INTRODUCERE IN ISTORIA GRECIEI SI ROMEI ANTICE. PROBLEME GENERALE

INTRODUCERE IN ISTORIA GRECIEI SI ROMEI ANTICE. PROBLEME GENERALE

Antichitatea greco-romana n-a contenit de-a lungul timpului sa exercite o atractie continua asupra celor impatimiti de istorie si nu numai. De fiecare data s-a incercat o raportare la institutiile antice, la cautarea unor origini privind formele actuale de guvernamant sau cele ale creatilor culturale, care s-ar regasi in societatea greaca, considerata drept leagan al democratiei europene. O data cu cucerirea Greciei (anul 146 i. Chr.) si transformarea ei in provincia romana Ahaia, se accelereaza procesul de sinteza a celor doua mari civilizatii, greaca si romana, cand Grecia invinsa isi supune cuceritorul. De aici incolo putem vorbi de Antichitatea greco-romana ca despre un stadiu de dezvoltare al civilizatiei antice, in care cele doua culturi au fuzionat, pastrandu-si, totusi, originalitatea.

Dar grecii si romanii nu sunt singurii din bazinul medite-raneean, care s-au facut remarcati printr-o organizare politica-statala avansata. Trebuie retinute civilizatia cartagineza, cea etrusca, din Italia meridionala, si cea tartesica, din Peninsula Iberica, care direct sau indirect au participat, alaturi de elementul grec, la formarea culturii si civilizatiei romane.

Civilizatia etrusca este organizata din secolele VIII-VII i. Chr. in 12 orase-polis; a cunoscut scrisul si s-a facut remarcata prin elaborarea unei arte originale (arhitectura funerara si laica, pictura murala, sculp-tura). Ultimul oras etrusc Veii cade sub cucerirea romana in anul 300 i. Chr. Despre civilizatia turdetana se cunosc mai putine lucruri; ramane o enigma in continuare originea etnica si lingvistica a acestor iberi, care au dezvoltat structuri protourbane si au dat valori artistice deosebite, cum ar fi statuile pictate, de marime naturala. Sunt cuceriti de

cartaginezi, in sec. III i. Chr., iar in timpul celui de-al II-lea razboi punic, Scipio Africanus cucereste coloniile din Iberia si intemeiaza prima colonie romana, Hispanica. In concluzie, s-a produs o divizare a sferelor de influenta, dupa principiul celui mai puternic, astfel incat grecii au avut o forta mai mare de penetrare in Italia centrala si de sud, pe cand cartaginezii in Peninsula Iberica si in o parte din Sicilia.

Desfasurand un amplu proces de colonizare (secolele VII-VI i. Chr.), grecii au reusit sa se infiltreze intr-un spatiu foarte intins, transformand Marea Neagra intr-un lac grecesc. Colonizarea coastelor maritime si formarea unor noi structuri statale de tipul polis-ului au conditionat o infuzie culturala greceasca in zona, cel putin la nivelul elitelor locale. Peste cateva secole, Roma isi incepe marsul triumfal de cuceriri teritoriale, transformandu-se intr-o mare putere imperiala. Spre deosebire de efectele colonizarii grecesti, cucerirea romana se impune, in primul rand, prin implantarea propriilor sale institutii politice si religioase la nivelul fiecarei provincii, asigurandu-se, astfel, conditiile necesare romanizarii acestora.

I. PROBLEMA ORIGINILOR

Constituirea celor doua civilizatii greaca si romana se reali-zeaza in timp, in urma unor migratii care au schimbat radical fondul etnico-cultural existent.

Cronologic vorbind, cea mai veche civilizatie din spatiul medite-raneean (cu exceptia statelor orientale) a fost cea greaca, apogeul acesteia fiind atins in epoca bronzului. Este vorba de cele trei focare de civilizatie: minoica, cicladica, cipriota si, mai tarziu, cea miceniana, care au avut o influenta majora in cadrul schimburilor economico-comerciale si culturale cu statele orientale. Existenta unor puternice centre politice, atat in arhipelag (Creta, la Knossos, Phaistos), cat si pe continent (Micene, Pylos) este pusa in legatura cu prezenta unor autoritati politice, capabile sa asigure controlul productiei si distribuirea acesteia, stabilirea unor relatii comerciale internationale, transportul si asigurarea perso­nalului si a marfurilor, cat si sustinerea unui grandios program de constructii (palate, drumuri, apeducte, porturi). Descoperirea unor arhive de palat la Knossos, Malia, Phaistos, Pylos ofera argumente notabile in favoarea unei clase de scribi, functionari ai regelui, care cunosteau scrierea pictografica si pe cea liniara A, iar o data cu patrunderea micenienilor, si scrierea liniara B.

Astfel, in cazul grecilor putem vorbi de o prima faza a migratiei, cea indo-europeana a helenicilor in Grecia continentala (cca 2350 i. Chr.), care a avut drept efect helenizarea, catre mijlocul secolului XV i. Chr., si a civilizatiilor insulare. O noua migratiune s-a produs catre 1200/1180/1150 a dorienilor, un popor de pastori, care au coborat din nordul peninsulei Balcanice (Bulgaria nord-vestica, Albania, Grecia nord-vestica). In consecinta, au fost abandonate vechile centre miceniene, iar o parte din populatie s-a refugiat in Asia Mica, unde va aparea o importanta zona greceasca numita Ionia. Invazia dorienilor pune capat evolutiei remar­cabile a civilizatiei miceniene, proiectand societatea cu cateva secole in urma: disparitia marilor centre proto-urbane si a scrisului, ruralizarea vietii, razboaiele interne sunt doar cateva din consecintele acestui feno­men. Totusi, lucrurile nu trebuie dramatizate: in "epoca intunecata" apar primele structuri statale grecesti.

Repopularea zonei continentale a fost consemnata de traditia greaca in ciclul mitologic al "Intoarcerii Heraclizilor". In consecinta, se produce o fuziune a elementului doric si a celui ionian, care, in functie de gradul de intensitate cu care s-au impus, au dat nastere unor noi expresii lingvistice.

