Creeaza.com - informatii profesionale despre


Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice
Acasa » didactica » carti
Legenda valaha al. mitru - a inviat domnitorul vlad

Legenda valaha al. mitru - a inviat domnitorul vlad


LEGENDA VALAHA AL. MITRU - A INVIAT DOMNITORUL VLAD

Solul lui Radu cel Frumos, dupa ce facuse marturisiri depline, fusese azvarlit in temnita de sub palatul domnesc. Celor cinci trimisi ai lui Flor - carora Xalom le citise scrisorile purtate de ei - li se daduse insa drumul. De scrisori nu mai aveau nevoie. Numele boierilor tradatori le aveau.

Xalom voia ca boierii sa nu prinda de veste ca fusesera descoperiti, sa‑si vada linistiti de treburi, si sa nu fuga, pana la intoarcerea lui Vlad la Targoviste, cand aveau sa fie pedepsiti.

De aceea slujitorilor lui Flor li se inapoiara scrisorile si li se porunci sa le duca, inca in aceeasi zi, boierilor carora le erau trimise.

Xalom avu grija, mai inainte de a le da drumul, sa‑i puna sa jure credinta mariei sale Vlad si ca nu vor sufla nici un cuvant despre locul unde fusesera adusi si cu cine statusera de vorba.

- Cine nu isi va pastra juramantul, ii ameninta Xalom la plecare, va fi gasit si in gaura de sarpe, si va fi pedepsit cu cele mai grele chinuri.

Trimisii, fericiti ca scapau teferi din mainile lui Xalom, jurara, si intr‑adevar, de frica sau nu, si‑au pastrat juramantul.



Joi se implini osanda hotarata de Vlad tuturor otomanilor prinsi - crunta, dar fireasca in acele timpuri, cand navalirile din afara, jafurile si crimele nu mai conteneau. Pedeapsa trebuia sa fie pilduitoare.

Tepile se taiara - dupa gradele ostasesti si demnitatile celor ce trebuiau sa urce in ele - de diferite marimi. A lui Hamza era cea mai inalta si aurita in varf.

Tepile, frumos randuite pe unitati de achingii, spahii si ieniceri, in frunte cu comandantii lor, pareau o oaste in mars.

Din numeroase sate fusesera adusi tarani goi, flamanzi, salbaticiti de truda si lipsuri, ca si de vesnica amenintare cu moartea din partea otomanilor, sa vada cum erau pedepsiti aceia care calcau intruna pamantul Tarii Romanesti.

Nici unul dintre osanditi nu‑si avea cugetul curat. Fiecare savarsise nenumarate cruzimi. Pe unii, taranii ii recunosteau.

- Tu mi‑ai ucis feciorul! striga o mama deznadajduita, smulgandu‑si parul de durere.

Altii le cereau socoteala osmanlailor pentru casele arse sau bataile indurate.

Daca nu ar fi fost de fata ostenii lui Vlad, care pastrau cu strasnicie randuiala, taranii - barbati si femei - s‑ar fi repezit la turci, rupandu‑i in bucati, intr‑atata nu mai puteau indura suferintele pricinuite, fara nici o mila, de ostile si dregatorii sultanului.

Mai ales pe pasa il ura multimea, si taranilor nici nu le venea sa creada ca trufasul si neinduratorul Hamza, ale carui fapte pline de cruzime le cunostea oricine, se afla acolo, in fata lor, cu hainele murdare, tras la obraz, inghetat, jeluindu‑se fara incetare si gata sa linga talpile oricui, numai sa‑si poata usura cat de cat soarta.

- Dati‑ni‑l noua! se rugau taranii de Xalom. Ii facem noi de petrecanie.

- Nu. Mai bine in teapa. incepu sa strige pasa, auzind vorbele taranilor.

- Voia ti se va implini, raspunse rece Xalom, cu toate ca nu meriti aceasta mila.

Cand totul fu gata, tobele rapaira. O trambita suna indelung. Pasa isi dadu seama ca vesteau tragerea sa in teapa.

Un urlet nefiresc de subtire, si care nu induiosa pe nimeni, iesi din pieptul lui, in vreme ce era insfacat de trabanti.

