Virusurile incretirii varfului sfeclei

Beet curly top viruses BCTV - Virusurile incretirii varfului sfeclei, Curtovirus, Geminiviridae, sinonime Sugarbeet curly leaf virus, Tomato yellows virus, Western yellow blight virus, tulpini: au fost descrise numeroase tulpini genetic stabile, care difera prin virulenta si cercul plantelor gazda. Cercetarile moleculare efectuate mai recent au condus la impartirea izolatelor BCTV din vestul Statelor Unite in trei tulpini: California/Logan, CFH si Worland, ridicate apoi la rangul de specii distincte denumite Beet curly top virus, Beet severe curly top virus si, respectiv, Beet mild curly top virus (Stenger, 1998, Phytopathology 88, 1174), (Pop, 2009, TVV, II, 584). Virusul poate fi identificat in plante si insecte prin PCR (Soto si Gilbertson, 2002, Phytopathology 92, S78), iar in aria lui de raspandire nu exista alt virus cu simptome asemanatoare la sfecla de zahar si transmisibil prin Circulifer tenellus. A fost descris prima data la Beta vulgaris in vestul S.U.A. de E.D. Ball in 1909, fiind raspandit in regiunile aride si semi-aride, favorabile vectorilor, din vestul Americii de Nord si estul Bazinului Mediterranian, de unde este probabil, originar. În prezent, se gaseste in S.U.A., Canada, America Centrala, America de Sud, Africa, Asia, India, Egipt, Iran, Cipru, Italia, Spania, Turcia s.a., producand boli de importanta economica la diferite culturi (Thomas si Mink, 1979, CMI/AAB Descr. Pl. Viruses No. 210, 6 pp). Virusul produce boli de tipul ingalbenirilor, adesea letale, de regula, insotite de contorsionarea si distrugerea frunzelor, clarifierea nervurilor, ingalbeniri, aparitia de umflaturi nervuriene si malformatiuni la frunzele tinere, stimularea mugurilor axilari, aparitia de exudat floemic pe petioluri, necroze floemice, urmate de declinul si moartea plantelor, la sfecla rosie, sfecla de zahar, Beta vulgaris var. cicla, spanac (Spinacia oleracea), tomate (Lycopersicon esculentum), ardei (Capsicum annuum), fasole (Phaseolus vulgaris), castraveti, dovlecel, pepene galben si cantalup, in (Linum usitatissimum), cartof (Solanum tuberosum), numeroase specii ornamentale si plante necultivate. La cartof, virusul produce piticirea verde (Giddings, 1954, Phytopathology 44, 125), iar la unele gazde infectiile nu se manifesta prin simptome externe (Bennett, 1971).

Plantele de sfecla infectate natural manifesta poticire, rasucirea frunzelor, clarifierea nervurilor, frunzele devenind verzi inchis, mate, ingrosate, fragile si sfaramicioase. Susceptibile la acest virus sunt numeroase plante dicotiledonate (vezi Bennet, 1971, Monogr. Am. Phytopath. Soc. No. 7, 81; Pop, 2009, TVV, II, 589). Inoculat experimental, virusul produce: clarifierea si ingrosarea nervurilor frunzelor, aparitia de exudat floemic in lungul petiolului si a nervurii principale si formarea de necroze in radacini la Beta vulgaris; moartea plantelor tinere, scurtarea internodiilor, rasucirea in sus a marginilor frunzelor, cresteri in rozete si deformarea fructelor la Cucumis sativus; rasucirea in spirala si curbarea in sus a foliolelor de pe ambele laturi ale petiolului, ingrosarea si fragilitatea frunzelor, inrosirea nervurilor, coacerea prematura a fructelor si distrugerea plantelor la Lycopersicon esculentum; epinastia primei frunze trifoliate, proliferarea mugurilor axilari, frunze mici, casante, contorsionate si incretite la Phaseolus vulgaris soiul Bountiful si frunze mici aglomerate in rozete, avand nervurile ingrosate si marginile limbului curbate in jos, si reluarea cresterii normale dupa cateva saptamani la Nicotiana tabacum (Bennett, 1971, l.c ). La mentinerea virusului in cultura se folosesc plantele de Beta vulgaris, iar la multiplicarea acestuia Phaseolus vulgaris soiurile Romano si Bountiful si Nicotiana tabacum soiul Turkish (Bennett, 1971). Virionii apar individuali sau imperecheati, la inceput in nuclei (Esau, 1977, J. Ultrastruct. Res. 61, 78) si apoi peste tot in citoplasma celulelor parenchimului floemic, uneori, in nuclei, observandu-se virioni imprecheati grupati in forma de panglica sau siret (Thomas si Mink, 1979, l.c.). Experimental, virusul este transmisibil prin cuscuta si altoire. Natural, este transmis, in mod persistent circulativ (Soto si Gilbertson, 2002, l.c.), prin cicadele Circulifer tenellus in America de Nord si C. tenellus si C. opacipennis in Bazinul Mediterranean.Virusul este retinut de vector la naparlire si circula dar nu se multiplica in insecte. Perioadele minime pentru achizitionare si inoculare sunt de 1 min., transmiterea cea mai mare are loc la achizitionarea de 2-3 zile, perioada de latenta este rareori sub 4 h, iar vectorii cei mai buni raman infectiosi toata viata (Freitag, 1936, Hilgardia 10, 305). Mai recent, Beet mild curly top virus a fost identificat in tubul digestiv la 3 h si in glandele salivare dupa 4 h de la achizitionarea de 1-48 h si a fost retinut in vector timp de 30 zile (Soto si Gilbertson, 2002, l.c.). Insecta vectoare migreaza de pe buruienile gazda pe culturile susceptibile unde mai multe generatii raspandesc virusurile incretirii, toamna adultii retragandu-se la locurile de iernare. Sucul foliar contine putini virioni. În extracte din radacini de sfecla, inactivarea termica are loc la 80°C, dilutia limita este10^-3, rezistenta in vitro de pana la 8 zile la temperatura camerei, 11 luni la -18°C, 4 luni in tesuturi uscate la aer si de peste 8 ani in tesuturi mentinute pe clorura de calciu, iar in extracte din insectele vectoare dilutia limita este de 10^-2 (Bennett, 1935, J. Agric. Res. 59, 211). În preparate purificate, virionii apar individual sau ingemanati, avand profil rotund si 18-22 nm in diametru, infectioase fiind atat particulele individuale cat si cele ingemanate. La ultracentrifugare, preparatele purificate prezinta una sau doua componente, infectivitatea sucului este retinuta la pH 9 si pierduta la pH 2,9, iar genomul este ADN monocatenar, circular, unipartit. Pentru reducerea pagubelor produse de BCTV la sfecla de zahar, tomte, fasole, cartof si alte plante cultivate, se recomanda combaterea cicadelor vectoare, distrugerea buruienilor gazda, evitarea infectiilor prin insamantari/ plantari timpurii, si cultivarea soiurilor rezistente sau tolerante (Bennett, 1971, l.c.).