CONCEPTIA ASUPRA LIMBII ROMANE LITERARE IN VIZIUNEA SCRIITORILOR GRUPATI IN JURUL REVISTEI “DACIA LITERARA”

Revista “Dacia literara este mai consecventa in ceea ce priveste cultivarea si respectarea limbii populare si in realizarea unei limbi literare cu un pronuntat caracter popular. De altfel, revista “Dacia literara” a aparut intr-un moment in care publicistica romaneasca era intr-un plin avant, fapt observat si de Mihail Kogalniceanu in Introductia sa. Dupa o prezentare sumara a publicatiilor din epoca si dupa mentionarea dificultatilor inerente acestui inceput, Kogalniceanu constata ca cele trei importante publicatii ale vremii (“Curierul romanesc”, “Albina romaneasca” si “Foaie pentru minte, inima si literatura”), cu toate meritele lor, pacatuiau prin culoarea lor locala accentuata si printr-o exagerata atentie acordata problemelor politice. Kogalniceanu crede ca aceasta stare de fapt poate fi remediata prin aparitia unei reviste noi care, facand abstractie de politica, sa se preocupe numai de literatura si sa se adreseze tuturor romanilor din diferitele provincii romanesti, evitandu-se astfel spiritul local, strict regional.

Titlul revistei devine astfel simbolic, el sugerand caracterul national si popular al publicatiei, dar si scopul urmarit. Respectand cu fidelitate acest program, “Dacia literara” va publica operele originale ale colaboratorilor, dar si unele traduceri semnificative. De altfel, Mihail Kogalniceanu se pronunta impotriva traducerilor, sustinand ca “traductiile nu fac o literatura”. Revista “Dacia literara” urmarea, astfel, sa creeze un repertoriu literar romanesc original al tuturor provinciilor locuite de romani, bazat exclusiv pe lucrari originale.

Aceasta idee este subordonata imperativului unitatii culturale a tuturor romanilor, unitate care avea sa se realizeze atat pe baza operelor literare originale ale scriitorilor romani, cat si pe baza unei limbi literare unice, de pronuntat aspect popular. De aceea, in viziunea scriitorilor grupati in jurul revistei “Dacia literara”, provincialismele exagerate trebuiau eliminate, urmarindu-se in acest fel insusirea unor norme literare comune, acceptate de toti vorbitorii.

Subordonat aceluiasi scop al unitatii, se poate retine si accentul pus pe ideea de critica pozitiva, constructiva si obiectiva, o critica menita a viza opera, iar nu persoana autorului. Kogalniceanu pledeaza, astfel, pentru obiectivitatea si impartialitatea actului critic. De altfel, programul revistei “Dacia literara” este sintetizat astfel de catre Kogalniceanu: “In sfarsit, talul nostru este realizatia dorintii ca romanii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti”. Profilul revistei “Dacia literara” cuprinde astfel lucrari originale, scrieri teoretice, reproducerea unor articole originale din alte ziare, critica lucrarilor aparute in diferite provincii, Telegraful Daciei, care oferea cititorilor informatii culturale si literare.

Sintetizand, se poate spune ca revista “Dacia literara” a urmarit trei scopuri fundamentale: crearea unei literaturi originale, pe baza inspiratiei din trecutul istoric, din literatura populara sau din realitatile vietii cotidiene, cu evitarea traducerilor servile si a imitatiilor; scrierea operelor literare intr-o limba literara comuna, apropiata de vorbirea populara, pentru a se asigura deplina accesibilitate a operelor, fara insa a se neglija exprimarea aleasa, ingrijita; realizarea unitatii culturale a romanilor. Acest curent literar si cultural, creat in jurul revistei “Dacia literara”, a avut un puternic caracter popular si national, el constituind un moment de o semnificatie majora in cultura romaneasca a secolului al XIX-lea.

Pasoptismul reprezinta, in literatura romana, in primul rand mesianism cultural si revolutionar, spirit critic, deschidere spre valorile Occidentului si lupta pentru impunerea unui specific national, constiinta civica si patriotica, obsesia integrarii in civilizatie, dar si o retorica foarte elocventa a urgentei, a actiunii si entuziasmului. Literatura pasoptista se dezvolta sub semnul romantismului european, pe un drum sinuos, marcat de asimilarea simultana a mai multor orientari literare (clasicism si romantism).

