DRAMATURGIA - Comedia - O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale

DRAMATURGIA - Comedia - O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale

Constructia subiectului intr-o comedie studiata; O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale; eseu argumentativ)

Comedia este o specie a genului dramatic, aparuta, ca si tragedia, in Grecia Antica, din serbarile inchinate zeului Dionysos. Comedia infatiseaza personaje, caractere si moravuri intr-un mod care sa starneasca rasul, avand deznodamant vesel si sens moralizator.

Personajele literare ale unei opere comice sunt fiinte mediocre intruchipand defecte morale ce starnesc rasul. Fiind un antierou, personajul comic este tipic, expresie a contrastului aparenta-esenta.

Intriga este derizorie, conflictul se rezolva prin impacarea tuturor personajelor.

In comedie se imbina mai multe tipuri de comic, cum ar fi: comicul de situatie, comicul de moravuri, comicul de caracter si cel de limbaj.

In functie de tema, „O scrisoare pierduta” poate fi interpretata drept: 1) comedie de moravuri, despre defecte omenesti ca parvenitismul, imoralitatea, prostia, in cazul in care tema este morala; 2) comedie de caractere, despre comportamentul oamenilor in situatii deosebite, daca tema este psihologica; 3) comedie despre felul in care se dobandeste si se exercita puterea politica, daca tema este politica; 4) comedie despre pasiunile erotice, in cazul unei teme sentimentale, ce are in vedere amorul dintre Zoe si Tipatescu.

Titlul, pretext dramatic al comediei, vizeaza lupta pentru putere politica, ce se realizeaza prin lupta de culise, avand ca instrument al santajului o scrisoare pierduta.

Constructia complexa are la baza tehnica bulgarelui de zapada, adica acumularea de situatii conflictuale. Prin aceasta se are in vedere mentinerea la un nivel ridicat a tensiunii dramatice. Aceasta inseamna pe de o parte complicarea si multiplicarea situatiilor conflictuale, iar pe de alta parte stimularea curiozitatii spectatorului. Pentru intarirea tensiunii dramatice, Caragiale foloseste diverse procedee compozitionale. E vorba despre modificarea raporturilor dintre personaje: la inceput gruparea Catavencu pare triumfatoare, iar gruparea Trahanache invinsa, la sfarsit invinge gruparea Trahanache si pierde Catavencu. Un alt procedeu este cel al evenimentului surpriza. Este vorba despre candidatul numit de la centru Agamita Dandanache.

Avem de-a face cu conflicte directe, ca acela dintre Tipatescu si Catavencu, din actul al doilea; indirecte, precum cel dintre Trahanache si Tipatescu din actul I; explicite, asemenea celui dintre Zoe si Tipatescu din actul al doilea, sau implicite: Trahanache versus Tipatescu.

In orice comedie, intriga are un rol deosebit de important, ea determina desfasurarea actiunii si efectul de ansamblu pe care piesa il produce asupra spectatorului. In comedie, intriga e derizorie si in aceasta piesa e reprezentata de pierderea scrisorii, dobandirea ei de catre Catavencu si folosirea scrisorii ca instrument de santaj politic. Semnificatia acestei intrigi vizeaza ridicolul si produce o agitatie nejustificata.

In constructia subiectului piesei se remarca originalitatea dramaturgului, o pozitie aparte au doua personaje secundare: Cetateanul turmentat si Agamita Dandanache. Amandoi au interventii decisive, desi involuntare in derularea intrigii. Cetateanul turmentat face ca scrisoarea de amor sa-i parvina lui Catavencu si tot el o regaseste din intamplare inspre finalul piesei si o readuce destinatarului. In acest caz este un instrument al hazardului. In plus, i se adauga o importanta deosebita in economia piesei, intra in numeroase randuri in scena, de fiecare data ca prezenta nedorita si cu aceeasi replica, avand valoare de laitmotiv: „Eu cu cine votez?”

In compozitia si in semnificatia piesei, Cetateanul turmentat are functii multiple. Mai intai creeaza suspans: gaseste scrisoarea, o pierde si o gaseste din nou. Personajul este in evident contrast situational cu celelalte personaje: toti sunt agitati, preocupati de alegeri si prinsi in jocul politic, numai el are o singura grija (de a sti cu cine voteaza). Personajul creeaza efect comic prin starea de turmentare si prin limbaj. Este un personaj caricatural, mai apropiat de personajele dintr-o farsa. Eroul are si o semnificatie simbolica. El intruchipeaza masa amorfa a alegatorilor, incapabili de optiune si de asumarea unei responsabilitati. Vrea sa stie cu cine voteaza pentru a se pune bine cu mai-marii zilei si pentru a obtine astfel un profit. Nu duce scrisoarea din onestitate, ci din automatism, deoarece fusese factor postal.