Cat priveste civilizatia romana, aceasta s-a constituit sub influenta celor trei factori de cultura: civilizatia etrusca, civilizatia greaca si vechea traditie italica. Referitor la originea etruscilor, populatie de ori­gine ne-indoeuropeana, parerile cercetatorilor sunt divizate. O parte dintre ei impartasesc doctrina herodotiana, conform careia etruscii sunt o com­ponenta a "popoarelor marii", care se instaleaza initial in Asia Mica, iar de acolo in Italia. Alta parte, printre care Pallotino Massimo, considera ca civilizatia etrusca s-a constituit pe un fond local villanovian.

In ceea ce-i priveste pe italici, se presupune ca au existat si aici doua valuri de migratiune, caracterizate de o mare pestritime ling­vistica. Primul este asociat cu miscarea purtatorilor culturii Unetice din spatiul Europei centrale, care exercitau controlul asupra drumului chihlimbarului dinspre marea Baltica spre Mediterana. Cel de-al doilea val este pus pe seama purtatorilor culturii "campurilor cu urne", care s-a produs la sfarsitul epocii bronzului inceputul epocii fierului. Insa miscarile de populatii in spatiul italic nu se reduc numai la atat, daca ar fi sa-i amintim numai pe messapi (iliri), celti (in Transpadania sau localizati in partea de nord-vest a Adriaticii), fara a mai vorbi de elementul grec din sudul peninsulei si din Sicilia (coloniile grecesti care au constituit Magna Crecia

II. CONDITIILE APARITIEI STRUCTURILOR STATALE IN LUMEA GREACA SI CEA ROMANA

In Grecia, aparitia statelor clasice de tip polis se plaseaza in perioada secolelor IX- VII i. Chr., ceva mai devreme decat cele din Italia (secolele VIII-VII i. Chr.). Cu exceptia Spartei, evolutia acestora este marcata de trecerea de la structurile regale la cele republicane.

Crearea unui nou tip de stat polis-ul, o structura politica autonoma, care-si elaboreaza propriile legi prin participarea si acordul intregului corp civic, a constituit un pas important fata de structurile orientale. Noutatea consta in faptul ca si civilizatia greaca, si cea romana se constituie ca o civilizatie a comunitatilor de cetateni liberi. La aceasta se mai adauga cuprinderea in spatiul urban a pietei publice (agora, la greci si forum, la romani), care nu este numai un element decorativ, ci, mai ales, unul functional, ce transpune in limbaj plastic ideea de participare colectiva la actul guvernarii, element care lipseste cu desavarsire Orientului.

Din punct de vedere politico-administrativ, grecii, desi au con­stituit o comunitate lingvistica si culturala, de care erau constienti (se stiau "de-un neam si de o limba, cu sanctuare ale zeilor si ritualuri comune, cu obiceiuri asemanatoare"(Herodot, VIII, 144), nu vor reusi de-a lungul Antichitatii sa creeze un stat unitar, cu exceptia situatiilor de criza, cand, din instinct de autoaparare si sub amenintarea perico­lului extern, au reusit, pentru o perioada scurta de timp, sa-si uneasca fortele, mai intai in liga Peloponeziaca (530 i. Chr.), iar mai tarziu, in anul 337 i. Chr., in liga corintiana, care se constituie ca urmare a politicii abile promovate de Filip al II de a se impune in lumea greaca (de retinut ca scopul proclamat al Ligii era obtinerea libertatii grecilor in Asia).

Cauzele acestei faramitari au fost puse in legatura cu asezarea, cu "fragmentarea" geografica, dimensiunea teritoriului rural, ritmul diferit de dezvoltare economica (determinat de dimensiunea terito­riului rural, accesul la bogatiile subsolului, apropierea mai mare sau mai mica de mare), dar si cu manifestarea orgoliilor (in urma coloni-zarii, numarul total al polis-urilor nou create si al metropolelor era de circa 1500).

Totusi, au existat cateva elemente complexe de coeziune a gre­cilor, printre care sanctuarele panelenice si, respectiv, sarbatorile religioase panelenice, jocurile sportive (olimpiadele) si concursurile de poezie.

Teritorial vorbind, polis-ul era conceput ca o unitate politica si economica, care cuprindea spatiul urban si pamanturile rurale inveci­nate. Coeziunea dintre oras si sat era sudata de unitatea de traditie si de cult. Aparitia statelor grecesti a fost rezultatul unificarii teritoriale (synoikism) a catorva teritorii rurale, prin acceptarea unor institutii comune.

Evolutia statului roman porneste de la o singura cetate, Roma, avand insa o populatie destul de pestrita (latini, sabini, samniti). Formarea orasului-stat a insemnat si nasterea unui nou popor, care se identifica prin raportarea la un fond comun mitologic (de exemplu, mitul originii Romei, rapirea sabinelor), religie, limba proprie (limba latina) si structuri politice traditionale.

O data cu politica de cuceriri, Roma dezvolta un ansamblu complex si suplu de relatii politico-juridice cu teritoriile cucerite, pe care le integreaza imperiului, acordandu-le statutul de colonii sau municipii. Acestea sunt autonome pe plan local, dar supuse Romei din punct de vedere al politicii militare si externe. Astfel, spre deosebire de metropolele grecesti, care au acordat coloniilor dreptul de entitate politica si juridica, Roma si-a impus o autoritate dictatoriala fata de posesiunile sale. Totodata, printr-un sistem juridic suplu, Roma reu-seste sa aplice o politica de asimilare care da roade chiar si in cazul unor adversari mult mai evoluati din punct de social-politic, cum erau etruscii, de exemplu.

III. STRUCTURI MENTALE. PARTICULARITATILE SOCIETATII ROMANE SI ALE CELEI GRECESTI

Nu este cazul sa insistam asupra rolului jucat de universul men­tal asupra evolutiei istoriei. Finley, Fustel de Coulange si, nu in ultimul rand, E. Cizek au abordat pe rand aspecte ale acestui fenomen, pe care-l considera a fi fundamental (Finley, Vechii greci, B., 1963; F. De Coulange, Cetatea greaca, B., 1984; E. Cizek, Mentalitati si structuri romane, Bucuresti, 1998). In consecinta, pentru a intelege particularitatile unei civilizatii, ale originii creativi-tatii ei pe toate planurile, este necesara cunoasterea structurilor mentale, ale caror radacini coboara pana in adancul secolelor. Fara elucidarea acestora, institutiile antice ar parea bizare. Si in cazul societatii grecesti, si al celei romane, statul se consti­tuie ca o comunitate de oameni liberi, caracterizata printr-o structura psihologica net diferita de cea a comunitatilor orientale.