Aderenta la aceste orientari a fost mai degraba exterioara, dupa cum observa si Serban Cioculescu: “Noi nu am cunoscut, ca alte literaturi vecine, atingerea directa cu problematica romantica. Expresia interioara a romantismului ne-a ramas straina. Scriitorii nostrii n-au trecut printr-o criza morala de esenta faustica, demonica sau egoista, ca urmasii spiritului lui Goethe, Byron sau Chateaubriand, din alte tari”.

Scriitorii romani din aceasta epoca asimileaza principiile romantismului francez, punand un accent specific pe angajarea in istorie si servirea idealurilor politice si sociale ale vremii. Paul Cornea constata ca “Romantismul romanesc nu cunoaste nici monarhia sensibilitatii, nici dereglarea simturilor, nu exploreaza zonele tenebroase ale constiintei si pare prea putin tentat de metafizica. Aspectul oniric, teozofic, magic, prezent in romantismul german, lipseste aproape cu desavarsire”.

Marile teme si motive romantice isi afla ecoul in operele scriitorilor pasoptisti: fantezia creatoare, astfel spre absolut, ampli-ficarea viziunii interioare, eliberarea imaginatiei de orice constrangeri, spiritul tiranian al revoltei. Un rol important il are, in cristalizarea romantismului romanesc, revista “Dacia literara”.

Revista “Dacia literara” a aparut la Iasi in 1840 sub indrumarea lui Mihail Kogalniceanu. Titlul este simbolic, pentru ca el exprima ideea unitatii nationale prin spiritul integrator al literaturii.

Prin ideile, sustinute “Dacia literara” devine o revista programatica ce-si propune sa stimuleze creatia originala si sa adopte un spirit critic obiectiv. Programul revistei e formulat cu precizie in primul numar al ei, in articolul programatic, Introductie, al lui Mihail Kogalniceanu. Articolul incepe cu o prezentare elogioasa a tuturo ziarelor si revistelor ce apareau la acea data in Tarile Romane. In spirit analitic, Kogalniceanu observa insa caracterul provincial si prea subiectiv al unor publicatii ca “Albina romaneasca”, “Foaie pentru minte, inima si literatura” si “Curierul romanesc” – pe care le critica datorita unei prea pronuntate culori locale si abundentei informatiilor politice. Este necesara, subliniaza Kogalniceanu, o revista care, “parasind politica, s-ar indeletnici numai cu literatura nationala”.

O astfel de publicatie culturala si literara va deveni, in viziunea autorului articolului program “un repertoriu general al literaturii romanesti, in carele, ca intr-o oglinda, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiestecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul sau”.

Pornind de la ideea ca “insusirea cea mai de pret a unei literaturi este originalitatea”, M. Kogalniceanu combate traducerile, pe care le considera “o manie primejdioasa, pentru ca omoara in noi duhul national”. Kogalniceanu nu respinge insa in totalitate traducerile din alte limbi ale unor opere de valoare, el condamna doar acele imitatii servile, care se caracterizeaza prin superficialitate si lipsa de originalitate.

Ideea esentiala e, astfel, aceea a constituirii unei literaturi nationale originale, care sa reprezinte spiritualitatea romaneasca si sa permita patrunderea valorilor autohtone in circuitul cultural european. Kogalniceanu considera ca literatura originala nu poate fi conceputa in afara specificului national romanesc. De aceea, el face apel la scriitorii contemporani pentru a se inspira din istoria nationala, din frumusetile patriei si ale folclorului, fara a se neglija insa oglindirea realitatilor concrete ale epocii.

Mihail Kogalniceanu subliniaza, in acsest sens, ca “Istoria noastra are destule fapte eroice, frumoasele noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de poetice pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii.”

Autorul articolului – program considera ca vremea ezitarilor si a tatonarilor trebuie depasita, constituindu-se un stil si o limba literara cu valente estetice. In acest scop, trebuia instituit si introdus in literatura noastra un spirit critic obiectiv, care sa combata mediocritatea si impostura estetica: “Critica noastra – observa Kogalniceanu, va fi nepartinitoare: vom critica cartea, iara nu persoana. Vrajmasi ai arbitrariului, nu vom fi arbitrari in judecatile noastre literare”.

Programul revistei “Dacia literara” sintetizeaza si necesitatea unei unitati culturale a natiunii. “In sfarsit, se mentioneaza in Introductie, telul nostru este realizarea dorintei ca romanii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti.”