- Alah!. Alah!. bolborosea Hamza, simtind cum se apropie de el ascutita unealta, nascocita de turci si folosita odinioara de mii de ori de el, ca sa‑i tortureze pe altii.

Baiatul isi intoarse ochii incolo si le spuse prietenilor:

- As fi vrut sa nu fiu de fata. Cred ca niciodata nu voi fi in stare sa privesc linistit cum moare un om.

- Un om, da. ii suiera Tit. Insa Hamza a fost o fiara. Si fiarele ucid doar ca sa manance sau sa‑si hraneasca puii. Nu isi chinuiesc victimele. Pe cand Hamza savarsea nelegiuiri numai din dorinta de a face rau. Pentru el cea mai mare desfatare era sa‑i vada pe altii cum sufera.

Locul osandei se gasea intr‑o poiana, nu prea departata de Targoviste, pana unde fusesera adusi prizonierii, in pas alergator, manati de la spate de calareti.

Alegerea acestui loc se facuse din doua pricini. Intai, deoarece pasa se laudase ca joi, cel mai tarziu, va fi in apropierea Targovistei, in mars, cu trupele. Si voda Vlad vrusese sa‑i arate in ce fel putea sa‑si implineasca Hamza aceasta dorinta. Si apoi, fiindca voia ca padurea de tepi sa ramana, pentru multa vreme, un fel de pilda data oricarui navalitor care ar mai fi cutezat sa se indrepte cu urgie spre capitala Tarii Romanesti.

Vestea despre victoria lui Vlad si tragerea in teapa a aceluia care ravnise sa‑i umple pielea domnitorului cu paie, iar capul, infipt in sulita, sa i‑l ridice pe turnul cetatii Giurgiu, se raspandi tot joi, nu numai in Targoviste, ci si in celelalte cetati. Marii boieri, care‑si pusesera toate nadejdile in uneltirile lui Hamza, la auzul acestei stiri impietrira.

Boierii cei mici insa si multimile de targoveti si tarani nu se sfiira, cu acest prilej, sa isi arate bucuria pentru izbanda lui Vlad. Tarinile si livezile puteau deci sa fie muncite si ingrijite, cu increderea ca roadele se vor culege in folosul lor. Tot asa mestesugarii si negutatorii aveau acum linistea sa‑si vada mai departe de treburi.

In Cetatea Bucurestilor, unde Vlad planuise sa‑si mute capitala, avu loc chiar o petrecere. Oamenii se veselira si chiuira, cu toate ca se gaseau in post. Numai la Targsor, Campulung, Curtea de Arges si, mai ales, la Targoviste, curtile boieresti ramasera inchise si mohorate, si la fel marile conace din satele din jur. Stapanii lor nu isi mai scoasera capetele prin orase, decat ca sa treaca de la unii la altii - atunci cand nu aveau la indemana tunele subterane prin care sa se poata strecura nevazuti de multime - si sa stea de vorba.

Vremea se imbunatatise, de parca viforul n‑ar fi suierat in urma doar cu cateva zile, ca in toiul iernii. Soarele incepu sa zambeasca iar vesel, pasarelele sa cante si tufisurile sa infloreasca.

Se astepta intrarea grabnica a lui Vlad in Targoviste. Dar domnitorul, auzind ca vreo cateva cete turcesti razletite, care trecusera Dunarea nu se stie pe unde, incercau sa se apropie de Bucuresti, porni grabit intr‑acolo - si prietenii nostri il insotira.

O urdie de ieniceri poposise pe malul drept al Dambovitei, in apropiere de cetate. Capetenia lor se spala la mal, strajuit de osteni. Sarbul Mihailo, inotand din susul raului, pe sub apa inca rece ca gheata, ajunse langa capetenie si o strapunse cu sabia. Ienicerii isi pierdura capul si cazura prinsi.

Bucur facu alta isprava, indemnandu‑i pe oamenii unui sat sa arda crengi ude si gunoi, din mai multe parti deodata, si sa starneasca astfel nori de fum in jurul drumului pe care o ceata de achingii se indrepta spre Snagov, unde aflasera ei ca isi ascundea domnitorul averea. Inabusiti si orbiti de fumul care‑i inconjura de pretutindeni, achingiii si caii lor se invalmasira. Unii dadura de‑a dreptul in foc. Altii se ratacira prin padurile pe unde trecea drumul, si taranii, inarmati numai cu coase, seceri, furci, topoare si pietre, ii nimicira pana la unul.

