 1598, de refacere a fortelor

economice si militare ale Tarii Romanesti, in vederea unor noi

confruntari militare. Dintre toate aceste obiective doar ultimul a fost

atins, Moldova neputand fi scoasa de sub influenta turco-polona si deci

nici unitatea de actiune a tarilor romane refacuta.

In ceea ce priveste relatiile directe cu imparatul Rudolf II, Mihai

Viteazul a reusit sa atinga si acest important obiectiv. In ianuarie 1597 el

a trimis la curtea imperiala pe banul Mihalcea si pe sasul Marco

Schunkebonk, care-l insoteau pe principele transilvan Sigismund

Báthory. Acestia au obtinut acordul lui Rudolf II pentru plata trimestriala

a 4 000 de mercenari, pe o durata de sase luni, primii bani ajungand la

Targoviste in iulie 1597, prin intermediul solului imperial Erich Lassota.

Contactele cu imperialii se vor intensifica pe parcursul intregului an 1597

si in prima jumatate a lui 1598, pana se va ajunge la incheierea unui

tratat, la Targoviste, la 9 iunie 1598, tratat prin care imparatul era

recunoscut ca suzeran al Tarii Romanesti, Mihai se obliga sa lupte

impotriva turcilor in schimbul unui subsidiu banesc anual, pentru plata a

5 000 de mercenari. Imparatul nu primea tribut, iar Mihai era recunoscut

ca domn independent, cu drept de ereditate in familia sa. De asemena, in

caz de necesitate, Rudolf II se obliga sa acorde adapost lui Mihai si

familiei sale si promitea libertatea comertului cu Transilvania. In

conditiile in care Sigismund Báthory a acceptat, la 23 decembrie 1597,

tratatul de cedare a Transilvaniei catre imparat, iar in aprilie a parasit

principatul, imperialii, aflati, practic, in imposibilitate de a prelua

conducerea acestuia, aveau nevoie imperioasa de forta militara a lui

Mihai Viteazul, consolidata considerabil pe parcursul anului 1597.

Tot in aceasta perioada dominata de diplomatie, cuprinsa intre 1596

si 1598, Mihai Viteazul a purtat tratative cu tatarii si cu Polonia. In iunie

1597 a venit la Targoviste nobilul polon Andrei Tarnowski, care a

incercat sa-l atraga in sfera de influenta a Poloniei. I-a fagaduit chiar ca,

in cazul abandonarii aliantei cu Rudolf II si trecerii sub suzeranitatea

polona, va fi sprijinit sa ia in stapanire atat Transilvania, cat si Moldova.

Aici s-a discutat chiar proiectul unui tratat in acest sens, care avea sa fie

convenit peste aproape trei ani, la 10 martie 1600, la Brasov, tot cu

Tarnowski. Dar Polonia practica o diplomatie la doua capete, duplicitara.

Ea incerca sa-l atraga pe Mihai Viteazul in propria sfera de influenta, dar

incerca sa-si asigure si sprijinul Imperiului otoman, in cazul in care ar fi

fost nevoita sa recurga la forta pentru atingerea acestui obiectiv. In timp

ce Andrei Tarnowski se afla in solie la Mihai, in vara lui 1597,

promitandu-i, pe langa cele aratate mai sus, chiar cu ajutor militar de

2–3000 de soldati, un sol polon mergea la Poarta unde cerea Moldova si

Tara Romaneasca in schimbul platii unui tribut anual, domnul Tarii

Romanesti urmand a fi inlaturat din scaun de poloni si nu de turci.