Agamita Dandanache este folosit in piesa ca un element surpriza. Personajul intareste prin generalizare si prin ingrosare a trasaturilor, semnificatia piesei: candidatul trimis de la centru nu e cu nimic mai bun decat pretendentii locali la functia de deputat. Dimpotriva, obtine postul prin santaj, pe care il considera o forma de diplomatie. La aceasta se adauga convingerea ca totul in politica este sa nu iti tii cuvantul. Pastreaza scrisoarea compromitatoare pentru ca si alta data sa poata santaja. Caragiale spune despre el ca este „mai prost ca Farfuridi si mai canalie decat Catavencu.”

In concluzie, „ceea ce s-a spus despre Caragiale poate fi supus revizuirilor, ceea ce a spus Caragiale despre noi este turnat ca bronzul eternitatii.” (St. Cazimir).

Tema si viziunea despre lume intr-o comedie: O scrisoare pierduta de I.L.Caragiale)

Reprezentata pe scena in 1884, comedia „O scrisoare pierduta' de I.L.Caragiale este a treia dintre cele patru scrise de autor, o capodopera a genului dramatic.

Prejudecata criticului Eugen Lovinescu despre efemeritatea comediei de moravuri fata de comedia de caracter nu s-a dovedit indreptatita in timp, comedia „O scrisoare pierduta' fiind actuala si pentru ca mentalitatea unei categorii sociale nu difera prea mult in context romanesc de la o epoca la alta. Ambitiile, dorinta de avere, privilegii sau ascensiune sociala nu tin doar de mentalitatea unei epoci. G. Calinescu sustine acest lucru: „Precum exista categorii individuale, exista si tipuri sociologice. () Situatiile sunt eterne si se rezolva in limbaj.'

Opera literara „O scrisoare pierduta' de I. L. Caragiale este o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspecte ale societatii contemporane autorului, fiind inspirata din farsa electorala din anul 1883.

Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Personajele comediei sunt inferioare. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenta si esenta. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia si diferite tipuri de comic (de situatie, de caracter, de limbaj si de nume).

Incadrandu-se in categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omenesti, piesa prezinta aspecte din viata politica (lupta pentru putere in contextul alegerilor pentru camera) si de familie (relatia dintre Tipatescu si Zoe) a unor reprezentanti corupti ai politicianismului romanesc.

Ca specie a genului dramatic, comedia este destinata reprezentarii scenice, dovada fiind lista cu Persoanele de la inceputul piesei si didascaliile, singurele interventii directe ale autorului in piesa.

Textul dramatic este structurat in patru acte alcatuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici intre personaje.

Titlul pune in evidenta contrastul comic dintre aparenta si esenta. Pretinsa lupta pentru putere poltica se realizeaza, de fapt, prin lupta de culise, avand ca instrument al santajului politic „o scrisoare pierduta' – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotarat indica atat banalitatea intamplarii, cat si repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiasi scrisori, amplificate prin repetarea intamplarii in alt context, dar cu acelasi efect).

Fiind destinata reprezentarii scenice, creatia dramatica impune anumite limite in ceea ce priveste amploarea timpului si a spatiului de desfasurare a actiunii. Actiunea comediei este plasata „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre' adica la sfarsitul secolului al XIX-lea, in perioada campaniei electorale, intr-un interval de trei zile.

Intriga piesei porneste de la o intamplare banala: pierderea unei scrisori intime, compromitatoare pentru reprezentantii locali ai partidului aflat la putere si gasirea ei de catre adversarul politic, care o foloseste ca arma de santaj. Acest fapt ridicol starneste o agitatie nejustificata si se rezolva printr-o impacare generala si neasteptata.

Conflictul dramatic principal consta in confruntarea pentru puterea politica a doua forte opuse: reprezentantii partidului aflat la putere (prefectul Stefan Tipatescu, Zaharia Trahanache, presedintele gruparii locale a partidului si Zoe, sotia acestuia) si gruparea independenta constituita in jurul lui Nae Catavencu, ambitios avocat si proprietar al ziarului „Racnetul Carpatilor'. Conflictul are la baza contrastul dintre ceea ce sunt si ceea ce vor sa para personajele, intre aparenta si esenta. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi – Branzovenescu, care se teme de tradarea prefectului. Tensiunea dramatica este sustinuta gradat prin lantul de evenimente care conduc spre rezolvarea conflictului, in finalul fericit al piesei: scrisoarea revine la destinatar, Zoe, iar trimisul de la centru, Agamita Dandanache, este ales deputat. Este utilizata tehnica amplificarii treptate a conflictului. O serie de procedee compozitionale (modificarea raporturilor dintre personaje, rasturnari bruste de situatie, introducerea unor elemente surpriza, anticipari, amanari), mentin tensiunea dramatica la un nivel ridicat, prin complicarea si multiplicarea situatiilor conflictuale.