Satul s‑a numit de atunci Afumati.

Baiatului ii placea sa calareasca si sa ia parte la lupta numai in preajma mariei sale Vlad.

Vineri de dimineata iscoadele valahe nu mai aflara nici un picior de turc, si domnitorul se opri pentru doua zile in Cetatea Bucurestilor, ca sa i se odihneasca ostenii.

Seara, ostenii se adunara sa‑si povesteasca de‑ale lor, sa-si spuna pasurile si sa‑si destainuie bucuria ca in curand se vor intoarce pe la vetre. Baiatul sta insa tot pe ganduri, si prietenii sai greu il scoasera din mutenie.

- Mie imi spune inima, le grai el deodata, ca tot o sa dau de Roxana. Cat am fost la turci n‑am putut‑o cauta. In drumul spre tara n‑am dat de nici o urma. Nici prin targurile pe unde am trecut impreuna. Pe urma m‑a luat valul luptei. Acum, cand lucrurile se asaza iarasi in matca lor, vreau sa plec prin tara sa mai cercetez. Numai eu i‑am ramas pe lume.

- Te‑om insoti si noi, il incredintara prietenii.

- Dar pana atunci n‑ar fi rau sa mai intrebam si pe aici, prin cetate, isi urma gandul Baiatul. Cine stie de unde poate sa ne iasa norocul in cale. O fi scapat din mainile turcilor si, crezand ca eu m‑am prapadit in iuresul acela de la Tismana, s‑o fi pripasit la vreo casa de om cumsecade, cine stie pe unde.


A doua zi, Baiatul i se pleca domnitorului si‑l ruga sa‑i ingaduie sa intrebe prin cetate daca nu a auzit cineva, in acesti ani, de vreo tanara fata Roxana. Ceru aceasta ingaduinta pentru ca nimeni nu avea voie sa umble fara rost prin cetate.

Vlad ii dete incuviintarea ceruta, sfatuindu‑l ca, indata dupa asta, daca nu va afla nimic, sa se duca impreuna cu sotii sai la Targoviste. Sa stea de vorba, in numele lui, cu Xalom, singurul care se reintorsese la Cetatea de Scaun, dupa pedepsirea lui Hamza, si sa‑i ceara ajutorul.

- Xalom, ii spuse voda, are prin toate cetatile, targurile si satele oamenii lui de credinta. Ei vor afla lesne daca fata a trecut prin acele targuri si sate sau nu. Si tot el va va porunci ce trebuie sa faceti mai departe.

Baiatul alerga sa le spuna prietenilor ce hotarase maria sa Vlad.

- Intr‑adevar, la asta nu m‑am gandit! zise papusarul. Nimeni nu poate afla mai bine decat Xalom ce se intampla in tara. Asa am putea da de urma fetei.

Si pentru ca in Bucuresti nu reusira sa afle singuri nimic, pornira cu totii calari, cu graba, catre Cetatea de Scaun.

Numai ca tot in dimineata aceea, nu se stie cine si cum raspandi vestea la Targoviste ca maria sa Vlad a fost ranit in piept si zace in cetatea sa de pe raul Dambovita, unde se simte mai ocrotit.

Catre amiaza stirea inflori, se spuse ca domnitorul ar fi cu sufletul la gura si ca logofatul Lazar ar sta la capataiul lui cu o lumanare, gata sa i‑o aprinda in fiecare clipa.

Boierii aflati de partea lui Flor, dupa asemenea zvonuri atat de inveselitoare pentru ei, iesira indata la iveala, pe ulita sau la biserica, cum rasar ciupercile dupa ploaie. Ba chiar incepura sa se plimbe cu radvanele, privind dispretuitori palatul domnesc. Iar cand loctiitorul Nicolae vru sa se duca la Manastirea Dealu - asa cum era obiceiul in Vinerea Mare - boierii, cu sotiile si copiii lor, pusesera la cale sa‑l batjocoreasca.