Desi a avut o aparitie redusa (doar trei numere), revista “Dacia literara” a format un curent de opinii critice si estetice ce aveau sa conduca la realizarea unei literaturi originale, care cauta sa se sincronizeze cu literatura europeana. Revista si-a propus sa se calauzeasca dupa principii morale si sa evite provincialismele, dar si orice conflict care ar fi putut duce la dezbinarea vietii literare, pentru ca se considera ca “literatura are nevoie de unire”.

Prestigiul si influenta exercitate de revista in evolutia literaturii romane au fost determinate mai ales de orientarea ei programatica, ce raspundea aspiratiilor societatii si culturii romanesti din epoca, dar si de calitatea operelor publicate in revista, pe diferite sectiuni. Astfel, au fost tiparite opere originale ale colaboratorilor, selectiuni din principalele ziare si reviste aparute in limba romana, o cronica literara si artistica si o sectiune intitulata Telegraful Daciei, cuprinzand stiri variate din viata literara si artistica a celor trei provincii romanesti.

Conceputa in acest fel, “Dacia literara” avea un caracter larg reprezentativ, constituindu-se intr-o adevarata tribuna de difuzare si de orientare a creatiei literare romanesti de pe intreg teritoriul national. In revista au semnat articole si opere literare valoroase cei mai importanti carturari ai epocii pasoptiste: C. Negruzzi (Alexandru Lapusneanul, Cantece populare ale Moldovei), V. Alecsandri (Buchetiera de la Florenta), Gr. Alexandrescu (Anul 1840), Alecu Russo, Al. Donici (Fabule) etc.

Spiritul programatic al revistei “Dacia literara” a fost continuat de alte reviste ca “Propasirea” (condusa de Mihail Kogalniceanu si Ion Ghica - 1844) si “Romania literara” (1855, condusa de Vasile Alecsandri). Perioada 1830-1860 corespunde astfel unui proces de constituire a identitatii noastre culturale, in care literatura romana isi configureaza genurile si speciile caracteristice, dar isi afirma si o constiinta de sine. In domeniul prozei, criticul Mihail Zamfir considera ca intre 1830 si 1880 proza romaneasca reface, intr-o formula concentrata, traseul prozei europene din secolele XVIII si XIX, care a fost determinat de dezvoltarea memorialisticii. Pentru pasoptisti si postpasoptisti memoria existentiala si culturala e o tema dominanta.

Principalele trasaturi ale prozei din aceasta perioada sunt in linii mari literaturizarea faptelor autobiografice, atractia pentru documentul nonestetic (memorii, scrisori, pagini de arhiva), cultivarea unor specii ca tipice memorialul, portretul, notele de calatorie, epistola, jurnalul intim.

In domeniul poeziei, principalele teme sunt: istoria, revolta sociala, timpul, eroul etc. Elementul anecdotic, istoric, ocazionalul primeaza in aproape toate poeziile epocii. Dramaturgia pasoptista e dominata de personalitatea lui Alecsandri, care, prelucrand unele modele literare straine, pune bazele comediei (prin ciclul Chiritelor) si dramei istorice romanesti (Despot Voda). Teatrul pasoptist se caracterizeaza prin evocarea trecutului istoric, prin exaltarea sentimentelor patriotice si prin elementele de critica si de satira sociala. Perioada pasoptista corespunde, in mare masura, procesului de constituire a primului model cultural si literar modern in spatiul romanesc, caracterizat prin spirit critic si vizionar, prin obiectivitate si apel la specificul national.

Poezia pasoptista

In perioada 1830-1860 se configureaza o constiinta artistica mult mai ferma, literatura absorbind in spatiul sau toate problemele stringente ale epocii, chiar daca literatura romana nu avea o coloratura specifica, o amprenta nationala proprie. Datorita faptului ca la inceputul secolului XIX-lea literatura romana imprumuta forme artistice, modele culturale occidentale, se produce o coexistenta si interferenta a unor curente precum preromantismul, romantismul, iluminismul si realismul.

Scriitorii pasoptisti sunt oameni de litere de o extrema disponibilitate, fiecare dintre ei exercitandu-se in mai multe domenii, in mai multe genuri si specii, dar si in diverse modalitati de scriitura. De exemplu, Heliade-Radulescu e poet, prozator, lingvist, traducator si gazetar, Gr. Alexandrescu e poet liric, dar si fabulist, Negruzzi scrie nuvele, teatru, poeme eroice, epistole si tablete.

Pe de alta parte, literatura pasoptista are, ca trasaturi definitorii, inclinatia spre mora-litate si moralizare, caracterul militant, cosmopolitismul, exotismul, teatralitatea, superficialitatea perceptiei realitatii, exaltarea si retoris-mul etc.