Conditia cetateanului, care se bucura de libertas o metavaloare a Cetatii, ce ii asigura dreptul de a se exprima fara ingradiri in proble­mele comunitatii, dar si de a-si apara viata si propriile interese, facand apel la hotararile adunarii populare -, nu se poate compara cu mentalitatea supusului, condamnat a fi doar o piesa supusa autoritatii regale supreme, care deriva direct din legatura acesteia cu divinitatea. (De aici si sentimentul de subordonare umila, specific relatiei dintre oameni si zei in civilizatiile orientale, pe cand in cazul spiritualitatii greco-romane putem vorbi de un anumit antropocentrism, omul reprezentand masura tuturor lucrurilor).

O particularitate esentiala a sistemului democratic o constituie acceptarea constienta a principiilor regimului respectiv, si anume, respectarea neconditionata a legilor. Caracterul excesiv al traditiona-lismului greco-roman se constituie din respectul fata de legile stramosesti norme morale general acceptate; nerespectarea acestora atragea dupa sine pedeapsa capitala (de exemplu, in caz de asebie, la greci sau de incalcare a regimului de castitate, impus vestalelor, la Roma).

O retrospectiva asupra istoriei romane scoate in evidenta cateva aspecte importante ale acestei civilizatii, care particularizeaza existenta si dezvoltarea ei, cel putin pana la Imperiu. Atitudinea romanilor fata de diversele aspecte ale existentei cotidiene este in masura sa aduca unele explicatii privind structura mentala si, res­pectiv, comportamentul acestora fata de unele fenomene. In primul rand, este vorba de dispretul si repulsia lor fata de bogatia mobiliara si lux, asociat numai manifestarilor cultuale publice (erau interzise inmormantarile fastuoase, detinerea unor obiecte pretioase, etalarea in public a bijuteriilor, care ar fi reprezentat o sfidare la adresa celorlalti, dar si a divinitatilor). In schimb, averea funciara se asocia cu dreptul de cetatean; conform impartirii initiale, fiecarei familii ii reveneau cate 2 iugare de pamant (1 ha). Afacerile cu pamant (arendarea loturilor) au impus o limita admisibila a proprietatii funciare, care putea sa atinga 500 de iugare (250 ha). In ceea ce priveste sfera comertului, pana in secolul al III-lea i. Chr. nu a existat moneda, drept echivalent de schimb servind vitele.

Efortul Romei de a sustine o societate esentialmente agricola are o dubla explicatie: 1) pentru ca cetatenia se asocia cu detinerea unei proprietati funciare; 2) pentru ca patricienii, cei investiti cu toate

drepturile politice, erau mari proprietari de pamant, iar plebeii, cei tinuti fortat in afara sferei politice, se ocupau de mestesuguri si comert, considerate drept activitati degradante (de altfel, si la greci, dezvoltarea activitatilor mestesugaresti si comerciale era pusa pe seama metecilor). Astfel, interesul politic si cel economic dictau patricienilor o politica de sustinere a prioritatii proprietatii agricole. Printr-o intensa activitate de opozitie, care a luat uneori proportii de necontrolat, plebea reuseste in timp sa-si castige pas cu pas drepturile politice. Egalitatea in drepturi a plebeilor cu patricienii a marcat o rasunatoare victorie a plebei (in anul 300 i. Chr., Lex Ogulnia consfinteste egalitatea, in plan religios, a plebeilor cu patricienii, iar cativa ani mai tarziu sunt abolite orice diferente privind drepturile politice), stabilindu-se un anumit echilibru social. Totusi, ramane inca deschisa problema originii conflictului dintre cele doua categorii sociale, care a luat, rand pe rand, forma etnica (patricienii ar fi apar-tinut unei aristocratii vechi ca insasi Roma, iar plebeii ar fi fost imigrantii care s-au asezat pe Latium) si cea sociala. Dar, indiferent de explicatia care se da acestui fenomen, al constituirii patricienilor si plebeilor, incontestabil este faptul ca plebea s-a latinizat si s-a romanizat foarte repede, ca parte integranta a lui Populus Romanus.

Stingerea conflictului dintre patricieni si plebei nu a dus la o pace sociala de lunga durata: in conditiile unei politici externe dina­mice, soldata cu largirea spectaculoasa a Romei si, implicit, cu invazia de bunuri care au inundat cetatea, se adanceste tot mai mult polari­zarea societatii in nobilitas (oligarhia patriciano-plebeana) si clasele de jos (micii agricultori, proletari, mestesugari), care a generat un sir de conflicte si convulsii sociale, ce au stat la baza instituirii viitorului Imperiu.

Religia

O retrospectiva asupra evolutiei civilizatiilor antice scoate in evidenta caracterul important al factorului religios, care realizeaza coeziunea corpului cetatenesc, prin participarea intregii colectivitati la ceremoniile publice sau la ritualuri comune. Religia presupunea, in primul rand, o conduita religioasa si cotidiana complexa, fiind, astfel, reglementate nu numai relatiile dintre sfera profanului si cea divina, ci si relatiile interumane din inte­riorul comunitatii.

