Organizarea postbelica a lumii (1945-1947)

ORGANIZAREA POSTBELICA A LUMH

Conferinta de la Teheran

Pentru a evita repetarea dificultatilor ce au urmat primului razboi mondial, Cei Trei Mari, Franklin D. Roosevelt (presedintele Statelor Unite), Winston Churchill (premierul britanic) si losif V. Stalin (dicta­torul de la Kremlin), au convenit sa se intalneasca la cel mai inalt nivel pentru a decide cum va arata harta postbelica a lumii.

Din pacate, deciziile si tratativele initiate de Marile Puteri, dar si de "satelitii' Germaniei, au fost influentate negativ de solutia neferi­cita a capitularii neconditionate (unconditionnal surrender), facuta publica de presedintele Roosevelt la 24 ianuarie cu prilejul conferintei de presa ce a urmat reuniunii de la Casablanca. Desi formula nu a fost imbratisata imediat de Stalin, ea a inhibat opozitia din Germania si Italia, la fel ca si pe cea din alte state ce erau aliate de circumstanta cu Axa.

Prima mare conferinta interaliata, cea de la Teheran noiembrie decembrie care i-a reunit pe Stalin, Roosevelt si Churchill, a fost un bun prilej pentru manifestarea publica a coeziunii Celor Trei Mari, intr-un moment de cotitura a razboiului. Sortii erau de partea Aliatilor, dar victoria finala era inca departe. Pe langa demonstrarea dorintei Natiunilor Unite de a merge pana la capat in lupta impotriva puterilor Axei, cea mai importanta decizie luata in capitala Iranului s-a referit la deschiderea celui de-al doilea front in Europa. Cu toate ca Winston Churchill ar fi dorit ca acesta sa fie in sud-estul Europei, solutia identificata a fost alta: debarcarea in Franta. A fost o decizie care nu a influentat decisiv soarta razboiului, in schimb, a marcat profund evolutia politica postbelica a statelor din Europa de Est, care ramaneau la discretia Armatei Rosii si a lui Stalin, in fapt, inca de la Teheran s-a profilat impartirea Europei in doua dupa infrangerea lui Hitler.

Conferinta de la Teheran, desfasurata sub numele de cod Evrika, a prilejuit stabilirea declansarii operatiunii Overlord pentru intervalul

mai De asemenea, au fost discutate chestiuni precum cea a intrarii Turciei in razboi, cele finlandeza si poloneza, ori statutul postbelic al Germaniei, intalnirea i-a dat ocazia lui F. D. Roosevelt, care a prezidat sedintele in plen, sa-si manifeste calitatile de arbitru in disputele dintre Churchill si Stalin.

Conferinta de la Yalta

Reuniunea din Crimeea, desfasurata intre si 11 februarie a stat sub semnul avantajului militar luat de Stalin in fata democra­tiilor occidentale. Armata Rosie ocupase deja Romania, Polonia, Ungaria si parti din Cehoslovacia, iar avangarda trupelor sovietice se afla la kilometri de Berlin, in schimb, anglo-americanii, care fuse­sera pusi in dificultate in Ardeni, se gaseau la circa kilometri vest de capitala Reichului.

Conferinta a inceput in dupa-amiaza zilei de februarie, Statele Unite fiind reprezentate de presedintele Franklin D. Roosevelt Marea Britanic de premierul Winston Churchill, in timp ce delegatia sovie­tica era condusa de Stalin. La fel ca la Teheran, atmosfera a fost una destinsa, cel putin la nivelul Celor Trei Mari, Roosevelt insusi facand apel la discutii deschise si sincere, intrucat toata lumea astepta deci­ziile menite sa contribuie la scurtarea razboiului.

Dintre chestiunile majore abordate in Crimeea retinem: stabilirea statutului postbelic al Germaniei, zonele de ocupatie si participarea Frantei cu propria zona; Polonia, "o chestiune de onoare' pentru Churchill, una "de securitate' pentru Stalin; intrarea Uniunii Sovietice in razboi contra Japoniei; aprobarea documentelor Conferintei de la Dumbarton Oaks din august septembrie care au condus la infiintarea Organizatiei Natiunilor Unite.

