ION CREANGA - Arta naratiunii, umorul, limba si stilul

ION CREANGA - Arta naratiunii, umorul, limba si stilul

Desi Creanga scoate basmul din circuitul focloric si-l transforma in creatie culta, in nuvela, cum a remarcat – primul – G. Ibraileanu, el ramane un povestitor prin excelenta. Dar nu se confunda nici o clipa cu povestitorul din basmul popular. Arta naratiunii indeosebi, in povesti si mai apoi in “Amintiri din copilarie”, are anumite caracteristici, care-l individualizeaza pe autor. Fata de povestitorul popular anonim, Creanga, avand el insusi in cel mai inalt grad “simtul artei impersonale”, isi creeaza efectiv un stil auctorial propriu. Ca atare, povestile sale nu mai pot fi repovestite fara pierderi si nici n-ar putea circula in variante, ca in folclor. Ele trebuie citite pur si simplu, ca orice opera culta. Creanga insusi n-ar fi fost in stare sa-si reproduca din memorie propriile scrieri, tocmai fiindca acestea sunt, inainte de toate, scrieri. Desigur, niste scrieri spuse, interpretate tot timpul de vocea, de-acum interiorizata, a povestitorului-autor sau a autorului-povestitor, pe care o percepeam mereu ca un dublaj, in surdina, cand il citim, dar aceasta e mai mult o iluzie a lecturii. Noi nu mai avem privilegiul de a-l privi si asculta pe Creanga insusi, cum averau contemporanii lui. Critica a evidentiat insa, in ultima vreme, rolul esential al “naratorului scriptic” (Cornel Regman) in scrierile humulesteanului si problema se pune oarecum in termeni identici in povesti si “Amintiri” (aici insa rolul povestitorului e mult mai extins).

In toate povestile sale, Creanga respecta intocmai schema universala a basmului si nici nu inventeaza motive sau teme inedite. Chiar si “Povestea lui Harap-Alb”, in ciuda lungimii neobisnuite si a marii complexitati compozitionale, a pastrat subiectul basmului popular din care s-a inspirat, ca si personajele sau natura conflictului etic (Ov. Barlea). Nici macar Pasari-Lati-Lungila, unul dintrei cei cinci uriasi care-l insotesc pe erou in ultima sa aventura initiatica, nu e creatia absoluta a lui Creanga. Personajul se regaseste, sub diferite variante, si in alte basme romanesti sau universale. Contributia lui Creanga consta doar (insa nu e putin lucru) in conceperea scrierii sale ca un mic roman de aventuri, original mai ales prin abundenta detaliilor specifice, prin nuantarea miscarilor, a gesturilor, a vietii sufletesti. In felul acesta personajele si actiunile capata individualitate, devin de neconfundat. Regresiunea de la fantastic la real are aceeasi functie de umanizare, dand un contur realist subiectului de basm. De fapt, e vorba de o fuziune intre real si fabulos si procedeul corespunde unei atitudini moderate, rezonabile fata de fantastic: poate si sub influenta junimistilor, care gustau umorul subtire, iar T. Maiorescu fixase limite logice chiar si pentru comparatie si metafora (in “Conditiunea materiala a poeziei”). Creanga zugraveste in povesti o umanitate echilibrata, lipsita de teroare si mister, adica familiara omului simplu. Personajele negative sunt intotdeauna infrante, iar cele pozitive nu sunt capabile de gesturi totalitare, care sa strice ceva din randuiala firii. Nici unul din eroii sai n-ar indrazni, ca intr-un cunoscut basm popular, sa prefaca lumea in ceva atat de mic incat sa incapa intr-o nuca, s-o bage in san si sa porneasca mai departe, intrand in stapanirea ei. Pana si Ivan Turbinca trebuie sa accepte, in cele din urma, conditia de muritor. La randul lor, dracii, fiinte malefice prin exelenta, sunt umanizati, si apar, la drept vorbind, total lipsiti de demonie. Mai demonic este Spanul. Rasul jovial, voia buna ajuta ca fabulosul sa coboare pe pamant; Creanga ii confera o expresivitate omeneasca. Nu trebuie sa intelegem insa de aici ca se degradeaza fantasticul. Oricat de micsorat, fantasticul in povesti e autentic si reductibil la simbolurile esentiale expuse in formele vietii taranesti. Colosala e bunaoara la eroii povestilor absenta memoriei. Itinerarul initiatic parcurs de ei, itinerar care acopera in intregime drumul vietii insesi, fixat de soarta, pare un itinerar de vis. Feciorul craiului din “Povestea lui Harap-Alb” trece exact pe la podul pazit de urs sau prin tinutul cu oameni spani, desi fusese avertizat asupra pericolului. Danila Prepeleac uita si el seria schimburilor dezavantajoase, ca si lupul din povestea caprei si a iezilor, care uita cu totul de mezin, dupa ce se ghiftuise bine (desi 'cantase' de doua ori mai inainte 'Trei iezi cucuieti' etc.). Totul e deci previzibil si stereotip in povesti, dar nu in sensul realismului, ci al fantasticului. E o nuanta aici care diferentiaza o nuvela propriu-zisa ca “Mos Nichifor Cotcariul” de oricare dintre povestile lui Creanga. Alunecarea in poveste, in deliciile fabulatiei nu se afla mai prejos decat efectul de reprezentatie comica sau decat “minunatiile” limbajului. Oricat eroii s-ar exprima firesc, taraneste, ei se comporta ca in vis, inlantuiti fiecare in limbajul si drumul sau predeterminat.