Nu este mai putin adevarat ca si imperialii, in tratativele lor cu

Poarta, au adoptat o pozitie duplicitara in privinta lui Mihai Viteazul. In

tratativele din 1598, purtate prin intermediul hanului Crimeii, Gazi

Ghirai, ei propuneau turcilor ca granita dintre cele doua parti sa fie

stabilita pe Dunare, pana la varsarea ei in mare, deci ca Transilvania,

Tara Romaneasca si Moldova sa intre in sfera de influenta a lor sau chiar

de stapanire directa. Astfel se explica si incercarile lor diplomatice, de la

inceputul lui 1598, de a-l scoate pe Ieremia Movila de sub influenta

polona, incercari esuate insa. De fapt, tratativele habsburgo-otomane din

aceasta perioada au reprezentat si o incercare de reactualizare a spiritului

tratatului de la Lublau, din 1412. In acest spirit, formula cea mai

avantajoasa pentru curtea imperiala, in cazul in care negociatorii ei nu ar

fi obtinut includerea in tratat a tarilor romane printre posesiunile

imparatului, era neutralizarea Transilvaniei si a Tarii Romanesti, ceea ce

ar fi insemnat instituirea unei suzeranitati colective habsburgo-otomane,

identica cu cea polono-otomana asupra Moldovei. In ultima instanta

putea fi aprobata si neutralizarea numai a Transilvaniei si chiar revenirea

Transilvaniei si a Tarii Romanesti la statutul politic si juridic de dinainte

de izbucnirea razboiului.

In aceste conditii Tara Romaneasca si domnul ei, dar si intregul

spatiu romanesc, se aflau intr-o situatie foarte dificila, toti vecinii, mari

puteri fara exceptie, manifestand tendinte clare de expansiune in

detrimentul formatiunilor statale romanesti. La fel ca si in vremea lui

Stefan cel Mare, Mihai Viteazul se afla prins intre trei puternice forte

ostile si trebuia sa dea dovada de mult curaj si de multa intelepciune

pentru a-i salva pe romani de la un dezastru total. Capacitatea sa politica

si diplomatica, precum si marele sau talent militar ii vor permite sa

indeplineasca aceasta misiune cu succes, chiar daca pretul platit pentru

victorie va fi chiar viata sa si destramarea propriilor idealuri. Dar pana la

urma victoria, obtinuta cu mult sange si multa truda, va insemna salvarea

statutului international al tarilor romane si o anumita usurare a situatiei

lor in raporturile cu Poarta. Mai mult nu s-a putut obtine atunci si vom

vedea si de ce.

Dupa aproape doi ani de pace si tratative diplomatice, Imperiul

otoman, profitand si de situatia tulbure din Transilvania, care provoca

ingrijorare atat la curtea imperiala din Praga, cat si la curtea Tarii

Romanesti si presat, la randul sau, de o puternica rascoala denumita

celali, care va cuprinde Asia Mica, dar va trece si in Europa, s-a hotarat

sa puna capat starii de pace cu Mihai Viteazul, desi in aprilie acesta

trimisese o parte a tributului pe care-l datora sultanului. La inceputul lui

iulie 1598 sultanul a ordonat sangeacbeiului de Silistra, Ahmed Pasa si

serdarului Hafiz Ahmed de la Vidin, sa-l captureze pe Mihai si sa

readuca Tara Romaneasca in stapanirea Portii. Pregatirile lor militare

indreptate impotriva lui Mihai erau cunoscute la curtea imperiala, dar

Rudolf II nu a intreprins nimic pentru a-si ajuta aliatul.

Astfel, la inceputul lui septembrie Ahmed Pasa a traversat prin

surprindere Dunarea, a atacat Caracalul, dar a fost infrant de trupele

comandate de Dumitru din Cepturi. Replica lui Mihai Viteazul a fost

fulgeratoare, el trecand Dunarea la randul sau, la 28 septembrie, zdrobind

pe Hafiz Ahmed Pasa la sud de Nicopole si obtinand alte victorii

rasunatoare in apropiere de Vidin si Cladova. Intre timp, turcii au atacat

si Oradea, la 2 octombrie, atac ce va dura pana la 3 noiembrie si se va

incheia cu un esec, poate si datorita faptului ca Mihai, intelegand sa-si

respecte aliantele si sa-si ajute aliatii, a trimis un corp de oaste de 15.000

de oameni sub comanda agai Lecca in sprijinul orasului. In martie 1599

unitati otomane au facut o noua incursiune la nord de Dunare, raspunsul

lui Mihai fiind la fel de prompt ca si in anul anterior, el trecand Dunarea

si atacand Oblucita.