Pentru opinia publica internationala, Yalta parea initial un succes. Adoptarea Declaratiei privind Europa eliberata a produs satisfactie si a generat optimism, fapt explicabil daca avem in vedere angajamentul guvernelor Statelor Unite, Marii Britanii si Uniunii Sovietice de a conlucra pentru asigurarea dreptului tuturor popoarelor de a-si alege forma de guvernamant si de a se organiza alegeri libere. Din pacate, testul din Romania instaurarea guvernului Groza a demonstrat clar ca documentul adoptat in Crimeea nu avea acoperire. Ca o ironie, in ziua cand Stalin 1-a trimis la Bucuresti pe adjunctul lui Molotov, Andrei I. Vasinski februarie pentru a impune

schimbarea guvernului Radescu, Winston Churchill prezenta raportul despre Yalta in fata Parlamentului britanic, in timp ce Roosevelt abia debarca la New York. Evolutia evenimentelor a condus la ipoteza ca, de fapt, Stalin actiona la Bucuresti cu acordul tacit al anglo-ameri-canilor, aceasta cu atat mai mult, cu cat Churchill era lipsit de reactie, legat fiind de semnatura data la Moscova in octombrie

Pe baza acestor realitati, putem considera ca Uniunea Sovietica a reusit sa-si impuna punctul de vedere fie la masa tratativelor, fie dupa incheierea negocierilor, profitand din plin de avantajul militar pe care-1 avea in Europa. De altfel, pentru statele din Europa de Est a inceput sa fie pus in practica un plan de transformari politico-economice si sociale, intrate in istoriografie sub numele de epoca "democrat-populara'.

Conferinta de la San Francisco, crearea si rolul Organizatiei Natiunilor Unite

Scopul declarat al Conferintei de la San Francisco, programata sa inceapa la aprilie era acela de a pune bazele Organizatiei Natiunilor Unite, forumul mondial in care trebuia sa fie discutate problemele globale ale omenirii dupa incheierea razboiului. Crearea O.N.U. si semnarea Cartei O.N.U. nu erau un lucru facil, in special daca avem in vedere esecul rasunator inregistrat de predecesorul ei, Liga Natiunilor. Faptul ca Liga nu reusise sa identifice solutiile prac­tice pentru oprirea ascensiunii statelor revansarde si revizioniste, fiind necesara autodizolvarea ei, constituia un semnal de alarma pentru initiatorii noului proiect international, care erau constienti ca, de aceasta data, totul trebuia pregatit mai temeinic, inclusiv prin adop­tarea unor masuri care sa faca eficienta noua structura.

Radacinile istorice ale crearii O.N.U. trebuie cautate in sem­narea Cartei Atlanticului, la august intr-un moment in care Germania domina Europa, iar coalitia Celor Trei Mari era inca un proiect. Totul a fost precipitat de rezistenta Armatei Rosii la portile Moscovei, dar, mai ales, de atacul Japoniei de la Pearl Harbour decembrie care a provocat intrarea Statelor Unite in razboi. Astfel, la l ianuarie la Washington era semnata Declaratia Natiunilor Unite, elaborata de reprezentantii Statelor Unite, Marii Britanii si Uniunii Sovietice, in numele celor de state aflate in razboi cu Axa.

Problema a ramas in atentia conducatorilor aliati, fiind discutata la cel mai inalt nivel la Teheran. A revenit insa ministrilor de externe

ai celor trei state, reuniti la Dumbarton Oaks (august misiunea de a elabora proiectul Cartei O.N.U., documentele pregatitoare fiind facute publice la octombrie Ulterior, cu prilejul Conferintei de la Yalta, au fost decise procedura votarii in cadrul viitorului Consiliu de Securitate, precum si data inceperii si locul de desfasurare a Conferintei: aprilie San Francisco.

Textul invitatiei oficiale a fost publicat in numele guvernelor Statelor Unite, Marii Britanii, Uniunii Sovietice si Chinei, el fiind adresat initial catre de state. Finalmente, dupa ce a fost clarificat statutul Argentinei, Danemarcei, Bielorusiei si Ucrainei, s-a ajuns ca la San Francisco sa fie reprezentate de tari.

Conferinta de la San Francisco a stat sub semnul decesului presedintelui Franklin D. Roosevelt, la aprilie, fapt ce a contribuit decisiv si la schimbarea deciziei Kremlinului de a-1 trimite la reuniune pe Molotov in locul lui Andrei Gromiko, desemnat initial, desi cele­lalte Mari Puteri hotarasera sa-si trimita ministrii de externe. La aprilie, la Washington s-au intalnit sefii diplomatiilor din Statele Unite, Marea Britanic, Uniunea Sovietica si China, Edward Stettinus, Anthony Eden, Veaceslav Molotov si Sun Tzi-van, pentru a discuta asupra problemelor de ordin tehnic si metodologic, menite sa contribuie la succesul intalnirii de la San Francisco.

