( n. 20 ian. 1877,
Bucesti, jud.
Fiul lui Ianache Petica, taran razes,
si al Catincai.
Studii primare la Liesti si secundare
la gimnaziile reale „D. A. Sturdza' din Tecuci (1888-1892) si „N.
Balcescu' din Braila (1892-1896). Bacalaureat la
Bucuresti in 1898. inscris la Facultatea de
Litere si Filosofie, fara a obtine insa licenta. Desi face bune studii
stiintifice in liceu, este mai interesat de literatura
(isi insuseste temeinic lb. franceza, germana si engleza si e la curent cu
miscarea literara europeana a epocii) si de filosofie (unde are de asemenea
lecturi intinse si serioase). Atasat miscarii socialiste, colaboreaza la Munca inca din 1894, iar la Lumea noua din 1896 (redactor in
1898). A mai publicat si in Apararea nationala, Depesa,
Dorobantul, Literatorul, Lumea noua literara si stiintifica.
Considerat de critica primul poet simbolist autentic din literatura noastra,
PETICA a lasat un numar relativ mic de versuri,
caracterizate insa printr-o remarcabila unitate tematica, formala si de
valoare. Multe dintre ele sunt, de altfel, grupate in cicluri
(Fecioara in alb. Cand vioarele tacura, Moartea
visurilor. Serenade demonice. Cantecul toamnei); piesele acestora,
numerotate doar, in ciuda diferentelor prozodice uneori destul de mari (doar Moartea visurilor e, din acest punct de vedere,
unitar, format exclusiv din sonete), se inlantuie intr-un flux poematic
continuu, care creeaza o atmosfera si o lume imaginara cu trasaturi puternic
personalizate, inconfun-dabile. In autocaracterizarile diseminate in diferitele
cicluri, poetul se vede pe sine ca pe o fiinta torturata si nedecisa, fie
„demonu-nfricat cu trista fata, / Cu rasu-n veci amar, cu fruntea arsa'
(Cantecul toamnei X), fie „Un peregrin in rugi sfioase/ la o raspantie de
drumuri' (Cantecul toamnei XI), impovarat de greutatea „lumilor de
vise' (Fecioara in alb VIII), iar poezia ii apare ca posibila doar daca
s-a platit pretul deplinei asceze: „Si cand vom fi streini de orice viata, / De
stele, de parfum, de flori albastre, / O roza, ca pe-o insula de gheata, / Va
creste sfanta-n sufletele noastre' (Serenade demonice IV). Mereu sfasiat intre
chemarile cerului si ale pamantului, ispitit in acelasi timp de suavitatile
evanescente si de materialitatea sangelui si a taranii, mangaiat de cant si
chinuit de parfumuri, eul liric al lui PETICA pare a se exprima cel mai bine
prin figura orantului: bratele prelung intinse spre cer vorbesc in acelasi timp
despre chemarea infinitului si despre imposibila realizare a elanului,
impiedicat de atasele telurice ale individului. Cele trei cicluri publicate in
singurul sau volum de poezii antum (Fecioara in alb. Cand
vioarele tacura. Moartea visurilor, 1902) alcatuiesc
fiecare o unitate bazata pe cateva metafore dominante si in acelasi timp
realizeaza o continuitate care asigura si cartii ca intreg o remarcabila
„rotunjire' artistica. Fecioara in alb e ciclul virginitatii si al
iubirii, aflat sub semnul limpezimilor renascentiste (Petrarca, Botticelli, Rafael), dar si al sumbrei prevestiri implicate in povestea
lui Tristan si a Isoldei. Textul purtand numarul IX, in forma
concentrat baladesca, consfinteste jertfa dragostei pe altarul viselor vagi,
dar cu atat mai irepresibil atragatoare. Dominat de imaginile florale,
de culoarea alba si de gestul bratelor ridicate in
implorare, ciclul exprima in cele din urma drama aspiratiei nesatisfacute, pe
care Cand vioarele tacura o transforma in conditie a creatiei. Motivul cantului
intrerupt, intonat inca in prima piesa a ciclului, se
transforma intr-o directa declaratie cu privire la superioritatea nerostitului:
„Cantarea care n-a fost spusa/ E mai frumoasa ca oricare' (Cand vioarele
tacura III) - o apreciere superlativa a virtualitatii, deschisa spre toate
sensurile posibile.