Dar conflictul lui Mihai cu turcii a fost oprit de evolutia

evenimentelor din Transilvania, unde Sigismund Báthory a abdicat din

nou, de data aceasta in favoarea varului sau din Polonia, Andrei, cardinal

si episcop de Warmia. Aceasta schimbare insemna ca si Transilvania era

scoasa din Liga Sfanta si anexata la axa de interese polono-otomana,

deoarece cardinalul Andrei Báthory era complet infeudat intereselor

polone. Astfel, Mihai Viteazul se afla complet incercuit de forte ostile,

atentia lui fiind indreptata mai mult catre celelalte doua tari romanesti,

intrate sub influenta Poloniei, de unde putea veni pericolul cel mai mare

pentru el. La randul sau, sultanul, care reinnoise, la 4 august 1598, pacea

cu polonii, incercand sa limiteze cat mai mult influenta acestora in spatiul

romanesc, l-a recunoscut pe Andrei Báthory ca principe al Transilvaniei

si a dat mana libera Poloniei sa actioneze in intreg spatiul romanesc, fiind

constient ca actiunea acesteia era folositoare, intr-o anumita masura si

turcilor si, oricum, venea in contradictie totala cu interesele Habsburgilor.

In acest fel, el a oprit orice atacuri impotriva lui Mihai Viteazul,

asteptand ca acesta sa-si piarda domnia, ca urmare a unei interventii

polone.

Rivalitatea polono-habsburgica pentru preponderenta in spatiul

romanesc si adjudecarea, pentru a doua oara in decurs de cativa ani de

catre Polonia a suprematiei, de data aceasta asupra Transilvaniei prin

instalarea ca principe aici a lui Andrei Báthory, a agravat la maximum

situatia internationala a Tarii Romanesti. Ca si in anul 1595, asupra ei

plana pericolul unei mari invazii, de data aceasta nu otomane, ci polone,

cu sprijinul vasalilor din Moldova si Transilvania, Ieremia Movila si

Andrei Báthory. Mihai Viteazul nu mai avea aliati apropiati, unitatea de

actiune a spatiului romanesc fusese rupta, legaturile sale cu Rudolf II erau

taiate. In aceste conditii el isi dadea seama ca avea zilele numarate si ca

trebuia sa actioneze foarte rapid daca dorea sa-si salveze domnia si viata.

Actiunea lui Mihai Viteazul a vizat doua directii si anume: alianta

cu imperialii si implicarea acestora, din punct de vedere militar in

rasturnarea situatiei politice, mai ales din Transilvania si realizarea unei

noi unitati a tarilor romane, de data aceasta o unitate statala aflata sub

directa sa conducere.

Pentru inceput, el a incercat sa castige timp pentru a se consolida pe

plan militar si pentru a-si coordona actiunea cu fortele imperiale. Din

aceasta cauza, la 26 iunie 1599, a acceptat sa incheie un tratat cu Andrei

Báthory, tratat care confirma aproape integral clauzele celui incheiat la

Alba Iulia cu Sigismund, in 1595. Aproape simultan, in iulie, a trimis in

solie la Praga, la imparat, pe Stoichita din Stramba si pe Petru

Grigorovici Armeanul, cu misiunea de a spune acestuia ca el este gata sa

atace Transilvania si ca actiunea sa ar trebui coordonata cu cea a fortelor

imperiale. La aceasta cerere a lui Mihai, generalul Gheorghe Basta, cel

care va conduce in final trupele imperiale din Transilvania s-a opus,

aratand ca Andrei Báthory nu va fi dusmanul imparatului si ca se risca si

pierduta, precum si un conflict armat de amploare cu Polonia.

Intre timp situatia lui Mihai Viteazul devenea tot mai dificila, el

primind un ultimatum de a parasi tara din partea cardinalului Andrei

Báthory, noul principe transilvan cerand in acest sens si sprijinul lui

Ieremia Movila si avand acordul lui Jan Zamoyski pentru o interventie in

Tara Romaneasca. In acelasi timp si turcii, care nu doreau sa intervina

direct impotriva lui Mihai, i-au promis lui Ieremia Movila sprijinul

pasalelor de Bender si Akkerman, dar numai daca va fi atacat de domnul

muntean. De fapt, Poarta spera intr-o interventie polona directa, care ar fi

putut duce si la un conflict deschis cu austriecii. Spera si avea toate

motivele sa o faca, in lipsa de intelepciune a puterilor crestine, in

divizarea si rivalitatile dintre ele, care puteau sa-i ofere un ajutor pretios

in atingerea propriilor obiective politice si militare din spatiul romanesc.