Conferinta s-a desfasurat intre aprilie si iunie pe baza celor convenite anterior. Cele de delegatii au aprobat Statutul Organizatiei Natiunilor Unite si pe cel al Tribunalului international. Ulterior, la octombrie Polonia a semnat si ea documentele, devenind al 51-lea membru fondator al O.N.U.

Carta Organizatiei Natiunilor Unite a fost semnata la mai, intrand in vigoare la octombrie declarata Ziua Natiunilor Unite. Ea stabileste principiile si telurile fundamentale, statuand totodata cele sase organisme principale. Este vorba despre:

a. Adunarea Generala, care cuprinde reprezentanti ai tuturor
membrilor O.N.U., fiecare stat beneficiind de dreptul la un vot.

b. Consiliul de Securitate, alcatuit din membri permanenti,
respectiv cele cinci mari puteri desemnate chiar prin Carta (China,
Franta, Marea Britanic, Statele Unite si Uniunea Sovietica) si membri
nepermanenti alesi de Adunarea Generala pentru mandate de doi ani.
Cei cinci membri permanenti beneficiaza de drept de veto.

c. Consiliul Economic si Social, (E.C.O.S.O.C.)

d. Curtea Internationala de Justitie.

e. Consiliul de Tutela.

f. Secretariatul.

Scopurile principale ale O.N.U., precizate de Carta, sunt asigurarea pacii si securitatii internationale, dezvoltarea de relatii de prietenie intre natiuni pe baza respectarii principului egalitatii in drepturi a tuturor statelor si a dreptului de a decide ele insele, reali­zarea cooperarii in plan international din punct de vedere economic, social, cultural si umanitar.

Organizatia Natiunilor Unite are, in plus, organisme subsidiare. Astfel, la octombrie a luat fiinta F.A.O. Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura, rolul ei principal fiind dezvoltarea economiei mondiale si eliminarea spectrului foametei prin ameliorarea productiei si repartizarea produselor agroalimentare. Sediul F.A.O. a fost stabilit la Roma.

La noiembrie cu prilejul Conferintei pentru cooperare intelectuala de la Londra, s-au pus bazele Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura, U.N.E.S.C.O., cu sediul la Paris. Scopul U.N.E.S.C.O. este ca prin promovarea educatiei, stiintei si culturii sa contribuie la pacea si securitatea mondiala.

Ca institutii specializate ale Organizatiei Natiunilor Unite au inceput sa functioneze, de la decembrie Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare, B.I.R.D., si Fondul Mondial International. Cele doua institutii de profil au fost create potrivit acor­durilor de la Bretten Woods din 1944, sediul lor fiind la Washington. Scopul principal al Fondului este promovarea colaborarii monetare internationale si dezvoltarea comertului dintre state.

Conducerea executiva a Organizatiei Natiunilor Unite este asigu­rata de un secretariat general, avand in frunte un secretar general. Resedinta acestuia a fost stabilita la New York cu prilejul primei sesiuni a Adunarii Generale, desfasurata la Londra, intre ianuarie si februarie Pana in prezent, la conducerea Organizatiei s-au aflat sapte secretari generali: Trygve Haldvan Lie, Dag Hammarskjoeld, U Thant, Kurt Waldheim, Javier Perez de Cuellar, Boutros Boutros Ghali si Kofi Arman.

in cele sase decenii de activitate, bazele Organizatiei au fost largite permanent, astfel ca astazi se poate vorbi cu adevarat de o structura la nivel mondial. Desi O.N.U. s-a confruntat cu numeroase crize, se impun doua precizari: ca a jucat un rol important in evitarea

unei noi conflagratii mondiale, dar ca nu a reusit sa tuteleze Marile Puteri, care, prin dreptul de veto pe care-1 au in calitate de membri permanenti ai Consiliului de Securitate, pot oricand bloca o decizie dorita de o majoritate covarsitoare. De asemenea, dimensiunea cultu­rala si umanitara a O.N.U. a iesit in evidenta, contribuind la imbogatirea patrimoniului comun al umanitatii.

Conferinta de la Potsdam

Daca la San Francisco s-au discutat probleme de organizare a unui organism planetar, ultima Conferinta a Celor Trei Mari, de la Potsdam iulie august a fost un prilej pentru a trage concluziile in urma infrangerii Germaniei. La Potsdam, langa Berlin, au fost prezenti Harry Truman, noul sef al executivului american, I.V. Stalin si Winston Churchill, inlocuit pe parcursul lucrarilor de noul premier britanic, Clement Attlee. Era, chiar daca privim doar prin prisma noii compo­nente, un semnal al destramarii coalitiei antihitleriste.