Grecii si romanii au dezvoltat o religie antropocentrista si ritua­lista, iar in societatea romana si cu un puternic accent practic, contractualist. Astfel raportul dintre om si divinitate se desfasoara in conformitate printr-o intelegere tacita, care presupune complemen­taritate si incredere reciproca. Cunoscandu-si foarte bine interesul (in cazul divinitatii, acesta se constituia din ofrande, rugaciuni si indepli­nirea unor ritualuri, iar in cazul credinciosului, din obtinerea beatitudinii divine), fiecare parte era datoare sa-si indeplineasca indatoririle. In

cazul romanilor, caracterul contractualist al religiei este si mai accentuat, raspunzand principiului "dau ca sa-mi dai" (do ut des). E. Cizek considera ca explicatia acestui pragmatism vine din fondul preindoeuropean, care excludea orice speculatie imaginativa,

cantonand, astfel, romanul intr-o relatie contractualista (de altfel, caracterul pragmatic al spiritului roman s-a facut remarcat nu numai in sfera religioasa, ci si in cele social-politica si culturala). O particula­ritate a vietii religioase romane o constituie elaborarea unui ansamblu

complex de rituri si indeplinirea lor cu o rigoare iesita din comun. Opozitia dintre sacru si profan s-a reflectat intr-un binom ceremonial, exprimat de opozitia actionala inauguratio exauguratio si de cea temporala dies nefasti - dies fasti. Grecii s-au remarcat, insa, prin plasmuirea unei mitologii stufoase, care explica ritualul, ceea ce nu s-a intamplat in lumea romana, care si-a pierdut mitologia. Ciclurile mitologice, cu desfasu­rarea lor alerta, uneori contradictorie, cu viciile si defectele specifice speciei umane, mai putin divinitatilor, fac din acestea fiinte mai familiare si, respectiv, mai accesibile. Sub incidenta culturii grecesti, romanii, care nu avusera de fapt mitologie, ci doar o istorie mitizata privind originea si inceputurile Romei, reusesc sa realizeze si sa-si insuseasca o mitologie mixta, greco-romana, difuzata in intreaga peninsula. In ceea ce priveste organizarea cultului, sunt de retinut cateva aspecte. Grecii, spre deosebire de romani, n-au avut niciodata o autori­tate religioasa unica sau un ritual central. De asemenea, obiceiul ca fiecare cetate sa-si aiba protectorul sau divin sau sa manifeste unele simpatii fata de anumiti zei (si invers, fiecare zeu sa aiba templul sau preferat) explica lipsa unei doctrine religioase comune tuturor grecilor. Dupa cum remarca Finley, nici macar religia n-a fost in stare "sa sparga particularismul grec si remarcabila indiferenta, ba chiar ostilitatea reci­proca ce i se asociaza". Cu toate acestea, religia greaca implica si multe

aspecte pragmatice, daca e sa ne gandim la rolul sanctuarului de la Delphi in procesul crearii de noi colonii. Pragmatismul este o trasatura caracteristica, in mod special, civilizatiei romane, iar religia romana nu

face exceptie. In ceea ce priveste sfera imaginarului, la baza au stat vechile credinte privind felul in care-si reprezentau anticii viata de dupa mormant. Astfel se explica aparitia si dezvoltarea unui cult al mortilor. Acesta tine de conceptiile privind lumea de dincolo, dar si de proce­dura aplicata defunctului. Pentru ca mortii erau considerati a fi sacri, defunctii trebuia sa fie depusi in mormant si trebuia sa li se aduca sacrificii. Se pare ca la origini romanii n-au cunoscut o doctrina proprie despre lumea "de dincolo"; accentul se punea pe viata de "dincoace", printre obligatiile cutumiare inscriindu-se obiceiul de a comemora pe cei plecati, ale caror fapte serveau drept pilde pentru cei vii. Elaborarea unei doctrine despre o lume a mortilor s-a produs, in mare parte, sub influenta greceasca. Un alt cult comun cel al focului sacru: si la greci, si la romani prima invocare era totdeauna adresata focului sacru, pe care F. de Culanges il defineste drept gandire sau constiinta.

IV. FORME DE GUVERNARE A. Regimuri autoritare

Regalitatea

Aparitia primelor state grecesti in secolele VIII-VII i. Chr. este legata traditional de instituirea unui regim autoritar, in care puterea era, in mare parte, concentrata in mainile unei singure persoane regele-basileu.

Originea acestei institutii isi are radacinile in societatea mice-niana, iar o data cu disparitia centrelor de putere, ea este partial abandonata. Cu toate acestea, in plan ideologic, perioada care a urmat este marcata de exaltarea personajelor si a locurilor legate de epoca miceniana, fapt ce explica, partial, renasterea institutiei regale in epoca homerica.

In plan social, urmand traseul unui studiu despre aristocratia eroica, realizat de B. Qviller, aparitia regalitatii este pusa pe seama unei concurente acerbe pentru putere, in care sunt implicati noii aristo-crati (nu de sange), oameni noi, cu vaste posibilitati materiale, care-si "cumpara" loialitatea si simpatia celorlalti prin fastuoase daruri,

expuse cu ostentatie in locurile publice sau in temple. Astfel, nobletea sangelui conteaza mai putin, lasand loc bogatiei, care deschide calea spre onoruri si putere, fapt ce a determinat marginalizarea genos-urilor regale saracite.

Statutul basileul-ui nu atinge cotele regalitatii miceniene; acesta era doar o persoana charismatica, un primus inter pares, cu prerogative deosebite doar in cateva sfere de interes comun: problema razboiului si a pacii, cultele comune, solutionarea reglementata a litigiilor interne, supravegherea normelor traditionale cu privire la transmiterea paman-tului. Totodata, puterea regelui era impartita cu celelalte institutii ale epocii homerice sfatul batranilor si adunarea poporului, care continua sa joace un rol important, in special, adunarea poporului. Deliberarile par a fi foarte aprinse, multimea exprimandu-si atitudinea fata de parerile batranilor si ale basileu-lui prin strigate de aprobare sau dezaprobare.

O situatie deosebita se inregistreaza in Sparta. In primul rand, regalitatea spartana este impartita intre doua familii, Agizii si Europontizii, iar in al doilea rand, ea este controlata de consiliul celor 5 efori.

Regalitatea la Roma

In ceea ce priveste regalitatea romana, existenta ei nu tine doar de domeniul legendar. Cercetarile au confirmat existenta la Roma, intre anii 754/753 si 509, a unui regim autoritar, traditia consemnand numele a 7 regi latini, sabini si etrusci (Romulus, Numa Pompilius, Tulius Hostilius, Ancus Marcius, Tarquinius Priscus, Servius Tulius, Tarquinius Superbus), primii patru ca urmare a realizarii unei aliante sabino-latine. Totusi, fara sa tina seama de unele realizari inregistrate in aceasta perioada (insasi intemeierea Romei de catre Romulus sau elaborarea unui calendar religios de catre Numa Pompilius), romanii au dispretuit mereu institutia regala si ulterior, in perioada republi­cana, s-au opus permanent tendintelor de acaparare a puterii de catre o singura persoana.