Titu Maiorescu observa, in studiul In contra directiei de azi in cultura romaneasca, din 1868, ca pasoptistii “vazusera numai formele de deasupra ale civilizatiunii, dar nu intrevazusera fundamentele istorice mai adanci care au produs cu necesitate acele forme si fara a caror preexistenta ele nici nu ar fi putut exista”.

Perioada 1830-1860 e reprezentata, cu alte cuvinte de procesul constituirii identitatii literaturii romane, care trebuie sa-si constituie genurile si speciile proprii, dar si sa-si afirme o constiinta de sine. De aceea, dimensiunea didactica si explicativa covarseste in mod vadit latura pur creatoare si imaginara.

Principala trasatura a literaturii pasoptiste e, insa, coexistenta curentelor literare, nu doar in creatia aceluiasi scriitor, dar chiar in aceeasi opera literara. Iluminismul, specific secolului al XVIII-lea, se manifesta, in literatura romana si in perioada pasoptista, prin functia educativa si moralizatoare ce i se acorda operei literare. De asemenea, trasaturi iluministe pot fi regasite si la nivelul institutiilor, deoarece acum se dezvolta presa, teatrul si invatamantul. Teatrul era considerat ca fiind “o scoala de moral”, repertoriul sau fiind in buna masura national.

Romantismul e teoretizat in introducerea la revista “Dacia literara”. Aici tema istorica si folclorul sunt promovate ca surse esentiale de inspiratie.

Folclorul devine, pentru scriitorii pasoptisti, un obiectiv programatic; de exemplu, M. Kogalniceanu afirma in 1837 ca: “ceea ce formeaza samburele poeziei noastre nationale sunt baladele si cantecele populare”. Vasile Alecsandri publica, in 1852 culegerea Poezii populare. Balade (Cantece batranesti), iar literatura populara devine, dupa model romantic, o importanta sursa de inspiratie din perspectiva tematica si prozodica.

Una dintre temele fundamentale ale poeziei pasoptiste este istoria, o tema configurata si in poezie, si in proza si in teatru. Un motiv important subsumat temei istorice e motivul ruinelor, specific preromantismului, si care poate fi intalnit in poezia lui Vasile Carlova (Ruinurile Targovistei) sau Grigore Alexandrescu (Umbra lui Mircea. La Cozia).

Atmosfera specifica preromantismului e cea a inserarii, cu imaginea poetului solitar ce mediteaza la sensurile istoriei, ale trecutului.

Un reprezentant tipic al preromantismului romanesc e Vasile Carlova (1809-1831) Carlova debuteaza in literatura cu poezia Ruinurile Targovistei, in revista “Curierul romanesc” (1830). Desi e concentrata in doar cinci poezii, creatia sa e foarte semnificativa, constituindu-se intr-un veritabil inceput al poeziei romanesti moderne. Vasile Carlova ii apare, de exemplu, criticului Serban Cioculescu, ca un poet de mare talent care “inaugureaza romantismul, intuindu-i toate notele parti-culare”.

Cele cinci poezii pe care le-a scris sunt: Pastorul intristat, Inserarea, Ruinurile Targovistei, Rugaciunea si Marsul ostirii romane. Aceste creatii sunt reprezentative pentru pasoptismul romanesc, (poezia ruinelor, relatia dintre om si divinitate, elogiul spiritului national, introspectia melancolica, tonalitatea elegiaca etc.).

Caracterizandu-se printr-o traire spirituala ampla si profunda, poeziile lui Vasile Carlova traduc o sensibilitate foarte acuta fata de temele romantice: natura, interioritatea fiintei, interesul pentru sentimentul patriotic, toate aceste teme fiind configurate printr-o tonalitate lirica specifica, adecvata: tonalitatea elegiaca (in Inserarea), meditativa (in Ruinurile Targovistei), protestatara (in Rugaciunea) si eroica (in Marsul ostirii romane).

Remarcabila pentru aceasta perioada de inceput a literaturii romane moderne este usurinta comunicarii unor sentimente si trairi nuantate, fapt care indica asimilarea sensibilitatii romantice si virtuozitatea cu care este manevrat cuvantul poetic, un cuvant simplu, capabil sa se adapteze la toate modulatiile sentimentelor. Versurile lui Vasile Carlova sunt fluente si expresive, avand o anumita muzicalitate exterioara si interioara, constituindu-se intr-o confesiune sincera si de o mare spontaneitate.