Amenintat de Ieremia Movila si de Andrei Báthory, Mihai Viteazul

s-a hotarat sa actioneze cu rapiditate si hotarare, directia loviturii fiind

aleasa in Transilvania deoarece acolo se putea face jonctiunea cu trupele

imperiale comandate de generalul Basta. Cu o armata de aproximativ

30.000 de oameni, dintre care peste 13.000 erau mercenari, el a trecut

Carpatii si la 28 octombrie 1599 a obtinut stralucita victorie de la

Selimbar, dupa care, la 1 noiembrie, a intrat in Alba Iulia, capitala

principatului.

Mihai Viteazul era constient de faptul ca incercarea sa de unire a

intregului spatiu romanesc va intampina puternica rezistenta a tuturor

celor trei mari puteri vecine. De aceea el a cautat sa actioneze in etape si

sa neutralizeze aceasta rezistenta prin abilitate diplomatica. Astfel, in

august 1599 el a purtat tratative cu generalul Basta privitoare la o actiune

comuna impotriva lui Andrei Báthory, generalul promitand ca la sfarsitul

lui august se va afla la hotarele Transilvaniei cu o armata formata din

6.000 de infanteristi si 3000 de calareti. In acelati timp, Mihai a dus

tratative si cu otomanii, la sfarsitul lui august marele vizir trimitandu-i un

nou steag de domnie, ceea ce nu i-a impiedicat insa pe turci, ca in timp ce

el se afla in Transilvania, sa organizeze o incursiune de jaf in Tara

Romaneasca de unde vor fi respinsi de vornicul Dumitru.

Imediat dupa cucerirea Transilvaniei, Mihai scria turcilor ca va

respecta „regulile din trecut”, iar imparatului Rudolf II ca a intreprins

aceasta actiune la indemnul si pentru Casa de Austria. El incerca astfel sa

neutralizeze cele doua puteri aflate in conflict, pentru care Transilvania

reprezenta un teritoriu de cea mai mare importanta, ceea ce a reusit sa si

faca pentru o anumita perioada de timp. Turcii au acceptat, cel putin in

aparenta cucerirea Transilvaniei, trimitandu-i lui Mihai Viteazul steaguri

de domnie atat pentru el, cat si pentru fiul sau, Nicolae Patrascu, steaguri

pe care le va primi la Brasov, la 9 martie 1600. Ei nu erau insa sinceri in

aceasta recunoastere, fapt ce rezulta din solia lui Djafer in Polonia, din

primavara aceluiasi an, atunci cand acesta a dat asigurari polonilor ca, de

fapt, sultanul il dezavueaza pe Mihai, ca nu va intarzia sa-si trimita ostile

impotriva lui si ca steagurile de domnie i le-a trimis numai ca sa-l duca

cu vorba. Era asteptata numai reactia regelui polon.

Dupa cucerirea Transilvaniei, relatiile lui Mihai Viteazul cu

Habsburgii au parcurs un drum sinuos, principala sa revendicare fiind

aceea de a i se recunoaste stapanirea principatului si de a i se conferi titlul

de domn, pe care imparatul il acordase lui Sigismund Báthory. Tratativele

au fost anevoioase si indelungate, abia intr-un tarziu, la 12 septembrie

1600, imparatul Rudolf II raspunzand favorabil la cererile lui Mihai. Era

insa prea tarziu, peste numai cateva zile intreaga constructie politica a

domnului roman prabusindu-se. Imperialii, ca de altfel, si papalitatea,

desi aveau mare nevoie de colaborarea lui Mihai Viteazul si de puterea sa

militara, care le putea asigura, in anumite conditii, un statut privilegiat la

Dunarea de Jos, au manifestat o permanenta neincredere in domnul

roman, banunidu-l de intentii necurate la adresa lor, ceea ce era complet

gresit, banuiala care deriva din apartenenta sa la religia ortodoxa si din

refuzul permanent de a trece la catolicism. Religia continua sa joace un

rol destul de important in relatiile internationale, asa cum vom constata si

in cazul relatiilor lui Mihai Viteazul cu Polonia.