Doua personaje secundare au un rol aparte in constructia subiectului si in mentinerea tensiunii dramatice. In fiecare act, in momentele de maxima tensiune, Cetateanul turmentat intra in scena, avand interventii involuntare, dar decisive in derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel care gaseste, din intamplare, in doua randuri scrisoarea, face sa-i parvina mai intai lui Catavencu si o duce in final 'andrisantului', coana Joitica. Dandanache este elementul surpriza prin care se realizeaza deznodamantul, el rezolva ezitarea scriitorului de a da mandatul de deputat 'prostului' Farfuridi sau 'canaliei' Catavencu. Personajul intareste semnificatia piesei, prin generalizare si ingrosare a trasaturilor, candidatul trimis de la centru fiind ' mai prost ca Farfuridi si mai canalie decat Catavencu'.

Scena initiala din actul I (expozitiunea) prezinta personajele Stefan Tipatescu si Pristanda, care citesc ziarul lui Nae Catavencu si numara steagurile. Venirea lui Trahanache cu vestea detinerii scrisorii de amor de catre adversarul politic declanseaza conflictul dramatic principal si constituie intriga comediei. Convingerea sotului inselat ca scrisoarea este o plastografie si temerea acestuia ca Zoe ar putea afla de „machiaverlacul' lui Catavencu sunt de un comic savuros. Naivitatea (aparenta sau reala) a lui Zaharia Trahanache si calmul sau contrasteaza cu zbuciumul amorezilor Tipatescu si Zoe Trahanache, care actioneaza impulsiv si contradictoriu pentru a smulge scrisoarea santajistului.

Actul II prezinta in prima scena o alta numaratoare, cea a voturilor, dar cu o zi inaintea alegerilor. Se declanseaza conflictul secundar, reprezentat de grupul Farfuridi-Branzovenescu, care se teme de tradarea prefectului. Daca Tipatescu ii ceruse lui Pristanda arestarea lui Catavencu si perchezitia locuintei pentru a gasi scrisoarea, Zoe dimpotriva, ordona eliberarea lui si uzeaza de mijloacele de convingere feminina pentru a-l determina pe Tipatescu sa sustina candidatura avocatului din opozitie, in schimbul scrisorii. Cum prefectul nu accepta compromisul politic, Zoe ii promite santajistului sprijinul sau. Depesa primita de la centru solicita insa alegerea altui candidat pentru colegiul al II-lea.

In actul III (punctul culminant), actiunea se muta in sala mare a primariei unde au loc discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu, in cadrul intrunirii electorale. Intre timp, Trahanache gaseste o polita falsificata de Catavencu, pe care intentioneza s-o foloseasca pentru contra-santaj. Apoi anunta in sedinta numele candidatului sustinut de comitet: Agamita Dandanache. Incercarea lui Catavencu de a vorbi in public despre scrisoare esueaza din cauza scandalului iscat in sala de Pristanda. In incaierare, Catavencu pierde palaria cu scrisoarea, gasita pentru a doua oara de Cetateanul turmentat, care o duce destinatarei.

Actul IV (deznodamantul) aduce rezolvarea conflictului intial, pentru ca scrisoarea ajunge la Zoe, iar Catavencu se supune conditiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache, care intrece prostia si lipsa de onestitate a candidatilor locali. Populsarea lui politica este cauzata de o poveste asemanatoare: si el gasise o scrisoare compromitatoare. Este ales in unanimitate si totul se incheie cu festivitatea condusa de Catavencu, unde adversarii se impaca.

Actiunea piesei este constituita dintr-o serie de intamplari care, in succesiunea lor temporala, nu misca nimic in mod esential, ci se deruleaza concentric in jurul pretextului (pierderea scrisorii). Atmosfera destinsa din final reface starea initiala a personajelor, fara nicio modificare a statutului initial (dinaintea pierderii scrisorii). Personajele actioneaza stereotip, simplist, ca niste marionete lipsite de profunzime sufleteasca, fara a evolua pe parcursul actiunii, fara a suferi transformari psihologice (personaje plate).

Personajele din comedii au trasaturi care inlesnesc incadrarea lor tipologica. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura romana. Ele apartin viziunii clasice pentru ca se incadreaza intr-o tipologie comica, avand o dominanta de caracter si un repertoriu fix de trasaturi. Pompiliu Constantinescu precizeaza in studiul „Comediile lui Caragiale' noua clase tipologice, dintre care urmatoarele sunt identificate si in „O scrisoare pierduta': tipul incornoratului (Trahanache), tipul primului amorez si al donjuanului (Tipatescu), tipul cochetei si al adulterinei (Zoe), tipul politic si al demagogului (Tipatescu, Catavencu, Farfuridi, Branzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul cetateanului (Cetateanul Turmentat), tipul functionarului (Pristanda), tipul confidentului (Pristanda, Tipatescu, Branzovenescu), tipul raisonneurului (Pristanda).

Principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele isi dezvaluie intentiile, sentimentele, opiniile. Prin dialog se prezinta evolutia actiunii dramatice, se definesc relatiile dintre personaje si se realizeaza caracterizarea directa sau indirecta. In dialogul dramatic, stilul este marcat prin oralitate: mijloace nonverbale (gesturi, mimica) si paraverbale (intonatie, ritm, accent, pauza) se substituie replicilor sau le insotesc sub forma indicatiilor scenice. Limbajul oral este mai spontan, mai putin elaborat, fiind marcat prin: forme populare sau familiare, repetitii, exprimare eliptica, interogatia, exclamatia, simplitatea frazei.

Sursele comicului sunt diverse si servesc intentia autorului de a satiriza defectele omenesti puse in evidenta pe fundalul campaniei electorale.

Comicul de moravuri vizeaza viata de familie (triunghiul conjugal Zoe –Trahanache – Tipatescu) si viata politica (santajul, falsificarea listelor electorale, satisfacerea intereselor personale).

Comicul de intentie, atitudinea scriitorului fata de personaje, se identifica prin limbajul lor, si anume utilizarea neologismului reflecta adancimea contrastului comic (ceea ce vor sa para / ceea ce cred ca sunt fata de ceea ce sunt cu adevarat). Personajele mai modeste in pretentii sunt ironizate: ele doar pronunta gresit (Pristanda, Cetateanul turmentat), fapt care sugereaza dorinta de integrare intr-o lume superioara, in consonanta cu noua lor stare sociala. In schimb, ambitiosul Catavencu, incult, dar snob, cu pretentii de eruditie, este satirizat: pronunta corect, dar atribuie sensuri gresite neologismelor. Un singur personaj este grotesc: Dandanache, „alesul' trimis de la centru. Senil, cazut in copilarie, mai prost decat oricare provincial, este incapabil de a asimila neologismul, nici macar in mod incorect. Vorbirea lui este incoerenta, iar neologismul este inlocuit de interjectie si onomatopee.

Comicul de situatie sustine tensiunea dramatica prin intamplarile neprevazute, construite dupa scheme comice clasice: scrisoarea este pierduta si gasita succesiv (acumularea progresiva, coincidenta, repetitia), rasturnarea de statut / evolutia inversa a lui Catavencu, teama exagerata de tradare a grupului Farfuridi – Branzovenescu, confuziile lui Dandanache, care o atribuie pe Zoe cand lui Trahanache, cand lui Tipatescu si interferenta finala a intereselor in impacarea ridicola a fortelor adverse.

Comicul de caracter reliefeaza defectele general-umane, pe care Caragiale le sanctioneaza prin ras (de exemplu: demagogia lui Catavencu, prostia lui Farfuridi, servislismul lui Pristanda, senilitatea lui Dandanache).

Comicul numelor proprii este o forma prin care autorul sugereaza dominanta de caracter, originea sau rolul personajelor in desfasurarea evenimentelor: numele Trahanache este provenit de la cuvantul „trahana', o coca moale, ceea ce sugereaza ca personajul este modelat de „enteres'; numele Dandanache vine de la „dandana' (boacana, gafa), nume sugestiv pentru cel care creeaza confuzii penibile; numele Farfuridi si Branzovenescu au rezonante culinare, sugerand prostia.

Prin aceste mijloace, piesa provoaca rasul, dar, in acelasi timp, atrage atentia cititorilor / spectatorilor, in mod critic, asupra „comediei umane'.

Lumea eroilor lui Caragiale este o lume a compromisului moral, alcatuita dintr o galerie de arivisti, care actioneaza dupa principiul „Scopul scuza mijloacele', urmarind mentinerea sau dobandirea unor functii politice / a unui statut social nemeritat. Desi comicul se opune tragicului, s-a constatat de multa vreme ca, in profunzimea viziunii asupra existentei, despartirea nu mai este atat de transanta. Epoca moderna dezvolta aceasta intuitie pana la a sterge hotarele dintre categorii: „N-am inteles niciodata, in ce ma priveste, deosebirea care se face intre comic si tragic. Comicul, fiind intuitie a absurdului, mi se pare mai deznadajduitor decat tragicul. Comicul nu ofera vreo iesire [] el este dincolo de disperare ori de speranta”, spunea Eugène Ionesco.

Particularitatile comicului de situatie intr-o comedie studiata: O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale)

„O scrisoare pierduta” de I. L. Caragiale este o comedie in patru acte ce s-a jucat, in premiera, pe scena Teatrului National din Bucuresti, la 13 noiembrie 1884; a fost publicata in revista „Convorbiri literare” si in volumul „Teatru”, prefatat de studiul lui Titu Maiorescu, „Comediile d-lui I. L. Caragiale”.

Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, care satirizeaza intamplari, aspecte sociale, moravuri (conduita morala a unui popor, a unui grup social) prin intermediul personajelor ridicole, intre care se nasc conflicte puternice, dar derizorii ca semnificatie. Comedia are scopul de a indrepta acele defecte umane si sociale prin ras, avand, asadar, rol moralizator. Principalele modalitati artistice de realizare a comicului sunt ironia, satira si sarcasmul, folosite pentru a crea ridicolul sau grotescul, ilustrand atat aspecte imorale (moravuri) ce se petrec in societate, cat si caractere individuale.