Impreuna cu numerosi slujitori inarmati, marii boieri il asteptara la trecerea peste raul Ialomita. Lor li se alaturara mai multi targoveti, dintre cei mai instariti - dornici sa se puna bine cu marii boieri, in mainile carora se auzea ca se va intoarce puterea - si cu totii il huiduira pe loctiitorul domnesc Nicolae, care, neascultand sfatul lui Xalom, nu isi luase decat putini insotitori. Cu toate ca nu era fricos, nu stiu cum e mai bine sa se poarte. Fata sa lunga, slaba si impodobita cu o mustacioara balaie, i se subtie si mai mult, si de suparare mainile incepura sa‑i tremure.

Xalom, care era alaturi, il indemna sa calareasca inainte, facandu‑se ca nu i‑a auzit pe boieri huiduindu‑l. Nicolae il asculta de asta data, si calari mai departe, ca si cum nu el ar fi fost tinta huiduielilor. Boierul Flor izbucni atunci in ras, il numi las si trimise un slujitor calare, cu mare graba, la Dealu, invatandu‑l pe egumenul Sisoe sa‑l primeasca si el pe tanarul loctiitor tot in bataie de joc.

Egumenul Sisoe, facandu‑se ca a uitat ceremonialul, nu il pofti pe Nicolae in jilt, asa cum se obisnuia, tot timpul cat dura slujba, iar la sfarsitul ei iesi pe usa din dos si pieri in chilii.

O asemenea jignire nu mai fusese inca niciodata adusa vreunui loctiitor domnesc. Si un trabant trimis de Xalom il instiinta, despre tot ce se petrecuse, pe Vlad, care se afla, cum stim, sanatos tun, pregatindu‑se sa se inapoieze in Cetatea de Scaun.

- Si zici ca boierii au iesit sa‑l ocarasca pe fratele meu, impreuna cu femeile si copiii lor? il intreba Vlad pe trabant. Si ca li s‑au alaturat si unii dintre targovetii bogati?

- Intocmai; si‑au dat toti arama pe fata, maria ta, ii raspunse trabantul.

- Atunci se cuvine sa le dam tuturor o rasplata! zambi Voda.

- Se cuvine, maria ta! glasui hotarat trabantul.

Sambata de dimineata, Baiatul i se infatisa lui Xalom, aducandu‑i cuvantul lui Vlad si rugandu‑l sa‑l ajute s‑o gaseasca pe Roxana.

Xalom, desi prins pana peste cap cu vanzoleala boierilor si toate cate se petreceau in oras, il primi cu bunavointa si‑i fagadui ca, indata dupa intoarcerea domnitorului in Cetatea de Scaun, dupa sarbatori, se va ingriji sa‑i implineasca dorinta, si, daca Roxana e in tara, o vor afla negresit.

Baiatul mai era inca acolo, cand un trabant veni sa‑l instiinteze pe comandantul garzii ca in oras vestile despre maria sa Vlad au sporit. Se spunea, astfel, ca domnitorul ar fi murit, dar logofatul Lazar pastreaza taina. De asemenea, ca o armata turceasca, ce inainteaza pe tarmul Dunarii, va sosi la Targoviste unde, inlocuindu‑l pe domnitorul Vlad, il va inscauna pe Radu cel Frumos.

- Vezi? se intoarse Xalom spre Baiat. Trebuie sa mai ai putina rabdare. Se nascocesc atatea zvonuri. Numai ca boierii, infierbantati, au inceput sa ia drept bune si adevarate ceea ce nu sunt de fapt decat dorintele lor.

Din porunca lui Flor si a celorlalti mari boieri, in oras incepura sa se faca pregatiri pentru primirea turcilor si a lui Radu. Se scoasera covoarele cele mai frumoase, acoperindu‑se cu ele tot drumul - de la poarta de miazazi a orasului si pana la palatul domnesc. Se impodobira casele si portile pe de‑a randul cu stofe scumpe, ramuri si flori, de parca nu ar fi asteptat sa primeasca la Targoviste o urdie pagana, careia trebuia sa i se dea indata un tribut de zece mii de galbeni si cinci sute de baieti pentru taberele de ieniceri.

Loctiitorul domnesc, calcandu‑si pe inima, ii chema pe marii boieri la palat si‑i intreba pentru a cui primire impodobesc cu atata sarg orasul. Flor lua cuvantul si tot in batjocura ii aminti ca in noaptea de sambata spre duminica, venind Pastele, se va sarbatori invierea Domnului.