Chemarea inaltului, pastrata din
Fecioara in alb, se traduce de data aceasta printr-o miscare descendenta a unor
„brate obosite', crinul „de-argint' e „plapand' (XI), iar
turlele cetatii par niste „brate desperate' ce semnifica moartea inceata a
frumusetii insesi (XV). Poetul canta aici nu moartea, ci murirea, procesul lent
de desfoliere a vegetatiei si a visurilor, a naturii si a arhitecturii, a gandurilor
si a sentimentelor, a sperantei si a iubirii. Vocabularul poetic al ciclului este dominat de sonuri si parfumuri, iar „gramatica'
sa, specific simbolista, se intemeiaza pe sinestezie. Efectele se obtin, in
multe cazuri, prin subtila utilizare a repetitiei, nu numai de imagini si de
idei, ci si de cuvinte, emistihuri si versuri, adica de mase sonore, care
echilibreaza sau dau o leganare uneori soporifica (in sensul „aromirii'
eminesciene) textelor. in economia volumului, acest
ciclu are nu numai o valoare intrinseca, ci si una de tranzitie, spre Moartea
visurilor, care debuteaza cu imaginea liminara a „ceasului negru' cand „pe
cerul mortii incet s-aprinde-o stea'. Mai scurt (cuprinde numai zece
piese, pe cand celelalte doua aveau cate douazeci), perfect sobru si unitar din
punct de vedere prozodic (e format numai din sonete), ciclul e dominat de
figura lui Crist si de semnele mortii (in ultima piesa, si ale reinvierii: „Vor
inflori iar trandafiri!'). El accentueaza contrastele simbolice („Ci eu
vedeam in minte fecioara departata/ Ce plange si m-asteapta privind albastra
zare O floare sangeroasa cu foile amare/ Pe rochia
sa alba luceste ca o pata', VIII), isi imagineaza terifice scene
premonitorii (IX); figura rastignitului -numita ca atare, sau doar lasata a fi
presimtita printre randuri - trimite, desigur, la conditia tragica a poetului,
reprezentand punctul culminant al aspiratiei nesatisfacute inaugurate inca din
Fecioara in alb. Serenadele demonice (sase la numar),
publicate in Romanul din 1903, continua aceeasi directie tematica, careia ii
adauga constiinta pacatului si atitudinea de revolta a creatorului („Cantarea
mea e cinica, trufasa/ Si minte-n nota ei sentimentala', VI). in totalitatea ei, poezia publicata de PETICA vorbeste
despre o constiinta acut si autentic moderna, in forme bine stapanite si
sugestive (inadvertentele sau reminiscentele involuntare din alti poeti se
intalnesc doar in textele ramase in manuscris), capabila sa reziste si astazi
confruntarii cu cititorii. O sensibilitate de acelasi tip invedereaza si
poemele in proza, mici texte creatoare de atmosfera, pline - cele mai multe -
„de o armonie cum n-o au decat povestile, primaverile si iubirile prime'
(Povesti d-aprilie). Timpul lor predilect e noaptea, spatiul, fie cel agrest,
amintitor de experienta rurala a copilariei autorului, fie strazile oraselor
patriarhal intunecate in parfumul liliecilor, situatia eului liric e asteptarea
nedefinita sau ratacirea fara tinta precisa, iar trairea cea mai frecventa e
amintirea, care estompeaza suferintele prea vii si tese asupra imaginilor un val de ceata diafana. Cu mijloace de expresie similare
sunt tratate si crochiurile lirice si evocarile, acestea din urma cu o
coloratura socializanta mai pronuntata (personajele ce le populeaza sunt mai
ales dezmostenitii soartei, muncitori agricoli, proletari exploatati,
cersetori, iar orasul capitalist pare a ucide tot ce e frumos si natural in
lumea inconjuratoare), sau continand amintiri din viata literara (O seara la
Macedonski, Decadenta spaniola). PETICA a dovedit a poseda si un real talent dramaturgie. Cele doua piese ale sale in
versuri (Solii pacii, tragedie in cinci acte, 1900-1901 si Fratii, drama in
patru acte, 1903) manifesta o viziune sumbra asupra vietii, desi sunt gandite
in mod diferit. Prima e o tragedie simbolica, inchipuita intr-un Ev Mediu
romanesc timpuriu ce poseda mai curand trasaturile basmului si insceneaza
vesnica sfasiere a individului superior, tentat in acelasi timp de atractia
idealului si de ispitele pamantescului. Alegerea fiind de fapt imposibila,
eroul nu-si gaseste alinarea decat in moarte, iar lumea pe care o paraseste
ramane de-a pururi cufundata in umbra si suferinta. Cea de a doua, cu o actiune
ce se desfasoara intr-un sat modern, este totusi si ea
impregnata de o initiala premonitie tragica si de sentimentul unui destin
ineluctabil. Eroii par manati de forte dinafara lor si mai presus de propria
lor vointa, pacatul atrage pacatul, iar „dreptatea' odata facuta nu aduce
dupa sine decat remuscare. in
ciuda vietii sale scurte, PETICA a acumulat variate si foarte solide cunostinte
de literatura romana si universala, precum si de estetica, ce ii permit sa
evalueze cu exactitate viata artistica a vremii sale. Judecatile sale (in
materie de plastica sau de literatura) formulate si detaliate in cronici, dar
si in articole de mai mari dimensiuni (Estetismul lui
Puskin, Critica noastra literara, Transformarea liricei, Poezia noua. Arta nationala. Asupra literaturii in
OPERA
Fecioara in alb. Cand vioarele tacura. Moartea visurilor,
poeme, Bucuresti, 1902; Fratii, drama in patru acte, Bucuresti, 1903;
Morfologia sociala, Bucuresti, 1903; Sociologia veche si sociologia noua,
Bucuresti, 1903; Cantecul toamnei. Serenade demonice, poeme, Bucuresti,
1909; Poeme. Fecioara in alb. Cand
vioarele tacura. Moartea visurilor. Cantecul toamnei. Serenade demonice, ed.
ingrijita si pref. de N.