Revenind la puterea regala, trebuie retinut faptul ca aceasta nu era ereditara, ci charismatica, regele fiind ales de senat. Numele viito-rului rege era sugerat senatului printr-un sistem de coasociere la domnia precedenta (in afara de Tulius Hostilius), astfel incat procedura de alegere era o simpla formalitate. De asemenea, in perioada unui vid de putere, survenit in cazul mortii regelui,

senatul detinea dreptul de interregnum. In aceasta situatie este interesant de a urmari care au fost functiile regelui si, respectiv, de a identifica rolul acestuia in viata comunitatii. Th. Mommsen vedea in rege un agent al Cetatii, un magistrat unic care ar fi prefigurat magistratii republicani. De fapt, regele era investit cu puteri mult mai largi, care se bazau pe "puterea legitima" (potestas) si nu pe "forta dominatoare"(dominus), cum remarca si E. Cizek.

Regele era investit cu cele trei functii fundamentale: religi-oasa (sef al religiei romane, cel ce elabora calendarul, initiatorul unor noi culte si al colegiilor preotesti), militaro-politica (imperium, in timp de razboi regele devenea seful suprem al armatei, el avea dreptul de a declara, fara sa se consulte cu senatul, razboi si de a incheia pacea) si juridica (pentru a asigura echilibrul intern, regele elabora legi, in calitate de justitiar suprem, el actiona in cazurile de inalta tradare, parricidium si pierduellio).

In calitatea sa de fiinta sacra (rex sacrorum conditie ce se re­actualiza permanent prin ceremonia triumfului, initiata de Tarquinius cel Batran), regele realiza legatura dintre oameni si fortele divine, prezidand luarea auspiciilor. In ceea ce priveste senatul, el detinea un rol pur consultativ.

Legislatori si tirani /dictatori

Dezvoltarea social-economica a polis-urilor grecesti din secolele VII-VI i.Chr. a atras dupa sine o profunda transformare sociala, care s-a soldat cu o polarizare multipla a societatii. In aceste conditii s-a simtit tot mai insistent necesitatea unor transformari politice care ar fi putut raspunde si intereselor noilor categorii sociale (armatori, intre-prinzatori, comercianti, proprietari de mari ateliere), lipsite de drepturi politice, in opozitie cu vechea aristocratie funciara. Echilibrul social-economic este distrus printr-un sir de abuzuri ale noii elite, atat in domeniul funciar, cat si in alte domenii economice, ceea ce a dus la pauperizarea unei importante parti a populatiei, care cade victima unui sistem camataresc inrobitor. In aceste conditii dificile pentru integri­tatea cetatii, se impuneau luarea unor masuri radicale, redactarea unor noi legi sau intemeierea de noi colonii. Aceasta sarcina cade pe seama unui regim autoritar tirania, cu cele doua forme: tirania moderata (aisymnetat) si tirania absoluta.

Detinand puterea in mod absolut (functia celorlalte magistraturi era suspendata) pentru o perioada de timp clar definita, Aysemnetat-ul sau

institutia legislatorilor trebuia sa asigure elaborarea unei constitutii. Regimul de la Atena ne ofera un exemplu tipic in acest sens, solutionarea crizei fiind pusa pe seama unor legislatori: Dracon (circa 625 i. Chr); Solon i. Chr.) si Cleisthenes (anul 508 i.Chr.), ale caror merite reformatoare sunt incontestabile: Dracon a redactat primele legi scrise, Solon a instaurat pacea sociala (prin abolirea datoriilor si a dreptului de expropriere), operand totodata si o transformare politica complexa (reforma censitara, conform careia intreaga populatie a Atenei era divizata in 4 clase censitare; inlocuirea gerusiei cu sfatul celor 400 (bulé); Solon merge si mai departe pe calea desfiintarii legaturilor gentilice, inlocuind vechile triburi cu 10 triburi noi (demele constituite exclusiv pe criteriul teritorial. Conform acestei reforme administrative, fiecare trib reprezenta o circumscriptie electorala, care era reprezentata in bulé de un numar fix de magistrati astfel, in noua formula, sfatul intrunea 500 de persoane.

In lucrarea sa Vieti paralele, Plutarh relateaza despre activitatea unui alt legiuitor, Lycurg, care a pacificat Sparta si caruia i se dato-reaza elaborarea sistemului politic spartan "ideal": regalitatea cole­giala si institutia eforilor (colegiul celor 5 efori). Reformele acestuia au cuprins intreaga societate, care a fost impartita in 3 mari grupuri sociale, cu statut diferit: spartani (cetateni cu drepturi depline), perieci (cetateni cu drepturi limitate) si hiloti (cu statut de dependenti). Rolul suprem in sistemul de guvernare ii apartinea Apellei adunarea poporului la care participau toti spartanii majori, egali in drepturi. Pe langa cei doi basilei actiona si adunarea batranilor, gerusia, care indeplinea functiile de tribunal suprem si de consiliu militar (cu rol consultativ). In concluzie, institutia legislatorilor, pe care Aristotel o numeste tiranie electiva, a fost cunoscuta si de Sparta.

Dar nu intotdeauna remediul unei crize politice l-a constituit calea reformelor. In momente de maxima tensiune sociala, s-au gasit persoane care sa profite de situatie pentru a uzurpa puterea. Bazandu-se pe un discurs demagogic, tiranii au reusit sa puna mana pe putere aproape in toate cetatile grecesti.

Cateva aspecte trebuie retinute in legatura cu institutia tiraniei. In primul rand, acapararea ilegala a puterii si exercitarea ei in afara legii. In al doilea rand, incercarea de a transforma tirania intr-o insti-tutie ereditara si de a o permanentiza, cum este cazul unor familii de tirani ca Pisistratizii, Cypselizii s.a.