- Ei si? se facu loctiitorul domnesc ca nu ar intelege unde batea Flor.

- Daca va fi invierea domnului. nostru - continua boierul, vorbind cu doua intelesuri si apasand dinadins pe cuvantul «nostru», gandindu‑se de fapt la Radu cel Frumos, a carui inscaunare o socotea o adevarata «inviere» pentru marii boieri - nu trebuie sa impodobim orasul? Si, incantat de cuvintele sale cu care credea ca il infundase pe loctiitorul domnesc, izbucni in hohote de ras.

Ceilalti mari boieri, care erau de fata, ranjira si ei.

- Asta e, domnia ta, loctiitorule Nicolae, incheie Flor. Ceea ce ai vrut sa cunosti, ai aflat!.

- Nu stiu daca la invierea domnului «nostru» o sa va para atat de bine cum credeti, rosti la randul sau Xalom, care era de fata, apasand si el pe cuvantul «nostru», insa, desigur, cu alt inteles.

- O sa ne para. o sa ne para. rase din nou zgomotos Flor - si, intorcandu‑i spatele loctiitorului domnesc, parasi impreuna cu ceilalti boieri incaperea.

- A intrat spaima in ei, se imbarbatara marii boieri, iesind din palat, isi petrec doar cele din urma ceasuri de marire. Dar pana una alta, ca sa fie cat mai pe placul viitorilor stapani, sa trecem peste poruncile loctiitorului domnesc si, pe ascuns, sa incepem, prin slujitorii nostri, sa strangem repede, de prin satele din jur, cei cinci sute de baieti pentru taberele de ieniceri.

- Nu mai domneste Vlad! strigau aspru slugile boieresti taranilor scotocindu‑le bordeiele. Scutirea nu mai sta in picioare. Trebuie sa va dati copiii pentru taberele de ieniceri.

- Nu mai domneste Vlad? se infricosau oamenii.

Si taranii ramaneau impietriti, privind la nenorocirea care se abatuse asupra lor, sau isi strangeau pumnii, cu o neputincioasa manie, stiind ca nu aveau cum se impotrivi puterii boieresti. Iar mamele plangeau si, tarandu‑se la picioarele slujitorilor, incercau in zadar si fara nici un rost sa‑i induplece, rugandu‑i cu tipete sfasietoare sa le crute copiii - toti intre trei si sase ani.

Nici unul dintre slujitorii boieresti, bineinteles, nu le dadu ascultare, si satele ramasera in intuneric, durere fara seaman si lacrimi.

La curtile boieresti, si mai ales la aceea a lui Flor - de data asta nu la conacul de la tara, ci in oras - lucrurile stateau insa cu totul altfe!. Petrecerile, la care boierii nadajduiau ca aveau sa ia parte si comandantii osmanlai, trebuiau sa intreaca in stralucire, belsug de bucate si veselie, tot ce se cunoscuse pana atunci. De aceea carutele nu mai conteneau sa care zi si noapte, hodorogind pe drumurile de tara si din oras, aducand de la conace, din magazii si pivnite, ce se gasea prin ele mai bun.

- Tata, eu te rog ca la petrecerea noastra sa vina si papusarii, se alinta copila lui Flor.

- O sa‑i aducem si pe ei, se invoi boierul, care daduse porunca sa i se aseze in ograda un leagan, un scranciob si alte mijloace de petrecere.

In sambata Pastilor, Tit se gasea la o tabara a unui negutator, tocmindu‑se pentru o curea trebuincioasa la fraul lui Negru, cand trei slujitori, care‑l cautau de zor, sosira langa el si‑i poruncira ca in ziua urmatoare sa se infatiseze, cu tot tacamul papusaresc, ursul si caii, la curtea lui Flor.

- Vom veni negresit, raspunse Tit, surazand pe sub mustata, pentru ca el si baietii, fiind acum cu totul in slujba lui Voda, aflasera cate ceva din cele care aveau sa se petreaca la curtea lui Flor, si invitatia cadea cum nu se putea mai potrivita si mai pe gandul lor.

Petrecerea incepu chiar la miezul noptii.

Desi boierii se aratau atat de bucurosi si plini de sperante, orasul era tacut.