Cea mai aproape de conditia nuda a nuvelei este “Soacra cu trei nurori”. Subiectul e de inspiratie rurala, reductibil la doua tipuri morale fixe, soacra si nora, aflate in vesnic conflict. Aici malignitatea proverbiala a soacrei se infrunta cu istetimea si cruzimea nurorii mai mici. Totul pare realist, daca facem abstractie de putinatatea detaliilor. In schimb, cu prostia fiilor si credulitatea nurorilor mai mari ne aflam in plin fabulos. Apoi, soacra isi pierde si ea siguranta de sine, dand crezare minciunilor care i se servesc. Are loc o inversare de roluri. Inainte de a fi victima nurorilor, soacra e victima propriei credulitati. Nu mai e nimic tipic aici: “O pasiune dezindividualizanta devine tendinta cosmica” (Vasile Lovinescu). Naratiunea aluneca insesizabil in planul paradigmatic al basmului si al mitului. Cu o intuitie de mare artist epic, autorul evita tragismul prea accentuat. Desi gluma se ingroasa peste masura, moartea babei, precum si a Spanului din “Povestea lui Harap-Alb”, descreteste fruntile. Dar numai atat, deorece Creanga nu e un scriitor prea vesel. Rasul sau e luminos si puternic, exprimand plenar viata in totalitatea ei, din care nu putea lipsi dimnesiunea ezoterica a suferintei si cruzimii (Valeriu Cristea, “Despre Creanga”).

Ca un roman poate fi citita si scrierea de maturitate a humulesteanului, “Amintiri din copilarie”: roman al copilariei taranesti sau cu cuvintele lui G. Calinescu “roman al copilariei copilului universal”. Pentru Nica, “eroul fermecator”, satul este centrul lumii, iar evocarea satului la fiecare inceput de capitol se inscrie si ca un procedeu compozitional. Aceste descrieri nostalgice, cu o vadita nota sentimentala (incriminata, ce-i drept, de unii critici), contrastand cu umorul din restul operei, constituie calea de acces spre universul fermecat al copilariei, facand posibila intoarcerea spre “varsta fericita”, paradisiaca. Evocarea e scurta si concentrata, fieacre capitol incepe melancolic si sfarseste ironic, in registrul firesc de buna-dispozitie, atat de caracteristic epicii lui Creanga. Extinzand mai ales rolul povestitorului, scriitorul foloseste variate modalitati narative si manifesta, la tot pasul, o inepuizabila placere de a povesti. Situatiile comice, savoarea limbii, ironia si autoironia confera farmec acestor intamplari, nu neaparat neobisnuite. Ca si in povesti, firul epic e intrerupt mereu de secvente dramatizate: monologul trece insesizabil in dialog, iar evocarea nostalgica face loc tabloului scenic (cu modificarea de rigoare a registrului povestirii). Fundamental pentru strategia narativa este raportul autor-narator-erou, desfasurand pe multiple planuri relatia autobiografica cu opera, care este insa opera de fictiune. Nici Nica nici ceilalti eroi nu sunt rupti din timpul lor, care este timpul epic nu timpul istoric. Inceputurile de capitol constituie o poarta nu numai spre lumea fermecata a copilariei, dar si spre taramul fictiunii epice. Lui Creanga i se potriveste ca o manusa procedeul povestirii in povestire sau al povestirii cu rama. Mai ales ca “naratorul din ‘Amintiri’ e un scriitor aflat in instanta creatiei” (Ioan Holban). Creanga insusi este constient de structura duala a personalitatii sale: “caci si eu sunt din doi oameni” - chiar daca scapa aceasta reflectie intr-un context vadit ironic si autoironic. “Sub vraja hipotipozei”, figura retorica folosita cu precadere de Creanga, in “Amintiri”, se comprima distanta dintre trecut si prezent (iar povestirea devine “un tablou” sau chiar “o scena animata”). Astfel ca, in ultima instanta, timpul aventurii (sau timpul evenimential), timpul amintirii si timpul scriiturii se suprapun. Acestor categorii temporale, cu putin efort, le corespund cele trei ipostaze amintite ale eului: autor-narator-erou. Tot de aici rezulta si o anumita distributie a formelor de discurs: discursul direct (dialog dramatic sau text dialogat, corespunzator “genului narativ mixt”); discursul indirect (naratorul nu se substituie cu eroul, isi poate asuma cuvintele eroului sau eroul vorbeste cu cuvintele naratorului); discrusul epistolar (mai rar – Gatlan ii scrie lui Oslobanu, deci discurs in discurs); discursul trait (monolog interior).