Cu toate ca sunt exponentii vechii tagme aristocratice, tiranii au reusit, uneori, aplicarea unor reforme democratice, contribuind la dez­voltarea cetatii (exemplu, regimul lui Pisistrate pentru Atena).

Si la Roma, in vremea republicii, in caz de mare primejdie (in timpul unor calamitati naturale, cum ar fi o molima sau in caz de razboi) era abandonata activitatea magistraturilor, iar puterea era incredintata, in totalitate, unui dictator, un magistrat unic si extra­ordinar, care-si exercita mandatul timp de 1 an. Se pare ca originea acestei institutii e de obarsie latina si italica si avea, la inceput, o conotatie religioasa. Ulterior, puterea dictatorului devine totala, in baza dreptului de imperium maximum.

Imperiul. Principatul si Dominatul

Transformarea Romei intr-un vast imperiu ecumenic, ce includea in hotarele sale un sir de structuri politico-administrative, cu traditii statale diferite (comunitati tribale, orase- polis, regate elenis­tice), a determinat o profunda criza a institutiilor republicane, care nu mai erau adecvate noii situatii. Au fost afectati grav cei trei piloni ai regimului republican: emulatia fiscala, armata de cetateni si disciplina electorala. Se impuneau elaborarea unor noi institutii, care ar fi pus in miscare acest imens mecanism, o schimbare de statut, care s-a dovedit a fi monarhia. Particularitatea noului cadru politico-administrativ se constituie prin adaptarea vechilor institutii romane, si nu prin solutii radicale. Prima interventie directa a fost facuta de Sylla, a urmat apoi dictatura lui Cezar, iar lovitura de gratie o da Augustus, care instau-reaza o dominatie disimulata, atribuindu-si toate parghiile puterii (imperium maius, princips Senatus, pontifex maximus, tribunicia potestas).

Teoretic, principele este detinatorul unui cumul de demnitati republicane, el era considerat drept primul cetatean al statului; senatul, comitiile si magistraturile au continuat sa existe in noile conditii, dar functiile lor au fost mult diminuate, la fel ca si autoritatea acestora in provincii. Augustus a reusit sa creeze alte subsisteme politico-adminis­trative, care erau focalizate pe puterea lui personala; la Roma este creat si un aparat de gestiune inedit. De fapt, este vorba despre o monarhie absoluta, desi inca mascata, care continea in sine germenii Dominatului. Acest nou tip de monarhie romana este diferit de cel precedent: impa-ratul devine sacrosanct, fiind proclamat dominus, adica stapan, ceilalti fiind supusi. Imperator Caesar Augustus este inlocuit de Dominus

noster, pe care zeii il investesc, la intronare, cu puteri iesite din comun. El incarneaza legea, este legea vie, dupa cum spunea Themistios. "Constitutiile" sale cuprind tot spectrul problemelor, iar magistratii urmau sa vegheze la aplicarea acestora, fara a le putea interpreta. Supunerea totala fata de dominus si, implicit, respectul fata de ordinea sociala se impun ca noi valori ale timpului.

Se diversifica si se consolideaza toate mecanismele transmiterii demersului imparatului pana in cele mai indepartate colturi ale Imperiului. Desi formal continua sa existe, senatul isi pierduse de mult importanta; uneori se omitea chiar si aducerea la cunostinta senatului a alegerii unui nou imparat. Statul evolueaza de la autoritarism la totalitarism.

B. Regimuri oligarhice

Restrangerea structurilor de tip monarhic si readucerea pe plan secund a familiilor regale saracite s-au produs concomitent cu aparitia si dezvoltarea unei elite de imbogatiti, care aspira la acapararea puterii politice. Justificarea acestei pretentii este data de dimensiunea darurilor oferite sanctuarelor. In plan ideologic, asocierea la putere trebuia asigurata printr-o descendenta eroica, ceea ce a dus la elaborarea unor genealogii fictive, de obarsie eroica sau chiar divina (de exemplu, Hecataios din Milet numara 16 genealogii inaintea sa). In aceste conditii, aparitia genos-urilor nobile coincide cu instaurarea regimu­rilor oligarhice si cu disparitia titlului regal. Mai bine spus, titlul se pastreaza, dar sunt modificate atributiile asociate acestuia. De exemplu, in Atena titlul de basileus este atribuit unuia din cei 9 magistrati-arhonti si prevede atributii de natura exclusiv religioasa.

Astfel, viata politica a cetatii se axeaza pe activitatea celor trei organisme: consiliile (gerussia la Sparta, areopagul la Athena, boule in Creta), adunarile populare si magistraturile.

Se disting cateva tipuri de oligarhii, in functie de gradul de acces la putere si grupul in favoarea caruia a fost aceasta confiscata:

Oligarhii "dinastice", in care un segment al corpului de privilegiati detine puterea in regim ereditar.

Oligarhii in care puterea este impartita intre un grup mai mare de familii. Se renunta la principiul ereditar si la caracterul viager al celor doua institutii, consiliul si magistraturile, urmand ca desemnarea la functii sa se faca prin tragere la sorti.

3. Oligarhii censitare (sau timocratice), in care accesul la putere este conditionat de censul pe avere. In consecinta, cele mai importante magistraturi revin celor mai avute persoane, cu toate ca se observa o anumita gradare a functiilor (vezi reforma cenzitara a lui Solon). Ocuparea unei magistraturi era conditionata, in primul rand, de detinerea unei proprietati funciare, iar uneori si de neexercitarea unei activitati. Pentru restul cetatenilor era asigurata posibilitatea de a participa la adunarea poporului, chiar daca multora dintre ei le lipseau posibilitatile materiale de sustinere a activitatii statului. O particu­laritate in acest sens prezinta sistemul politic censitar din Sparta, in cadrul caruia, pe langa obligativitatea indeplinirii celorlalte cerinte, dreptul cetatenesc era conditionat si de detinerea unei averi minime.

C. Regimuri democratice

Democratia ateniana si republica romana

Ceea ce numim noi democratie ar putea fi incadrat intr-un regim oligarhic mai larg, puterea fiind atribuita unui numar fix de cetateni, de obicei in numar de 1000. Cifra insa putea fi marita, asa cum s-a intamplat in cazul Atenei la sfarsitul secolul V i. Chr., cand, in baza constitutiei lui Theramene, dreptul de a participa la treburile statului a fost acordat unui corp de 5000 de cetateni, capabili sa participe cu averea lor la prosperarea cetatii.