De aceasta data, americanii au incercat sa fie cei care conduc ostilitatile, Truman avand o alta viziune si, implicit, atitudine fata de Stalin in comparatie cu predecesorul sau, Roosevelt. El beneficia acum si de un important atu de ordin militar, deopotriva factor psihologic de presiune in negocierile cu sovieticii: bomba atomica, intr-adevar, la iulie, in poligonul de la Alamogordo (New Mexico), omenirea pasea in era nucleara, primele impresii confirmand efectul devastator al noii arme. Truman era decis sa o foloseasca impotriva Japoniei, sperand ca astfel va infrange rezistenta fanatica a niponilor, crezand totodata ca astfel il poate impresiona pe Stalin in contextul in care americanii au pus in discutie aplicarea Declaratiei privind Europa eliberata de la Yalta, prin remanierea guvernelor Romaniei si Bulgariei si organizarea de alegeri libere in cele doua tari si Ungaria.

Problema intrarii U.R.S.S. in razboi contra Japoniei a fost, prac­tic, rezolvata inainte de debutul oficial al discutiilor, cu prilejul vizitei facute de Stalin lui Truman, chiar la iulie, intrucat agenda intalnirii a fost extrem de aglomerata, vom puncta doar problemele esentiale, intre acestea s-a inscris cea a formarii unui Consiliu al ministrilor de externe in care sa fie reprezentate cele cinci state membre permanente ale Consiliului de Securitate O.N.U., respectiv Statele Unite, Marea Britanic, Uniunea Sovietica, China si Franta. Misiunea principala a

Consiliului era de a pregati tratatele de pace cu fostii aliati ai Germaniei, inclusiv Romania, de a rezolva eventualele chestiuni de ordin teritorial ramase in suspensie si, mai ales, de a organiza Confe­rinta de pace proiectata dupa capitularea Japoniei. Propunerea venita din partea secretarului de stat american, James Byrnes, a intrunit sufragiul sovieticilor si britanicilor.

Marea majoritate a problemelor discutate la Potsdam au generat controverse intre aliati, iesind in evidenta interesele divergente ale sovieticilor, pe de o parte, si ale anglo-americanilor, pe de alta. Astfel, daca in cazul situatiei Austriei s-a ajuns la o solutie amiabila, atat privind zonele de ocupatie, cat mai ales renuntarea la reparatii, situatia a diferit in multe alte situatii. Avem in vedere chestiunea reparatiilor sau pe cea poloneza (granita de vest a Poloniei si raporturile dintre Marile Puteri si guvernul polonez de la Varsovia si, mai ales, cel din exil de la Londra).

Definirea statutului postbelic al Germaniei, la Potsdam conve-nindu-se asupra infiintarii unei Comisii interaliate de control care sa-si inceapa cat mai curand activitatea, a stat, firesc, in centrul atentiei. Astfel, s-au luat masuri pentru dezarmarea si demilitarizarea spatiului german, pentru dizolvarea institutiilor naziste. Criminalii de razboi urmau sa fie pedepsiti, in acest sens infiintandu-se un Tribunal Militar International, in plus, trebuia incurajate elementele democratice, resta­urate autoguvernarile locale si stimulate partidele democratice, prin respectarea libertatii cuvantului, a presei si religiei.

Desigur, nu lipseau nici prevederi punitive. Au fost impuse masuri restrictive de ordin economic, prin prohibirea productiei de razboi, controlul productiei de metal, chimice si masini, controlul exporturilor, dar si al cercetarii stiintifice. Cartelele, sindicatele si trusturile germane erau descentralizate. Prin adoptarea acestui com­plex de decizii se spera ca Germania nu va reusi prea curand sa redevina o amenintare pentru vecinii sai.

Conferinta de la Potsdam a marcat epilogul intalnirilor la varf dintre Cei Trei Mari, marcand totodata finalul unei etape importante din istoria omenirii. Prin efortul conjugat al Aliatilor, au fost infrante regimurile totalitare de tip fascist, fiind restaurate drepturile si liber­tatile fundamentale pentru sute de milioane de oameni. Nu este mai putin adevarat insa ca, tot ca efect al razboiului, statele din Europa de Est au fost ocupate de Uniunea Sovietica, fiind nevoite sa adopte siste-

mul politic, economic, social si ideologic de tip totalitar comunist pentru aproape jumatate de secol.