„O scrisoare pierduta” este o comedie de moravuri prin faptul ca autorul surprinde necinstea in viata de familie si in cea politica, modalitatea prin care oamenii politici isi asigurau candidatura si victoria in alegeri. Titlul este generat de pretextul in jurul caruia se desfasoara intamplarile; pierderea de catre Zoe Trahanache a unei scrisori de dragoste primita de la Stefan Tipatescu. Piesa dezvaluie viata publica si de familie a unor politicieni care, ajunsi la putere si ambitiosi, se caracterizeaza printr-o crestere brusca a instinctelor de parvenire. Interesele eroilor, contrare numai in aparenta, se armonizeaza in final, pentru ca toti stiu sa speculeze avantajele unui regim politic „curat constitutional”, in folosul lor.

Piesa are patru acte, unitatea dintre ele fiind sustinuta atat la nivelul subiectului, cat si al personajelor. Actiunea se dezvolta si ia amploare de la o scena la alta, de la un act la altul, infaptuita de un numar de personaje care se dezvaluie treptat, caracterizandu-se prin cuvinte, gesturi si fapte.

Actiunea se desfasoara in „capitala unui judet de munte”, pe fondul agitat al unei campanii electorale . Aici are loc conflictul intre ambitiosul avocat Nae Catavencu, din „opozitie”, care aspira spre o cariera politica, si grupul fruntas al conducerii locale, prefectul Stefan Tipatescu si „prezidentul” Zaharia Trahanache, care conduce abuziv si in interes personal viata politica a judetului.

Pentru a-i forta sa-l puna candidat in locul lui Farfuridi, preferatul conducerii judetului, Catavencu ii ameninta cu un santaj. Instrumentul de santaj este o scrisoare de „amor” a lui Tipatescu trimisa d-nei Zoe Trahanache, sotia ,,prezidentului”; pierduta de Zoe, scrisoarea este gasita de un cetatean turmentat si subtilizata de la acesta de Catavencu. Santajul o sperie mai ales pe Zoe, care, de teama de a nu fi compromisa public, exercita presiuni asupra celor doi barbati si obtine promisiunea candidaturii lui Catavencu.

Cand totul parea rezolvat, a urmat o adevarata lovitura; de la Bucuresti, se cere, fara explicatii, sa fie trecut pe lista candidatilor un nume necunoscut: Agamemnon Dandanache. Reactiile celor din jur sunt diferite: Zoe e disperata, Catavencu amenintator, Farfuridi si Brazovenescu sunt satisfacuti ca rivalul lor a pierdut, iar Tipatescu e nervos. Trahanache este cel mai rational si se gandeste la un mod de incheiere a conflictului, supunandu-se insa indicatiei ,,de sus”.

Situatia se agraveaza in timpul sedintei de numire oficiala a candidatului, dar intervine politaiul Pristanda, care pune la cale un scandal menit sa inchida gura lui Catavencu. In incaierare, acesta pierde palaria in care era ascunsa scrisoarea si dispare pentru o vreme, producand mari emotii doamnei Trahanache. Limpezirea situatiei se rezolva in actul al IV-lea. Dandanache, sosit de la Bucuresti, isi dezvaluie strategia politica, absolut asemanatoare cu cea a lui Catavencu, dar la alt nivel si cu mai multa ticalosie. Nae Catavencu, fara scrisoare, se simte dezarmat si schimba tactica parvenirii. In final, toata lumea se impaca, „micile pasiuni” dispar ca prin farmec, Dandanache e ales in unanimitate, Catavencu tine un discurs si se imbratiseaza cu vechii adversari intr-o atmosfera de carnaval, de mascarada, accentuata de muzica condusa de Pristanda.