In noaptea aceasta nu se vedea pe ulite aproape nimeni, in afara de slujitorii domnesti care treceau calari agale, vorbind linistiti intre ei.

De altfel, de cand se raspandise zvonul mortii lui Vlad si al sosirii unui alai turcesc in oras, care sa‑l aduca pe Radu cel Frumos, cei mai multi dintre targovetii marunti, ca si taranii, nu‑si aratasera pe fata simtamintele, si la intrebarile iscoadelor marilor boieri nu voiau sa raspunda decat: «Sa fie asa cum ne este scris!» si altceva nimic.

Petrecerile boieresti incepura insa cu si mai mare valva decat cele de la Florii.

La Targoviste, in vederea schimbarilor asteptate, venisera si o multime de alti boieri din celelalte cetati si orase, si o mare parte dintre ei fusesera poftiti la conacul lui Flor.

Pe ascuns, se vorbea si de o apropiata casatorie intre Voiena si comisul Ghilt, despre care se auzise ca ar fi ajuns, la Stambul, unul dintre sfetnicii cei mai apropiati ai lui Radu. Inca nu se stia ca murise la Giurgiu.

Noaptea trecuse, chiar orele stralucitoare ale diminetii se scurgeau cu repeziciune.

Vremea - atat de curioasa, cand calda, cand rece - parea sa fie in ziua aceea ca de vara, desi erau abia in aprilie. Mesele se mutasera, de dimineata, in ograda. Peste tot rasunau rasetele pline de multumire ale boierilor. Flor se plimba din gradina in casa si din casa in gradina, cu mainile la spate si pantecul inainte, nemaiavand rabdare si razand multumit, in asteptarea sosirii lui Radu.

Voiena la inceput il ocoli pe Baiat.

Baiatului i se paru insa, de data asta, fata mai frumoasa decat oricand si, vazand‑o ca il ocoleste, se inciuda si incepu sa se tina dupa ea.

- Ce tot te tii scai dupa Voiena? il mustra Bucur, pe cand se pregateau sa‑si inceapa, in fata boierilor, exercitiile de calarie.

- Este o prefacuta! isi dete cu parerea Mihailo. Tu fa cum vrei, dar cred ca lucrul cel mai cuminte este sa n‑o bagi in seama!

- Sa ma incredintez intai. Poate c‑asa sunt fetele, putin ciudate. murmura Baiatul.

Si deodata, cand nici nu mai nadajduia, o intalni pe Voiena intr‑un colt.

Vru sa‑i vorbeasca aspru. Dar ea i se lipi de piept. Il prinse de gat si‑l saruta apasat.

- Prostule!. ii spuse razand nu numai cu gura, ci si cu ochii atat de frumosi, verzi si cu firisoare de aur. Nu stii ca ma marit?

- Te mariti?!. ramase Baiatul uluit, ca si cum ar fi fost vreodata vorba sa ramana a lui, ca si cum nu stiuse de la inceput ca intre ei nu putea si nici nu trebuia sa existe vreo legatura statornica.

- Da, ma marit! rase ea ascutit.

Il saruta din nou si fugi.

«Va sa zica se marita!. Si mi‑o spune asa, razand.» se mahni Baiatul.

- Ce‑i cu tine? se apropie Bucur de el. Ce s‑a intamplat?

- Se marita. rosti Baiatul, si Bucur nu il mai intreba nimic.

Boierii petreceau, in cantecele lautarilor. Boieroaicele se dadeau in leagan si in scranciob facand o larma fara pereche. Insa o grija boierii tot aveau, macar ca se prefaceau nepasatori. Se vedea asta din felul cum trageau cu urechea spre miazazi, incercand sa auda cu o clipa mai devreme sunetul ascutit si vioi al trambitelor ce trebuiau sa vesteasca aducerea la domnie a lui Radu cel Frumos de catre otomani.

- De ce or fi intarziind atata? se nelinisti un boier cu o fata mare, patrata, in timp ce ciocnea un ou rosu cu vecinul sau. Si ma intreb daca nu ne vor cere socoteala otomanii, cand vor sosi, de ce nu le‑am iesit inainte pe drum?