Totusi, comparativ cu celelalte forme de guvernare, democratia (demos popor, cratos putere) reprezinta forma cea mai aproape de ideal, care, cel putin teoretic, asigura cetatenilor posibilitatea de a participa la conducerea cetatii. Suveranitatea poporului era exprimata in mod direct prin adunarea poporului, unde se decideau probleme importante ale statului. Acestea cuprindeau sfera politicii externe, votarea legilor (nomoi) si a decretelor (psephisma), judecarea cazurilor majore, care atrageau dupa sine pedeapsa cu moartea sau exilul inalta tradare, asebia (nerespectarea normelor religioase) sau ostra­cism. Tot in competenta adunarii intra si solutionarea problemelor administrative.

Indirect, demos-ul isi exercita puterea prin delegati, care asigu­rau functionarea, in paralel, a celorlalte doua institutii cheie: sfatul (bulé) si tribunalul popular (heliaia).

In timpul lui Solon, sfatul era format din 400 de cetateni, cate 100 din fiecare district teritorial. Clisthene il inlocuieste cu Sfatul

celor 500 de buleuti (conform noii impartiri teritoriale, au fost create 10 districte). Acest consiliu (sfat, bulé) era compus prin tragere la sorti si reprezenta, asemenea senatului roman, elementul de continui­tate, de putere si prestigiu, exprimand in cel mai fidel mod interesele aristocratiei. Activitatea sfatului era organizata pe fractiuni pritanii. Pentru a eficientiza activitatea, se desemnau diverse comisii care supravegheau buna desfasurare a anumitor activitati. In randul celor mai importante sarcini ale consiliului intrau pregatirea legilor si a decretelor, primirea si trimiterea ambasadorilor, fixarea tributului pentru aliatii din liga, administratia maritima, controlul institutiei efebilor, problemele de ordin financiar si cele de administratie a cultului. Tot in subordinea consiliului se aflau arhivele si sigiliul statului.

In ceea ce-i priveste pe magistrati, functia lor era anuala (dar se admitea realegerea, prin tragere la sorti, pentru un nou mandat) si se exercita in baza dreptului cu care erau delegati de adunarea suverana. In cazul magistraturilor ce necesitau o pregatire speciala nu se practica tragerea la sorti, magistratii fiind desemnati. In calitate de magistrati erau preferate persoanele din elita, care puteau asigura corectitudinea in indeplinirea atributiilor cu care erau investite. Magistraturile erau colegiale; nu se admitea cumulul de functii, iar magistratii nu erau remunerati. Desi legea le cerea o tinuta morala ireprosabila, regulile au inceput sa fie tot mai des incalcate, deschizand drumul spre ochlocratie.

In ceea ce priveste societatea romana in timpul Republicii, cadrul democratic n-a fost nici pe departe atat de larg ca in cazul Atenei. Incepand cu secolul V i. Chr. (traditia istorica consemneaza anul 509 i. Chr. ca fiind anul cand a fost alungat ultimul rege), la Roma se constituie un regim republican cu structuri colegiale.

Adunarea poporului, senatul si magistraturile sunt institutiile fundamentale prin care poporul isi exercita direct sau indirect, prin delegati, vointa. Cicero, in De respublica, sustine ca elementul funda­mental al vietii colective il constituie deliberarea rationala, care conduce la luarea unor decizii corecte. Constitutia republicii prevedea organizarea institutiilor intr-un tot intreg, asigurand echilibrul puterilor in stat si protejand astfel sistemul institutional, impotriva

tendintelor de acaparare a puterii de catre anumite persoane. In

realitate, statul asigura influenta unei anumite oligarhii, care se baza

pe averea membrilor sai.

O particularitate a Romei o constituie existenta celor doua categorii civice de rang diferit, patricienii si plebeii, fiecare avand propriile sale adunari, dar, cu prerogative diferite (pana in anul 287 i. Chr.). La Roma au existat 4 adunari in care poporul isi exercita dreptul la vot (ius suffragii): comitiile curiate, comitiile centuriate, comitiile tribute si conciliile plebei. De fapt, comitiile reuneau intregul popor roman, in timp ce conciliul plebei doar o parte a acestuia, plebea. Cele mai vechi erau comitiile curiate, care reuneau intreaga populatie ce locuia in satele de pe teritoriul Romei: patricieni, plebei si clienti. Competentele acestei comitii se rasfrangeau asupra problemelor de drept civil (validitatea testamentului, a adoptiilor, a disparitiei unei

ginti). De cel mai mare prestigiu se bucurau comitiile centuriate. Ca urmare a reformelor serviene, s-a produs o clasificare a celor 193 de

centurii in cinci clase censitare. Principalele atributii ale adunarii centuriate se refereau, dupa Cicero, la "hotararile judecatoresti emise de popor, in dreptul de a elabora legi si in numirea de magistrati". De asemenea, aceste comitii erau autorizate sa retraga cetatenia in anu­mite conditii. La initiativa magistratilor superiori se adoptau legi, leges centuriatae, care erau in vigoare pentru intregul popor. In ceea ce priveste activitatea electorala, comitiile centuriate ii alegeau pe magistratii superiori (consuli, pretori, censori si tribuni militari). Magistraturile din perioada republicii romane erau anuale, colegiale, functiile fiind repartizate in interiorul colegiului de magis-trati; puterea lor putea fi limitata ca urmare a interventiei altor magistrati (de exemplu, ca urmare a exercitarii dreptului de veto de catre tribunii plebei). Magistraturile nu erau remunerate; se presu­punea din start ca magistratii au o anumita avere, care sa le permita exercitarea unei functii publice. De fapt, era obligatoriu un anumit nivel al censului, echivalent cu al celor care slujeau in cavalerie (circa 400.000 sesterti). Trebuie mentionat si dreptul magistratilor de a lua auspicii, adica dreptul de a consulta zeii pentru a le afla vointa. Roma cunoaste doua categorii de magistraturi, ordinare si extraordinare (cele care se plaseaza in afara prevederilor legale, fiind conditionate de anumite situatii). Din categoria celor extraordinare facea parte si dictatura; desi autoritatea dictatorului este totala, in