Toate aceste observatii, poate prea tehnice, nu inseamna mare lucru daca nu le subordonam farmecului lecturii. La fel se intampla si cu ironia si umorul. Nu le putem disloca si izola din substanta vie a operei. Esteticianul german Nicola Harmann considera ca temele comice se epuizeaza repede si cad cu usurinta in anecdotic. Or, ca sa previna monotomia, umoristul de cursa lunga trebuie neaparat “sa dispuna de un material de alt fel, de care comicul sa se agate”. La Creanga aceste material “nu e altul decat cel furnizat de lumea naturala, lume de contrast si de contact pe care se proiecteaza eroii amintirilor, povestilor si povestirilor, preexistenta anecdotei si totodata, preaexistenta, adica vie, obiectiva…” (Cornel Regman). Cu alte cuvinte, totul este impregnat de umor si ironie, chiar si elementele de fundal de cadru, mai ales in “Amintiri” sau in “Mos Nichifor Cotcariul”. Departe de a fi doar un efect pur fara suport, comicul autentic are mereu nevoie sa se sprijine pe ceva mai consistent. Verva subiectiva inepuizabila, darul improvizatiei nu sunt suficiente. Marii ironisti au avut si spirit de observatie realista, au fost analisti patrunzatori ai naturii umane. Ca si la Caragiale, comicul textelor lui Creanga e de natura inefabila, dar se intinde pe un registru de infinite nuante, de la rasul jovial pana la satira si cruzime. Umilinta si autoironia in sens nastratinesc sunt mai degraba masti ale ironiei, Creanga se autoironizeaza numai ca sa ironizeze (cel putin in scrisori).

Dar umorul nu poate fi desprins mai ales de limbajul operei, de starea de veselie decurgand din spectacolul cu adevarat fabulos al cuvantului, un “chef lexical” cum il definea Vl. Streinu. Creanga creeaza in sensul viziunii populare si o trasatura de prim ordin a scrisului sau o reprezinta oralitatea, impresia de spunere. Opera sa abunda in procedee ale limbii vorbite: expresii onomatopeice, interjectii, ziceri tipice, versuri populare etc. Cunoasterea profunda a limbii populare, a fortei sale expresive reprezinta una dintre cele mai importante caracteristici ale acestui stil. Creanga foloseste moldovenisme (“babalaci gubavi si ofticosi”, “zamparagii duglisti”), proverbe si zicatori (“Se tine ca raia de om”, “Ursul nu joaca de buna voie”, “Banii nu se culeg de la trunchi ca surcelele”). Cateodata exprimarea este pitoreasca (“am si injunghiat cativa harbuji”) sau ironica (Luca Mosneagul era “insuratelul de-al doilea”) sau poznasa (“de la Neamt pana la Iasi e catu-i de la Iasi pana la Neamt, nici mai mult nici mai putin”). Bineinteles ca aceasta este o oralitate de gradul al doilea, o oralitate scriptica. Cornel Regman vorbea chiar de “stilul oral… scris” al lui Creanga. Dupa cum subtilitatea si rafinamentul unor ziceri, ca si “limbajul cotcaresc” (G. I. Tohaneanu) nu mai apartin spiritului popular, ci imping lectura in sfera de receptare a gustului citadin. Dar aceasta e o alta fateta, abia sesizabila, a artei lui Creanga, refuzata de critica mai veche, de la Ibraileanu la J. Boutière. Este limpede ca mitul marelui scriitor a devenit de mult un obstacol in calea revelarii adevaratului Creanga receptat adica in litera si spiritul autentic al creatiei sale.

BIBLIOGRAFIE: Regman, Cornel, Ion Creanga. O biografie a operei, Ed. Demiurg, Bucuresti 1995; Holban, Ioan, Ion Creanga – Spatiul memoriei, Ed. Junimea, Iasi, 1984; Tohaneanu, G. I., Stilul artistic al lui Ion Creanga, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1969.