Relatiile sale cu Polonia au fost, mai ales in aceasta perioada,

deosebit de incordate, iar tratativele diplomatice purtate pentru

detensionarea lor s-au incheiat prin esecuri sistematice. Polonia si Mihai

Viteazul aveau, practic, aceleasi aspiratii, urmarind sa-si extinda influenta

si chiar stapanirea asupra intregului spatiu romanesc. Mihai era

obstacolul cel mai important in calea aspiratiilor polone de a-si impune

suprematia asupra celor trei tari romane si a gurilor Dunarii, zona ce

incepea acum sa-si recastige partial importanta economica si comerciala

de altadata. „Daciei polone” a lui Jan Zamoyski, artificiala si in

contradictie cu aspiratiile firesti ale romanilor, i se opunea „Dacia

romaneasca” a lui Mihai Viteazul, o constructie politica organica si

coerenta, care putea sa duca la aparitia unui puternic stat romanesc,

stavila greu de trecut pentru aspiratiile expansioniste ale Poloniei, la fel

ca si pentru acelea ale Habsburgilor si ale otomanilor. Daca ceva a reusit

sa uneasca aceste trei mari puteri, acel ceva a fost tocmai interesul pentru

a impiedica aparitia unei „Dacii romanesti” care sa includa cele trei state

si care sa fie o bariera serioasa in calea tendintelor lor expansioniste la

Dunarea de Jos, dar si in Europa Centrala. In conditiile in care Imperiul

otoman si cel habsburgic erau slabite de razboiul dintre ele si nu aveau,

pentru moment, capacitatea necesara de a impiedica realizarea unitatii

romanesti, Polonia a devenit o adevarata campioana a acestei cauze prea

putin crestinesti.

Astfel, foarte repede dupa batalia de la Selimbar si dupa cucerirea

Transilvaniei de catre Mihai Viteazul, regele polon Sigismund III

(1587-1632) i-a scris imparatului Rudolf II cerandu-i sa-l opreasca pe

acesta de a ataca si Moldova. Raspunsul imparatului a fost ca va face

acest lucru, dar cu conditia ca nici Ieremia Movila sa nu atace

Transilvania. Acest raspuns, nesatisfacator, i-a determinat pe poloni sa

inceapa pregatirile militare de aparare a Moldovei in eventualitatea unui

atac, dar sa continue si actiunile diplomatice. In februarie 1600, polonii

trimit in solie la Mihai pe Skrzyniecki, care trebuia sa-i ceara acestuia, de

asemenea, sa nu atace Moldova. Aceasta solie a fost urmata de cea

condusa de Andrei Tarnowski. Acesta a incheiat cu Mihai Viteazul, la 10

martie, la Brasov, un proiect de tratat prin care cele trei tari romane, unite

sub conducerea domnului muntean, urmau sa recunoasca suzeranitatea

Poloniei, dar factorii de conducere poloni nu l-au acceptat in aceasta

forma.

La randul sau, in fata ostilitatii vadite a Poloniei, Mihai Viteazul a

reactionat printr-o actiune diplomatica ce viza realizarea unei incercuiri a

acestei tari, apeland la ortodocsii poloni condusi de cneazul Constantin

Vasile de Ostrog, dar si la Albert Frederic, ducele Prusiei. O eventuala

alianta cu acesta ar fi deschis accesul lui Mihai la Marea Baltica si ar fi

permis, intr-adevar, incercuirea Poloniei.

Dar principalul punct de rezistenta al lui Mihai Viteazul erau

propriile sale forte armate si sprijinul romanilor din toate cele trei tari,

care-l priveau nu ca pe un cuceritor, ci ca pe propriul si firescul lor

conducator. Acesta i-a permis sa actioneze si in cazul Moldovei cu

rapiditatea si eficienta caracteristica. In mai 1600, doar in cateva

saptamani, el a reusit sa cucereasca intreaga tara si sa desavarseasca

astfel, pentru prima data in istorie, unitatea politica a tuturor romanilor.

La 27 mai 1600, intr-o diploma emisa pentru manastirea Neamt, Mihai

Viteazul se intitula, pentru prima data, „domn al Tarii Romanesti si al

Ardealului si al Moldovei”, iar in documentele emise din Alba Iulia,

devenita centrul de unde el realiza conducerea celor trei tari romanesti, se

intitula „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tarii

Romanesti si al Ardealului si a toata tara Moldovei”.