Prin intamplari neasteptate, comicul de situatie sustine tensiunea dramatica: pierderea si gasirea repetata a scrisorii, interventiile repetate ale Cetateanului turmentat, aparitia lui Dandanache, evolutia inversa a personajelor (Catavencu e infrant, desi parea invingator, iar Tipatescu, Trahanache si Zoe triumfa, desi erau in pericol de a pierde), situatia finala cand farsa electorala se transforma, printr-un compromis de proportii, intr-o sarbatoare etc. Caragiale foloseste procedee tipice ale comediei clasice: incurcatura si echivocul (determinate de pierderea biletului), coincidenta (Dandanache utilizeaza acelasi instrument de santaj ca si Catavencu), quiproquoul (confuzia pe care o face Dandanache intre Tipatescu si Trahanache). El intrebuinteaza, de asemenea, tehnici inovatoare: amana aducerea in scena a unor personaje (Catavencu apare abia in actul al II-lea), construieste un text circular, simetric (deznodamantul marcheaza revenirea la situatia initiala) si introduce un element-surpriza la sfarsitul fiecarui act (descoperirea politelor falsificate, sosirea unei depese de la Bucuresti etc.). Aproape fiecare scena este o situatie comica, in care evolueaza personaje cu trasaturi comice si limbaj comic. Remarcabile sunt, de exemplu, scena recitarii scrisorii de amor de catre sotul inselat ori scena numararii steagurilor de catre Tipatescu si Pristanda. In prima scena dintre cele amintite, de exemplu, Trahanache il informeaza imperturbabil pe Tipatescu despre existenta scrisorii sale de amor in mainile lui Catavencu (actul I, scena IV). Tipatescu este exploziv in reactii („il impusc!”, „ii dau foc!”), dar Trahanache, cu blandete paterna, il sfatuieste sa aiba rabdare: „Si nu te mai turbura, neica, pentru fitece miselie. Nu vezi tu cum e lumea noastra? Intr-o sotietate fara moral si fara printip, nu merge s-o iei cu iuteala, trebuie sa ai putintica rabdare”. Apropierea dintre cei doi e vadita de apelativul familiar „neica”, dar si de tonul de moralizare ingaduitoare a intregului discurs, al carui retorism nu are nimic ostentativ, dimpotriva, aminteste de intonatia calma a alinarilor: „nu vezi tu”. Desigur, scena aceasta, in care sotul incornorat il linisteste duios pe amant este de un comic intens.

Comicul de situatie rezulta, deci, si din prezenta unor grupuri insolite (clasicul triunghi conjugal: Zoe – Trahanache – Tipatescu, cuplul Farfuridi – Branzovenescu).

Prin tematica abordata, prin personajele create, prin felul in care a stiut sa evidentieze defectele umane si lipsurile societatii, Caragiale ramane vesnic actual, vesnic tanar, in opera sa regasindu-se aspecte eterne ale convietuirii oamenilor.

In opinia mea, comedia „O scrisoare pierduta” de I. L . Caragiale a fost, este si va ramane intotdeauna una dintre cele mai bune opere ale literaturii romane prin arta compozitiei, prin modul de construire a personajelor si prin surprinderea vietii in cele mai specifice aspecte ale ei.

Personajul preferat dintr-o comedie apartinand lui I.L.Caragiale; eseu argumentativ)

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini despre personajul preferat dintr-un text dramatic studiat, pornind de la ideile exprimate in urmatoarea afirmatie critica: „Caricatura in opera lui Caragiale este indeobste eminent amuzanta. Caragiale a fost un demon al veseliei. [] Caragiale a dat adeseori figurilor lui mecanism de marionete, dar exceptionala lui capacitate de observare le-a facut sa ie papusi de caracter, dotate, printr-o stricta ingrijire artistica, cu o anumita putere de exacta evocare”. (Paul Zarifopol, Pentru arta literara)

Consider ca afirmatia lui Paul Zaripofol cu privire la personajele lui Caragiale este adevarata si subliniaza modul in care acesta da viata unor „papusi de caracter', le da credibilitate, facandu-le sa para atat de reale.

In primul rand, I.L.Caragiale nu se remarca doar prin arta compozitiei, a structurii conflictelor, ci si prin talentul exceptional in ceea ce priveste realizarea personajelor. Caragiale a creat personaje vii, reprezentative pentru societatea timpului respectiv, fiecare avand identitatea sa bine precizata, trasaturi specifice, modul sau de a gandi si de a se exprima. Personajele sale sunt asadar tipuri umane, personaje de factura clasica, avand ca dominanta o trasatura careia i se subordoneaza celelalte trasaturi, pentru ca personajele, desi tipice, nu sunt realizate schematic, ci sunt privite in complexitatea lor. Astfel, exista trasaturi comune si trasaturi individuale care se contopesc in realizarea personajului caragialesc.

In al doilea rand, asa cum spunea Paul Zaripofol „Caricatura in opera lui Caragiale este indeobste eminent amuzanta', acest amuzament fiind starnit de intamplarile prin care trec si de situatiile in care sunt puse personajele. Din personajele comediei „O scrisoare pierduta', cel mai expresiv consider ca este Nae Catavencu. Avocat, directorul ziarului „Racnetul Carpatilor', seful opozitiei politice din judet, ilustreaza tipul demagogului si al parvenitului. Este fondator si presedinte al Societatii Enciclopedice „Aurora Economica Romana', a carei prescurtare – A.E.R. – este sugestiva pentru statutul de societate fantoma, prin care isi insuseste ilegal sume importante de bani. Dovada ilegalitatilor financiare este polita falsificata pe care o gaseste, fara efort, Trahanache: „Girurile astea doua cu care onorabilul domn Catavencu a ridicat cinci mii de lei de la Sotietate, sunt tot pentru enteresul tarii?'.