Davidescu, Bucuresti, f. a.; Opere, ed. ingrijita, pref. si bibliografie de
Stefan Petica – „Cand vioarele tacura”
Admirator si cunoscator al poeziei simboliste franceze, stefan Petica si-a impresionat contemporanii prin pasiunea pentru nou si prin extravaganta de care a dat dovada, lasand in urma o opera diversa din punct de vedere cultural. G. Calinescu zicea despre el: „Este surprinzator cat de modern era Petica”.
Stefan Petica este primul poet simbolist care se identifica integral cu acest curent. Universul sau este vag, muzical, scaldat in senzualitate. In singurul volum de versuri care ii apare in timpul vietii, poeziile sunt grupate in trei cicluri, care ii dau si titlul: „Fecioara in alb. Cand vioarele tacura. Moartea visurilor.” (1902)
Poezia „Cand vioarele tacura”, care apare si in titlul volumului, face parte dintr-un ciclu de douazeci de poezii asezate intr-o succesiune muzicala, dar schimbandu-se ritmul si sentimentele. Cea de-a doua poezie din ciclu incepe cu sintagma „si flautul magic vorbi”, creand impresia de continuare a unei povesti, accentuata de verbul la perfectul simplu „vorbi”, timb verbal care este intalnit si in titlu: „tacura”. Sunetul capata concretete: „o nota stangace salta peste clape”.
Intreaga poezie aminteste de inevitabilul sfarsit al lucrurilor, urmat indeaproape de un nou inceput, iar cuvintele care completeaza imaginile prin detaliere sugereaza acest lucru: „voci stinse”, „murea ziua alba”, in paralel cu „flautul magic vorbi”.
Performanta textului consta in faptul ca transpune in imagini verbale o structura muzicala desfasurata in timp, sugerata prin miscari si efecte ale muzicii. Sunetul, descris ca fiind „tremurat”, denota o oarecare vibratie a melodiei sufletului; „murmurul de ape” ii confera liniste, dar si mister. Simfonia este trista, in ton cu sentimentele eului liric; „flautul magic” asista la moartea sperantei, care arde intr-un asfintit, provocand o senzatie ce aminteste de durerea primordiala, din care ne nastem si cu care murim.
Prezenta parfumurilor din strofa care urmeaza completeaza imaginile vizuale si cantecul flautului cu mirosul viorelelor, printr-o sinestezie caracteristica stilului. Senzatia de melancolie difuza este punctata de precizia cu care sunt notate sunetele izolate sau parfumurile „subtile si clare”, amintind inca o data de efemeritatea lucrurilor, a starilor in continua metamorfoza. Odata cu lasarea intunericului, imaginile vizuale sunt inlocuite de alte perceptii, deoarece noaptea aduce cu sine o stare de veghe in care miresmele devin mult mai evidente, iar sunetele sunt mult mai puternice: „nota usoara lovea”, unde oximoronul sugereaza acest lucru.
In strofa de final isi face simtita prezenta o anumita „ea”, care contrabalanseaza ideea de efemeritate, fiind inzestrata cu atributele eternitatii. Imaginea ei statica apare ca un miracol care invinge timpul, chiar si moartea. In acest cadru al innoptarii, ea „sta glorioasa ca-n razele sfinte”, luminand gandurile eului liric, continuand vraja „iar flautul magic plangea inainte”. Pusa intr-o lumina sacra, ea este asemenea unei zeitati: „frumoasa etern visatoare”. Doar in aceasta strofa apare un verb la persoana I: „iubeam”, in rest perspectiva subiectiva se lasa intrevazuta doar indirect, prin notele afective atribuite: „dulce si calda intristare”.
Caracteristica pentru formula prozodica a aceastei poezii este monotonia ritmului amfibrahic, cu o simetrie perfecta intre cele doua emistihuri.
Tudor Vianu zicea ca „[] artificiozitatea imaginilor lui Petica este manifestarea unei constiinte de estet”, referindu-se la talentul poetului de a-si pune amprenta asupra lucrurilor abstracte, concretizandu-le prin implicarea afectiva.
Politica de confidentialitate |
.com | Copyright ©
2024 - Toate drepturile rezervate. Toate documentele au caracter informativ cu scop educational. |
Personaje din literatura |
Baltagul – caracterizarea personajelor |
Caracterizare Alexandru Lapusneanul |
Caracterizarea lui Gavilescu |
Caracterizarea personajelor negative din basmul |
Tehnica si mecanica |
Cuplaje - definitii. notatii. exemple. repere istorice. |
Actionare macara |
Reprezentarea si cotarea filetelor |
Geografie |
Turismul pe terra |
Vulcanii Și mediul |
Padurile pe terra si industrializarea lemnului |
Termeni si conditii |
Contact |
Creeaza si tu |