- Cum o sa ne ceara - grai altul cu niste ochi sireti si o barba cenusie, ascutita - cand noi traim aici, la Targoviste, inca sub spaima trabantilor lui Xalom? Si nu ni s‑a poruncit sa nu ne miscam si sa ne facem ca nu stim nimic pana ce va intra in oras maria sa Radu cu turcii? De altminteri, rase el tare, acum avem si noi mare trecere inaintea lui Mahomed. doar am mai povestit unor prealuminate fete boieresti despre lucrul acesta.

- Prin ce si cum?. Despre ce fel de trecere este vorba? Nu vrei sa ne istorisesti si noua, celor care inca nu cunoastem povestea spusa de domnia ta altora? incepura iar sa se invioreze mesenii.

- Ba cum de nu! raspunse boierul. Si, asezandu‑se mai bine in jilt, lasandu‑si gatul sa i se cufunde adanc sub gulerul de stofa scumpa, albastra, galgai de ras: Trecerea noastra la inaltimea sa sultanul se datoreste dragostei sale pentru o cadana.

- Dragostei?. Ah, dragostea!. se minunara cu ochii deodata aprinsi jupanitele, si printre ele Voiena, care‑si linse pisiceste buzele rosii, stiindu‑si‑le ispititoare, poate ca sa‑l innebuneasca si mai mult pe Baiat.

- Da, da! batu cu palm boierul in masa. Cand am fost, inca in urma cu un an, la Stambul, am aflat ca Mahomed avea in harem o favorita dupa care era nebun, cu totul nebun.

- Si ce e cu favorita asta. ce legatura poate avea cu noi? se mirara iar jupanitele, curioase.

- Are, se mangaie boierul pe barbuta, pentru ca acestei favorite se zice ca i‑ar implini sultanul orice dorinta, in afara, bineinteles, aceea de a o pune in libertate. Pe cand ma aflam inca la inalta Poarta, insusi maria sa Radu, auzind de aceasta trecere a cadanei pe langa inaltimea sa sultanul, a incercat sa ajunga pana la ea si i‑a trimis daruri, pe care insa frumoasa le‑a refuzat - sau asa i s‑a spus, ca le‑a refuzat. Si o sa ma intrebati de ce a vrut sa ajunga maria sa Radu neaparat pana la aceasta cadana.

- Da, da! chicotira jupanesele, parca gadilate de cineva. De ce si‑a ridicat maria sa Radu ochii la cadana cea frumoasa a lui Mahomed?

- Pentru ca - isi pregati printr‑o scurta pauza, boierul nemaipomenita surpriza - cadana este de‑aici, de la noi, de prin partile Tismanei, prealuminati boieri. Si maria sa Radu se gandise ca, fiind de‑a noastra, o sa‑l ajute. A fost rapita in urma cu vreo cativa ani de o ceata de achingii si se numeste.

- Roxana! striga deodata Baiatul care, auzind povestirea, se apropie de masa, privindu‑l ca hipnotizat pe boier. Nu se numeste Roxana? intreba el, asteptand cu inima stransa raspunsul.

- Roxana, da! casca ochii mari povestitorul. De unde ii cunosti numele cadanei imparatesti? Pentru ca turcii ii zic Fatma.

- Roxana!. Roxana, surioara mea!. striga infrigurat, din ce in ce mai tare, Baiatul. In haremul sultanului?. Roxana, surioara mea, favorita sultanului?. Nu‑i cu putinta! Ma duc s‑o scap, chiar de‑ar fi sa‑mi las oasele acolo.

Nu isi mai putea stapani cuvintele. Vestea fusese atat de neasteptata, ca Baiatul nu mai stia nici ce sa spuna, nici ce sa faca, si putin ii pasa ca se gasea in fata marilor boieri.

- Vom merge si noi cu tine! ii soptira Tit, Bucur si Mihailo, venind langa el. Nu te vom lasa!.

- Hai, linisteste‑te, il povatui si Tit. Nu trebuie sa te dai in vileag in fata boierilor despre ce ai de gand.

- E sora lui? incepura sa‑l intrebe boierii si jupanitele, pentru o mai deplina incredintare, pe Tit, care le raspundea in doi peri. Tanarul acesta este deci - nici mai mult, nici mai putin - decat cumnatul sultanului!