In  al treilea rand, Caragiale „a dat adeseori figurilor lui un mecanism de marionete, dar exceptionala lui capacitate de observare le-a facut sa fie papusi de caracter', asa cum sustine Paul Zaripofol. Comicul de caracter releva insusirile ce reies, in mod indirect, din atitudinea, faptele si vorbele acestui politician, iar in mod direct din didascalii sau din relatiile cu celelalte personaje. Nae Catavencu este ridicol, principalele trasaturi decurgand din manifestarea diversificata a comicului. Patron de ziar si conducatorul opozitiei politice, Catavencu vrea sa para un cetatean onorabil, dator sa informeze opinia publica despre moravurile amoroase ale prefectului, dar in esenta este un santajist josnic, folosind scrisoarea ca unealta in dorinta de a obtine postul de deputat („Vreau mandatul de deputat, iata ce vreau: nimic altceva!'). Parvenit, grosolan si impostor, se conduce dupa deviza „scopul scuza mijloacele', pusa insa, din pricina inculturii, pe seama „nemuritorului Gambetta', pe care-l confunda cu Niccolo Machiavelli, de altfel, celebru pentru acest principiu al succesului in parvenitism. Catavencu este infumurat si impertinent atata timp cat se afla in posesia scrisorii, arma santajului („Ma omoara vampirul! prefectul asasin! ajutor!', striga el de la fereastra cand este atacat de Tipatescu), dar devine umil, slugarnic si lingusitor atunci cand pierde scrisoarea: „In sanatatea iubitului nostru prefect! Sa traiasca pentru fericirea judetului nostru!'. Prin comicul de situatie reies, in mod indirect si alte trasaturi ale lui Catavencu. Lipsit de demnitate si de coloana vertebrala, el conduce manifestatia festiva in cinstea rivalului sau politic, Dandanache, fara niciun scrupul, intuind ca sansa de a castiga in viitor este legata de Zoe. Demagogia este principala trasatura de caracter a lui Catavencu „nu bratul care loveste, vointa care ordona e de vina', iar atunci cand ea imbraca forme de patriotism, personajul este de un ridicol desavarsit: „Nu voi, stimabile, sa stiu de Europa d-tale, eu voi sa stiu de Romania mea si numai de Romania'.

Nu in ultimul rand, comicul de limbaj si cel onomastic ajuta la caracterizarea personajului si la conturarea caracterului sau fatarnic. Comicul de limbaj se manifesta mai ales in discursurile politicianului, care reliefeaza personajul semidoct, dar infatuat, plin de importanta. Atunci cand ia cuvantul la adunarea electorala care precede alegerile, Catavencu isi construieste cu ipocrizie „o poza' de patriot ingrijorat de soarta tarii, rostind cu greu cuvintele din cauza emotiei care-l ineaca, dramaturgul evidentiind aceste atitudini ridicole prin didascalii: „Iertati-ma, fratilor, daca sunt miscat, daca emotiunea ma apuca asa de tare suindu-ma la aceasta tribuna pentru a va spune si eu (plansul il ineaca mai tare) Ca orice roman, ca orice fiu al tarii sale in aceste momente solemne (de abia se mai stapaneste) ma gandesc la tarisoara mea (plansul l-a biruit de tot) la Romania (plange)'. Ignoranta lui Catavencu este evidenta atat din nonsensul afirmatiilor – „Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire'. Aceeasi lipsa elementara de cultura rezulta si din confuzii semantice, Catavencu numindu-i „capitalisti' pe locuitorii capitalei, iar el autocaracterizandu-se „liber-schimbist'.

Prin comicul onomastic, se sugereaza, indirect, firea de mahalagiu, de palavragiu a lui Catavencu, intrucat 'cata' inseamna persoana rautacioasa, cicalitoare, iar cuvantul „cataveica' numeste o haina cu doua fete, de unde reies, indirect, ipocrizia si demagogia individului.

In concluzie, principalele mijloace artistice de caracterizare a personajului sunt sursele comicului, foarte variate si sugestive, in conturarea trasaturilor etice remarcandu-se comicul de situatie, de caracter, de limbaj si de nume. Dialogul si monologul constituie modalitati de caracterizare indirecta, ca si vorbele, faptele si gandurile personajului, caracterizarea directa fiind facuta de catre celelalte personaje sau de catre dramaturg. Prin indicatiile scenice, care sunt adevarate fise de caracterizare, dramaturgul isi „misca' personajele, le da viata si credibilitate, facandu-le atat de reale, incat traiesc si in zilele noastre.

Relatiile dintre doua personaje ale unei comedii: Pristanda si Tipatescu din O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale))

,,O scrisoare pierduta” este considerata capodopera comediilor lui Caragiale, fiind a doua dintre ele, publicata si jucata in 1884. Este un text reprezentativ pentru realismul si clasicismul autorului, fiind o satira a societatii romanesti a vremii, dar si a unor defecte general umane.Cuplul constituit din prefectul Tipatescu si politaiul Ghita Pristanda este important in realizarea acestei satire.