Cucerirea Moldovei s-a facut insa impotriva vointei imperialilor,

Rudolf II scriindu-i in mai multe randuri lui Mihai Viteazul sa nu atace

aceasta tara si dand asigurari regelui polon Sigismund III ca acest lucru

nu se va intampla. Dar odata Moldova cucerita si unitatea politica a celor

trei tari romane realizata, marile puteri vecine erau puse in fata unui fapt

implinit pe care nu erau dispuse insa sa-l accepte. Daca turcii si

imperialii, din motive diferite, ezitau sa treaca la masuri militare directe,

polonii s-au dovedit a fi cei mai afectati de cucerirea Moldovei si au fost

cei mai grabiti sa inceapa distrugerea constructiei politice realizate de

Mihai Viteazul.

Explicatiile pe care acesta le-a oferit regelui polon nu au fost

acceptate. Ingrijorarea polonilor in fata unirii celor trei tari romane, unire

din care putea rezulta un stat nou, care sa nu fie la bunul plac al vecinilor

sai mai puternici si care sa aiba un cuvant greu de spus la Dunarea de Jos

si in Europa Centrala era mare, ceea ce l-a facut pe Sigsimund III sa-i

ceara lui Mihai sa paraseasca Moldova, iar pe Zamoyski sa inceapa

preparativele militare.

Inceputul lunii septembrie a anului 1600 a marcat si inceputul

sfarsitului pentru opera politica a lui Mihai Viteazul. Cronicarul acestuia,

umanistul grec contemporan Gheorghe Palamide, spunea ca: „ turcii,

polonii, ungurii, germanii si altii s-au ridicat impotriva lui Mihai in

acelasi timp, ca sa-l distruga si sa-i zdrobeasca marea-i putere. Si e o

minune si un lucru mare, nu c-a fost biruit, ci cum de nu l-au prins

vrajmasii”.

La 1 septembrie se rascoala nobilimea maghiara din Transilvania in

frunte cu Stefan Csáky, rascoala sprijinita aproape imediat de generalul

imperial Gheorghe Basta, trupele reunite ale celor doua parti reusind sa-l

invinga pe Mihai la 18 septembrie, la Miraslau. La 4 septembrie, Jan

Zamoyski a patruns in Moldova, pe care a ocupat-o in intregime pana la

28 septembrie. De aici el avea de ales intre a ataca Transilvania sau Tara

Romaneasca. Imperialii opunandu-se categoric la o eventuala interventie

a polonilor in Transilvania, Zamoyski s-a indreptat spre Tara

Romaneasca, la 8 octombrie ajungand la Buzau, de unde a luat drumul

Targovistei. Inconjurat din toate partile, Mihai Viteazul s-a indreptat spre

imperiali, aliatii lui firesti si a incheiat cu Basta un tratat in conditii total

nefavorabile, in tabara de langa Sanpetru, la 3 octombrie 1600. Prin acest

tratat el se obliga sa paraseasca Transilvania pana la

7 octombrie, sa-si trimita familia ostateca in decurs de 6 zile si sa trimita

2 000 de osteni la pasul Oituz pe unde sa credea ca vor patrunde polonii

in principat. Toate aceste conditii in schimbul promisiunii lui Basta ca-l

va ajuta militar in luptele cu polonii.

Intre timp si turcii, profitand de ocazie, au atacat sub conducerea lui

Guzelce Mahmud Pasa. La 21 septembrie au ocupat Giurgiul, apoi

Bucurestiul si Targovistea, retragandu-se abia la 24 octombrie la

insistentele lui Zamoyski, care dorea sa faca singur legea in Tara

Romaneasca. Si intr-adevar, ostile polone au inaintat din victorie in

victorie: Naiceni (12 octombrie), Ceptura (14 octombrie), Bucov (20

octombrie), Curtea de Arges (25 noiembrie), alungandu-l pe Mihai

Viteazul in locul caruia l-au inscaunat pe Simion Movila, fratele lui

Ieremia, domnul Moldovei. Acest moment a reprezentat expresia cea mai

clara a deciziei Poloniei de a juca un rol de prim rang la Dunarea de Jos

si pe litoralul Marii Negre, de a reconstitui vechiul regat al Daciei in

favoarea sa. Dar nici „Dacia polona” nu a rezistat mult, deoarece fortele

interne si presiunile externe l-au obligat, in cele din urma, pe Zamoyski,

sa-si limiteze influenta doar la Moldova.