- O, atunci Baiatul ar putea si domni! Ar putea ajunge voievod! S‑a mai vazut! ii spusera Voienei fetele de la masa.

- Daca‑i asa, vino, asaza‑te aici! incepura sa‑i faca loc jupanitele, iar Flor intinse mana sa ia un jilt si sa i‑l puna alaturi.

Dar miscarea lui ramase neterminata. De la poarta de miazazi a cetatii, rasuna glasul multasteptat al trambitei, lung si triumfator, ca un semn al victoriei. Boierii isi intoarsera capetele, razand bucurosi unii catre ceilalti. In sfarsit, Radu Voda si otomanii veneau! Iar drept intarire a faptului ca auzul nu‑i insela, din partea de jos a orasului clocotira urale.

- Traiasca maria sa Radu! izbucnira si ei, spargand parca cerul cu glasurile, si o luara la goana spre porti.

- Strigati si «traiasca luminatia sa Mahomed», nu uitati ca Radu vine in numele sultanului, ii indemna boierul care le povestise despre Roxana.

- Traiasca luminatia sa sultanul Mahomed!. Traiasca maria sa Radu! se intreceau care mai de care sa strige - boierii, jupanesele si jupanitele lor, spargandu‑si piepturile, rosii la chip si nadusiti ca niste raci fierti - barbatii fluturand in maini ramuri verzi, iar fetele si femeile buchete de flori.

Curand, din jos, spre ulita domneasca, tropotele, rasunand infundat, din pricina covoarelor groase si moi pe care caii calcau, se auzira bubuind aproape de tot.

- Traiasca luminatia sa sultanul Mahomed!. Traiasca maria sa Radu!. isi intetira, cu cele din urma forte, vocile ragusite de bautura si ras, cei gramaditi la porti, avandu‑l in mijloc pe Flor.

Si, de indata, dupa coltul pe care zidul curtii lui Flor il facea cu ulita domneasca, grupul de calareti se ivi, insotit pe margini si urmat de o multime galagioasa de targoveti si tarani.

In fruntea cetelor de calareti cu halebarde, topoare, sulite, sabii si buzdugane, sosind de la cetatea Bucurestilor, se afla Vlad, intr‑o haina verzuie de brocart, stand drept in sa, pe calul sau alb, nearuncand nici o privire catre boieri.

Acestia - mai ingroziti de nepasarea voievodului, pe care‑l crezusera mort si impotriva caruia complotasera, decat daca i‑ar fi privit sfidator - incepura sa tremure din tot corpul si sa clantane din dinti, ca apucati de friguri, macar ca pe cer plutea un soare nespus de bland si de luminos. Ramurile verzi si buchetele de flori le cazura din maini. Cateva jupanese si jupanite, de frica, lesinara - si intre ele boieroaica lui Flor.

Numai cativa, cei mai nerusinati, incercara - cu glasuri, este adevarat, aproape neauzite, insa si asta tot de frica - sa strige spre domnitor:

- Traiasca maria sa Vlad!

Multimea trecu pe langa grupurile de boieri, imbrancindu‑i cu coatele, si unii le dadura cu tifla:

- Asa?. Traiasca maria sa Vlad?. ii luara ei in ras. O sa‑l vedeti voi indata pe maria sa Vlad! Dar parca nu mai sunteti asa de semeti. V‑ati mai muiat!. De ce nu dati porunca sa ne loveasca? A inviat domnitorul Vlad. Priviti‑l si tineti‑va firea! clocoteau glasurile lor. A inviat adevaratul si singurul nostru domn! Ulciorul nu merge de multe ori la apa.

Intre‑acestea, portile palatului se deschisera. Din spatele lor se ivira, invesmantati de sarbatoare, loctiitorul domnesc Nicolae, alti cativa boieri de credinta si comandantul garzii, Xalom, intampinandu‑l pe voievod cu paine si sare.

Domnitorul si fratele sau Nicolae se imbratisara.

Ostenii se insiruira pe ulita domneasca, ramanand calari si cu armele in pozitie de lupta.

Vlad intra in curtea palatului. Dar inainte de a se inchide portile, iesi dinlauntru comandantul Xalom.

Si, pana sa se dumireasca bine boierii ce se intampla, se vazura inconjurati.





Politica de confidentialitate


creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.