Actiunea piesei se desfasoara in capitala unui „judet de munte” in timpul alegerilor parlamentare. Ea este inspirata din viata politica romaneasca a celei de a doua jumatati a secolului al XIX-lea. Nae Catavencu, avocat, proprietar al ziarului ,,Racnetul Carpatilor” si al unei grupari disidente in cadrul partidului aflat la guvernare, doreste sprijinul autoritatilor locale pentru a fi ales deputat. Cum nu este agreat de aceste autoritati (Tipatescu, prefectul si Trahanache, seful mai multor comitete si ,,comitii”), Catavencu recurge la santaj. Ameninta ca va publica un document compromitator pentru tabara adversa. Este vorba de o scrisoare de amor pe care Tipatescu o trimisese sotiei ,,prezidentului”, Zoe Trahanache. Pierduta de acesta, buclucasa scrisoare ajunge la Cetateanul Turmentat, de la care este furata de Catavencu. Catavencu obtine in cele din urma promisiunea Zoei, care se temea de scandal, ca va fi sprijinit.

In actul al treilea, la intrunirea electorala se produce o rasturnare de situatie (corespunzatoare punctului culminant). Candidatul partidului, anuntat de Zaharia Trahanache, nu este nici Farfuridi, nici Catavencu, ci un necunoscut, Agamita Dandanache, trimis de la ,,centru” (de la Bucuresti). Acesta va fi ales ,,in unanimitate”, dupa ce ajunsese aici tot prin santaj, folosindu-se tot de o ,,scrisoricä” de amor. Dupa ce prima scrisoare este din nou pierduta, de data aceasta de Catavencu, ea va ajunge Ia Zoe, adusa de Cetateanul Turmentat, fost lucrator la ,,postie”. In final, ,,micile pasiuni” dispar (numai in aparenta), iar lumea vesela se aduna la banchetul organizat in onoarea ,,alesului”, banchet condus de Catavencu.

Un mijloc important in caracterizarea personajelor este chiar actiunea piesei: Tipatescu, unul din ,,stalpii puterii”, recurge la orice mijloc pentru a-si conserva pozitia si autoritatea. In confruntarea cu Catavencu, Pristanda ajunge un instrument docil in mainile prefectului. Relatia dintre cele doua personaje este dubla. Pe de o parte, Tipatescu joaca rolul stapanului, iar Pristanda pe cel al supusului, si pe de alta parte, cei doi sunt complici in jocul murdar al puterii.

In aparenta om al legii si al datoriei, in realitate Pristanda este un functionar slugarnic care indeplineste ordinele abuzive ale sefilor sai, Tipätescu si Trahanache. Il spioneaza pe Catavencu si afla ca acesta detine un document compromitator pentru Tipatescu. Apoi, la ordinul celui din urmà il aresteaza pe santajist, incalcand formele legale. La intrunirea electorala provoaca o incaierare ca sa-l impiedice pe Catavencu sa dezvaluie continutul scrisorii. Isi ajuta sefii, aparent devotat, sa traga sforile in aceasta farsa a alegerilor. In finalul piesei autorul, ironic, ii rezerva lui ultima replica: ,,Curat constitutional!” In realitate nimic nu fusese constitutional.

In timp ce trasatura dominanta a lui Tipatescu este abuzul de putere (daca facem abstractie de planul erotic al piesei, in care personajul apare in postura primului amorez), slugarnicia il defineste pe Pristanda. Personajele apar alaturi in prima scena a piesei cand politaiul ii relateaza prefectului cum l-a spionat pe Nae Catavencu si a aflat ca acesta detine un document compromitator pentru prefect. Familiaritatea formulelor de adresare (,,Ghita”, ,,coane Fanica”) subliniaza complicitatea lor. Prefectul ii numara steagurile puse in oras si e amuzat de faptul ca politaiul greseste numaratoarea pentru ca nu fusese corect.

Pristanda simuleaza devotamentul fata de Tipätescu si Trahanache. Le castiga de fapt bunavointa pentru a profita la randul lui si a-si completa, incalcand legea, veniturile modeste. Crede ca-i pot fi iertate ,,ciupelile”, cum ar fi aceea la punerea steagurilor in oras, pentru ca are ”famelie mare, remuneratie mica, dupa buget” In monolog isi dezvaluie insa adevaratele ganduri. Tipatescu, care ii numarase steagurile este un privilegiat: “mosia, mosie, fonctia, fonctie, coana Joitica, coana Joitica” stie ca este bagat in seama doar pentru ca poate fi folosit si-si insuseste principiul nevestei: ,,Ghita, Ghita”, pupa-l in bot, si-i papa tot, ca satulul nu crede la al flamand!”

In finalul piesei, personajele apar toate in scena banchetului dat in onoarea alesului. Tipatescu sta alaturi de Zoe si-l asculta pe Trahanache inchinand in onoarea lui, iar Pristanda, ca un maestru de ceremonii ordona sa cante muzica. Dupa parerea mea, imaginea personajelor dezvaluie ironia scriitorului fata de o lume care reuseste sa pastreze aparenta de onorabilitate si care ascunde, de fapt, degradarea morala.