Ceea ce a urmat a fost o dezlantuire de patimi si pofte cuceritoare

ale celor trei mari puteri vecine, Mihai Viteazul incercand in aceste

conditii, sa-si reia planurile initiale, dar cazand victima tocmai intereselor

principalului sau aliat, Imperiul habsburgic. Calcand in picioare orice

intelegeri si chiar cu riscul sacrificarii propriilor interese, curtea imperiala

a ordonat suprimarea domnului roman, fapt care s-a intamplat doar la

cateva zile de la marea victorie de la Guruslau (13 august 1601), la 19

august, pe Campia Turzii.

Rezultatele domniei lui Mihai Viteazul pot fi apreciate dintr-o

dubla perspectiva. Pe de o parte ele au insemnat un succes de necontestat,

daca se are in vedere faptul ca statutul international al tarilor romane a

fost pastrat si chiar ameliorat in anumite directii, mai ales in ceea ce

priveste Moldova si Tara Romaneasca unde, dupa Mihai, presiunea

economica otomana inregsitreaza o oarecare scadere. De asemenea, acum

a fost realizata pentru prima data o unire politica a celor trei tari

romanesti, a fost pus in practica proiectul unei „Dacii romanesti”, proiect

care va strabate veacurile si va deveni model pentru generatiile viitoare.

Pe de alta parte insa, Mihai Viteazul a esuat atat in obtinerea

independentei fata de Poarta otomana, cat si in consolidarea unitatii

statale si politice romanesti, opera sa destramandu-se foarte repede, in

mai putin de un an. Esecul lui Mihai Viteazul s-a datorat unor cauze

interne, dar, mai ales, unor cauze externe. Pe plan intern el nu a dispus de

baza economico-sociala necesara desavarsirii unitatii politice a intregului

spatiu romanesc. Structurile social-economice si chiar politice existente

in tarile romane, cu elemente comune de origine straveche, dar si cu

trasaturi caracteristice fiecarei provincii in parte, datorita separarii lor

indelungate, rivalitatile dintre boierimea munteana si cea moldoveana, ca

sa nu mai vorbim de cele dintre boierimea munteana si nobilimea

maghiara din Transilvania, timpul scurt, de doar cateva luni, de stapanire

a lui Mihai Viteazul, rapidele schimbari politice interne si externe, l-au

lipsit pe domnul roman de acele forte pe care s-au sprijinit monarhii

absoluti ai vremii, in primul rand de existenta unor orase puternice si

prospere, iar apoi a unei taranimi libere care sa-i ofere baza de putere

necesara ducerii la bun sfarsit a unei asemenea opere.

Dar cauza principala pentru care opera lui Mihai Viteazul s-a

prabusit si, odata cu ea, si o parte a nazuintelor romanesti, a fost mai ales

de natura externa. Contradictia dintre Imperiul otoman si cel habsburgic,

pe de o parte, aceea dintre Habsburgi si poloni, pe de alta parte, dorinta

tuturor acestor mari puteri ale vremii de a-si consolida sau extinde

influenta si stapanirea asupra spatiului romanesc, nu puteau admite, sub

nici o forma, realizarea unei unitati politice a celor trei tari romane. O

astfel de unitate ameninta, in mod evident, interesele tuturor acestor mari

puteri si de aceea incercarea lui Mihai Viteazul a reusit sa le coalizeze pe

toate impotriva sa. Spre deosebire de Stefan cel Mare, Mihai Viteazul a

incercat, dar nu a reusit, sa practice o politica de echilibru intre puterile

vecine, tocmai pentru ca o astfel de politica era imposibila in conditiile in

care aspiratiile romanesti spre unitate politica si statala incepusera sa se

manifeste cu tarie. Din aceasta cauza el, la fel ca si aspiratiile poporului

roman, au cazut victima aspiratiilor de mai mare putere ale celor trei

vecini. Cu toate acestea, mostenirea politica a lui Mihai Viteazul a fost

atat de mare incat la ea s-au raportat, intr-un fel sau altul, cu mai multa

sau mai putina tarie, toate generatiile care i-au urmat si ea isi pastreaza,

chiar astazi, intreaga valoare de simbol pentru romanii de pretutindeni.