Conferinta de pace si Tratatele de pace de la Paris

Ca si la finalul primei conflagratii mondiale, sarcina de a gazdui Conferinta de pace a revenit capitalei Frantei. De aceasta data, puterile invingatoare au avut grija ca toate deciziile sa treaca mai intai prin mainile sefilor diplomatiilor din Statele Unite, Marea Britanic, Franta si Uniunea Sovietica. Cei patru erau, in fapt, singurii cu putere reala de decizie, evident cu consultarea guvernelor proprii.

intre aprilie si iulie ministrii de externe ai Uniunii Sovietice (Veaceslav M. Molotov), Statelor Unite (James Byrnes), Marii Britanii (Ernest Bevin) si Frantei (Georges Bidault) s-au reunit la Paris pentru a discuta proiectele tratatelor de pace dintre puterile invingatoare si satelitii Germaniei, respectiv Italia, Finlanda, Bulgaria, Romania si Ungaria. Cu acest prilej s-a convenit asupra convocarii Conferintei de pace cu incepere de la iulie. Aceasta avea sa se desfasoare, conform planului, pana la octombrie, la Palatul Luxemburg.

La reuniune au participat delegatiile a de state. Rolul condu­cator, la fel cum se petrecuse in a revenit celor cinci puteri: Statele Unite, Marea Britanic, Franta, Uniunea Sovietica si China. Alaturi de acestea s-au aflat un numar de tari cu statut de invitat si alte sase cu titlu consultativ. Din ultima categorie faceau parte cele cinci state invinse: Italia, Finlanda, Bulgaria, Romania si Ungaria. Delegatiile lor isi puteau exprima punctul de vedere numai daca erau solicitate, in timp ce eventualele memorii inaintate Confe­rintei nu puteau constitui material de lucru. De altfel, se impune precizarea ca singurul for care avea putere de decizie era Consiliul Ministrilor de Externe ai Marilor Puteri, Conferinta avand doar posibilitatea de a face recomandari.

Proiectele tratatelor de pace au devenit publice o data cu publi­carea lor simultana la Londra, Paris, Moscova si Washington, la iulie Calendarul lucrarilor Conferintei a fost respectat, intalnirile desfasurandu-se in plen si pe sectiuni. Nota comuna a fost lipsa

entuziasmului in a gasi rezolvari notabile, exceptie facand problema reparatiilor, acolo unde s-au inregistrat progrese vizibile.

Problemele ramase in suspensie au fost reportate pentru Conferinta ministrilor de externe de la New York noiembrie decembrie care a avut sarcina de a redacta forma finala a tratatelor. Caracteristica principala a summit-ului a fost nota de conciliere, oarecum surprinzatoare, afisata de seful diplomatiei sovietice, Molo-tov, mai ales in privinta statutului zonei Trieste si a situatiilor din Iran si Turcia, in acest mod, reprezentantii Marilor Puteri au reusit sa-si indeplineasca misiunea, salvand totodata imaginea unor aliati hotarati sa actioneze in comun pentru eliminarea urmarilor dezastruoase ale razboiului. Astfel, pe rand, textele tratatelor au fost semnate de James Byrnes (20 ianuarie New York), V. M. Molotov ianuarie, Moscova) si Ernest Bevin (4 februarie, Londra).

Ceremonia oficiala s-a desfasurat in Sala Orologiului de la Quai d'Orsay, la februarie in prezenta delegatiilor celor cinci state invinse: Italia, Finlanda, Bulgaria, Romania si Ungaria. Clauzele teritoriale, care au prilejuit dezbateri si confruntari, au fost in centrul atentiei. Italia pierdea patru mici teritorii la frontiera cu Franta, insulele din Marea Adriatica si Insulele Dodecanezului, coloniile din nordul Africii. Orasul Trieste era declarat zona libera, capacitatea armatei era limitata la de soldati, iar cuantumul reparatiilor se ridica la milioane de dolari. Finlanda ceda catre Uniunea Sovie­tica, Petsamo, fiind in plus obligata sa inchirieze Kremlinului, pentru de ani, baza navala de la Porkkala. Ungaria era readusa la granitele din in timp ce Bulgaria pastra Cadrilaterul, obtinut de la Roma­nia prin acordul de la Craiova din 7 septembrie

De fapt, semnarea tratatelor de pace de la Paris a avut pentru statele din Europa de Est o alta semnificatie. De acum inainte, Uniunea Sovietica putea actiona fara echivoc pentru instaurarea unor regimuri comuniste similare celor de la Kremlin, integrand astfel aceste state in complexul politico-militaro-economic dirijat de Stalin. Pe de alta parte, e de remarcat faptul ca, spre deosebire de situatia creata dupa primul razboi mondial, de aceasta data toate Marile Puteri au fost prezente la masa tratativelor si, in ciuda divergentelor, au reusit sa puna bazele unei organizari mondiale care s-a dovedit coerenta, in ciuda numeroaselor momente de criza din a doua jumatate a secolului XX.