virtutea acelui imperium maximus cu care era investit, el este un

magistrat republican, fiind numit de catre consuli pentru o perioada

de 6 luni. Desi pe timpul lui Antoniu aceasta magistratura a fost

abolita, ea a fost restaurata apoi sub alte denumiri, distrugand

echilibrul constitutional al cetatii si ducand, ulterior, la instaurarea

Imperium-ului. Degradarea accentuata a principiilor politice in secolul I i. Chr., a dus la erodarea institutiilor republicane, care nu mai sunt expresia vointei corpului cetatenesc, ci a unui joc regizat, in care principalul argument il constituie averea. In aceste conditii, conducerea statului este asigurata de un numar redus de persoane, care prin relatii si chiar omoruri politice reusesc sa se mentina la putere. Nu mai putem vorbi de un stat de drept si nici despre sarcina statului de a actiona in favoarea tuturor cetatenilor sai. In prim planul vietii politice revin interesele personale sau de grup (regim ohlocratic).

Principiile sistemului democratic

Elaborarea valorilor si a principiilor democratiei ateniene a fost un proces indelungat si nu totdeauna ascendent, evolutia sa fiind marcata de o transformare radicala a mentalitatii omului care devine, in final, constient de rolul pe care i-l rezerva noua forma de guvernare. Astfel, sistemul politic atenian se baza pe urmatoarele principii: libertatea individului, care nu putea fi redus la sclavie, eliminarea sanctiunilor colective, dreptul egal la cuvant (isegorie), egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii (isonomie), accesul la magistraturi, care se ocupau dupa merit. Statul se obliga sa-si apere cetatenii si se punea, astfel, in serviciul acestora (abolirea datoriilor; asigurarea locurilor de munca, prin initierea marilor santiere, cum ar fi constructiile de stat, amenajarea portului, refacerea Agorei; luarea unor masuri de protectie impotriva speculei; asigurarea asistentei publice orfanii, invalizii de razboi beneficiau de ajutoare din partea statului. Detinerea acestor drepturi presupunea respectul pentru lege, care nu se realiza prin constrangere, ci prin liber consimtamant).

O institutie fundamentala a statului roman in perioada repu­blicana este cea a cetateniei. In cazul lui populus romanus corpul civil al cetatii existau cateva trepte spre obtinerea cetateniei, printre care "dreptul latin" (latinii vechi aveau drept de vot la Roma, dar nu

puteau fi alesi magistrati), "cetatenia fara drept de vot" (cu toate acestea erau recrutati pentru serviciul militar). Obtinerea cetateniei romane nu era la indemana fiecarui doritor; aceasta se acorda drept recompensa pentru serviciile aduse Romei, inclusiv ostasilor lasati la vatra. Initial, notiunea de cetatenie presupunea o conditie de nastere si teritoriu (era obligatoriu ca tatal sa fie cetatean, nu neaparat si mama).

Echilibrul puterilor in stat asigura cetateanului o anumita garan-tie si libertate in limitele legii; de asemenea, posibilitatea de a face apel la hotararile adunarilor populare, in cazul unor grave decizii judecatoresti, in primul rand cele privind pedeapsa capitala.

Respectul si supunerea de buna voie a cetateanului fata de lege erau o conditie sfanta, care implica respectul fata de produsul delibe-rarii colective, dupa cum scria Cicero in De respublica. (E adevarat ca, in timpul Imperiului, aceasta imagine dispare, iar legile devin expresia vointei imparatului, oferindu-ne imaginea transformarii, in timp, a cetateanului in supus al imparatului). In plan individual, libertas presupunea garantia ca legea va fi aplicata in conditii stricte fiecarui cetatean, fara discriminari si fara abuzuri.

Drepturile cetateanului includeau, in primul rand, drepturile civice: dreptul de a purta 3 nume (prenume, nume gentilic si supra­nume), dreptul la casatorie, dreptul de a avea proprietate la Roma, dreptul la commercium (de a vinde si a cumpara, de a intenta un proces unui alt cetatean, de a lasa averea prin testament). In al doilea rand, drepturile politice (dreptul la vot, dreptul de a fi desemnat pentru ocuparea unor functii publice, dreptul de a solicita interventia unui tribun al plebei in vederea blocarii unei hotarari, dreptul de a nu fi judecat, in procese criminale decat la Roma, dreptul de a face apel la popor provocatio ad populum

Referitor la dreptul de a alege, Polibiu considera ca numai institutiile bazate pe tragerea la sorti a magistratilor sunt cu adevarat democratice. In ceea ce priveste alegerile, acestea au "o vocatie aristocratica", deoarece ele implicau conditii censitare de participare.

Printre obligatiile cetateanului roman, cele mai importante sunt obligativitatea serviciului militar si plata impozitelor pe avere, pe proprietatea agrara. Tributum-ul era calculat proportional cu averea si era considerat ca un fel de participare a cetatenilor la finantarea, in special, a campaniilor militare. O data cu extinderea teritoriala a

Romei, contributia provincialilor a permis o anumita lejeritate fiscala, exprimata prin suspendarea, in anul 167 i. Chr., a tributum-ului. De fapt, romanii si-au exportat fiscalitatea, in schimbul protectiei militare si politice pe care o acordau cetatenilor din provincii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Barzu Ligia, Ursu Rodica Naniu, Istoria universala veche. Istoria Orien-

tului Antic, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2003.

Barzu Ligia, Ursu Rodica Naniu, Bohiltea Florica, Istoria Greciei antice,

Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2003.

Cazan Gh.Al., Filosofia antica, Editura Fundatiei Romania de Maine,

Bucuresti, 2001.

Lévy E., Grecia in secolul al V-lea, de la Cleisthenes la Socrates

Bucuresti, 1998.

Cizek, E., Istoria Romei, Editura Paideia, Bucuresti, 2002.

Nistor, Gh. V., Colapsul unei societati complexe, Bucuresti, 1994.

Petre, Z., Civilizatia greaca si originile democratiei, Bucuresti, 1993.